Tema 9.

Politica de investiţii

1. Iinvestiţiile – concept şi clasificare

2. Procesul investiţional şi proiectul de investiţie
3. Acoperirea financiară a investiţiilor
4. Eficienţa economică a investiţiilor şi metode de evaluare a acesteia
5. Riscurile investiţionale

1. Iinvestiţiile – concept şi clasificare

Investiţiile reprezintă o parte componentă a activităţii agenţilor economici care, în
decursul activităţilor sale, alocă o parte importantă a profiturilor obţinute pentru modernizarea
şi / sau extinderea afacerii.
Ne referim la investiţii în legătură cu o activitate care are ca scop folosirea unei sume de
bani în vederea obţinerii unor profituri viitoare. În aspect economic, prin investiţii, în sens larg,
se înţelege orice cheltuială bănească făcută cu scop profitabil.
În sens mai restrâns, prin investiţii se înţelege totalitatea cheltuielilor, care se fac pentru
crearea de noi mijloace fixe, inclusiv înlocuirea celor uzate, cheltuielile ocazionate de
dezvoltarea sau modernizarea mijloacelor fixe existente, precum şi efectuarea de plasamente
financiare cu scopul de a obţine profit.
O definiţie mai concretă este prezentată de P. Masse, care consideră că investiţia
reprezintă o cheltuială actuală, certă, realizată pentru obţinerea unor efecte viitoare, de cele mai
multe ori incerte. Definiţia autorului cuprinde câteva elemente obligatorii, esenţiale pentru
identificarea unei investiţii, şi anume:
 subiectul investiţiei, reprezentat de cel care investeşte;
 obiectul investiţiei, reprezentat de activele reale sau financiare realizate în urma
activităţii investiţionale;
 efortul, care reprezintă costul sau cheltuiala certă, actuală, adică efortul necesar
pentru realizarea obiectului investiţiei;
 efectele, care pot fi economico-financiare, valorice sau sociale, politice, ecologice
etc., aşteptate în viitorul apropiat sau mai îndepărtat.
Prin definiţia sa, savantul vede „investiţia” ca un fenomen complex cu o multitudine de
determinante independente.
În orice situaţie se poate afirma că esenţa investiţiei derivă din ideea că investitorul
renunţă la o sumă anumită de bani „astăzi” pentru unele profituri viitoare superioare, aşteptate

1
„mâine” cu următoarele condiţii: (1) ca investiţia să fie integral recuperată; (2) profitul, generat
de către investiţie să compenseze investitorul pentru refuzul temporar de a folosi mijloacele
investite pe parcursul unui anumit interval de timp; şi (3) riscul, ce apare în urma incertitudinii
obţinerii rezultatului final scontat, trebuie luat în considerare pe parcursul analizei oportunităţii
de investire. Această definiţie are reflexie asupra tuturor categoriilor de investiţii, realizate de
către persoanele fizice sau juridice, cele alocate pentru procurarea de acţiuni şi obligaţiuni sau
imobile şi tehnologii noi.
Având în vedere că investiţiile se pot efectua sub forma activelor tangibile şi a celor
financiare, pot fi distinse două mari categorii de investiţii, şi anume:
 investiţii de capital (investiţii reale), care reprezintă alocarea mijloacelor băneşti pentru
procurarea de active fixe. Caracteristica de bază a acestora este implicarea nemijlocit în
procesul de producţie, pentru constituirea activelor reale (achiziţionarea de bunuri, utilaje,
întreprinderi - procurate în scopul sporirii stocurilor de producţie). Aceste investiţii sunt
atât pentru obiective noi, cât şi pentru modernizarea celor existente;
 investiţii de portofoliu (financiare), care reprezintă procurarea de hârtii de valoare sau a
altor active cu scopul de a obţine profituri sub formă de dobânzi (dividende), şi se
realizează prin cumpărarea titlurilor de valoare, opere de artă, crearea unor depozite
bancare, etc.
În afara celor două categorii de bază, reale şi financiare, menţionate mai sus, tipologia
investiţiilor se poate prezenta după mai multe criterii de clasificare. Acest fapt este necesar în
scopul planificării şi analizei investiţionale, deoarece permite efectuarea unor raţionamente
importante care pot avea un impact informaţional evident asupra deciziei de investiţii.
Deci, investiţiile se clasifică conform unor criterii, după cum urmează:
1. În conformitate cu obiectul investiţiei sau după caracterul investiţiei, sunt:
 investiţii reale - se reflectă în mod direct în creşteri de capital fix;
 investiţii financiare - achiziţia de obligaţiuni, acţiuni;
 investiţii nemateriale sau intelectuale – alocate pentru cercetare-dezvoltare, trainingul
personalului, procurarea de know-how, licenţe de utilizare a tehnologiilor noi etc.
2. După perioada investiţiei, sunt:
 investiţii pe termen scurt, sunt investiţiile de până la 1 an şi care au un caracter
speculativ;
 investiţii pe termen mediu, sunt investiţiile de până la 5 ani;
 investiţiile pe termen lung – investiţii pe termen mai mare de 5 ani.
3. După modul de participare, investiţiile se divizează în :

2
  investiţii directe – mod de alocare a mijloacelor care acordă investitorului dreptul
de proprietate asupra hârtiei de valoare sau a imobilului. Scopul acestora este conducerea,
administrarea directă a obiectului în care s-a investit; poate fi efectuată prin procurarea
activelor reale sau, în unele cazuri, prin procurarea unui pachet de acţiuni al unei societăţi,
care ar permite gestionarea reală a acesteia (10-30% din volumul tuturor acţiunilor simple
emise).
 investiţii indirecte (de portofoliu) – plasarea resurselor financiare în scopul
cumpărării unor hârtii de valoare sau a altor active, cu scopul de a obţine profituri viitoare
sub formă de dobânzi sau dividende, precum şi în rezultatul creşterii preţului de piaţă a
hârtiilor de valoare, neavând ca scop administrarea directă a obiectului investiţiei.
4. Din punctul de vedere al scopului investiţiilor se pot distinge:
 investiţii productive, care se clasifică în:
 investiţii de înlocuire, care presupun în prealabil dezafectarea mijloacelor fixe
existente datorită uzurii fizice sau morale;
 investiţii de expansiune care impun, după caz, extinderi, dezvoltarea unor secţii
existente, crearea de obiective noi;
 investiţii de inovare şi modernizare, care se referă la acţiuni investiţionale de
promovare a progresului tehnologic, de creştere a tehnicităţii proceselor
economice, automatizare şi informatizare etc.
 investiţii strategice, care înseamnă promovarea unor proiecte ce anticipează
prevenirea riscului tehnologic, economic şi financiar prin acţiuni de investiţii. Ele implică
atât investiţii materiale, cât şi nemateriale (de cercetare şi dezvoltare).
5. După provenienţa surselor, investiţiile sunt:
 din surse proprii;
 din surse atrase:
 din interiorul economiei naţionale (credite, subvenţii de la stat);
 din străinătate (investiţii străine directe, împrumuturi externe, granturi etc.).
6. După modul sau sursa de finanţare, se pot distinge:
 investiţii publice, fiind finanţate din bugetul de stat (al administraţiei centrale) sau din
bugetele locale au ca scop promovarea serviciilor publice în domenii cum sunt:
infrastructură, învăţământ, sănătate, cultură şi arte, apărare, administraţie;
 investiţii private, realizate de agenţii economici cu capital privat care răspund
intereselor economice ale acestora şi sunt finanţate din fon durile proprii, constituite
sau complementar din împrumuturi bancare;
 investiţii realizate cu capital străin pot fi integrate în oricare din structurile

3
 anterioare şi se pot realiza în cîteva moduri: (1) prin participarea investitorului străin
cu o cotă-parte de capital în vederea constituirii societăţii ori la finanţarea unor
proiecte; (2) prin acordarea unor împrumuturi de către instituţii financiar-bancare
străine investitorilor autohtoni; (3) ca investiţii de portofoliu şi (4) ca investiţii
finanţate din fonduri externe nerambursabile.
Literatura economică recentă este destul de bogată atunci când vine să argumenteze
importanţa investiţiei în contextul dezvoltării economice. Pentru a fi relevată importanţa
investiţiilor ca factor al creşterii economice, acestea trebuie privite atît la nivel macroeconomic,
cât şi la nivel microeconomic.
La nivel microeconomic investiţia defineşte actul sporirii dotării cu capital la nivel de
firmă sau la nivelul menajelor. Acest fapt este influenţat de necesitatea înlocuirii utilajului
existent, creşterea volumului producţiei fabricate, implementarea unor produse sau servicii noi,
construcţia unor imobile care, în final, pot avea ca efect reducerea costurilor de producţie,
creşterea calităţii şi competitivităţii producţiei fabricate, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi
ridicarea standardelor de viaţă etc.
La nivel macroeconomic, investiţiile reprezintă - în general - stocul de capital existent în
cadrul economiei naţionale şi corespund părţii din P.I.B. consacrată creării capitalurilor de
producţie. Astfel, unul din principalii indicatori ce se calculează pe plan naţional şi în care
investiţiile, la nivelul economiei naţionale, sunt reflectate ca atare este Produsul Intern Brut
(P.I.B.).
În dezvoltarea economiei naţionale, investiţiile îşi manifestă importanţa sub următoarele
aspecte:
1. asigură modernizarea întregii activităţi economice ca o condiţie indispensabilă de
adaptare a sistemelor tehnice şi economice la cerinţele economiei de piaţă. Rolul hotărâtor se
explică prin faptul că ele sporesc şi modernizează capitalul ca factor de producţie;
2. acţionează ca un important factor de creare de locuri de muncă şi, evident, de
atenuare a şomajului, problemă cu care ne confruntăm foarte mult. Totodată asigură şi sporirea
înzestrării tehnice a muncii;
3. au un puternic efect de antrenare în toate sectoarele economiei. Investiţii mai multe
într-un domeniu sau altul schimbă, în mod fundamental, poziţionarea acelui domeniu şi astfel pot
să contribuie la restructurarea economiei naţionale;
4. contribuie la promovarea celor mai recente inovaţii şi tehnologii moderne în
producţie, fapt reflectat în creşterea producţiei şi a rentabilităţii, a competitivităţii, şi pe această
bază a venitului şi consumului;

4
 5. influenţează esenţial relaţiile economice ale unei ţări, în special de participare a ţării
noastre la relaţiile economice externe în condiţiile de concurenţă şi competitivitate.

2. Procesul investiţional şi proiectul de investiţie

Activitatea de investiţii se desfăşoară ca proces economic şi presupune realizarea unui set

de activităţi care se corelează şi se intercondiţionează în raport cu scopul acesteia, concretizat în
realizarea şi punerea în funcţiune a unor obiective economice.
Astfel, realizarea investiţiilor presupune parcurgerea unui complex de operaţiuni, care
încep cu adoptarea deciziei de investiţii şi finanţarea acesteia, şi finalizează cu punerea în
exploatare a obiectivului şi urmărirea atingerii parametrilor proiectaţi. Aceste operaţiuni, care au
ca scop mobilizarea resurselor materiale, financiare, de muncă, precum şi timp, în ansamblu
formează conţinutul procesului investiţional.
Procesul investiţional are valenţe la nivel macroeconomic şi la cel microeconomic. La
nivel macro procesul investiţional cuprinde întreaga activitate investiţională a statului şi a
agenţilor economici. La nivel micro, procesul investiţional reprezintă totalitatea acţiunilor şi
resurselor implicate în realizarea eficientă a proiectului investiţional.
În derularea procesului investiţional se implică motivat diferite entităţi, care sunt numiţi
şi subiecţi ai investiţiei. Subiect al investiţiei este persoana care investeşte şi, în majoritatea
cazurilor, beneficiază de această investiţie. În cazul investiţiilor reale, la această categorie se
referă investitorii, proiectanţii, antreprenorii, furnizorii, băncile comerciale, autorităţile publice şi
alţii. În cazul investiţiilor financiare se implică: investitorii, intermediarii, beneficiarii
plasamentelor financiare şi alte entităţi.
Drept obiect al procesului investiţional constituie proiectul investiţional. Atât în concepţia
Băncii Mondiale, cât şi a literaturii de specialitate, proiectul de investiţii este considerat şi se
impune ca o lucrare de ansamblu, care dă toate soluţiile posibile de consum al resurselor
materiale şi financiare, pentru fundamentarea deciziilor optime în investirea capitalului, cu nişte
rezultate previzibile superioare pe plan economic şi financiar.
Astfel, proiectul de investiţii reprezintă un ansamblu coerent de acţiuni cu caracter
investiţional care urmăreşte alocarea organizată de resurse materiale, financiare, umane şi
informaţionale în scopul realizării unui obiectiv cu efect economic şi / sau social.
Ciclul de realizare a unui proiect de investiţii cuprinde, în metodologia Organizaţiei
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI), trei faze:
1. faza preinvestiţională este faza de concepţie şi pregătire a investiţiei, cuprinsă
între identificarea ideii de proiect de investiţii şi pînă la adoptarea deciziei finale de realizare a

5
proiectului şi deschidere a finanţării. La această etapă au loc identificarea oportunităţii
investiţiei, elaborarea studiului de prefezabilitate, apoi a studiului de fezabilitate şi ulterior,
luarea deciziei de investire. În comparaţie cu celelalte etape ale proiectului de investiţie, etapa de
pregătire necesită cel mai mic efort investiţional şi are cea mai mică durată de timp, dar în acelaşi
timp are cea mai mare influenţă asupra celorlalte etape;
2. faza investiţională este cuprinsă între adoptarea deciziei finale de realizare a
proiectului de investiţii şi începutul de viaţă economică. La această etapă are loc proiectarea,
construirea şi punerea în funcţiune a obiectivului de investiţii. Faza investiţională cuprinde un
ansamblu de activităţi, printre care se pot menţiona: elaborarea proiectului tehnologic; încheierea
contractelor, închirierea sau procurarea terenurilor; executarea lucrărilor de construcţie-montaj şi
darea în exploatare a obiectivului. În etapa investiţiei apar mari obligaţii financiare, iar
schimbările din proiect pot avea grave consecinţe financiare;
3. faza operaţională (postinvestiţională), este perioada de când este pus în funcţiune
obiectivul până la momentul lichidării lui. La această etapă proiectul este monitorizat, adică se
stabileşte dacă pe parcursul implementării proiectului investiţional s-a ajuns la rezultatele
preconizate, în caz contrar, proiectul poate fi suspendat.
În elaborarea unui proiect investiţional un rol deosebit îi revine fazei preinvestiţionale
prin faptul că această primă etapă de lucru direcţionează întreaga activitate ulterioară până la
darea în exploatare a obiectivului respectiv. Activităţile ce au loc în această etapă decisivă pot
cuprinde unul sau mai multe studii în funcţie de tipul şi complexitatea proiectului de investiţii
analizat, care au menirea să fundamenteze necesitatea, oportunitatea şi economicitatea fiecărui
obiectiv de investiţie, să stabilească modalităţile de înfăptuire a lucrărilor şi să determine
valoarea acestora.
Prin studiile de oportunitate se identifică posibilităţile de a investi şi au ca scop
evaluarea generală a situaţiei, concomitent cu evidenţierea unor caracteristici, avantaje, trăsături
dominante ale ramurii economice, zonei geografice, domeniului de activitate etc. Prin ele se
urmăresc atragerea viitorilor investitori, acţionari, antreprenori etc., precum şi formularea de
„idei” de proiect cu scopul de a suscita reacţii din partea celor interesaţi. În general, studiile de
oportunitate sunt schematice, cu estimări globale şi necesită un nivel redus al cheltuielilor.
Cu ajutorul studiului de prefezabilitate se asigură selecţia preliminară şi definirea
proiectului. Elaborarea unui studiu de fezabilitate necesită cheltuieli mari; ca urmare, ideea de
proiect trebuie dezvoltată într-un studiu mai detaliat, dar fără a angaja fonduri importante.
Studiul de prefezabilitate cuprinde o serie de date absolut necesare pentru caracterizarea
proiectului de investiţii: amplasamentul, prezentarea sectorului sau obiectivului de activitate în
care se va încadra evoluţia cererii şi ofertei de produse de acest tip, date referitoare la capacitatea

6
de producţie, materiile prime, forţa de muncă, tehnologia şi echipamentul, precum şi estimarea
valorii investiţiei şi date de eficienţă economică.
Studiul de fezabilitate are ca principal obiectiv crearea posibilităţii pentru investitor de a
avea o idee mai concretă asupra obiectivului ce urmează a fi realizat. Studiul de fezabilitate
detaliază prezentarea informaţiilor din studiul de prefezabilitate şi stă la baza adoptării deciziei
de investiţii, prin fundamentarea costului investiţiei şi planului de finanţare, prognozarea
veniturilor şi cheltuielilor de exploatare, evaluarea rentabilităţii scontate şi a principalelor riscuri.
Un studiu de fezabilitate trebuie să ajungă la concluzii definitive privind toate rezultatele de bază
ale proiectului, după luarea în considerare a mai multor variante posibile.

3. Acoperirea financiară a investiţiilor

Odată luată decizia de investire, din necesitate, apare problema posibilităţilor de finanţare
a investiţiilor pe care le are agentul economic. Finanţarea investiţiilor constituie o etapă
semnificativă în procesul investiţional, în cadrul căreia, urmare a deciziei de investiţii, resursele
financiare se înglobează în bugetul investiţiei şi pot fi utilizate pentru plăţi în vederea realizării
proiectului.
Mecanismul finanţării investiţiilor implică acţiuni corelate privind: determinarea
necesarului de finanţare; stabilirea structurii corespunzătoare a capitalului permanent; evaluarea
costului resurselor de finanţare pe termen mediu şi lung.
Structura de finanţare a investiţiilor se bazează pe finanţarea internă şi pe finanţarea
externă.
Finanţarea internă se bazează pe resursele generate în economia agentului economic
investitor, şi anume: o parte din profitul net destinat a fi investit, rezerve formate în urma
repartizării profitului, sume din valorificarea rezultatelor casării mijloacelor fixe, sume din
vânzarea şi cesiunea unor imobilizări etc.
În cazul iniţierii unui proiect nou întreprinzătorul trebuie să dispună de un capital al său.
În condiţiile actuale aceasta este indispensabil, deoarece în luarea deciziilor de a susţine un
proiect, băncile, cât şi autorităţile publice pun ca condiţie volumul minim al acestor resurse
proprii. Investiţia întreprinzătorului şi a partenerilor săi este cea mai importantă şi mai
utilizată sursă de finanţare. Mărimea acestea depinde de originalitatea şi eficienţa ideii de
afacere, economiile proprietarului, natura şi valoarea bunurilor sale personale, ce pot fi ipotecate,
capacitatea proprie de împrumut. În practica internaţională investiţia proprie, în companiile
medii şi mari, constituie 2/3 din totalul finanţării.
La întreprinderile care deja activează, investiţiile pot fi finanţate din:

7
 Profitul net – profitul care rămâne la dispoziţia întreprinderii după achitarea impozitului
pe venit. Profitul net se formează din diferenţa pozitivă a veniturilor obţinute asupra cheltuielilor
suportate în activităţile de antreprenoriat. Pentru investiţii, de obicei, se repartizează numai o
parte din profitul net, deoarece el poate fi distribuit şi pentru alte destinaţii: dividendele
acţionarilor, prime pentru salariaţi, etc.
Rezervele sunt constituite din profitul pe care întreprinderea îl capitalizează în scopul
autofinanţării activităţii. Rezervele se creează din profitul rămas la dispoziţia întreprinderii, adică
din profitul net după plata dividendelor către acţionari. Sunt de mai multe feluri:
 rezerve prevăzute de legislaţie;
 rezerve prevăzute de statut;
 alte rezerve.
Cesiunea activelor constituie o sursă de finanţare internă, ocazională, care survine mai
ales atunci când întreprinderea îşi reînnoieşte activele fixe prin vânzarea sau casarea celor vechi.
Evaluarea acestei resurse poate avea loc înainte sau după impozitare. Fluxul valoric din cesiunea
activelor se supune impozitării.
Încasările din vânzarea utilajelor scoase din funcţiune - unele elemente de active fixe
sunt vândute înainte de încheierea duratei lor de funcţionare sau la sfârşitul acesteia, ca materiale
vechi. Sumele încasate alimentează fondul de dezvoltare din care se finanţează investiţiile. Este
important ca de aceste sume să se ţină seama la aprecierea necesarului de capital pentru achiziţia
noului utilaj. Pentru aceasta ele se scad din preţul de achiziţie al noului utilaj.
Finanţarea externă constituie o alternativă pentru investitori, atunci cînd capacitatea de
autofinanţare este sub nivelul bugetului de investiţii. Are drept scop constituirea prin completare
a bugetului de finanţare impus de proiectul de investiţii adoptat. Aceasta este asigurată de bănci,
instituţii de investiţii, organisme ale sectorului public, cât şi cel privat.
Sistemul resurselor de finanţare externă este mai larg şi include:
 resurse atrase:
- aportul în numerar al acţionarilor ca urmare a emisiunii de acţiuni simple şi privilegiate
pentru creşterea capitalului;
- aportul în natură al acţionarilor din ţară sau străini la creşterea patrimoniului societăţii în
active fixe şi deci la creşterea capitalului social;
 resurse împrumutate:
- credite bancare;
- împrumuturi de la alte persoane fizice sau juridice;
- împrumuturi obligatare reflectate în emisiunea de obligaţiuni;
- finanţări de la bugete locale sau de stat, contractate în condiţii de rambursabilitate;

8
- subvenţii pentru investiţii, acordate de la buget, în cazuri speciale pentru anumite structuri de
investiţii şi pentru anumite categorii de investitori;
- împrumuturi externe contractate direct sau cu garanţii guvernamentale;
- resurse specifice de finanţare: leasingul, capitalul de risc (venture), factoringul, forfeiting,
etc.
Alegerea oricărei surse externe de finanţare trebuie să aibă o argumentare serioasă,
investitorul trebuie să previzioneze consecinţele stingerii datoriilor formate şi influenţa acestui
fapt asupra rezultatelor finale ale activităţii sale.

4. Eficienţa economică a investiţiilor şi metode de evaluare a acesteia

Eficienţa economică reprezintă principiul de bază al teoriei şi practicii luării deciziei

privind alocarea investiţiilor şi reflectă, în modul cel mai cuprinzător, calitatea acţiunii de a
investi, deci a procesului investiţional, de a produce efecte economice pozitive, utile. Tocmai
acest fapt permite ca eficienţa economică a investiţiilor să capete expresia simbolică a raportului
dintre efect – efort sau efort – efect, pe care le implică activitatea de investiţii.
Deci, eficienţa se calculează ca un raport între mărimea efectelor şi a eforturilor sau
raportul invers. Cele două relaţii pot fi exprimate astfel:
E
a. e  maxim


b. e   minim
E
unde,
e şi e′ – reprezintă eficienţa economică;
E – efectele (rezultatele) obţinute;
ε – eforturile depuse (resursele consumate).
În situaţia (a) se impune obţinerea unui efect maxim la un minim de efort. În acest caz
raportul trebuie să fie supraunitar, pentru a reflecta o activitate rentabilă. În cel de al doilea caz
(b) se urmăreşte obţinerea efectului propus cu eforturi cât mai mici, iar raportul trebuie să fie mai
mic decât 1, dar la un nivel cât mai înalt.
În contextul celor expuse mai sus, eficienţa investiţiilor se determină prin analiza
raportului care se stabileşte între cantitatea şi structura efortului şi nivelul rezultatelor economice
obţinute în urma desfăşurării procesului investiţional.
Referirile din literatura de specialitate, cu privire la conţinutul efortului şi efectul
investiţional, stabilesc că efortul economic exprimă totalitatea cheltuielilor materiale, financiare

9
şi manopere necesare ca proiectul investiţional să demareze, iar efectele investiţionale reprezintă
rezultatele obţinute în urma realizării proiectului investiţional.
În categoria eforturilor se includ eforturi investiţionale directe, colaterale şi conexe,
precum şi eforturi suplimentare de investiţii, care cuprind cheltuieli privind pregătirea
personalului, supravegherea tehnică a lucrărilor, pentru probe tehnologice, amenajarea terenului
etc. Efectele investiţiilor sunt destul de complexe şi au o contribuţie deosebită la eficienţa
generală a investiţiilor. Acestea pot fi clasificate în efecte economice: valoarea şi costul
producţiei, profitul anual etc., precum şi efecte sociale, ecologice, politice etc., care sunt generate
de implicaţiile pe plan social ale procesului investiţional. Acestea privesc condiţiile de trai şi de
muncă, gradul de poluare, gradul de confort, cultură şi civilizaţie, gradul de valorificare a
potenţialului uman într-o anumită zonă a ţării etc. Efectele investiţiilor sunt destul de complexe
şi nu pot fi cuantificate exhaustiv.
Însă, a face comparaţie între eforturile şi efectele investiţionale înseamnă a trata prea
simplist aspectul eficienţei economice a investiţiilor. Caracterul complex al eficienţei economice
a investiţiilor este determinat de faptul că, odată cu raportul efect/efort, aceasta reprezintă un
concept care exprimă calitate, adică asigură perfecţionarea activităţii sectorului în care investiţia
respectivă se realizează, prin modernizare şi retehnologizare a structurilor economice, şi astfel
vizează promovarea inovării.
Precizarea conţinutului eficienţei economice a investiţiilor impune luarea în considerare a
principalelor sale caracteristici. Acestea sunt enunţate în literatura de specialitate după cum
urmează:
1. În primul rând, se are în vedere faptul că eficienţa economică a unui proces de
investire se află în strânsă legătură cu eficienţa procesului de exploatare (producţie) în cadrul
căreia se validează, sau nu, rezultatele procesului investiţional;
2. Exprimarea eficienţei economice a investiţiilor poate avea unele forme concrete, uşor
determinabile, mai ales în funcţie de mărimile de calcul ce intervin în raportul efort – efect sau
efect – efort. Însă, efectele indirecte adesea propagate, de efortul de investiţii, se regăsesc în:
gradul de instruire, starea de sănătate publică, gradul de cultură etc., fiind greu de evaluat;
3. Eficienţa economică a investiţiilor ca formă a eficienţei activităţii economice se
caracterizează prin relativitate. Aceasta se datorează luării în analiză a mai multor variante de
proiect, dintre care una se consideră a fi varianta de referinţă, precum şi a necesităţii respectării
raportului obiectiv dintre cerinţele nevoii sociale la nivel macro şi microeconomic;
4. Eficienţa economică a investiţiilor reflectă raportul efort/efecte în strânsa corelaţie cu
factorul timp. Se ştie că în activitatea de investiţii efortul precede efectul. Existenta decalajului în
timp, între efortul şi efectele investiţiilor, constituie un argument important pentru luarea în

10
considerare, în calculele de eficienţă economică a investiţiilor, a influenţei factorului timp, în
diferite ipostaze de manifestare, cât şi cu privire la necesitatea folosirii tehnicilor de actualizare a
costurilor şi veniturilor aferente proiectelor de investiţii.
În practica internaţională, evaluarea eficienţei investiţiilor se axează pe concepţia valorii
în timp a banilor şi se bazează pe următoarele principii:
1. Evaluarea utilizării capitalului investit se efectuează prin compararea fluxului de
mijloace băneşti, care se formează în procesul realizării proiectului investiţional, şi investiţia
iniţială.
2. Atât capitalul investit, cât şi fluxurile de mijloace băneşti sunt actualizate pentru anul
curent sau pentru anul de calcul, conform unei rate de actualizare determinate în conformitate cu
specificul proiectului.
Metodele de apreciere a eficienţei investiţiilor şi indicatorii eficienţei sunt prezentate în
următoarea figură:

Metode de evaluare a eficienţei economice a investiţiilor

Termenul de recuperare a

Rata internă de rentabilitate

Valoarea actualizată netă

Termenul de recuperare
Randamentul economic al

Indicele profitabilităţii
Rentabilitatea investiţiei

Statică Dinamică
investiţiei

actualizat
investiţiei

Figura 1. Metode şi indicatori de evaluare a eficienţei economice a investiţiilor

Astfel, evaluarea eficienţei economice a investiţiilor se poate efectua sub două aspecte:
prin utilizarea metodelor generale mai simple (abordarea statică) şi a metodelor prin care se ţine
cont de modificarea în timp a valorii fluxurilor de mijloace băneşti, de implicarea riscurilor
investiţionale şi a intereselor diferitor participanţi la proiect (abordarea dinamică).

11
 Indicatorii de evaluare a eficienţei economice a investiţiilor, prezentaţi în figura de mai
sus, sunt cel mai frecvent utilizaţi în practica analizei economice şi care se regăsesc în literatura
de specialitate occidentală şi autohtonă, precum şi în metodologiile de evaluare a proiectelor
investiţii ale Băncii Mondiale, BERD, ONUDI.
Indicatorii de eficienţă a investiţiilor se calculează folosind informaţii referitoare la
profitul anual şi fluxurile de numerar anuale. Anume această abordare, este pe larg utilizată în
teoria şi practica aprecierii eficienţei activităţii investiţionale.
În continuare, ne vom referi la indicatorii menţionaţi, cei mai des caracterizaţi în literatura
de specialitate, insistând asupra capacităţii lor cognitive, relaţiile de calcul şi domeniile de
utilizare.
1. Rentabilitatea investiţiilor (r) asigură comparabilitatea între profitul total obţinut în
urma realizării obiectivului economic nou şi efortul investiţional. Acest indicator se determină pe
baza valorii medii anuale a avantajului economic al proiectului raportată la eforturile
investiţionale:
Ph
r  100 (1)
It
unde,
Ph – valoarea medie anuală a avantajului economic;
It – efortul investiţional.
Indicatorul rata de rentabilitate a investiţiilor este frecvent utilizat la fundamentarea
proiectelor. Acesta caracterizează intensitatea avantajului economic obţinut la 1 leu investit. Cu
cât mai mare este valoarea acestui indicator, cu atât mai mare este atractivitatea proiectului
investiţional.
Randamentul economic al investiţiilor (RE) reprezintă excedentul total de profit ce se
obţine la un proiect, după recuperarea investiţiilor, ce revin la o unitate de efort de investiţii şi se
calculează după următoarea relaţie:
Pt
RE  1 (2)
It
unde,
Pt – profitul total din realizarea proiectului;
It – efortul investiţional.
În condiţiile cerinţelor economiei de piaţă, randamentul economic atât în formă statică,
cât şi dinamică, reprezintă un instrument util, cu mare capacitate de informarea pentru evaluarea
proiectelor de investiţii. Când RE > 0, proiectele sunt eficiente şi acceptabile, ele având
capacitatea de a genera profit în exces faţă de volumul investiţiilor de recuperat. Folosit în

12
calitate de criteriu, varianta cea mai eficientă este cea care se caracterizează prin randament
economic maxim.
Termenul de recuperare a investiţiilor stabileşte intervalul de timp de la lansarea
proiectului investiţional până la momentul, când profitul net din realizarea proiectului
recuperează definitiv investiţiile iniţiale. Cu cât mai mică este perioada de recuperare a
proiectului, cu atât mai repede investitorul îşi restituie depunerile iniţiale şi, deci, proiectul poate
fi considerat drept unul deosebit de atractiv.
Acest indicator permite investitorului să cunoască încă din etapa pregătirii deciziei în cît
timp este posibil să se restituie costurile de investiţii (I t) din contul avantajelor economice anuale
(constante sau medii) pe care le va obţine după realizarea proiectului. Teoretic, dar şi practic,
durata de recuperare a investiţiilor se calculează în abordare statică şi dinamică a proceselor
economice. În abordare statică termenul de recuperare a investiţiilor (T) se determină conform
formulei:
It
T (3)
Ph
Datorită faptului că durata de recuperare reprezintă factor de risc pentru un proiect,
cunoaşterea faptului cât de rapid se vor recupera investiţiile, prezintă un interes real pentru
agenţii economici.
Pentru analiza proiectelor investiţionale pot fi utilizaţi următorii indicatori dinamici de
evaluare a eficienţei economice a investiţiilor, bazate pe actualizarea fluxurilor de mijloace
băneşti.
Valoarea actualizată netă (Net Present Value – engl.) apare în calitate de indicator al
efectului economic integral al proiectului deoarece permite de a stabili diferenţa dintre volumul
total al încasărilor băneşti obţinute pe întreaga perioadă de realizare a proiectului şi costurile
totale, în cazul în care toate valorile sunt actualizate:
D 1
D
CFh Ih
VAN    (4)
h 1 1  r  h
h 0 1  r  h
sau
D
CFh
VAN    I , h=1,2….D (5)
h 1 1  r  h
unde: CFh – fluxuri de numerar anuale;
I – valoarea investiţiei;
Ih – valoarea tranşelor anuale de investiţii;
r – rata de actualizare;
h – anul de referinţă;
D – durata de realizare a investiţiei.

13
 Valoarea actuală netă caracterizează aportul de avantaj economic al unui proiect de
investiţii şi poate avea valori pozitive, negative sau nule. Valoarea pozitivă a VAN denotă
oportunitatea luării deciziei cu privire la finanţarea şi realizarea proiectului, iar comparând
variantele alternative de investiţii, cea convenabilă este considerată varianta cu mărimea maximă
a fluxului actualizat net.
Indicele profitabilităţii (Profitability Index – engl.) este stabilit drept un indicator relativ
şi caracterizează raportul dintre valoarea actuală a fluxurilor de numerar şi valoarea capitalului
investit conform relaţiilor:
D
1
 CF
h 1
h 
(1  r ) h (6)
PI 
I
VAN
sau PI  1 (7)
I
Acest indicator exprimă rentabilitatea relativă a investiţiei, adică surplusul de trezorerie
actualizat pentru fiecare leu investit. Dacă este supraunitar, proiectul de investiţii este fezabil.
Rata internă de rentabilitate (Internal Rate of Return – engl.) semnifică acea rată a
dobânzii compuse care atunci când se foloseşte ca rată de actualizare (r) pentru calculul valorii
actualizate a fluxurilor de numerar şi de investiţii ale proiectului face ca suma valorii actualizate
a fluxurilor de numerar să fie egală cu suma valorii actualizate a costurilor de investiţii, deci
valoarea actualizată netă să fie nulă:
D
CFh D
I
 1  RIR 
h 1
h

h 1 1  RIR  h
(8)

unde, RIR – rata internă de rentabilitate a proiectului.

La nivelul RIR se ajunge atunci când VAN (r) = 0, deci
D
1
RIR =  CF
h 1
h 
(1  r ) h
– I = 0, deci RIR = r (9)

Din punct de vedere economic, aceasta semnifică faptul că proiectul generează un cash
flow egal cu capitalul investit şi pe durata de viaţă economică asigură o rentabilitate a
capitalului, existent la începutul fiecărui an.
Pentru determinarea cu exactitate a ratei interne de rentabilitate, prin interpolare, se aplică
următoarea relaţie de calcul:
VAN   
RIR  rmin  (rmax  rmin )  (10)
VAN     VAN   

unde, rmax , rmin – două rate criteriu care indică valori actualizate contrare (pozitivă şi negativă).
În condiţiile economiei de piaţă RIR are semnificaţia şi funcţia de criteriu fundamental
pentru acceptarea sau respingerea proiectelor de investiţii.

14
 Termenul de recuperare actualizat a investiţiilor indică intervalul de timp în care suma
cumulată a avantajelor economice obţinute este egală cu valoarea investiţiilor alocate pentru
realizarea proiectului. Calculul indicatorului se efectuează prin actualizarea fluxurilor de
numerar prevăzute conform proiectului, care se deduc din suma iniţială a investiţiei. În acest
scop, se porneşte de la egalitatea dintre valoarea actuală a fluxului costurilor de investiţii şi a
fluxului avantajelor economice.
T
CFh D
Ih
 1  r 
h 1
h

h 1 1  r  h
(11)

unde, T – termenul de recuperare actualizat a investiţiilor.

T
1
sau I   CFh  (12)
h 1 (1  r ) h
Prioritate se acordă proiectelor cu perioade de recuperare mai scurte, deoarece în acest
caz veniturile, costurile şi avantajele economice viitoare nu vor fi afectate de incertitudine şi risc
în aceeaşi măsură ca şi proiectele cu durate mari de recuperare.
Indicatorii evaluării eficienţei economice a proiectelor apar în rolul unor criterii necesare,
în baza cărora participanţii la proiect pot aprecia atractivitatea economică a proiectelor în scopul
luării deciziilor şi formulării opţiunilor.

5. Riscurile investiţionale

Orice investiţie reprezintă, într-o măsură mai mare sau mai mică, un angajament cu
viitorul care este necunoscut în sensul dacă investiţia va împlini obiectivele preconizate sau dacă
alte evenimente care nu au fost previzionate să se întâmple şi să aibă repercusiuni importante
asupra rezultatului investiţiei. Astfel, estimarea eficienţei proiectului investiţional nu poate fi
făcută cu certitudine şi din acest motiv decizia de investiţii implică şi factorul risc, care trebuie
analizat, dimensionat şi integrat în procesul investiţional.
Indiferent de obiectul sau natura sa, investirea înseamnă întotdeauna asumarea unor riscuri
în speranţa obţinerii unui câştig viitor suficient pentru a compensa riscurile anticipate. În general,
nivelul riscului investiţional şi a profitului eventual se află în raport de proporţionalitate directă:
cu cât este mai mare nivelul riscului asumat, cu atât potenţialul câştigului sau pierderii creşte.
Riscul investiţional reprezintă un eveniment sau o condiţie incertă care, în cazul în care se
produce, are un efect negativ sau pozitiv asupra parametrilor investiţiei, adică există
probabilitatea ca rezultatul investiţiei să devieze de la cel aşteptat. Esenţa riscului este dată de
incapacitatea investitorului de a prevedea cu exactitate rezultatele viitoare ce vor fi obţinute de
pe urma investiţiei făcute.

15
 Spre deosebire de risc, incertitudinea este descrisă ca situaţia în care decidentul nu poate
identifica toate evenimentele posibile a se produce şi cu atât mai puţin de a putea estima
probabilitatea producerii lor. Incertitudinea provine în cele mai multe din cazuri din absenţa sau
insuficienţa informaţiei, din calitatea precară a acesteia. Se poate spune că riscul derivă din
incertitudine.
În teoria economică modernă, categoria de risc apare în calitate de „indicator” al
incertitudinii, deoarece adoptarea deciziei cu privire la investiţie în condiţii de incertitudine este
nemijlocit corelată cu necesitatea analizei şi cuantificării riscului.
Riscurile cu care se confruntă o firmă, care investeşte, sunt clasificate, în funcţie de
perspectiva din care sunt abordate, în macroriscuri şi microriscuri. Macroriscurile sunt
rezultatul evoluţiei într-un anumit sens a condiţiilor de mediu de afaceri în care este localizată
investiţia. În categoria macroriscurilor intră totalitatea riscurilor de mediu cum ar fi: riscul de
ţară, riscul de transfer, riscul suveran, riscul politic, riscul de piaţă etc. Microriscurile sunt
determinate de factori endogeni, specifici sectorului de activitate, firmei şi proiectului propriu-zis
şi / sau de insuficienta corelare între particularităţile activităţii şi limitele impuse de cadrul
general al ţării gazdă. În categoria microriscurilor intră majoritatea riscurilor de firmă şi a
riscurilor de proiect: riscul de implantare, riscul valutar, riscul de dobândă, riscul de preţ,
riscurile comerciale, riscurile legate de personal, riscurile juridice etc.
Din perspectiva cauzei apariţiei, firmele se confruntă în principal cu două tipuri majore
de riscuri: riscuri sistematice (nediversificabile) şi riscuri nesistematice (diversificabile). Riscul
sistematic depinde de factorii economici generali (ca inflaţia, modificarea legislaţiei, schimbarea
cotelor de impozitare şi taxelor vamale sau riscurile politice, ecologice, sociale etc.) care
determină conjunctura economică a ţării, în timp ce riscul nesistematic este determinat de acei
factori de risc care depind în mod nemijlocit de condiţiile interne ale firmei (accesul la materia
primă, succesul campaniilor de publicitate etc. ).
Luând în considerare nivelul la care se pot manifesta, riscurile unei investiţii pot fi
următoarele: riscul proiectului, riscul sectorului de activitate, riscul pieţei locale, riscul de ţară,
riscul pieţei globale.
Dat fiind faptul că este o parte inseparabilă a procesului de investiţie, riscul nu poate fi
ignorat, de aceea sunt necesare decizii care ar asigura gestionarea eficientă a riscurilor
investiţionale.
Gestionarea sau managementul riscului reprezintă un proces complex, care cuprinde o
serie de activităţi menite să diminueze riscul care ar putea apărea odată cu iniţiativa
întreprinzătorului şi implică activităţi, grupate în trei etape:
1. identificarea riscurilor,

16
 2. analiza şi evaluarea riscurilor,
3. dirijarea riscurilor, adică elaborarea şi adoptarea unor strategii de diminuare a
riscurilor investiţionale.
Identificarea riscurilor este un proces de relevare sistematică a surselor de risc,
clasificarea riscurilor, determinarea factorilor care condiţionează manifestarea acestora şi
evaluarea prealabilă a influenţei diferitori factori asupra realizării proiectului investiţional.
Astfel, anumite riscuri odată identificate, pot fi limitate sau înlăturate numai dacă măsurile de
protecţie sunt bine fundamentate.
În sens larg, prin analiza riscului se poate înţelege orice metodă – cantitativă şi/sau
calitativă – de evaluare a gradului de risc şi de estimare a impactului riscului printr-o mai bună
cunoaştere a rezultatelor posibile care ar putea genera din realizarea proiectului investiţional.
În scopul analizei şi evaluării gradului de risc sunt utilizate metode care aplică aparatul
matematic din domeniul teoriei probabilităţii, analizei statistice etc. Cele mai utilizate metode
pentru analiza riscului sunt: metoda abaterii standard şi a coeficientului de variaţie, metoda
analizei sensibilităţii rezultatelor, metoda punctului critic, metoda scenariilor, metoda de
simulare Monte Carlo, metoda speranţei matematice a fluxurilor de numerar, metoda arborelui
decizional etc.
În sistemul metodelor de dirijare cu riscurile investiţionale un rol important revine
metodelor de influenţarea a riscului, aferent investiţiei, cu scopul minimizării consecinţelor
negative.
În dependenţă de rezultatele, obţinute la etapele de identificare şi analiză a riscului
investiţional, pot fi adoptate următoarele strategii de dirijare riscului:
 evitarea riscului, prin refuzul de a realiza operaţiuni financiare, riscul cărora este foarte
înalt sau renunţarea la unele idei de investire costisitoare etc.;
 reducerea riscului presupune reducerea probabilităţii de apariţie a riscului şi diminuarea
pierderilor din investiţiile efectuate prin compensare, adică acţiuni de asigurare, autoasigurare,
prognozare etc. La acest tip de strategie se referă şi diversificarea riscului investiţional, limitarea,
constituirea rezervelor etc.
 asumarea riscului semnifică înfruntarea situaţiei de risc cu asumarea întregii
responsabilităţi pentru consecinţele ce pot să apară;
 distribuirea riscului, adică repartizarea responsabilităţii faţă de risc între participanţii
proiectului investiţional. Indiferent de situaţie, partenerilor li se transmite acea parte a riscului
pentru care aceştia au posibilităţi mai mari de minimizare a urmărilor negative.
Acţiunile strategice îndreptate spre gestionarea riscurilor investiţionale trebuie să
constituie un mijloc de realizare eficientă a proiectului investiţional.

17
 Subiecte pentru verificarea cunoştinţelor:

1. Definiţi investiţia ca categorie economică.

2. Numiţi şi explicaţi care sunt elementele de bază ale investiţiei.
3. Explicaţi esenţa fazei preinvestiţionale, investiţionale şi postinvestiţionale a procesului
investiţional.
4. Argumentaţi importanţa studiului de fezabilitate în derularea proiectului investiţional.
5. Numiţi şi caracterizaţi sursele interne de finanţare a investiţiilor.
6. Explicaţi sensul indicatorului „valoarea actualizată netă” (VAN) a unei investiţii.
7. Caracterizaţi semnificaţia indicatorului “rata internă de rentabilitate” a unei investiţii.
8. Definiţi noţiunea de risc investiţional.

Teste grilă:

1. Investiţia reprezintă:
a) o amânare a consumului prezent pentru un presupus profit viitor;
b) principala pârghie economică prin care se realizează dezvoltarea economică;
c) o activitate cu risc înalt;
d) venituri viitoare care vor compensa cheltuielile investiţionale iniţiale.
Răspuns: a, b
2. După obiectivul care se urmăreşte realizarea proiectului investiţiile se divizează în:
a) investiţii de capital, de portofoliu şi publice;
b) investiţii productive;
c) investiţii individuale şi publice;
d) investiţii strategice.
Răspuns: b,d.
3. Care investiţii oferă investitorului dreptul de control asupra afacerii şi posibilitatea
participării active în managementul întreprinderii:
a) investiţiile directe;
b) investiţiile de portofoliu;
c) investiţiile străine;
d) investiţiile financiare.
Răspuns: a
4. Descoperirea posibilităţilor investiţionale este una din etapele:
a) fazei investiţionale;
b) fazei preinvestiţionale;
c) fazei postinvestiţionale;
d) fazei de exploatare.
Răspuns: b.
5. Faza investiţională cuprinde următoarele activităţi:
a) cercetări ştiinţifice;
b) instruirea şi pregătirea personalului;
c) procurarea echipamentului şi utilajelor;
d) certificarea producţiei.
Răspuns: b,c

6. Studiul de oportunitate se referă la:

18
 a) identificarea posibilităţilor pentru investiţii;
b) evaluarea mediului economic, social, politic, cadrului legislativ pentru investiţie;
c) efectuarea analizei economice şi financiare a proiectului de investiţie;
d) efectuarea analizei aspectelor tehnice ale proiectului investiţional.
Răspuns: a, b
7. Studiul de fezabilitate are drept scop:
a) studierea pieţei forţei de muncă, concurenţei, identificarea posibililor parteneri;
b) stabilirea programului de producţie şi capacităţii de producţie;
c) determinarea domeniului de activitate în care se va investi;
d) prognozarea fluxurilor de numerar aşteptate ca rezultat al realizării proiectului
investiţional.
Răspuns: b,d
8. Sursele interne de finanţare a investiţiei se pot constitui din:
a) rezerve;
b) capitalul acţionar;
c) sume provenite din cesiunea unor active;
d) alocaţii de la bugetul de stat.
Răspuns: a,c,d
9. Care din sursele de finanţare a investiţiilor menţionate, se referă la cele împrumutate?
a) creditul bancar;
b) emisiunea suplimentară de acţiuni;
c) emisiunea obligaţiunilor;
d) excedentul valorii de piaţă a acţiunii faţă de valoarea nominală.
Răspuns: a,c
10. Care din afirmaţiile de mai jos pot fi atribuite riscului investiţional:
a) probabilitatea succesului sau eşecului unui proiect investiţional;
b) riscul ce apare ca rezultat al fluctuaţiei ratei de schimb a valutei naţionale;
c) riscul deprecierii portofoliului financiar;
d) riscul condiţionat de incapacitatea de plată firmei.
Răspuns: a, c.

Aplicaţii :

Aplicaţia 1

Se analizează un proiect de investiţii în valoare de 80000 u.m., pentru care se estimează

ca va genera în următorii 2 ani fluxuri de numerar în valoare de 60000 u.m. în primul an, iar în
al doilea an - în valoare de 70000 u.m. Rentabilitatea medie la proiecte similare este în mărime
de 20%. Determinaţi Valoarea Actualizată Netă a investiţiei (NPV) şi Indicele de profitabilitate
(PI).

Rezolvare:
D
CFh
VAN    It
h 1 1  r 
h

1 1
VAN ( NPV )  60000   70000   80000  18608 u.m..
(1  0.2) 1
(1  0.2) 2
VAN ( NPV ) 18608
PI   1  80000  1  1.23 sau 23 %
It

Răspuns: VAN a proiectului investiţional este egală cu 18608 u.m. şi PI = 1,23. Ambii
indicatori semnifică că proiectul poate fi acceptat, deoarece este unul profitabil.

19
 Aplicaţia 2

Un întreprinzător analizează posibilitatea de a cumpăra un imobil la preţ total de 20000

u.m. El estimează că această investiţie îi va aduce un venit anual de 2700 u.m. în anul 1, 3200
u.m. în anul 2, 5700 u.m. în anul 3, 6400 u.m. în anul 4, 7.300 u.m. în anul 5. La sfârşitul celui
de al cincilea an, investitorul va putea vinde acest imobil la preţul de 10000 u.m. Se consideră
că acest proiect va fi finanţat dintr-un credit bancar contractat la o rată a dobânzii egală cu
15%. Este această investiţie avantajoasă? Determinaţi prin metoda RIR (IRR), dacă ratele
actualizării sunt 16% şi 18%.

Rezolvare:
Pentru a rezolva problema utilizăm formula:
VAN   
RIR  rmin  (rmax  rmin )  , unde
VAN     VAN   
VAN – valoarea actualizată netă (NPV);
r min şi r max – ratele de actualizare alese.

2700 3200 5700 6400 7300 10000

VAN 1        20000  129.1
1  0,16 (1  0,16) 2
(1  0,16) 3
(1  0,16) 4
(1  0,16) 5
(1  0,16)5
2700 3200 5700 6400 7300 10000
VAN 2        20000  1081.6
1  0,18 (1  0,18) 2
(1  0,18) 3
(1  0,18) 4
(1  0,18) 5
(1  0,18)5

129.1
RIR  16%  (18%  16%)   16.21%
129.1    1081.6

Răspuns: Rata internă de rentabilitate este egală cu 16,21%. Acest nivel depăşeşte costul
capitalului investit, RIR>15%, fapt ce semnifică că proiectul este unul avantajos şi poate fi
acceptat.

Aplicaţia 3

Se analizează un proiect investiţional cu cost iniţial de 35.000 u.m. care se estimează că

va genera fluxuri de numerar anuale în valoare de 18.000 u.m., 19.000 u.m., 21.000 u.m., şi
22.000 u.m. pentru următorii 4 ani. Costul capitalului investit este 20 %. Determinaţi valoarea
actualizată netă a proiectului şi termenul de recuperare actualizat al investiţiei.

Rezolvare:

D
CFh
VAN    It
h 1 1  r  h
1 1 1 1
VAN  18   19   21  22  35 
(1  0.20)1
(1  0.20) 2
(1  0.20) 3
(1  0.20) 4

15 + 13,2 + 12,2 + 10,6 -35 = 16 mii u.m.

Termenul de recuperare actualizat al investiţiei se determină pornind de la egalitatea
T
1
I   CFh 
h 1 (1  r ) h
T = 35 – 15 – 13,2= 6,8 mii u.m. (investiţia ce trebuie recuperată în anul următor)

20
 6,8 / 12,2 = 2,56 ani sau 2 ani şi 193 zile

Răspuns:Valoarea Actualizată Netă ajustată la risc este egal cu 16 mii u.m.

Termenul de recuperare actualizat al investiţiei este 2,56 ani sau 2 ani şi 193
zile.

Aplicaţii pentru lucrul individual:

Aplicaţia 1: Se analizează un proiect investiţional cu cost iniţial de 1300 mii u.m. şi cu

durata de 5 ani. Situaţia pe venituri şi cheltuieli se prezintă în tabel.
Durata de exploatare
Indicatori
1 2 3 4 5
Venituri ale perioadei 1000 1500 2000 1500 1000
(mii u.m.)
Cheltuieli ale 700 1000 1200 1000 800
perioadei (mii u.m.)
Se cere:
a. de determinat fluxurile de numerar în baza datelor din tabel,
b. de estimat profitabilitatea proiectului după indicatorul VAN dacă rata minimă a profitului
cerută de investitor este 10%,
c. luaţi decizia de acceptare sau respingere în baza valorii indicatorului VAN.
Aplicaţia 2. Se analizează un proiect investiţional în valoare de 50 mil. u.m. cu o durată
de 3 ani, care se estimează că va genera fluxuri de numerar cu următorii parametri: 20; 25; 30
(mil. u.m.). Fluxurile de numerar se înregistrează la sfârşitul anului. Se consideră că acest proiect
va fi finanţat dintr-un credit bancar contractat la o rată a dobânzii egală cu 18 %. Determinaţi
prin metoda RIR dacă acest proiect investiţional poate fi acceptat în cazul în care ratele de
actualizare sunt: r1 = 21% şi r2= 23%.
Aplicaţia 3. O întreprindere analizează posibilitatea implementării unui proiect de
investiţii în valoare de 60000 u.m. şi se estimează ca acesta va genera în următorii 3 ani fluxuri
de numerar în valoare de 30000 u.m. în primul an, în al doilea an - 35000 u.m., în al treilea –
40000 u.m.. Proiectul se va finanţa dint-un credit bancar contractat la o rată a dobânzii de 15%.
Decideţi acceptarea sau respingerea acestui proiect pe baza indicatorilor valoarea actualizată netă
a investiţiei şi indicele de profitabilitate (PI).
Aplicaţia 4. O societate comercială are posibilitate a de a investi 500 000 lei pe o
perioadă de 5 ani, cu condiţia rambursării la sfârşitul fiecărui an a câte 100 000 lei şi
recompensei suplimentare în sumă de 50 000 lei la sfârşitul ultimului an. Decideţi dacă va fi
acceptată investiţia, cunoscând că mai există posibilitatea de a valorifica banii printr-un depozit
bancar cu o rată anuală a dobânzii de 18%.
Aplicaţia 5. Se analizează un proiect investiţional cu cost iniţial de 25.000 u. m. care se
estimează că va genera fluxuri de numerar anuale în valoare de 8.000 u.m., 9.000 u.m., 10.000
u.m., 15.000 u.m. şi 11.000 u.m. pentru următorii 5 ani. Costul capitalului investit este 20 %.
Determinaţi valoarea actualizată netă şi termenul de recuperare actualizat al investiţiei.

Literatura obligatorie:
1. Legea Republicii Moldova cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător //
Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 64-66 din 23.04.2004
2. Caraganciu, A. Bazele activităţii investiţionale / A.Caraganciu, O. Domenti, S. Ciobu. –
Chişinău : Ed. ASEM, 2004. – 320 p.
3. Cistelecan, L. M. Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor. / L. M. Cistelecan. –
Bucureşti : Ed. Economică, 2002. – 536 p.

21
4. Vasilescu, I. Investiţii. / I. Vasilescu, I. Românu, C. Cicea. – Bucureşti: Ed. Economică,
2000. – 480 p.
5. Horobeţ, A. Managementul riscului în investiţiile internaţionale / A. Horobeţ. - Bucureşti:
Editura All Beck; 2005.
6. Киселева Т.В., Боровикова Г.В. Инвестиционная деятельность. – Москва: Кнорус, 2005.

Literatura suplimentară:
1. Buhociu, F. Evaluarea proiectelor de investiţii. / F. Buhociu, I. Negoescu. – Galaţi : Ed.
Algoritm, 1998. – 207 p.
2. Pârvu, D. Eficienţa investiţiilor / D. Pârvu. – Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2003. – 291 p.
3. Popa, A. Eficienţa investiţiilor / A. Popa, A. Nicolae, M. Cristea. – Craiova : Editura
Universitaria, 2000. – 140 p.

22