Modernismul

 Tudor Arghezi – „Testament”

În perioada interbelică s-au manifestat în literatura română două direcții: modernismul și

tradiționalismul. Direcția modernistă a fost promovată de Eugen Lovinescu prin revista și cenaclul
„Sburătorul” apărută la București în 1919. Obiectivele grupării de la Sburătorul au fost promovarea
tinerilor scriitori și modernizarea literaturii și culturii române prin sincronizarea ei cu cea din
Occident. Primul obiectiv s-a realizat prin lansarea unor scriitori precum: Ion Barbu, Camil Petrescu,
George Călinescu, Hortensia Papadat-Bengescu.

În ceea ce privește modernizarea culturii române, Lovinescu pornește de la ideea că există

civilizații mai dezvoltate și civilizații mai puțin dezvoltate. Există și un spirit al veacului numit
„Saeculum” care determină un proces de sincronizare a civilizațiilor în sensul că civilizația mai puțin
dezvoltată suferă influența civilizației mai dezvoltate. Sincronizarea se realizează în două etape. Mai
întâi civilizația mai puțin dezvoltată imită forme ale civilizației mai dezvoltate, apoi în etapa a II-a
aceste forme își creează singure fondul. Lovinescu elaborează astfel teoria sincronismului prin care
infirmă teoria formelor fără fond a lui Titu Maiorescu. Lovinescu își expune doctrina estetică în
operele „Istoria civilizației române moderne” și „Istoria literaturii române contemporane”. Pentru
modernizarea literaturii române, Lovinescu propune apariția unei literaturi de inspirație citadină,
apariția prozei obiective, apariția prozei de analiză psihologică, evoluția poeziei de la epic la liric și
intelectualizarea poeziei și a prozei.

Unul dintre reprezentanții direcției moderniste în literatura română este Tudor Arghezi pentru că
înnoiește atât universul poetic cât și limbajul poetic folosind toate registrele limbii. În viziunea lui
Arghezi poezia presupune un proces de transfigurare a limbajului comun iar rolul poetului este să
exprime frumosul artistic înnobilând orice univers. Principalul element de modernitate în lirica lui
Arghezi îl reprezintă introducerea esteticii urâtului, poetul demonstrează că nu există universuri sau
cuvinte nepoetice, frumosul poate fi creat și din elemente grotești.

Poezia „Testament” care deschide volumul de debut din 1927 „Cuvinte potrivite” este o artă
poetică în care Arghezi își exprimă concepția despre poezie atât în ceea ce privește conținutul de idei
cât și în privința expresiei. Tema poeziei o constituie exprimarea concepției despre artă, aici se
definește întreaga creație lirică argheziană.

Discursul liric este structurat în strofe inegale iar lirismul este subiectiv. Poezia are forma unui
monolog liric adresat direct unor urmași spirituali numiți prin vocativul „fiule”. Apar mărci ale eului
liric, verbe, pronume și adjective pronominale la persoana I „nu am ivit”; „cartea mea”.

Titlul poeziei este sugestiv pentru ideea fundamentală și anume legătura dintre generații. În sens
denotativ „testament” înseamnă un act juridic prin care se lasă moștenire urmașilor bunuri
materiale. Titlul poeziei este o metaforă „Testament” exprimă legătura dintre înaintași și urmași
pentru că se lasă moștenire bunuri spirituale sugerate prin simbolul cărții.

Incipitul poeziei conține o negație prin care se scoate în evidență valoarea moștenirii spirituale:
„nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte”. Cuvântul „o carte”
devine element de recurență căci în jurul lui se construiește întreg discursul liric. „Cartea”, ca valoare
spirituală supremă devine o metaforă prin care se denumește toată creația scriitorului: „un nume
adunat pe-o carte”. „Cartea” constituie apoi „o treaptă” adică o legătură între înaintași și urmași
„cartea mea-i fiule, o treaptă”. De asemenea „cartea” este și un cult al străbunilor, o sinteză a
devenirii neamului, de aceea poetul adresează îndemnul de a fi păstrată cu sfințenie „Așeaz-o cu
credință căpătâi/Ea e hrisovul vostru cel dintâi.”

Evoluția spirituală este sugerată prin enumerarea instrumentelor care indică trecerea de la
munca fizică la munca intelectuală: „Ca să schimbăm acum întâia oară/ Sapa-n condei și brazda-n
călimară”. Drept sursă a limbajului poetic este indicată limba populară: „Din graiul lor cu-îndemnuri
pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite”.

În poezia „Testament” poetul anunță adeziunea la estetica urâtului, acesta fiind principalul
element de modernitate din lirica sa. Transformarea „urâtului” în artă este redată prin relații de
opoziție „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”; „făcui din zdrențe muguri
și coroane.” Procesul creației este exprimat de verbele: „făcui”, „iscat-am”, „am prefăcut”. În
viziunea poetului, cuvântul este atotputernic, el poate crea universuri noi, poate să mângâie sau să
pedepsească: „Am luat ocara și torcând ușure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure”.

Fiind o poezie artă poetică, este exprimată aici concepția despre ce înseamnă poezie și despre
rolul poetului. Poezia înseamnă în egală măsură talent și muncă, idee redată prin două metafore și o
comparație: „Slova de foc și slova făurită/ Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat
de clește.” Procesul creației presupune o muncă îndelungată și trudnică, idee redată prin hiperbola:
„Frământate mii de săptămâni/ Le-am prefăcut în versuri și-n icoane”. Raportul dintre scriitor și
cititor este exprimat printr-o relație de subordonare, poetul se consideră „robul” cititorului „Robul a
scris-o, domnul o citește”.

Un alt element de modernitate este limbajul poetic. Sunt folosite toate registrele limbii. Apar
arhaisme („hrisov”) alături de neologisme („obscure”), cuvinte populare („vite”, „plug”) dar și cuvinte
care, până atunci erau considerate nepoetice („bube”, „mucegaiuri”).

În concluzie, opinia mea este că poezia „Testament” este reprezentativă pentru particularitățile
liricii argheziene pentru că redă concepția despre poezie ca produs atât al talentului cât și al muncii.
De asemenea, poetul demonstrează că arta este un mijloc de reflectare a aspectelor complexe ale
realității și o modalitate de a înnobila orice univers.