Sunteți pe pagina 1din 4

„1 Decembrie 1918, ca o zi de Paști“

Raluca Prelipceanu, 29 Noiembrie 2018

Pentru românii ardeleni, 1 Decembrie 1918 a însemnat împlinirea unui vis, unirea cu
țara-mamă. „Ziua a debutat cu Sfânta Liturghie săvârșită în cele două biserici româ-
nești din Alba Iulia. Din jurnalele și memoriile participanților ni s-au transmis emoția și
bucuria extraordinară pe care ei le-au trăit atunci. Mulți au asemănat ziua de 18
noiembrie pe stil vechi/1 decembrie pe stil nou cu o zi de Paști, iar în biserici, în loc
de pricesne, s-a cântat «Deșteaptă-te, române»”, afirmă Mircea Gheorghe Abrudan,
cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” al Academiei
Române, Cluj-Napoca. Acesta a vorbit într-un interviu despre contextul istoric al
anului 1918 și despre cum au pregătit ardelenii unirea.

1 Decembrie 1918 a însemnat pentru românii ardeleni împlinirea unui vis, Unirea cu
țara-mamă. Vorbiți-ne despre contextul istoric al acestui an și despre cum au pregătit
ardelenii unirea.

1918 a fost anul care a schimbat istoria României. Încă din primăvară, președintele
american, Woodrow Wilson, emite în cadrul Congresului renumitele 14 puncte. SUA
intraseră în război în 1917 de partea Antantei, deci a Franței, Marii Britanii, Italiei,
României, și între cele 14 puncte președintele acesta vizionar s-a gândit cum se va
organiza Europa răvășită de un război care a făcut 50 milioane de victime, deci
practic războiul a reprezentat o industrializare a morții și un punct esențial a fost cel
al autodeterminării popoarelor. Fiecare popor din Europa Centrală și Orientală, în
mare parte cuprinsă în Imperiul Austro-Ungar și în Imperiul Țarist, a avut posibilitatea
pentru întâia oară în istorie să decidă singur cum să se organizeze din punct de
vedere teritorial și administrativ. La acest articol au făcut apel toți oamenii politici:
români, cehi, slovaci, croați, italieni, nații care făceau parte din Austro-Ungaria ca
etniile lor să poată să devină o țară de sine stătătoare. Lucrul acesta a fost asumat
de elita politică românească din Transilvania prin vocile lui Vasile Goldiș și Alexandru
Vaida-Voievod, care în 12 octombrie s-au întâlnit la Oradea și au structurat acea
declarație de independență a românilor din Transilvania față de Ungaria, citită șase
zile mai târziu, pe 18 octombrie, de Alexandru Vaida-Voievod în Parlamentul de la
Budapesta. În aceeași zi s-a creat acest Consiliu Român Central, care avea ca
membri șase parlamentari din Partidul Național Român și șase din Partidul Social-
Democrat. Oamenii aceștia au preluat frâiele din cele 130 de comitate, cum erau
organizați atunci românii, în care românii erau majoritari sau reprezentau o majoritate
relativă, trecându-le sub autoritatea acestui Consiliul Român Central, în contextul în
care, la începutul lui noiembrie 1918, Puterile Centrale se prăbușesc. Se semnează
armistițiul și apoi în 11 noiembrie Germania capitulează, urmând exemplul Austro-
Ungariei. Avem, așadar, de-a face în zona aceasta cu un vid de putere, cu un stat în
disoluție. Chiar în anumite surse aceasta este numită epoca revoluțiilor, iar în spațiul
Ungariei iau naștere și curentele comuniste, avându-l drept reprezentant pe Bela
Kun. Ungaria este salvată de comunism de către armata română. În acest context,
românii se organizează exemplar prin Marea Adunare Națională de la Alba Iulia,
decisă de Consiliul Național Român Central.

De ce la Alba Iulia?

Pentru că aici fusese capitala lui Mihai Viteazul și, chiar mai important, la Alba Iulia
era încă proaspăt în epocă martiriul lui Horea. Totodată, Alba Iulia era în mijlocul
Transilvaniei, deci accesul era destul de facil pentru că exista o cale ferată. Câmpul
pe care s-au strâns cei 500.000 de oameni, unde se înalță astăzi Catedrala
Încoronării, în mentalul colectiv românesc se numea Câmpul lui Horea. Toate
reuniunile, organizațiile corale, artistice, învățătorești, preoțești, sociale au făcut
efortul de a-i coagula pe oameni, de a mișca sufletele și a-i porni pe oameni spre
Alba Iulia într-un context de iarnă, cu frig, în care nu existau mijloacele de transport
din ziua de astăzi. Cei din sudul Transilvaniei, Sebeș și Săliștea s-au dus pe jos sau
cu căruțele, de pildă. Au fost acolo mii de oameni, de aceea este apreciabil efortul lor
și ne aducem aminte cu emoție de înaintașii noștri.

1 Decembrie 1918 a rămas în istoria noastră ca o zi astrală. Vă rugăm să punctați


momentele esențiale ale acelei zile.

Ziua de 1 Decembrie 1918 a debutat cu Sfânta Liturghie săvârșită în cele două


biserici românești din Alba Iulia. Era o biserică ortodoxă, unde ca protopop slujea de
obicei părintele Iustinian Teculescu, ales ulterior Episcop al armatei române, și
biserica greco-catolică. În acea zi, în biserica ortodoxă a slujit Episcopul Ioan Ignatie
Papp al Aradului și locțiitor de Mitropolit al Transilvaniei împreună cu Episcopul Miron
Cristea și cu protopopii. Iar în cealaltă biserică greco-catolică au slujit cei trei
episcopi: Iuliu Hossu, Traian Frențiu și Demetriu Radu. La ora 7:00 s-a slujit un Te
Deum, iar în jur de ora 9:00 au ieșit cetele din cele două biserici și s-au îndreptat
spre Sala Casinei sau a Cercului Militar din Alba Iulia, care astăzi este Muzeul
Național al Unirii. Acolo au intrat cei 1.228 de delegați, împuterniciți cu acele
credenționale pe care le-au primit din comunitățile pe care le reprezentau, căci au
fost aleși câte cinci din fiecare circumscripție electorală. Adunarea s-a deschis printr-
o cuvântare a lui Gheorghe Pop de Băsești, iar co-președinți ai adunării au fost
Episcopul ortodox Ioan Ignatie Papp și Episcopul greco-catolic Demetrie Radu. Apoi
a luat cuvântul Vasile Goldiș, care a venit cu o propunere de proclamație. Textul
oficial al proclamației, denumită Proclamațiunea Unirii, este redactat de Vasile
Goldiș, care era secretarul Episcopiei Aradului. O cuvântare impresionantă a avut-o
Miron Cristea, republicată recent într-un volum „Miron Cristea - cuvinte despre Marea
Unire”. Din jurnalele și memoriile participanților ni s-au transmis emoția și bucuria
extraordinară pe care ei le-au trăit atunci. Un memorialist, Alexandru Ciurea, preot
greco-catolic din zona Munților Apuseni, descria atmosfera astfel: „Oamenii se
îmbrățișau, oamenii se sărutau, oamenii plângeau de bucurie”.

Cum arăta cetatea Alba Iulia în care Mihai Viteazul a intrat victorios la 1 noiembrie
1599?
După ocupația austriacă a Transilvaniei, care a survenit în urma păcii de la Karlowitz
din 1789, austriecii au construit una dintre cele mai mari fortificații din sud-vestul
Europei, la Alba Iulia. Cetatea Bălgrad, cum i se spunea în vechime, a fost botezată
ulterior de austrieci Karlsburg, după împăratul Carol al VI-lea. În momentul în care ea
s-a construit, austriecii au dorit să arate așadar nobilimii maghiare cine este noul
stăpân, adică împăratul de la Viena. Când au fost proiectate şi construite zidurile
cetăţii, arhitectul italian Visconti a ales să dărâme în cea mai mare parte ceea ce era
deja existent, între care și Mitropolia, biserica ctitorită de Mihai Viteazul. Aceasta a
fost dărâmată pentru a face loc noilor ziduri impozante. De aceea, este foarte greu să
ne închipuim și să reconstruim ceea ce a fost anterior, pentru că o parte din
materialele zidurilor anterioare s-au utilizat în noile construcții. Totuși, de exemplu, o
parte din poarta de intrare în castrul roman a fost frumos refăcută prin restaurare.

Care era situația ortodocșilor în raport cu celelalte confesiuni din Transilvania?

Biserica Ortodoxă din Transilvania a suferit practic o decapitare în anul 1701, când
Mitropolitul Atanasie Anghel și o mare parte din clericii săi au semnat actul de unire
cu Biserica Romei. Deci, din punct de vedere instituțional, Biserica Ortodoxă din
Transilvania a intrat într-o disoluție. Vreme de 60 de ani, ortodocșii din Transilvania
nu au fost recunoscuți de către statul austriac. În tot acest timp, Biserica Ortodoxă nu
a avut o conducere ierarhică efectivă. Au rămas totuși o serie de comunități ortodoxe
recunoscute de Viena, mai ales cea din Ţara Bârsei, care a reprezentat bastionul
Ortodoxiei din Transilvania. Acestea au refuzat unirea cu Roma și curtea imperială a
acceptat refuzul lor, comunitățile respective fiind puse inițial sub ascultarea
Mitropolitului de la București, Antim Ivireanul, care le trimite Sfântul Mir și antimise,
ca dovadă a legăturii canonice directe dintre ei și apoi, după ocuparea Olteniei în
1718, sub episcopul de la Râmnic până în 1749 și ulterior sub mitropoliții de la
Karlowitz. În 1761, împărăteasa Maria-Tereza acordă o toleranță ortodocșilor și le
trimite un episcop în încercarea austriecilor de a pacifica zona după revolta lui
Sofronie și de a da curs doleanței răsculaților ortodocși de a avea un episcop.
Aceasta a fost principala solicitare a delegației ortodocșilor care a mers la Viena la
împărăteasă cu jalba în piept: „Suntem fideli statului, plătim impozitele, dar să nu ne
schimbați legea”. Așadar, austriecii acordă această toleranță îngrădită, trimițând în
Transilvania un episcop administrator exempt, deci nu un episcop de drept. Acest
episcop a fost Dionisie Novacovici al Budei. Lângă Budapesta de astăzi, la
Szentendre, era o reședință episcopală sârbă pentru că acolo se stabilise la sfârșitul
secolului precedent o comunitate importantă sârbească. Până astăzi, acolo rezidă un
episcop ortodox sârb. Acest episcop reface Episcopia Ortodoxă din Transilvania și
după el urmează alți trei ierarhi sârbi. Astfel s-a refăcut Biserica Ortodoxă în
Transilvania. Până la 1791, ortodocșii nu au avut un statut echitabil, un statut egal cu
celelalte confesiuni: greco-catolicii, romano-catolicii, reformații, luteranii și unitarienii.
În 1791, ortodocșii sunt recunoscuți ca religie receptă, adică licită.

După 1848, Andrei Şaguna stabilizează lucrurile. El reface practic Biserica Ortodoxă,
care renaște, astfel încât, la 1918, când are loc Marea Unire, situația Ortodoxiei în
Transilvania era mai bună din punct de vedere economic, administrativ și
organizatoric decât cea a ortodocșilor din Vechiul Regat.
La 1918, Consiliul Național Român Central i-a trecut primii pe lista membrilor pe
episcopi și pe protopopi, pentru că ei jucaseră un rol decisiv în mișcarea de unitate
națională românească.

Galerie foto: