O sută de ani de la Unirea Bucovinei cu

patria-mamă
Prof. Dr. Dorin Stănescu, 28 Noiembrie 2018

În urmă cu un veac, în ziua de 28 noiembrie, în Bucovina avea loc un eveniment

care, prin reverberațiile lui patriotice, avea să fie parte a fenomenului ce a
caracterizat acel an special al istoriei românilor, 1918, și anume unirea lor într-un
singur stat. În acea zi, Congresul general al Bucovinei a proclamat Unirea
necondiționată cu patria-mamă, iar prin aceasta generația de atunci mai făcea un
pas spre desăvârșirea unirii tuturor românilor și spre împlinirea idealului național.

Parte integrantă a trupului atât de încercat de vremuri al Moldovei istorice, Bucovina

devine la sfârșitul secolului al XVIII-lea, pe fundalul nenumăratelor frământări și
războaie, un subiect al diplomației internaționale. Războiul ruso-turc din 1768-1774 a
atins și zona de nord a Moldovei, care a fost ocupată de armatele țarului. Victorioși,
rușii au impus Turciei tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi. În acest moment, intra
în scenă Imperiul Habsburgic. Acesta a cerut Rusiei o recompensă pentru sprijinul
tacit oferit țarismului în război - Bucovina. În prealabil, austriecii îl convinseseră pe
mareșalul rus Rumeanțev să-și retragă trupele, iar prețul plătit pentru această
favoare a fost o „mică atenție” - 5.000 de galbeni și o tabacheră de aur.

Între 31 august și 25 octombrie 1774, trupele austriece au ocupat Bucovina, iar

statutul juridic internațional al zonei a fost reglementat prin Convenția din 7 mai 1775
între Turcia și Imperiul Habsburgic. Înțelegerea consfințea faptul că Bucovina
devenea parte a Imperiului Habsburgic.

Protestul unui fanariot

Domnii fanarioți au fost cel mai adesea înfățișați în istoriografia română cu o imagine
negativă, în ciuda unor fapte care au demonstrat contrariul. Un astfel de exemplu
este Grigore Ghica al III-lea, domn al Moldovei din 1774, cel care a protestat
vehement față de anexarea Bucovinei de către habsburgi. Ostilitatea față de austrieci
avea să-l coste viața. Aceștia au cerut sultanului îndepărtarea lui de la tron. Un
capugiu (agent executor) a fost trimis la Iași, iar la 1 septembrie 1777 domnitorul a
fost omorât.
Faptele lui Grigore Ghica al III-lea și moartea sa tragică sunt o pată pe obrazul
călăilor săi. În istoria noastră, el rămâne ca un caz aparte al unui domnitor care a
avut curajul de a protesta față de o nedreptate făcută românilor de către marile puteri
care, la acea vreme, tutelau acest spațiu.

Stăpânirea austriacă asupra bucății smulse din trupul Moldovei a însemnat începutul
unui puternic proces de germanizare și de deznaționalizare a românilor, iar acest fapt
s-a materializat, spre exemplu, prin desființarea mănăstirilor, care, din 27 câte erau
inițial la anexarea provinciei, au rămas numai patru: Putna, Sucevița, Dragomirna și
„Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava. A fost redus inclusiv numărul parohiilor, astfel
că, în 1786, din 239 de parohii au rămas numai 186. O altă metodă de
deznaționalizare a fost procesul de încurajare a colonizării cu alte populații în
Bucovina, dar și cea a germanizării provinciei, fapt care a schimbat procentajul etnic
al zonei. Cu toate acestea, românii au rămas o parte însemnată în această balanță
etnică.

În ceea ce privește statutul Bucovinei, inițial aceasta a fost anexată la Galiția, iar din
secolul al XIX-lea a devenit ducat. Tot acum începe să se afirme și mișcarea
națională a românilor din Bucovina, care militează pentru păstrarea și întărirea iden-
tității românești, un pas important fiind crearea, în 1892, a Partidului Național Român,
care apăra interesele românilor în fața autorităților austro-ungare. Este demnă de
remarcat și atitudinea Mitropolitului român Vladimir de Repta, apărător al
ortodoxismului bucovinean, care a fost obligat să plece în exil la Praga, de unde a
revenit abia în toamna anului 1918, când a contribuit la procesul unionist.

Persecuții asupra românilor

În Bucovina, mișcarea națională românească a prins aripi în 1918, pe fundalul

efervescenței provocate de slăbirea Imperiului Austro-ungar și a dezmembrării sale.
Un pas important a fost acela al editării ziarului „Glasul Bucovinei” în octombrie 1918,
ziarul devenind vocea unirii românilor. Pe 27 octombrie, la Cernăuți, la inițiativa lui
Sextil Pușcariu și Iancu Flondor, a avut loc o adunare a românilor denumită
„Adunarea Constituantei românilor din Bucovina”. Aceasta a decis crearea unui
Consiliu Național Român compus din 50 de reprezentanți aleși din toate categoriile
sociale, iar la conducerea sa a fost votat Iancu Flondor, fiind secondat de preotul
Dionisie Bejan. Un moment semnificativ pentru contemporani rămâne cel povestit de
fruntașul unionist maramureșean Ilie Lazăr. Sosit pe 9 noiembrie la Cernăuți cu un
detașament de 180 de oameni, a arborat steagul românesc după 150 de ani. Tul-
burările provocate de ucraineni și persecuțiile exercitate de ei asupra românilor i-au
determinat pe fruntașii români să solicite Guvernului României trimiterea de trupe
pentru a asigura ordinea și a permite românilor să-și manifeste voința asupra
viitorului lor. Ca urmare, Divizia 8 condusă de generalul Iacob Zadik a intrat în
Bucovina și a alungat bandele ucrainene, permițând mișcării naționale românești să
decidă în numele poporului soarta provinciei și a lor. S-a stabilit ca în Sala de
marmură a Palatului Mitropolitan să fie convocat, pe 28 noiembrie, Congresul repre-
zentanților populației Bucovinei.

„Unirea pe vecie”
În ziua de 28 noiembrie 1918, acest congres, la care au participat 74 de delegați
români, 7 germani, 6 polonezi, 13 ruteni, a dezbătut soarta Bucovinei. Ședința a fost
prezidată de către preotul Dionisie Bejan, care a deschis lucrările rostind biblicele
cuvinte: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că
văzură ochii mei mântuirea neamului”. A urmat cuvântul lui Iancu Flondor, care a dat
citire emoționantei declarații de unire: „Congresul general al Bucovinei, întrunit azi,
joi, în 15/28 noiembrie 1918, în Sala sinodală din Cernăuți, considerând că, de la
fundarea principatelor române, Bucovina, care cuprinde vechile ținuturi ale Sucevii și
Cernăuților, au făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat de stat:
Considerând că în cuprinsul hotarelor acestei țări se găsește vechiul scaun de
domnie de la Suceava, gropnițele domnești de la Rădăuți, Putna și Sucevița, precum
și multe alte urme și amintiri scumpe din trecutul Moldovei; Considerând că fii ai
acestei țări, umăr la umăr cu frații lor din Moldova și sub conducerea acelorași
domnitori, au apărat de a lungul veacurilor ființa neamului lor împotriva tuturor
încălcărilor din afară și a cotropirii păgâne; […] Drept aceea noi, Congresul general al
Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind învestiți singuri cu puterea
legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: Unirea necondiționată și pe
vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul
României”.
Congresul a votat cu unanimitate această rezoluție, care a fost dusă la Iași regelui
Ferdinand de o delegație condusă de Iancu Flondor. Acest prilej a fost unul care a
generat manifestații de bucurie în întreaga Românie, căci se profila tot mai clar
finalizarea idealului național al Marii Uniri. Actul Unirii Bucovinei a fost validat de
către rege prin Decretul nr. 3.744 din 31 decembrie 1918.

Istoricul eveniment de la Cernăuți din 28 noiembrie 1918 a reprezentat pentru

contemporani încă un pas spre desăvârșirea idealului național și desigur un act
reparatoriu pentru nedreptățile istorice îndurate de românii bucovineni. Prin tratatul
de la Saint Germain din 10 septembrie 1919, Unirea Bucovinei era recunoscută și în
plan internațional.

Galerie foto: