LILIANA VORNICU - ALBU

CAPITOLUL 2

TRADUCTOARE DE RADIAŢII NUCLEARE

2.1 Radiaţiile nucleare

În univers, majoritatea atomilor care compun elementele chimice sunt stabili. Cei
mai stabili sunt cei care conţin un număr stabil de neutroni (2, 8, 20, 50, 82, 126) sau de
protoni (2, 8, 20, 50, 82). Această proprietate de stabilitate deosebită se explică prin
existenţa unor învelişuri nucleonice complexe. Depăşirea stării de instabilitate se poate
realiza prin dezintegrări radioactive succesive şi emiterea unor radiaţii nucleare. Deci,
radiaţiile nucleare sunt emise de particule elementare sau unde electromagnetice care se
propagă în spaţiu, fiind însoţite de o energie pe care o cedează total sau parţial, materiei cu
care intră în contact.
Materialele care emit astfel de radiaţii sunt numite materiale radioactive.
Proprietatea nucleelor de a se dezintegra spontan, prin emisia unor radiaţii, se
numeşte radioactivitate naturală. Prin bombardarea unor nuclee stabile cu neutroni sau
alte particule se obţine radioactivitate artificială.
Descompunerea radioactivă, crearea radiaţiilor nucleare este procesul prin care un
nucleu atomic al unui atom instabil pierde energie prin emiterea de particule ionizante
(radiaţii ionizante).
Emisia este spontană, în măsura în care atomul se descompune fără nici o
interacţiune cu un alt gen de particule din afara atomului (adică, fără o reacţie nucleară).
De obicei, radiaţiile nucleare, mai exact descompunerea radioactivă, are loc datorită
unui proces limitat în nucleul atomului instabil dar, uneori, procesul necesită un electron al
atomului radioactiv.
Dezintegrarea radioactivă, crearea radiaţiilor nucleare, este un proces aleatoriu la
nivelul atomilor unici, în care, potrivit teoriei cuantice, este imposibil să stabilim când un
anumit atom se va degrada.
Cu toate acestea, având în vedere un număr mare de atomi identici (nucleoni) rata
de descreştere a numărului de electroni este previzibilă, acest lucru făcându-se prin Legea
Numerelor Mari.
Radiaţiile nucleare, degradarea sau pierderea de energie, rezultă atunci când un
atom cu un tip de nucleu, numit nuclid „mamă”, se transformă într-un atom cu un nucleu în
altă stare, sau un nucleu diferit, numit nuclidul „fiică”. Adesea, „mama” şi „fiica” sunt
elemente chimice diferite, şi, în astfel de cazuri procesul de dezintegrare este o transmutare
nucleară.

32
LILIANA VORNICU - ALBU

2.2 Tipuri de radiaţii nucleare

Principalele tipuri de radiaţii ionizate întâlnite în natură, în centralele nucleare sau

utilizate în domeniul medical sunt: radiaţii α, radiaţii β, radiaţii ϒ, neutroni, raze X şi
radiaţii cosmice.
- Radiaţiile α, care sunt alcătuite din nuclee de He. Radiaţia α are energie foarte mare, este
emisă de un izotop radioactiv, spectrul ei energetic fiind în limitele 4 până la 9 MeV.
Particula α este încărcată pozitiv, fiind formată din 2 neutroni şi 2 protoni. Are o mare
putere de ionizare, dar au o adâncime de pătrundere în materie relativ mică, putând fi
stopată şi de o foaie de hârtie.
- Radiaţiile β sunt fascicule de electroni (particule elementare cu sarcină electrică) cu
viteze mari, provenite din nuclee instabile. Particula β are o putere de penetrare mai mare
decât particula α, putând fi stopată de o foaie de aluminiu.
- Radiaţiile Г sunt radiaţii electromagnetice fără masă de repaus, având lungimea de undă
de ordinul .= 10-11 ... 10-14 m). Sunt monocromatice (fotoni), emise de nuclee excitate.
Capacitatea de penetrare a acestora este mult mai mare decât a radiaţiilor α şi β, pentru
stoparea lor fiind necesar un perete de beton, plumb sau o cantitate mare de apă.
- Radiaţiile de neutroni sunt particule lipsite de sarcină electrică, eliberate prin reacţii
nucleare, inclusiv prin fisiune. Neutronii au o putere de penetrare care depinde de energia
lor. O protecţie eficientă împotriva neutronilor se face cu pereţi de beton sau cantităţi mari
de apă.
În funcţie de energia lor, neutronii se împart în:
- neutroni termici, cu energii până la 0,5 KeV,
- neutroni intermediari, cu energii până la 0,5 MeV şi
- neutroni rapizi, a căror energie poate atinge sute de MeV.
- Razele X (Rontgen) sunt radiaţii electromagnetice fără masă de repaus, emise în urma
unor tranziţii energetice ale atomilor şi au energie mult mai mică decât a radiaţiilor Г,
având o putere mare de penetrare. Razele X au o largă utilizare în domeniul medical, fiind
obţinute prin bombardarea unor ţinte metalice cu electroni. Lungimea de undă este  = 10-8
… 10-11 m.
- Radiaţiile cosmice sunt particule energetice cu masă de repaus care în atmosferă suferă
interacţiuni complexe şi sunt absorbite în mod gradat, astfel încât doza înmagazinată scade
pe măsură ce se apropie de sol (la altitudinea de 300 m este de aproape 3 ori mai mare
decât la nivelul mării).
- fascicule de particule elementare: electroni, neutroni, protoni, etc;
- fascicule de nuclee de atomi: deuteroni, helioni, etc;
- fascicule de atomi ionizaţi în mişcare: He +, Li+, etc.
Radiaţiile nucleare cu importanţă deosebită în industrie sunt: radiaţiile 
4
(nuclee de He2 încărcate), radiaţiile  (electroni), radiaţiile X şi radiaţiile Г.
În timpul interacţiunii dintre radiaţia nucleară şi substanţă apar procese
specifice prin care particula incidentă este scoasă din fascicul sau cedează o parte din
energia sa atomilor substanţei respective. Interacţiunea depinde de proprietăţile
33
 TRADUCTOARE ELECTRONICE

particulei incidente şi ale substanţei şi are rol decisiv în alegerea detectorului de radiaţii.
Procesele de interacţiune predominante ale particulelor încărcate electric cu substanţa
sunt ionizarea şi excitarea atomilor din mediu. Acestea conduc la pierderi succesive de
energie din partea particulei incidente, datorită ciocnirilor ei cu electronii sau nucleele
atomilor din substanţă.

2.3 Radioactivitatea

Radioactivitatea este un fenomen fizic prin care nucleul unui atom instabil, numit şi
radioizotop, se transformă spontan (se dezintegrează) degajând energie sub formă de
radiaţii diverse (alfa, beta sau gama), într-un atom mai stabil. Prin dezintegrare, atomul
pierde şi o parte din masă. Termenul de radioactivitate a fost folosit pentru prima dată de
Marie Curie.
Pentru a înţelege fenomenul de
radioactivitate, trebuie să pornim de la structura
atomului care are în centru un nucleu în jurul
căruia orbitează electronii. Nucleul este format
din particule încărcate pozitiv (protoni) şi
particule neutre (neutroni), denumite generic
nucleoni. Toţi atomii unui element chimic au
acelaşi număr de protoni, dar pot avea numere
diferite de neutroni.
În funcţie de numărul de nucleoni,
elementul chimic are mai multe specii, numite
izotopi.
Fig. 2.1

În interiorul nucleului acţionează două tipuri de forţe:

- forţa de respingere dintre protoni (de natură electrică) şi
- forţa de atracţie dintre nucleoni (de natură nucleară).
Când cele două forţe sunt în echilibru, izotopul este stabil. Pentru nucleele care
conţin neutroni în exces, cele două forţe nu mai sunt în echilibru, iar izotopul este instabil
şi se dezintegrează spontan prin emisie de radiaţii.
Sursele de radiaţii nucleare au construcţie simplă, specifică radiaţiei pe care o
emit. Izotopii radioactivi sunt surse nucleare artificiale care emit spontan radiaţii.
Sursele  şi sursele de neutroni sunt construite din cilindri de plumb sau oţel
inoxidabil, prevăzuţi cu fereastră pentru iradiere, incluşi în ecrane de plumb sau oţel
inoxidabil cu grosimea impusă de fondul de radiaţie admis pentru mediul înconjurător.
Sursele tipice de radiaţii  sunt: Co60, care are timp de înjumătăţire 5,3 ani, este
foarte puternică, necesită condiţii speciale de ecranare şi protecţie şi se foloseşte tot mai
puţin, şi Cs137, care are timp de înjumătăţire 30 ani şi radiaţie scăzută.

34
LILIANA VORNICU - ALBU

Sursele , fiind puţin penetrante, nu au condiţii speciale de ecranare, iar sursele

 au construcţii specifice, în funcţie de energia electronilor emişi.
Radioactivitatea este o mărime care caracterizează intensitatea unei surse şi
exprimă numărul de dezintegrări produse în timp de o secundă.
1 becquerel (Bq) =1 dezintegrare/s - unitate de măsură în SI
1 Curie – 3,7.1010 Bq - unitate tolerată
Doza absorbită reprezintă cantitatea de energie transferată mediului penetrat de
radiaţie.
1 Gray (Gy0 = 1j/kg [SI]
1 rad = 0,01 Gy = 100 erg/g
Echivalentul doză reprezintă efectul radiaţiilor asupra organismului.
Sievert (Sv) [SI]
1 rem = 0,01 Sv.

2.6 Detectoare de radiaţii nucleare

2.6.1 Generalităţi

Detectoarele de radiaţii nucleare sunt sisteme care pun în evidenţă existenţa

radiaţiilor nucleare şi permit determinarea calitativă sau cantitativă a unora dintre
caracteristicile lor: numărul de particule nucleare, energia, masa particulelor, etc.
Detectorul de radiaţii nucleare converteşte particulele incidente pe suprafaţa sa
activă în semnal electric (sarcină sau tensiune) sub formă de impulsuri.
Detectorul de radiaţii este format, de regulă, din două părţi componente:
- corpul de detecţie propriu-zis, care constă dintr-un mediu în care radiaţia nucleară
produce un efect specific;
- sistemul de înregistrare a efectului produs de particulă, care asigură amplificarea şi
prelucrarea semnalului obţinut.
Procesul fundamental al interacţiunii radiaţiilor nucleare cu materialul detectorului,
este dat de faptul că energia implicată în procesul de interacţiune este mai mare decât
energia de legătură a electronilor din atom şi poate genera schimbări sau transformări în
structura atomilor componenţi ai substanţei.
Mecanismele care stau la baza interacţiuni radiaţiilor nucleare cu materia sunt
ionizarea şi emisia /conversia luminii. Particulele încărcate produc ionizare şi scintilaţii iar
particulele care nu au sarcină electrică sunt detectate indirect prin intermediul particulelor
încărcate pe care le produc în materialul detectorului. Spre exemplu:
- fotonii produc electroni (prin efect fotoelectric extern sau efect Compton) care la rândul
lor produc ionizare;
- neutronii produc reacţii nucleare în care apar particule încărcate ce produc ionizare.
Detectorul de radiaţii nucleare converteşte particulele incidente pe suprafaţa sa
activă în semnal electric (sarcină sau tensiune) sub formă de impulsuri.
Caracteristicile specifice detectorului de radiaţii nucleare sunt:

35
 TRADUCTOARE ELECTRONICE

- amplitudinea impulsului de ieşire,

- viteza de numărare, egală cu raportul dintre numărul total de impulsuri şi timpul de
măsurare,
- puterea de rezoluţie, egală cu numărul de impulsuri de ieşire în unitatea de timp,
- eficacitatea, egală cu raportul dintre numărul de particule care dau impulsuri la ieşire
şi numărul total de particule incidente,
- selectivitatea faţă de radiaţie,
- volumul sensibil al detectorului.
Detectoarele de radiaţii nucleare se mai numesc uneori şi contoare, deoarece ele
permit numărarea particulelor radioactive care intră în volumul activ al detectorului.

2.6.2 Clasificarea detectoarelor de radiaţii nucleare

După modul de interacţiune a radiaţiei cu partea activă a detectorului sunt

două tipuri de detectoare:

a) Detectoare cu ionizare directă (camere de ionizare, contoare proporţionale,

contoare Geiger – Muller, detectoare cu semiconductoare),
Camera de ionizare
Camera de ionizare este o incintă închisă, de formă cilindrică, în care se găsesc doi
electrozi plan – paraleli şi un gaz aflat în condiţii normale. Cei doi electrozi formează un
condensator plan cu electrozii aflaţi la distanţa de 3 – 6 cm unul de altul. În lungul
traiectoriei particulei nucleare încărcate care străbate gazul camerei se produc ioni pozitivi
şi electroni. Numărul perechilor de sarcini care se produc depinde de natura radiaţiei care a
interacţionat cu moleculele gazului şi de energia lor cinetică.
Curentul de ionizare este amplificat şi măsurat. El este proporţional cu numărul
total de perechi ion - electron creaţi de particule în unitatea de timp.
Dezavantaje: în camera de ionizare curentul obţinut este mic, fapt ce duce la
necesitatea folosirii unui sistem de înregistrare complicat.
În figura de mai jos se prezintă variaţia numărului mediu de perechi de ioni ce iau
naştere în condensator, în funcţie de tensiunea continuă aplicată armăturilor acestuia.
Curba A corespunde unor radiaţii cu
N energie mai mare, iar curba B unor radiaţii
cu energie mai mică.
Pentru detecţia radiaţiilor nucleare se
utilizează zonele II, III şi V.
Zona II este zona camerei de ionizare.
Aceasta poate fi realizată sub forma unui
condensator plan sau cilindric care se umple
36

I II III IV V U
Fig. 2.2 Caracteristica de ionizare
LILIANA VORNICU - ALBU

cu aer, bioxid de carbon, azot, argon etc. la presiune atmosferică sau la presiune ridicată
pentru a-i mări sensibilitatea. Se observă că acest detector funcţionează într-o zonă de
saturaţie, numărul de ioni depinzând de tensiunea de alimentare, fiind însă proporţional cu
energia radiaţiei. Curentul produs de camera de ionizare este mic (între 10 -9 şi 10-5 A) şi se
măsoară cu ajutorul amplificatoarelor electrometrice. Camerele de ionizare se pot utiliza la
măsurarea radiaţiilor α, β, Ґ şi X.
Zona V a caracteristicii de ionizare este cea a detectorului Geiger-Mϋller . Datorită
tensiunii mari la care lucrează (aproximativ 1000 V), o particulă radioactivă ce pătrunde în
condensator, reuşeşte să ionizeze întregul volum de gaz, obţinându-se astfel un impuls
mare de curent.

Contorul Geiger-Muller
Contorul Geiger–Műller face parte din categoria detectorilor cu ionizare in gaz.
Acest detector are o construcţie simplă, fiind alcătuit din doi electrozi introduşi într-u tub
de sticlă sau de metal.
În figura 2.3 se prezintă un detector Geiger-Mϋller împreună cu circuitul de
alimentare. Tubul în care este montat condensatorul cilindric este umplut cu gaz inert
(neon, argon), la care se adaugă o cantitate de halogeni (clor, brom). Aceştia au rolul de a
produce stingerea (extincţia) ionizării după fiecare ionizare iniţiată de particula radioactivă.
Detectoarele Geiger-Mϋller sunt sensibile, putând măsura toate tipurile de radiaţii.
Semnalul de ieşire cules de pe rezistenţa de sarcină este mare, nefiind probleme cu
amplificarea lui.

Fig. 2.3 Contorul Geiger - Muller

Detectoare cu semiconductoare pentru radiaţii nucleare

Energia necesară formării unei perechi de purtători într-un detector din
material semiconductor este mai mică cu un ordin de mărime faţă de energia
necesară în camerele de ionizare.
În funcţie de cristalul semiconductor folosit, detectoarele cu semiconductoare
sunt de două tipuri:
- omogene (n sau p) - realizate din material cu rezistivitate mare (>108cm), pentru
a avea zgomot mic. Sunt utilizate pentru detecţia particulelor penetrante.

37
 TRADUCTOARE ELECTRONICE

- heterogene (joncţiuni p-n) - sunt polarizate invers şi se deosebesc de joncţiunile

diodelor uzuale, prin faptul că au o regiune de sarcină spaţială mai groasă (pentru
volum mare) şi mai apropiată de suprafaţă (pentru ca fereastra detectorului să aibă o
grosime neglijabilă). Timpul de răspuns este mic şi se poate micşora mai mult
dacă se modifică dimensiunile geometrice ale joncţiunii.

b) Detectoare cu ionizare indirectă (cu scintilaţie, Cerenkov, etc.).

Se bazează pe un alt fenomen produs de radiaţiile nucleare care este scintilaţia în
anume cristale.

2.6.3 Detectoare pentru radiaţii X

Pentru radiaţiile X se folosesc:

- detectoare umplute cu gaz,
- detectoare tip numărător proporţional,
- calorimetre,
- plăci microcanal,
- suprafeţe de fotodetectoare,
- detectoare superconductoare cu joncţiune tunel, etc.
Pentru detecţia radiaţiilor X de energie mică se folosesc:
- fotodiode Schottky din siliciu, cu electrozi transparenţi şi acoperiri
antireflectorizante,
- fotodiode cu heterojoncţiuni iradiate prin materialul cu banda interzisă mare, pentru
a evita ineficienţa de colectare datorată recombinării de suprafaţă cu coeficienţi
mari de absorbţie.
Pentru detecţia radiaţiilor electromagnetice de mare energie şi a particulelor
nucleare se folosesc:
- fotodiode PIN, cu substraturi semiconductoare intrinseci. Când tensiunea
de polarizare inversă este mare (pentru a sărăci întreaga regiune intrinsecă),
volumul sensibil al detectorului este egal cu volumul dintre electrozi.
Materialele utilizate în construcţia lor sunt Si (pentru energii mai mici) şi Ge
(pentru energii mai mari). Se aleg cristale de mare puritate, rezistivitate mare şi
concentraţie mică la defecte structurale. Pentru a reduce concentraţia de dopant se
folosesc ioni de Li. Alte materiale folosite pentru fotodiode PIN la temperatura
camerei sunt CdTe şi GaAs. Din cauza dificultăţii obţinerii cristalelor de mare
puritate, aceste fotodiode sunt mult mai lente decât cele din Si sau Ge.
- fotodiode cu avalanşă datorită câştigului intern mare, însă necesită
circuite de procesare pentru control.
- fototranzistoare bipolare cu o joncţiune mare colector-bază.
Ca adaptor electronic se utilizează un convertor sarcină-tensiune cu
amplificator operaţional cu rezistenţă mare de intrare, cu TECMOS sauTECj.
38
LILIANA VORNICU - ALBU

2.6.3.1 Detectoare de poziţie pentru radiaţii X

Pentru determinarea poziţiei radiaţiei nucleare pe o singură dimensiune, se divide

electrodul superior al senzorului în benzi. Dacă senzorul este din siliciu, el este
prescurtat SSD (Silicon Strip Detector). Fiecare bandă funcţionează ca element de
detecţie separat, ceea ce determină o rezoluţie spaţială pe o singură dimensiune, de
ordinul 5 m.
Pentru detecţia bidimensională a radiaţiei nucleare, se folosesc SSD cu două
feţe, care au benzi p pe faţa superioară supusă la radiaţie şi benzi n pe faţa
posterioară, perpendiculare pe benzile p. Dimensiunile unui astfel de senzor sunt de
ordinul 5 cm. Dezavantajul SSD bidimensionale constă în faptul că trebuie citite mii de
canale, fiecare cu circuite de preamplificare de zgomot redus, convertoare analog-
numerice şi circuite de memorare şi analiză.
Pentru a minimiza numărul canalelor care trebuie citite, s-a realizat un senzor
bazat pe o schemă de transport denumit SDC (Semiconductor Drift Chamber) cup p p n
cameră de deviaţie. n
R
Structura senzorului SDC este prezentată în figura 2.4. a
Pe un substrat de tip n se realizează benzi p paralele, pe ambele feţe. Pediuna pdinp p
Fi
feţe se realizează şi o bandă n. Când dispozitivul este polarizat invers, regiunileat de g.
sărăcire se extind în volum, de la joncţiunile p - n de pe cele două feţe. La creşterea
ii 2.
polarizării, adâncimea regiunilor de sărăcire creşte până când acestea se întâlnescX în 4
mijlocul dispozitivului. În punctul lor de unire apare un canal de electroni de potenţial
minim, paralel cu suprafaţa.
Un al doilea câmp electric, independent de primul, se suprapune pentru a
transporta electronii colectaţi în canal spre contactul de anod n +, prin polarizarea
corespunzătoare a celor două suprafeţe de electrozi p +. Electronii creaţi de absorbţia
radiaţiei X sunt focalizaţi spre canalul îngropat şi se deplasează prin deviere şi difuzie
la anodul de colectare. Când ajunge aproape de anod, norul de electroni dă un impuls la
ieşire. Sarcina colectată este o măsură a energiei radiaţiei. Golurile sunt colectate la cea
mai apropiată bandă p + şi impulsul rezultat este folosit pentru declanşarea începerii
măsurării timpului în care norul de electroni ajunge la anod.

Avantajele senzorilor SDC:

 numărul ieşirilor necesare unui senzor SDC este de sute de ori mai mic decât la un
SSD cu aceleaşi dimensiuni;
 capacitatea electrică mică a anodului de colectare şi independentă de suprafaţa
activă a detectorului - se poate astfel realiza un detector cu suprafaţă mare şi
capacitate electrică de ieşire mică;
 zgomot redus;

39
 TRADUCTOARE ELECTRONICE

 preamplificatoarele folosite trebuie să aibă rezistenţă foarte mare de intrare, tipic

cu tranzistoare cu efect de câmp şi capacităţi de intrare mici, de 2 . . . 3 pF;
 banda de frecvenţă trebuie să fie peste 200 MHz şi sistemul să aibă posibilitatea
memorării pe condensator.

2.6.4 Detectoare de radiaţii cu gaz cu microbenzi

Detectorul de radiaţii cu gaz cu microbenzi este o suprafaţă paralelă de

numărătoare proporţionale realizate fotografic pe un substrat rigid, ca în figura 2.8.

La pătrunderea radiaţiei în volumul detectorului, electronii ionizaţi sunt atraşi

spre anozi. Regiunea de câmp electric puternic de lângă anozi produce o multiplicare
proporţională mare a numărului de electroni.
Sarcina rezultantă colectată la anozi este dată de relaţia:

E AB
Q=M⋅
W , Catod
(2.1) Anod

unde: EAB - este energia absorbită de detector,

W - esteGaz
energia medie necesară Benzi
creării
de unei perechi electron - gol în gaz şi
colectare
Electod de M - reprezintă multiplicarea, cu valori de 100 ... 1000.
a sarcini
deviere Detectorul cu gaz cu microbenzi este o îmbunătăţire faţă de camera
proporţională cu multe fire. Datorită spaţierii fine, de 0,2 mm între anozi, se obţine o
Particula rezoluţie spaţială mai bună decât la camera proporţională cu multe fire. Apropierea
incidenta catozilor de anozi are ca efect evacuareaUn element
mai rapidă a ionilor pozitivi din regiunea de
multiplicare a gazului.
Detectorul cu gaz cu microbenzi are viteza de numărare mai mare decât a
camerelor proporţionale cu mai multe fire şi anume peste 10 6 s-1m-2 şi acurateţe mare,
fiind folositFig.
în 2.8
radiografia numerică, la măsurarea energiei şi poziţiei fotonilor
individuali de radiaţie X la viteze de numărare radiologice.
Cele mai multe tehnici radiografice folosesc în prezent o combinaţie de ecran
fluorescent şi film fotografic. Cu toate că această tehnologie este convenabilă, are
rezoluţie bună şi este optimizată, ea are limitări semnificative cum ar fi eficienţa de
detecţie cuantică scăzută şi zgomotul granulaţiei filmului, care elimină detaliile imaginii
la frecvenţe spaţiale mari. De asemenea, cu un contrast de afişare fix şi gamă dinamică
limitată, detaliile sunt pierdute în zonele de supraexpunere sau subexpunere din
imaginea de pe film.
Sistemele radiografice numerice, concepute pentru a elimina limitările
sistemului cu ecran şi film, sunt următoarele:
40
LILIANA VORNICU - ALBU

- fluoroscopie numerică,
- radiografie pe calculator,
- sisteme bazate pe dispozitive cuplate prin sarcină (CCD) şi
- tehnici de conversie directe bazate pe seleniu amorf.
Toate aceste sisteme funcţionează în modul de integrare a energiei. Nici una din
tehnologiile enumerate nu are posibilitatea de numărare a fotonilor la vitezele sistemelor
de preluare a imaginilor în domeniul radiaţiilor X.

Avantajele detectoarelor cu microbenzi:

 Un sistem numeric de preluare a imaginilor bazat pe detector cu microbenzi are
contrast ajustabil al imaginii, într-o gamă dinamică determinată doar de statistica de
numărare a fotonilor, ceea ce este un avantaj faţă de film.
 eficienţă cuantică de detecţie mare,
 posibilitatea de îmbunătăţire ulterioară a caracteristicilor imaginii folosind energia
măsurată a radiaţiilor X,
 Detectoarele cu gaz cu microbenzi sunt folosite şi pentru microdozimetrie, în
centralele nucleare care au câmpuri complexe de radiaţie (spectru larg de câmpuri
de neutroni în prezenţa unei radiaţii  de fond).

41