2018 - 10 - 30 Curs - Drept International Privat II - 2018 PDF

UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU “ BUCUREŞTI
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
FACULTATEA DE DREPT
DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT
Lect. Univ. Dr. NIȚĂ MARIA CAROLINA
BUCUREȘTI – 2018
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei integrală sau
fragmentară este interzisă.
Tema nr. I
Noțiuni introductive privind dreptul internațional privat
________________________________________________________________
Cuprins
1. Noțiune, obiect şi metodă de reglementare privind dreptul internațional privat
1.1 Noțiune
1.2 Obiect de reglementare
1.3 Raportul juridic de drept internațional privat
1.4 Elementul de extraneitate
1.5 Metoda de reglementare a DIP
1.5.1 Metoda conflictuală
1.5.2 Metoda utilizării legilor de aplicare imediată
1.5.3 Metoda normelor materiale
1.5.4 Metoda Proper Law
2. Vocabular
3. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
4. Bibliografie
OBIECTIVE SPECIFICE:
- Cunoaşterea specificității și a trăsăturilor caracteristice ale dreptului

internațional privat;
- Indentificarea raporturilor juridice care intră sub incidența dreptului
internațional privat;
- Înțelegerea metodei de reglementare a raporturilor cu element străin;
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 5 ore

1. Noțiune, obiect şi metodă de reglementare privind dreptul internațional privat
1.1 Noțiune
Dreptul internaţional privat este acea ramură a sistemului nostru de drept, cuprinzând
totalitatea normelor juridice, care reglementează soluţionarea conflictelor de legi, a conflictelor
de jurisdicţii, precum şi condiția juridică a străinului în țara noastră.
Trăsături care definesc şi individualizează dreptul internațional privat:
Þ ramură de drept ce aparține sistemului de drept intern al fiecărui stat.

Þ normele dreptului internațional privat sunt cunoscute sub denumirea de norme
conflictuale, deşi această ramură de drept operează şi cu norme materiale - cum sunt, de
exemplu, cele care reglementează condiţia juridică a străinului sau normele (materiale)
uniforme incluse în diferite tratate sau convenţii internaţionale;
Þ în domeniul său intră conflictul de legi, conflictul de jurisdicții, condiția juridică a
străinului și cetățenia.
Þ reglementează numai o parte din relațiile de drept privat cu element de extraneitate:
raporturile de drept civil, de dreptul familiei, dreptul muncii, procedură civilă şi alte raporturi
conexe cu acestea.
1.2 Obiectul de reglementare
ð Relațiile juridice caracterizate prin aceea că au în componență un element străin, ce

constituie principalul factor de diferențiere față de raporturile juridice de drept intern.
1.3 Raportul juridic de drept internațional privat
Activitatea personelor fizice sau juridice se desfășoară nu numai în cadrul intern al fiecărui
stat, ci și în cadrul relațiilor internaționale, ceea ce conduce la nașterea unor raporturi juridice
în care unul sau mai multe elemente sunt ”străine” sau de ”extraneitate”, în sensul că prezintă
legătură cu două sau mai multe state.
Exemple:
un contract încheiat între o societate română şi un partener german, a cărui loc de
executare a obligaţiilor este Germania;
o căsătorie perfectată între un cetăşean român şi un cetăţean francez pe teritoriul
Statelor Unite ale Americii;
masa succesorală se află pe teritoriul unui alt stat;
moștenirea lăsată de un cetățean străin cu ultimul domiciliu în România;
adopţia unui copil minor român realizată de o familie din Anglia;
faptă cauzatoare de prejudiciu produsă pe teritoriul altui stat;
Existența unor asemenea elemente determină ca raporturile juridice să vină în
contact cu mai multe sisteme de drept.
Raporturile juridice de drept internațional privat sunt raporturile civile, comerciale, precum
și alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate [art. 2557 alin. (2) Cod Civil].
Trăsăturile caracteristice raportul juridic de drept internațional:
- raportul juridic de drept internațional privat conține un element străin, prin care are
legătură cu mai multe sisteme de drept. Prin intermediul elementului străin al raportului juridic,
poate să ia naștere un conflict de legi;
- raportul juridic de drept internațional privat ia naștere în domeniul dreptului privat în
sens larg;
- subiectele raportului juridic de drept internațional privat sunt persoane fizice sau
persoane juridice. În calitatea sa și de subiect de drept civil, statul poate fi parte într-un
raport juridic cu element străin.
Nu orice raport juridic cu element de extraneitate formează obiect de reglementare a
dreptului internatțonal privat, ci numai raporturile de drept civil, în sens larg.
Nu intră în această categorie raporturile cu element străin din domeniul dreptului
administrativ, dreptului financiar, dreptului penal sau dreptului procesual penal.
1.4 Elementul de extraneitate
Elementul străin sau de extraneitate simplă împrejurare de fapt datorită

căreia raportul juridic este legat de mai multe tări şi prin aceasta de mai multe
sisteme de drept.
Trăsăturile caracteristice elementului de extraneitate:
ü nu este un element de structură al raportului juridic de drept international privat,

în sensul că nu este un al patrulea element, alături de subiecte, conţinut şi obiect. Este doar un
fapt juridic care se referă la unul sau mai multe din cele trei elemente de structură (ex: faptul
că persoana fizică – subiect al raportului juridic – are cetățenia străină sau domiciliul în
străinătate; obiectul vânzării se află pe teritoriul altei țări, locul delictului este în străinătate,
contractul se încheie în altă țară, etc).
ü este calificat ca fiind element străin prin raportare la un anumit sistem de drept.
Elementul de extraneitate este analizat ca fiind "străin" prin raportare la sistemul de drept al
forului. Determinarea elementelor de extraneitate și efectele produse de acestea diferă de la un
sistem de drept la altul. De exemplu, pentru determinarea legii naționale a persoanei fizice,
unele sisteme de drept consideră că elementul de extraneitate il constituie cetățenia iar altele
consideră că îl constituie domiciliul persoanei fizice.
ü nu este, în toate cazurile, element internațional, în sensul dreptului comerţului
internațional. Raporturile juridice de drept privat cu element străin pot constitui obiect de
reglementare și a altor ramuri ale dreptului privat. Astfel, dreptul comerţului international
reglementează raporturi comerciale cu element de extraneitate, element care este întotdeauna
internaţional, raportat la particularităţile operaţiunii comerciale (de exemplu, elementul de
extraneitate apare ca element internaţional, în sensul propriu al termenului, în cuprinsul Legii
uniforme asupra vânzării internaţionale a obiectelor mobile corporale, adoptată prin Convenţia
de la Haga din 1 iulie 19643 ). În acest sens, «pentru determinarea caracterului internațional
al unui raport juridic sunt luate în considerare şi unele elemente de extraneitate ale acestuia.
Dar nu orice element de extraneitate adăugat unui raport juridic din dreptul intern îl poate
transforma în raport de dreptul comerțului internațional, deci în raport „internațional”, ci
numai acele elemente de extraneitate care, pentru acel raport, sunt socotite că au o importanță
deosebită, cum ar fi faptul că părțile contractante au domiciliul sau sediul în tări diferite sau
faptul că marfa, obiectul contractului, este destinată să treacă dintr-o țară în alta».
Rolul de a identifica elementele de extraneitate care conferă caracterul internațional (în
acceptiunea dreptului comerţului international) revine fie legii interne, fie convențiilor
internaționale.
ü constituie premisa aplicării unor norme juridice diferite. Ca regulă, elementul de
extraneitate determină fie conflictele de legi (caz în care îşi găsesc aplicabilitatea normele
conflictuale), fie atrage aplicarea normelor materiale interne sau a normelor materiale unificate.
ü prezența elementului de extraneitate distinge raporturile de drept internațional
privat de toate celelalte raporturi de drept privat. Elementul de extraneitate constituie
diferența specifică a raporturilor de drept internațional privat.
ELEMENTE DE EXTRANEITATE
în legătură cu În legătură cu În legătură cu CONȚINUTUL

SUBIECTUL OBIECTUL raportului juridic
raportului juridic raportului juridic
- cetățenia, - locul situării bunului - locul nașterii raportului juridic

- domiciliul imobil - locul încheierii actului,
- reședința - locul situării bunului - locul executării prestației
- religia mobil caracteristice
- sediu - incidenta unei legi - locul savârșirii delictului
-naționalitatea străine supra asupra - locul producerii prejudiciului
-fondul de comerț obiectului; - locul producerii evenimentului
(deces, naștere etc).
1.5 Metoda de reglementare

Raportul juridic cu element de extraneitate poate fi reglementat fie cu ajutorul normelor
conflictuale, care indică legea competentă a se aplica raportului juridic, fie cu ajutorul normelor
materiale, care se aplică direct și nemijlocit raportului juridic cu element străin.
Analiza metodelor de reglementare
1.5.1 Metoda conflictuală (conflictualistă)

Potrivit acestei metode, legea competentă a reglementa raportul juridic cu element de
extraneitate se determină cu ajutorul normei conflictuale. Legea competentă astfel determinată,
poate fi cea locală (legea instantei sesizate, numită legea forului), cea straină, sau ambele
(fiecare din legi, reglementănd un anumit aspect al raportului juridic).
Caracteristici ale metode conflictuale:
§ presupune alegerea legii competente întrucât, în principiu, norma

conflictuală este bilaterală;
§ judecătorul forului aplică propria normă conflictuală;
§ legea aplicabilă desemnată de norma conflictuală, este fie legea forului
fie legea unei țări străine.
1.5.2 Metoda utilizării legilor de aplicație imediată.

Constituie o formă particulară a metodei conflictuale, ce presupune existența unei
categorii speciale de legi, anume cele de aplicație imediată, aplicarea normei conflictuale fiind
condiționată de împrejurarea ca, în materia respectivă, să nu existe o asemenea lege.
Aspecte specifice:
§ legile de aplicație imediată prezintă o importanță deosebită și au un caracter de
imperativitate ce exclude de la aplicare legea străină, înlăturând în același timp, incidența
metodei conflictuale;
§ legile de aplicație imediată ridică o problemă de determinare a aplicării lor în spațiu, în
sensul că, în timp ce la metoda conflictuală se pornește de la situația juridică pentru a se
determina legea aplicabilă, în cazul utilizării normelor de aplicație imediată, se pleacă de la
aceste legi pentru a se vedea dacă ele se aplică sau nu raportului juridic;
§ legile de aplicație imediată au un caracter unilateral, în vreme ce normele conflictuale
sunt, de regulă, bilaterale;
§ normele de aplicație imediată se aseamănă cu normele conflictuale, ambele având un
punct de legătura cu țara forului, însă, în timp ce normele conflictuale stabilesc numai
competența unui sistem de drept în a cârmui raportul juridic, normele de aplicație imediată
rezolvă nemijlocit raportul juridic cu element străin.
1.5.3 Metoda normelor materiale

Această metodă se caracterizează prin aplicarea directă, nemijlocită a normelor
materiale raportului juridic cu element străin.
Norma materială presupune fie o normă care se declară aplicabilă raportului juridic cu
element de extraneitate, fie o normă materială care înlătură posibilitatea conflictului de legi, în
măsura în care acesta conține o reglementare comună pentru două sau mai multe țări, situație în
care norma materială se aplică direct raportului juridic.
1.5.4 Metoda proper law

Este, de asemenea, o variantă a metodei conflictuale și presupune ca pentru fiecare
situație juridică, determinarea legii aplicabile să se realizeze în raport de totalitatea
împrejurărilor de fapt și a particularităților pe care le prezintă.
În cazul acestei metode, rolul celui chemat să aplice legea este important, întrucât, spre
deosebire de metoda conflictuală ce presupune aplicarea unor reguli generale tuturor cauzelor
de același fel, determinarea legii aplicabile potrivit metodei proper law se realizează de la speță
la speță, chiar dacă ele se referă la aceeași materie, ținându-se cont de particularitățile de fapt
ale fiecăreia, astfel încât legea stabilită sa fie cea mai indicată pentru cazul respectiv.
Aceasta metoda presupune:
- gruparea și aprecierea punctelor de legătură pentru stabilirea legii aplicabile
indicată de cele mai puternice puncte de legatură;
- cercetarea conținutului legilor aflate în conflict pentru a determina scopul pe
care acestea îl au, aplicându-se legea care are cel mai mare interes în a
reglementa situația juridică respectivă;
- aplicarea aceleia dintre legile aflate în conflict care este cea mai favorabilă
părții ce trebuie protejată, exprimând ideea de justiție, astfel cum o concepe
judecatorul respectiv.
În sistemul de drept român, metoda proper law este reglementată în art. 2.565 Cod Civil,
care permite în mod excepţional înlăturarea legii determinate prin metoda conflictualistă, dacă,
datorită circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu această lege,
caz în care, urmează a se aplica legea cu care raportul juridic prezintă cele mai strânse legături.
Metoda proper law nu se aplică însă în materie de stare civilă, capacitatea persoanerlor, precum
şi atunci când părţile asu ales legea aplicabilă (art.2.565 Cod Civil)
2. Vocabular
· norma conflictuală – normă juridică care solutionează un conflict de legi indicând care
este legea competentă;
· element de extraneitate sau element străin - parte componentă a raportului juridic de
drept internațional privat prin care se stabilește legătura cu o lege străina;
· sistem de drept – totalitatea normelor stabilite sau recunoscute de stat, în scopul
reglementări relațiilor sociale conform voinței de stat, a căror respectare obligatorie este
garantată de forța coercitivă a statului.
· condiţia juridică a străinului – instituție a dreptului international privat care include
ansamblul normelor juridice care statornicesc existenta şi întinderea drepturilor şi a obligatiilor
pe care le are străinul într-o anume tară;
Temă de lucru:
1) identificați raporturi juridice care au în conținutul lor un element străin;
2) Identificați raporturi juridice ce nu pot forma obiectul dreptului internațional privat;
3) identificați alte elemente de extraneitate decât cele enumerate în tabel și stabiliți cu care din
elementele de structură a raportului juridic au legătură.
4) Ce se înțelege prin elementul de extraneitate?
5) Prin ce se caracterizează metoda normelor materiale?
6) Care este caracterul normelor de aplicație imediată?
7) Cărui sistem de drept aparțin normele de drept internațional privat?
8) Ce deosebeşte metoda conflictualistă de metoda utilizarii legilor de aplicaţie imediată?
9) Specificaţi caracterul următoarei norme: „Dacă una din legile străine astfel determinată,
prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu
libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi inlăturat ca inaplicabil în cazul în
care unul dintre viitorii soţi este cetăţean român şi căsătoria se încheie pe teritoriul României”
[art.2.586 alin.(2) din Codul Civil].
Rezolvaţi următoarele teste-grilă
1. Dreptul internațional privat:
a) este o ramură de drept de sine stătătoare;
b) este o parte a dreptului internațional;
c) este o parte a dreptului civil
2. În sfera dreptului internațional privat intră:
a) raporturi de drept privat cu element străin;
b) raporturi de drept fiscal cu element străin;
c) raporturi de drept penal cu element străin
3. Elementul de extraneitate:
a) se configurează ca un element de structură a raportului juridic;
b) este o împrejurare de fapt;
c) diferențiază raportul juridic de drept internațional de raportul juridic de drept intern
4. Metoda « proper law »:
a) presupune aplicarea legii în raport de totalitatea împrejurărilor de fapt și a particularităților
pe care le prezintă;
b) este o formă a metodei conflictuale;
c) se aplică și în sistemul de drept român;
5. Metoda conflictualistă presupune:
a) aplicarea directă și nemijlocită a normei materiale
b) alegerea normei competente cu ajutorul normei conflictuale
c) aplicarea normei conflictuale a forului
4. Bibliografie
ü Ioan Macovei, Tratat de drept internțional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2017;
ü D. Al. Sitaru, Drept international privat. Partea generalp. Partea specială. Normele
conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului privat, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013;
ü I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul Juridic,
București, 2008;
ü Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura Universul Juridic, București,
2015.
ü Cosmin Dariescu, Fundamentele dreptului internațional privat. Ediția a 5-a, Editura
Universul Juridic, Buucrești, 2018.
Tema nr. II
Domeniul dreptului internațional privat
_________________________________________________________________________
1. Domeniul Dreptului Internațional Privat

1.1 Noțiune
1.2 Analiza domeniului
1.2.1 Conflictul de legi
1.2.2 Conflictul de jurisdicții
1.2.3 Condiția juridică a străinului
1.2.4 Cetățenia
2. Delimitarea dreptului internațional privat de alte ramuri de drept
2.1.1 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul civil
2.1.2 Corelația intre dreptul internațional privat și dreptul penal
2.1.3 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul administrativ
2.1.4 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul fiscal
4. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Înţelegerea noţiunii de domeniu al dreptului internaţional privat;

- Analiza fiecărui tip de conflict ce intră în domeniul dreptului
internaţional privat;
- Identificarea elementelor ce delimitează dreptul internaţional privat
de celelalte ramuri de drept
- Utilizarea cunoştinţelor de drept privat în corelaţie cu termenii
specifici dreptului internaţional privat
1.1 Noțiunea de domeniu al dreptului internațional privat
Constituie domeniu al dreptului internațional privat materiile privind conflictul de legi,

conflictul de jurisdicții, condiția juridică a străinului și cetățenia.
1.2 Analiza domeniului dreptului internațional privat
1.2.1 Conflictul de legi

Definiție: Conflictul de legi este acea situație în care raportului juridic cu element de
extraneitate îi sunt susceptibile a i se aplica două sau mai multe sisteme de drept aparținând
unor state diferite, cu care raportul prezintă legătură prin elementul străin.
Exemplu practic:
Doi soți, cetățeni ruşi cu reşedinţa obişnuită comună în România, a căror căsătorie a fost
celebrată în țara lor de origine (Rusia), solicită instanței române desfacerea căsătoriei prin divorț.
Elemente de extraneitate: cetățenia și locul încheierii căsătoriei.
Conflictul de legi apare între: legea română (legea reşedinţei obişnuite comune) și legea rusă
(legea națională comună a celor doi soți dar și legea locului încheierii căsătoriei)
Problema ce revine judecătorului competent spre soluţionare este aceea de a stabili care dintre
cele două sisteme de drept în prezență se aplică în cauză, în lipsa alegerii de către soţi a legii
aplicabile divorţului.
Soluția conflictului de legi: se va aplica legea română ca a statului pe teritoriul căruia soţii au
reşedinţa obişnuită comună la data introducerii cererii de divorţ [art.2600 alin. (1) lit. a) din Codul
Civil]
Elementele esențiale ale conflictului de legi sunt:

§ izvorul conflictului de legi este elementul de extraneitate.
§ raportul juridic este susceptibil de a i se aplica unul sau mai multe sisteme de
drept diferite, respectiv sistemul de drept român și sistemul de drept al altui
stat, cu care are legătură prin elementul străin;
§ conflictul de legi nu implică un conflict de suveranități între statul român și
cel străin, cu care elementul de extraneitate are legatură.
Clasificare. Potrivit doctrinei există mai multe tipuri de conflicte de legi :
Þ în funcție de aplicarea legilor în spațiu și timp:

- conflict de legi în spațiu - când sistemele de drept în prezență conțin norme conflictuale
care reglementeaza în mod diferit raportul juridic cu element de extraneitate;
- conflict de legi în timp - între două legi succesive aparținând aceluiași sistem de drept, din
care una în vigoare și cealaltă abrogată;
- conflictul de legi în timp și spațiu - când un raport juridic se naște într-o țară, conform
legilor acesteia, și urmează să producă efecte sau sa fie invocat într-un alt stat;
Þ în funcție de sistemul de drept competent a reglementa raportul juridic cu
element de extraneitate:
- conflict pozitiv de legi – când fiecare normă în conflict trimite la propriul sistem de drept;
- conflict negativ - când nici una din normele conflictuale în prezență nu consideră aplicabil
propriul sistem de drept, trimițând fie la sistemul de drept al celuilalt stat, fie la sistemul de
drept al unui stat terț.
Þ în funcție de nivelul unde apare conflictul de legi:
- conflict propriu – zis de legi - apare între normele în conflict a două sisteme de drept
diferite;
- conflict aparent de legi – apare între normele conflictuale aparținând aceluiași sistem de
drept (în cazul legilor federale sau interprovinciale);
Þ în funcție de unele situații speciale ce pot declanșa conflicte de legi:
- conflictul de legi în cazul statelor nerecunoscute - aplicarea legii statului nerecunoscut
este justificată de următoarele argumente: nerecunoașterea unui stat de catre altul nu înseamnă
ca acesta nu există sau că ordinea sa de drept nu are o existență independentă de orice atitudine
din afară;
- conflictul interpersonal - situație în care în unele țări, legea aplicabilă unui raport juridic
se determină dupa criteriul confesiunii, în sensul că cei aparținând aceluiași cult sunt supuși
normelor religioase proprii cultului respectiv. Conflictul apare atunci când norma conflictuală a
forului trimite la sistemul de drept al unui stat ce diferă raportat la criteriul confesiunii. În
soluționarea problemei trebuie stabilit cărei religii aparține partea sau părțile raportului juridic,
în funcție de aceasta stabilindu-se care normă se aplică pentru soluționarea pe fond a cauzei.
Conflictele interpersoanle apar cu frecvență în statele nelaice, unde distincția se face potrivit
confesiunii indivizilor. Conflictele de legi interpersoanale intrevin în probleme de familie,
succesiuni sau proprietate.
1.2.2 Conflictul de jurisdicții

Conflictul de jurisdicții vizează norme privind:
§ competența jurisdicțională;
§ procedura aplicabilă proceselor de drept internațional privat;
§ efectele hotărârilor judecatorești și arbitrale străine.
Normele care soluționează conflictele de jurisdicții sunt norme de drept material,
substanțial. Ele se aplică în mod direct, nemijlocit, raportului juridic.
1.2.3 Condiția juridică a străinului

Definiție: Instituție a dreptului internațional privat care include ansamblul normelor
juridice prin care se determină capacitatea de folosință a străinului (persoana fizică sau
juridică), adică existența și întinderea drepturilor și obligațiilor acestuia într-o anume țară.
Condiția juridică a străinului este determinată de legea statului în care se găsește, sau cu
jurisdicția căruia are legatură.
Condiția juridică a străinului în România este supusă exclusiv legii române.
Condiția juridică a străinului are legatură atât cu ceea ce se cheamă conflictul de legi – în
măsura în care se recunoaște străinului un anumit drept – cât și cu conflictul de jurisdicții
(interesează aspecte privind: capacitatea procesuală a străinului; asistența juridică, etc).
1.2.4 Cetățenia
Prin cetățenie se înțelege ansamblul normelor juridice care reglementează legătura politico
– juridică dintre persoana fizică și un stat, în temeiul căreia persoana fizică, în calitate de
cetățean, este titularul anumitor drepturi și obligații care constituie statutul ori condiția sa
juridică.
Cetățenia constituie în dreptul internațional privat, un criteriu pentru determinarea legii
aplicabile.
2. Delimitarea dreptului internațional privat de alte ramuri de drept
2.1.1 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul civil

Obiectul de reglementare a dreptului internațonal privat este mai vast decât al dreptului
civil, întrucât include atât raporturile de drept civil propriu zis, cât și pe cele din dreptul
familiei, dreptul muncii, dreptul comercial, etc.
Raporturile de drept civil → strict interne
Raporturile de drept internațional privat → conțin întotdeauna un element de extraneitate.
2.1.2 Corelația intre dreptul internațional privat și dreptul penal

Aplicarea legii penale române poate fi condiționată de aplicarea legii civile străine, lato
sensu. De exemplu, pentru infracțiunea de bigamie trebuie să existe două căsătorii în care se
află o persoană, fiind avută în vedere inclusiv de legea străină.
Hotărârea penală străină poate produce și unele consecințe de drept civil, ca de exemplu
răspunderea pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, aceste consecințe fiind
determinate potrivit legii civile aplicabile, care poate fi o lege străină.
2.1.3 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul administrativ

Uneori, dispozițiile legii administrative pot fi luate în considerare pentru determinarea
regimului unui raport juridic.
De exemplu, într-o acțiune în nulitatea căsătoriei bazată pe necompetența organului
instrumentator, această competență se determină după normele administrative din dreptul
străin.
2.1.4 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul fiscal

În anumite condiții, aspecte ale dreptului internațional privat se împletesc cu cele ale
dreptului financiar, de exemplu, atunci când se invocă de către o societate comercială faptul că
are naționalitate străină, în scopul de a nu plăti impozite decât în țara sa de origine.

3.
1. Analizaţi dispoziţiile art.2.568 din Codul Civil şi precizaţi care este caracterul acestor norme.
2. Exemplificaţi tipuri de raporturi juridice de drept internaţional privat, ce intră în domeniul
său de aplicare.
3. Care sunt materiile ce intră în domeniul de aplicare a dreptului internaţional privat?
4. Prin ce se diferenţiază raportul juridic de drept civil de raportul juridic de drept internaţional
privat?
5. Identificaţi elementele esenţiale ale conflictului de legi
6. Care sunt criteriile după care se clasifică conflictele de legi?
7. Cărei legi este supusă condiţia juridică a străinului în Romania?
8. Determinaţi care este elementul de extraneitate, analizând următoarele raporturi juridice şi
precizaţi care sunt legile susceptibile a se aplica raportului juridic:
- contractul de vânzare - cumpărare a unui imobil situat pe teritorul statului german de
către SC Green Field Romania, societate juridică română;
- copil născut în afara căsătoriei, având ca tată un cetăţean austriac şi mama, cetăţean
român;
- bunurile mobile ale defunctului cetăţean român se află pe teritoriul Italiei;
9. Rezolvaţi următoarele teste-grilă
1. Conflictul de legi:
a) implică doar conflictul între legea română şi legea străină;
b) implică şi conflictul de suveranităţi;
c) implică atât conflictul de legi cât şi conflictul de suveranităţi.
2. Conflictul de lege este o noţiune proprie:
a) dreptului internaţional public;
b) dreptului internaţional privat;
c) dreptului diplomatic şi consular.
3. Când norma conflictuală nu consideră aplicabil propriul sistem de drept suntem, în
prezenţa:
a) conflictului negativ ;
b) conflictului propriu – zis;
c) conflictului aparent.
4. Condiția juridică a străinului este determinată:
a) de legea sa naţională
b) de legea statului pe teritoriul căruia se află
c) de legea statului cu a cărui jurisdicție are legatură.
4. Bibliografie
București, 2008;
2015.
ü Tito Ballarino, Diritto Internazionale privato italiano, settima edizione, Ed. Cedam 2011,
pp.1-11.
Tema nr. III
Conținutul dreptului internațional privat
_________________________________________________________________________
1. Normele conflictuale
1.1 Definiție
1.2 Structura normei conflictuale
1.3 Punctele de legătură
1.4 Clasificarea normelor conflictuale
1.5 Sistemul de drept căruia îi aparțin normele conflictuale
2. Normele materiale sau substanțiale
2.1 Noțiune
2.2 Distincția față de normele conflictuale
3. Normele de aplicație imediată
3.1 Definiție
3.2 Aplicabilitatea normei de aplicație imediată și efecte
4. Întrebări și exerciții
5. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Identificarea categoriilor de norme specifice dreptului

internaţional privat.
- Analiza fiecărui tip de normă.
- Înţelegerea normelor conflictuale ca principal instrument de lucru
al dreptului internaţional privat şi corelarea în aplicare cu lex causae
(norma materială)
- Însuşirea adecvată a elementelor ce configurează mecanismul
conflictual specific dreptului internaţional privat

1. Normele conflictuale
1.1 Definiţie: Normele conflictuale, specifice dreptului internațional privat, sunt acele
norme care au o structură proprie, diferită de cea a normelor juridice de drept intern, având
rolul de a soluționa conflictele de legi.
Normele conflictuale nu reglementează direct un raport juridic cu

element de extraneitate ci doar stabilesc care din sistemele de drept în
prezență - susceptibile de a guverna raportul juridic - urmează a se aplica
acestuia.
Rolul normei conflictuale de trimitere sau de fixare (determină în
prealabil norma materială competentă a soluționa pe fond problema raportului
juridic).
Natura normelor conflictuale norme instrument.

Izvoarele normelor de conflict: a) legea internă, b) tratatele, convenţiile și acordurile
internaţionale şi c) regulamentele Uniunii Europene.
1.2 Structura normei conflictuale
Elemente de structură ale normei conflictuale:

è Conţinut → parte a normei care cuprinde raporturile de drept la care se referă.
Raporturile juridice sunt descrise într-o manieră abstractă, « pe categorii ».
Exemple:
Raporturile de drept la care
Conținutul normei conflictuale se referă
conținutul normei
Art. 2.613 din Codul Civil - posesie

- dreptul de proprietate
”Posesia, dreptul de proprietate și celelalte - celelalte drepturi reale (dr. de uz,
drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de uzufruct, abitație, dr. de folosință, etc)
garanții reale, sunt cârmuite de ....”. - garanțiile reale (ipotecă, gaj, etc).
Art. 2.626 din Codul Civil - formele de publicitate efectuate în

”Formele de publicitate, realizate în orice mod, momentul nașterii, transmiterii, restrângerii
referitoare la bunuri sunt supuse..... sau stingerii drepturilor reale imobiliare și a
garanțiilor reale imobiliare
Art. 2.586 din Codul Civil - vârsta minimă legală;

”Condițiile de fond cerute pentru încheierea - consimțământul la încheierea căsătoriei;
căsătoriei sunt determinate de .....” - impedimentele la căsătorie;
etc
è Legătura → parte a normei care indică legea competentă a cârmui raportul

respectiv.
Exemple privind structura normei:
Art 2.587 alin. 1 din Codul Civil
CONȚINUT LEGĂTURĂ
forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se

celebrează
Art 2.625 din Codul Civil
CONȚINUT LEGĂTURĂ
nașterea, conținutul și stingerea sunt supuse legii statului unde s-a efectuat depozitul ori
dreptului de proprietate industrială înregistrarea sau unde s-a depus cererea de depozit sau de
înregistrare
Legătura normei conflictuale se poate prezenta într-unul din următoarele feluri:
Þ indicare directă
Þ indicare generală
1.3 Punctele de legătură
Punctul de legătură → criteriu prin intermediul căruia se asigură localizarea raportului

juridic în cadrul unui sistem de drept aplicabil – lex causae.
Acest criteriu poate fi, după caz :
- un criteriu de fapt ( de exemplu: locul în care s-a produs faptul juridic ilicit – ex
delicto, locul unde se situează bunul – locus rei sitae)
- un criteriu juridic (de exemplu : cetățenia, domiciliul)
Principalele puncte de legătură
admise de legea română - cetățenia
- domiciliul sau reședința obișnuită
- sediul social
- fondul de comerț
- locul situării bunului
- locul încheierii actului juridic
- locul executării contractului
- locul unde s-a produs faptul cauzator de prejudiciu
- voința părților
- autoritatea care examinează valabilitatea actului
- instanța sesizată
Punctele de legătură se clasifică în două categorii :
§ puncte de legatură fixe (nu suferă schimbări).
Exemple: locul situării bunului imobil, locul în care s-a produs fapta cauzatoare de prejudicii sau
locul producerii prejudiciului, locul unde s-a incheiat actul, etc.
§ puncte de legătură mobile (se pot deplasa dintr-un sistem de drept în altul).
Exemple: domiciliul, reședința obişnuită, sediul social, locul în care se află bunul mobil, locul
executării contractului, cetățenia etc.
§ Concursul punctelor de legătură

Uneori, în cadrul aceleiaşi norme conflictuale, sunt indicate mai multe puncte de
legătură fapt ce generează aşa zisul concurs la punctelor de legătură. Acest concurs este de mai
multe tipuri:
- concurs succesiv, atunci când punctele de legătură de află într-o raport de subsidiaritate,
ceea ce înseamnă că numai dacă primul punctul de legătură indicat nu există sau nu se poate
aplica, urmează a se aplică cel secundar, ş.a. [art. 2.585 şi art. 2600 Cod Civil];
- concurs alternativ, ipoteză în care nu se stabileşte o anumită ordine de preferinţă între
punctele de legătură indicate în normă, existând libertate în alegerea unuia dintre ele, în funcţie
de rezultatul practic la care acesta conduce [art.2.642, art. 2.635 şi art. 2.639 alin. (2) Cod
Civil];
- concurs cumulativ, întâlnit ori de câte ori elementul de legătură unic, trimite la două sau
mai multe sisteme de drept diferite (criteriul cetăţeniei). Este cazul, spre exemplu, a legii
aplicabile filiaţiei din afara cărătoriei [art. 2.605 C.civil].
1.4 Clasificarea normelor conflictuale.
Criterii de clasificare:
· după conținut:
- norme conflictuale cu privire la persoanele fizice sau juridice;
- norme conflictuale cu privire la bunuri;
- norme conflictuale cu privire la moștenire;
- norme conflictuale cu privire la contracte;
- norme conflictuale cu privire la actul juridic;
- norme conflictuale cu privire la fapte juridice; etc
· după felul legăturii:
- norme coflictuale unilaterale sau cu legătura directă → indică numai cazurile în care
raportului juridic cu element de extraneitate i se aplica legea română, fără a indica și cazurile
când este competentă legea străină.
Exemple:
art.2.576 alin. (3) Cod civil - « ocrotirea impotriva actelor de încălcare a dreptului la nume,
săvârșite în România, este asigurată potrivit legii române », art.149 - « instanțele judecătorești
române sunt competente dacă .... »
- norme conflictuale bilaterale sau cu indicare generală - arată în același timp, atât cazurile
în care competența aparține legii locale (legea forului) cât și cazurile când este competentă
legea străină.
Exemple:
art. 2.576 - « numele persoanei este cârmuit de legea sa națională », art.2.578 alin. (1) şi (3),
2.580 Cod Civil.
1.5 Sistemul de drept caruia ii aparțin normele conflictuale.
Regula: Normele conflictuale aparțin sistemului de drept al instanței sesizate

(lex fori). Regula este exprimată prin formula « normele conflictuale sunt ale
forului ».
Această regulă este valabilă atât pentru instanțele române, care vor aplica norma
conflictuală română sau comunitară ca lex fori, cât și pentru instanțele din străinătate care
aplică norma conflictuală proprie pentru determinarea legii competente.
Excepții:
- în arbitrajul internațional ad – hoc unde nu există lex fori, dacă părțile nu

indică legea aplicabilă fondului litigiului, arbitrii vor aplica legea desemnată de norma
conflictuală pe care ei o vor consideră mai potrivită în speță.
- în cazul retrimiterii de gradul I, când norma conflictuală română trimite la sistemul de
drept al unui alt stat, iar sistemul de drept străin prin norma sa conflictuală retrimite la dreptul
român, instanța română aplică norma conflictuală străină, întrucât dreptul forului admite
retrimiterea de gradul I.
2. Normele materiale sau substanțiale
2.1 Noțiune
Normele materiale, se aplică în mod direct raporturilor juridice cu element de

extraneitate. Ele pot fi norme de drept material sau substanțial (drept civil, familiei, comercial,
muncii etc) și norme de drept procesual.
2.2 Distincție față de normele conflictuale.
Deosebiri:
norma conflictuală → normă de trimitere, de fixare
norma materială → guvernează direct raportul juridic
norma conflictuală → are o structură proprie ( conținut și legătură)

norma materială → are o structură clasică ( ipoteză, dispoziție, sancțiune).
Exemple:
Ø Ordonanța de urgență nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România;

Ø Legea nr. 157/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind
regimul străinilor în România;
Ø Ordonanța de urgență nr. 55/2007 privind înfiinţarea Oficiului Român pentru Imigrări
prin reorganizarea Autorităţii pentru străini şi a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, precum
şi modificarea şi completarea unor acte normative;
Ø Ordonanța de urgență nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României.
3. Normele de aplicație imediată (necesară)
3.1 Definiție: Normele de aplicație imediată sunt acele norme materiale, aparținând
sistemului de drept al forului, care prin gradului lor mare de imperativitate datorat scopului în
care au fost edictate de către stat, se aplică cu prioritate (imediat) raportului juridic când acesta
are un punct de legătură cu țara forului, excluzând în acest fel conflictul de legi.
Exemple:
- Art 2.586 din Codul Civil prevede în ceea ce privește condițiile de fond la încheierea
căsătoriei, că acestea sunt determinate de legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți la
momentul celebrării căsătoriei. Totuși, alin.2 dispune că atunci când potrivit legii străine
există un impediment la căsătorie, care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu
libertatea de a încheia o căsătorie, acest impediment va fi înlăturat ca inaplicabil, dacă unul
dintre viitorii soți este cetățean român și căsătoria se celebreaza pe teritoriul României.
- Art.2.600 alin. (2) din Codul Civil privind legea aplicabilă divorţului - ”Dacă legea străină,
astfel determinată, nu permite divorţul sau îl admite în condiţii deosebit de restrictive, se
aplică legea română, în cazul în care unul dintre soţi este, la data cererii de divorţ, cetăţean
român sau are reşedinţa obişnuită în România”
3.2. Aplicabilitatea normei de aplicație imediată și efecte
Atunci când se constată existența unei norme de aplicație imediată, aceasta se aplică în mod
necesar, fără a se mai lua în considerare care ar fi fost soluția dată de sistemul de drept
competent a guverna raportul juridic conform normei conflictuale incidente în cauză.
Efecte:
Ø norma conflictuală este înlăturată de la aplicare;

Ø nu se mai pune problema conflictului de legi.
Norma de aplicație imediată se aplică numai raporturilor juridice de drept internațional

privat ce au un punct de legătură cu statul forului și pentru care legiuitorul prin voința sa, a
considerat necesar a înlătura de la aplicare un alt sistem de drept.
1. Identificaţi cel puţin cinci puncte de legătură fixe, analizând la alegere norme din Cartea a
VII -a a Codului Civil. Dispoziţii de drept internaţional privat.
2. Stabiliţi care sunt punctele de legătură a raporturilor juridice reglementate de art.2585 Cod
Civil.
3. Specificaţi cărui sistem de drept aparţin normele de drept internaţional privat român.
4. Identificaţi un număr de patru norme conflictuale unilaterale din sistemul de drept român.
5. Identificaţi conţinutul şi legătura normelor conflictuale conținute în art. 2.589 alin. (1),
art.2.605, art. 2.614 şi art. 2.627 din Codul Civil.
6. Care norme se aplică în mod direct direct şi nemijlocit raportului juridic cu element de
extraneitate?
7. Care sunt elementele de structură ale normei conflictuale?
8. Ce reglementează normele conflictuale cu element de extraneitate?
9. Care este diferenţa dintre norma conflictuală şi norma materială?
10. Cum se clasifică punctele de legătură?
11. Ce rol au normele materiale ?
12. Care sunt exepţiile în care normele conflictuale nu aparţin forului?
13. Specificaţi ce intră în conţinutul normei conflictuale?
14. Stabiliţi corelaţia corectă în cazurile prezentate mai jos:
1. Art. 2.578 Cod Civil

Măsurile de ocrotire a persoanei cu capacitate legătura normei
deplină de exerciţiu
sunt supuse legii naţionale statului unde acesta punctul de legătură
îşi are reşedinţa obişnuită la data instituirii tutelei
sau la data luării unei alte măsuri de ocrotire
reşedinţa obişuită a persoanei ocrotite conţinutul normei
2. Art. 2.613 Cod Civil

Posesia, dreptul de proprietate şi
celelalte drepturi reale asupra bunurilor conţinutul normei
inclusiv cele de garanţii reale
sunt cârmuite de legea locului unde acestea punctul de legătură

sunt situate sau se află, afară numai dacă prin
dispoziţii speciale se prevede altfel
locul unde se situează sau se află bunul legătura normei
3. Art. 4 alin. (1) lit.b din Legea Regulamentul (CE) nr.593/2008
Contractul de vânzare – cumpărare de bunuri punctul de legătură
este reglementat de legea ţării conţinutul normei

în care se află reşedinţa obişnuită a vânzătorului
reşedinţa obişnuită legătura normei
Rezolvați următoarele teste grilă

1. Conflictul de legi se soluţionează:
a) atât de norme conflictuale cât şi norme de aplicaţie imediată
b) numai de norme conflictuale
c) de norme conflictuale şi norme materiale
2. Normele materiale pot reglementa :
a) raporturi juridice cu element străin
b) raporturi juridice cu element naţional
c) ambele tipuri de raporturi juridice
3. Care din norme indică doar legea competentă:
a) normele conflictuale
b) normele materiale
c) normele de aplicaţie imediată
4. Normele materiale:
a) sunt norme de trimitere
b) reglementează direct raportul juridic cu element de extraneitate
c) au o structură identică normei conflictuale
5. Posibilitatea conflictului de legi este înlăturată de:
a) normele materiale
b) normele conflictuale
c) normele de drept procesual
6. Bibliografie
București, 2008;
ü Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura Universul Juridic,
București, 2015.
ü Bernard Audit, Louis d¢Avout, Droit international privé, Septieme edition refondue, Ed.
Economica 2013, pp. 178 – 198;
ü Franco Mosconi, Cristina Campiglio, Diritto Internazionale Privato e Processuale, Parte
generale e obbligazioni, ediția a 5 – a, Ed. Utet Giuridica, 2011, pp. 153-220;
ü Antonio Coaccioli, Manuale di Diritto Internazionale Privato e Processuale, Volume I,
Parte generale, Ed. Giuffre, Italia 2011, pp. 172-191.
Tema nr. IV
Izvoarele dreptului internațional privat
_________________________________________________________________________
1. Aspecte preliminare
2. Izvoarele interne
3. Izvoarele internaționale
4. Cutuma internaționala și uzanța internațională
5. Practica judiciară și practica arbitrală
6. Rezolvați următoarele teste grilă
7. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Prezentarea principalelor izvoare a dreptului internațional privat;

- Analiza izvoarelor dreptului internațional privat român în funcție
de criteriile lor de clasificare;
- Cunoaşterea şi aplicarea corespunzătoare a noilor legi sau a
modificărilor legislative şi jurisprudenţiale la nivel naţional și
internaţional.
1. Aspecte preliminare
În mod tradițional, izvoarele dreptului internațional privat sunt împărțite, atât în literatura
noastră de specialitate cât și în cea străină, în două categorii: izvoare interne și izvoare
internaționale.
După intrarea României în Uniunea Europeană, dreptul Uniunii Europene a devenit un
nou izvor de drept, cu caracter de prioritate față de ansamblul normelor dreptului național.
Izvoarele dreptului internațional privat conțin atât norme conflictuale cât și norme materiale
sau substanțiale.
2. Izvoarele interne
Acte normative specifice:

- Codul civil. În cadrul dispozițiilor noului cod, structurate pe șapte cărți, normele ce
guvernează raporturile juridice de drept internațional privat sunt cuprinse în Cartea a VII-a -
Dispoziţii de drept international privat.
- Codul de procedură civilă. Dispozițiile de drept internațional privat din codul de
procedură civilă sunt reglementate în cuprinsul Cărții a VII-a – Procesul civil internațional.
- Legea nr. 36/2012 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente și
decizii ale Consiliului Uniunii Europene, precum și instrumente de drept internațional privat în
domeniul obligațiilor de întreținere, publicată în M. Of. nr. 183 din 21 martie 2012;
La nivelul Uniunii Europene au fost adoptate mai multe reglementări, având rolul de a
favoriza compatibilitatea normelor privind conflictul de legi și de competență, aplicabile în
statele membre. Normativa europeană în materie constituie unul din izvoarele importante ale
dreptului internațional privat român.
Dintre aceste reglementări pot fi enumerate:
- Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului european și al Consiliului privind
legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I);
- Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului european și al Consiliului privind
legea aplicabilă obligațiilor extracontractuale (Roma II);
- Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului de punere în aplicare a unei forme de
cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp (Roma III);
- Regulamentul (UE) 2016/1103 al Consiliului din 24 iunie 2016 de punere în aplicare a
unei cooperări consolidate în domeniul competenței, al legii aplicabile și al recunoașterii și
executării hotărârilor judecătorești în materia regimurilor matrimoniale ;
- Regulamentul (UE) 2016/1104 al Consiliului din 24 iunie 2016 de punere în aplicare a
unei cooperări consolidate în domeniul competenței, al legii aplicabile și al recunoașterii și
executării hotărârilor judecătorești în materia efectelor patrimoniale ale parteneriatelor
înregistrate;
- Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenta,
legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de
întreținere;
- Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului, privind competența, recunoașterea și
executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești;
- Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind
competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea
și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat
european de moștenitor;
- Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului, referitor la procedurile aplicabile în caz
de insolvabilitate;
- Regulamentul (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului cu privire la notificarea în statele
membre a actelor judiciare si extrajudiciare în materie civilă și comercială;
- Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului cu privire la cooperarea instanțelor din
statele membre în vederea obținerii probelor în materia dreptului civil și comercial;
- Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind
competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială;
- Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Consiliului cu privire la crearea unui titlu executoriu
european pentru creanțe necontestate.
Acte normative nespecifice :
- Constituția României, care conține, de exemplu, norme cu privire la cetățenie

(art. 5), norme referitoare la românii din străinătate (art. 7 şi 17), norme privitoare la cetățeni
străini și apatrizi (art. 18), norme referitoare la libera circulație (art. 25), la protecția proprietății
private (art. 41) etc;
Alte acte normative, dintre care exemplificăm:
- Legea nr. 399/2005 privind Codul aerian cu modificările şi completările ulterioare;
- Regulamentul privind organizarea şi functionarea Curtii de Arbitraj Comercial
Internațional de pe lângă Camera de Comert şi Industrie a României;
- Legea nr. 357/2003 privind regimul străinilor;
- Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările şi completările
ulterioare;
- Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, cu modificările şi completările ulterioare;
- Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, cu modificările şi completările
ulterioare;
- Legea cetăteniei române nr. 21/1991, cu modificările şi completările ulterioare ;
- Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă;
- Legea nr. 157/2011 regimului juridic aplicabil cetăţenilor străini;
- OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România;
- OUG nr. 55/2007 privind înfiinţarea Oficiului Român pentru Imigrări prin reorganizarea
Autorităţii pentru străini şi a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, precum şi modificarea şi
completarea unor acte normative;
- OUG nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României.
3. Izvoare internaționale
În rândul izvoarelor internaționale ale dreptului internațional privat includem : tratatele,

convențiile și acordurile internaționale, având caracter bi- sau multilateral, ratificate de statul
român, desigur, în măsura în care conțin norme de drept internațional privat.
Pot fi menționate:
- Convenția de la Haga din 12 iunie 1902 pentru reglementarea conflictelor de legi în materie
de căsătorie, ratificată de România prin Decretul – lege nr. 873 din 3 iunie 1904, publicat în M.
Of. nr. 49 din 3 iunie 1904 ;
- Convenția de la Haga din 12 iunie 1902 pentru reglementarea conflictelor de legi şi de
jurisdicții în materie de divorț și de separație de corp, ratificată de România prin Decretul –
lege nr.873 din 1904;
- Convenția de la Haga din 4 iulie 1905 privitoare la conflictele de legi relative la efectele
căsătoriei asupra drepturilor şi datoriilor soților în raporturile lor personale și asupra averilor
soților ratificată de România prin Decretul – lege nr.1007 din 28 februarie 1912 publicat în M.
Of. nr. 261 din 28 februarie 1912;
- Convenția Națiunilor Unite de la Viena din 11 aprilie 1980, asupra contractelor de
vânzare înternațională de mărfuri, ratificată de România prin Legea nr.24/1991, publicată în M.
Of. nr. 54 din 19 martie 1991;
- Convenția de la Haga din 15 noiembrie 1965, privind notificarea și comunicarea în
străinătate a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială, ratificată de
România prin Legea nr. 124/2003, publicată în M. Of. nr. 265 din 16 aprilie 2003;
- Convenţia de la Haga din 18 martie 1970, privind obținerea de probe în străinătate în
materie civilă sau comercială, ratificată de România prin Legea nr. 175/2003, publicată în M.
Of. nr. 331 din 15 martie 2003;
- Convenția de la la Haga din 25 octombrie 1980 privind facilitarea accesului internațional la
justiție, ratificată de România prin Legea nr. 215/2003, publicată în M. Of. nr. 375 din 02 iunie
2003;
- Convenția de la New York din 14 iunie 1974, asupra prescripției în materie de vânzare
internațională de mărfuri, modificată prin Protocolul de modificare a convenției de la Viena din
11 aprilie 1980, ratificată de România prin Legea nr. 24/1992, publicată în M. Of. nr. 46 din 20
martie 1992;
- Convenția europeană de la Strasbourg la 24 aprilie 1967, în materia adopției de copii,
ratificată de România prin Legea nr. 15/1995, publicată în M. Of. nr. 67 din 31 martie 1993;
- Convenția de la Haga la 29 mai 1993, asupra protecției copiilor și cooperării în materia
adopției internaționale, ratificată de România prin Legea nr. 84/1994, publicată în M. Of. nr.
298 din 21octombrie 1994, ș.a.
În caz de concurență între izvoarele interne și cele internaționale ale dreptului internațional
privat, vor prevala cele din urmă.
4. Cutuma internațională și uzanța internațională
Cutuma internațională și uzanța internațională constituie izvoare ale dreptului internațional

privat în măsura în care completează sau interpretează normele juridice.
Cutuma - exprimă o practică cu caracter general, relativ îndelungat și
repetată, acceptată de către state ți considerată de ele a avea caracter
obligatoriu. Este definită ca fiind « o regulă de conduită stabilită în practica
vieții sociale și respectată un timp îndelungat în virtutea deprinderii, ca o
normă socotită obligatorie. »
Cutuma presupune îndeplinirea a două elemente:
- elementul obiectiv - conduită aplicată un timp îndelungat ca o deprindere: inveterata,
longa, diuturna, consuetudo ;
- elementul subiectiv sau psihologic - convingerea că o anumită conduită este
obligatorie, are valoare juridică (opinio juris sive necesitatis).
Uzanța - conduită aplicată un timp îndelungat ca o deprindere fără a mai fi
necesar și elementul subiectiv.
Părțile acceptă aplicarea uzanțelor având convingerea că nu este vorba de o
normă juridică, ci o anumită practică.
Uzanțele comerciale pot deroga numai de la normele supletive, nu și de la cele imperative.
5. Practica judiciară și practica arbitrală
Practica judiciară nu este izvor de drept, dar contribuie, prin diferite

forme concrete, la formarea si perfecționarea dreptului.
Practica arbitrală, și anume practica Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe

lângă Camera de Comerț și Industrie a României, căreia îi vin spre soluționare cele mai variate
probleme ridicate de relațiile de comerț exterior, de cooperare economică și tehnico știintifică,
ajută la cunoașterea normelor noastre conflictuale în domeniul acestor relații.
6. Rezolvați următoarele teste grilă:
1. Sunt izvoare interne ale dreptului internaţional privat :

a) regulamentele Uniunii Europene;
b) Constituţia României;
c) uzanțele comerciale internaţionale.
2. Sunt izvoare interne ale dreptului internaţional privat :
a) practica judiciară a Curții de Justiție a Uniunii Europene;
b) codul civil român;
c) o convenție internațională;
3. Sunt izvoare internaţionale ale dreptului internaţional privat :
a) regulamentele Uniunii Europene
b) practica judiciară a Curții de Casație și Justiție a României;
c) tratatele internaţionale la care România este parte.
4. Sunt izvoare internaţionale ale dreptului internaţional privat român:
a) tratatele internaţionale, chiar şi acelea la care România nu este parte;
b) practica arbitrală;
c) uzanţele comerciale internaţionale care completează normele juridice.
7. Bibliografie
București, 2008;
București, 2015.
ü M. Fontaine, R. Cavalerie, D. Fouilhé, Droit, Collection Tertiaire, BTS 1, Paris, 1990.
Tema nr. V
Calificarea și conflictele de calificări
_________________________________________________________________________
Cuprins
1. Calificarea
1.1 Noțiune
1.2 Conflictul de calificări
1.3 Importanța calificării
1.4 Legea după care se face calificarea
1.4.1 Calificarea după legea forului
1.4.2 Excepții
3. Bibliografie
- Analiza noțiunii de calificare în dreptul internaţional privat;

- Înțelegerea rolului pe care instituția calificării o are în
soluționarea conflictului de legi;
- Înţelegerea raţionamentului logico – juridic în determinarea legii
după care se face calificarea
1. Calificarea
1.1 Noțiune
Calificarea este operațiunea logico – juridică de interpretare a normei conflictuale, pentru a

determina sensul exact și complet al noțiunilor folosite în conținutul normei (partea care arată
obiectul de reglementare al normei) cât și în legătură acesteia (partea care arată legea
aplicabilă).
1.2 Conflictul de calificări
Conflictul de calificări este acea situație care apare atunci când noțiunile din conținutul și
legătura normei conflictuale au înțelesuri diferite în sistemele de drept susceptibile a fi aplicate
unui raport juridic.
Exemple:
a) conflicte de calificări privind conținutul normei conflictuale :
§ incapacitatea unui minor de a încheia un act juridic, în unele sisteme de drept ține
de capacitate, în altele privește forma actului juridic;
§ remiterea materială a lucrului un unele sisteme de drept este tratată ca o problemă
de formă iar în altele este calificată ca fiind o problemă ce ține de statutul real;
§ prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune în unele sisteme de drept este
calificată ca o problemă de fond, având efecte în planul actelor juridice, iar în alte
sisteme de drept ca o chestiune de procedură, situație în care se aplică
întotdeauna lex fori;
§ dreptul statului de a culege succesiunea vacantă existentă pe teritoriul său este
reglementat în unele sisteme juridice ca un drept la moștenire, supus legii
succesiunii (lex succesionis), iar în altele, ca un drept originar al statului, ce
decurge din suveranitatea sa, situație în care se aplică legea locului situării
bunului (lex rei sitae);
§ leziunea este calificată în unele sisteme de drept ca o problemă ce ține de obiectul
contractului și atunci intră în conținutul normei conflictuale lex contractus, iar în
altele ca un viciu de consimțământ, supus legii personale (lex personalis);
§ celebrarea căsătoriei religioase este calificată în unele sisteme de drept ca o
condiție de fond la încheierea căsătoriei, caz în care se aplică legea personală (lex
personalis) a viitorilor soți, iar în slte sisteme de drept ca o problemă de formă a
încheierii căsătoriei, supusă legii statului pe teritoriul căruia se încheie potrivit
regulii locus regit actum ;
b) conflicte de calificări privind legătura normei conflictuale:
§ domicilul persoanei fizice are înțelesuri diferite în sistemele de drept ale statelor.
Spre exemplu, în dreptul român, domiciliul este locul unde o persoană își are
locuința principală. În schimb, în dreptul englez domiciliul este o noțiune
complexă și are un caracter mult mai stabil față de modul cum este el înțeles în
dreptul continental. Potrivit dreptului englez, un cetățean nu-și pierde domiciliul
din Anglia chiar dacă locuiește în străinătate un timp mai îndelungat.
§ sediul social este calificat în unele sisteme de drept ca fiind sediul real iar în
altele, ca sediul statutar al persoanei juridice.
§ locul executării contractului este tratată diferit în statele de drept, după cum plata
este considerată portabilă sau cherabilă.
1.3 Importanța calificării.
Este dată de efectul acesteia, care diferă în funcție de elementul normei conflictuale ce
se califică, astfel:
§ prin calificarea noțiunilor din conținutul normei conflictuale, se determină însăși norma
conflictuală aplicabilă;
§ prin calificarea legăturii normei conflictuale se determină sistemul de drept aplicabil și
deci soluția în speță.
1.4 Legea după care se face calificarea
1.4.1 Calificarea după lex fori.

Regula
Calificarea se face după legea instanței sesizate (lex fori).
Art. 2.558 alin. (1) din Noul Cod Civil: « Când determinarea legii aplicabile
depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei instituții de drept sau unui raport
juridic, se ia în considerare calificarea juridică stabilită de legea româna ».
Argumente în favoarea acestei soluții:
à normele conflictuale au caracter național. Ele fac parte din sistemul

de drept intern al unui stat, astfel că interpretarea acestora nu poate fi realizată
decât în cadrul sistemului de drept din care fac parte;
à calificarea reprezintă o parte a raționamentului juridic, o etapă intermediară în
aplicarea normei conflictuale.
à calificarea după altă lege decât după lex fori ar conduce la lipsa exercitării unui control
privind aplicarea legii străine în țara forului, ceea ce nu poate fi admis.
à argumentul cercului vicios, în sensul că nu se poate face calificarea dupa o lege
străină, cât timp nu se știe dacă această lege este competentă sau nu a se aplica raportului
juridic.
1.4.2 Excepții
§ Calificarea prin voința părților

În situațiile în care părțile pot decide clauzele contractuale și alegerea legii, calificarea se va
face după voinţa părților, potrivit principiului autonomiei de voinţă.
Excepţia este consacrată în Codul Civil în art. 2.558 alin. (5) potrivit căruia « [...] când
părţile au determinat ele însele înţelesul noţiunilor dintr-un act juridic, calificarea acestor
noţiuni se face prin voinţa părţilor”.
§ Calificarea legală
Uneori, noţiunile din normele dreptului internaţional privat sunt definite de legiuitor în
chiar cuprinsul normei. Spre exemplu, în art. 2613 alin. (2) Cod civil sunt calificate ca bunuri
imobile, platformele şi alte instalaţii durabile de exploatare a resurselor situate pe platorul
continental al unui stat.
§ Calificarea potrivit tratatelor internaționale
Atunci când tratatele internaționale conțin norme conflictuale a căror termeni și noțiuni sunt
explicate, interpretarea se va face portivit sensului dat de acestea.
§ Calificarea în dreptul UE
În dreptului Uniunii Europene, funcționează două modalități de calificare: calificarea prin
chiar conținutul normei, în sensul explicitării, precizării și lămuririi noțiunilor direct în corpul
actului normativ și calificarea prin interpretarea efectuată de anumite jurisdicții internaționale.
Un rol esențial în calificarea noțiunilor cuprinse în dreptul Uniunii Europene revine Curții de
Justiție de la Luxembourg, care, pe calea întrebărilor preliminare, dezleagă problemele de drept
ivite în cursul aplicării dreptului UE în fața autorităților judiciare naționale.
§ Calificarea secundară
Calificarea secundară reprezintă o problemă de drept intern și se face dupa lex causae fiind
subsecventă calificării principale. Ea nu influențează legea aplicabilă, dar afectează soluția pe
fond.
Exemple:
- calificarea naturii mobiliare sau imobiliare. Art 2.558 alin. (2) din Noul Cod Civil
dispune că « natura mobiliară sau imobilară a bunurilor se determină potrivit legii locului
unde acestea se află sau, după caz, sunt situate»
- calificarea cetățeniei. Art.2.569 din Codul Civil prevede că determinarea ca și
proba cetățeniei se face în conformitate cu legea statului a cărui cetățenie se invocă.
- calificarea răspunderii administratorilor unei societăți comerciale ca fiind
contractuală sau delictuală se face dupa lex societatis, care este lex causae în speță.
§ Calificarea instituțiilor necunoscute de lex fori.

În acest caz, calificarea se realizează după legeă străină care o reglementează. De exemplu,
instituțiile cunoscute în dreptul anglo - saxon sub denumirea de « trust » și « agency ».
§ Calificarea în caz de retrimitere
Când lex fori admite retrimiterea, noțiunile juridice din norma conflictuală străină (care
retrimite) se califică după acel sistem de drept străin.
§ Calificarea pe care o fac arbitrii în arbitrajul internațional ad hoc
În arbitrajul internațional ad hoc lipsește o lege a forului, drept urmare, arbitrii au libertatea
de a realiza calificarea după sistemul de drept pe care îl consideră cel mai potrivit în speță.
1. Care sunt excepţiile de la calificarea după lex fori?

2. Definiţi noţiunea de calificare.
3. Care sunt argumentele în favoarea calificării după lex fori?
4. Când apare conflictul de calificări?
Teste grilă:
1. Ca regulă, calificarea se realizează:
a) după lex fori;
b) după principiul autonomiei de voinţă părţilor;
c) după lex causae.
2. Calificarea:
a) unei instituţii juridice necunoscute în dreptul român, se realizează, prin analogie cu o
instituţie juridică asemănătoare, reglementată în sistemul nostru de drept;
b) noţiunilor juridice din norma conflictuală străină, se realizează în temeiul acestei legi;
c) prin voinţa părţilor nu este admisă în dreptul internaţional privat român.
3. Calificarea secundară se realizează:
a) anterior calificării primare;
b) odată cu calificarea primară;
c) ulterior calificării primare;
4. În cazul unei instituţii juridice necunoscute forului, calificarea se realizează:
a) după legea străină care o reglementează;
b) după lex fori, prin analogie cu o instituţie juridică asemănătoare;
c) după legea străină convenită de părţi
5. Există conflict de calificări atunci când:
a) noţiunile folosite de norma conflictualã sunt calificate în mod diferit de sistemele de drept
care se aflã în litigiu;
b) noţiunile folosite de norma conflictuală sunt calificate în acelaşi mod de sistemele de drept
care se află în litigiu;
c) în funcţie de calificare depinde soluţia conflictului de legi.
3. Bibliografie
București, 2008;
2015.
Tema nr. VI
Conflictul în spaţiu al normelor conflictuale. Retrimiterea
_________________________________________________________________________
Cuprins
1. Aspecte generale
2. Retrimiterea
2.1 Noțiune
2.2 Condiții
2.3 Formele retrimiterii
2.4 Retrimiterea de gradul II
4. Bibliografie
- Înțelegerea conceptului de conflict în spațiu a normelor

conflictuale;
- Cunoașterea și înțelegerea noțiunii de retrimitere și a
mecanismelor sale;
- Analiza tipurilor de retrimitere;
- Identificarea formelor de retrimitere admise de dreptul
internațional român
1. Generalităţi privind conflictul în spaţiu al normelor conflictuale
Vorbim de un conflict în spațiu al normelor conflictuale atunci când sistemele de drept în

prezență coexistă și au puncte de legătură diferite.
Conflictul în spațiu al normelor conflictuale poate fi:
§ conflict pozitiv
§ conflict negativ
Conflict pozitiv → apare atunci când fiecare din norma conflictuală trimite
la propriul sistem de drept.
Exemplu: atunci când se ridică în discuție problema stării civile a unui cetățean român
cu domiciliul în Anglia. Dacă problema apare în fața instanțelor engleze, aceastea vor
aplica norma conflictuale engleză, lex domicilii care trimite la dreptul englez; dacă
problema se pune în fața instanțelor române, aceasta, conform normei conflictuale lex
patriae (art.2.572 Cod Civil), vor aplica dreptul român, dacă prin dispoziţii speciale nu se
prevede altfel.
Conflictul negativ → apare atunci când normele conflictuale din sistemele

de drept în prezență nu declară nici una ca fiind aplicabil propriul său sistem
de drept, ci fie retrimit la sistemul de drept al celuilalt stat, fie retrimiterea
se face la dreptul unui stat terț.
2. Retrimiterea
2.1 Noțiune
Retrimiterea este acea situație juridică ce apare în cazul în care norma conflictuală a forului
(lex fori) trimite la un sistem de drept străin, în întregul său (deci inclusiv la normele sale
conflictuale), iar acesta din urmă, prin norma sa conflictuală în materie, nu primește trimiterea,
ci fie trimite înapoi la dreptul statului forului, fie trimite mai departe, la dreptul unui stat terț.
2.2 Condiții
o să existe un conflict negativ;
o norma conflictuală a forului să admită retrimiterea (în sensul de a
trimite la întregul sistem de drept străin, deci inclusiv la normele sale
conflictuale).
Daca norma conflictuală a forului trimite direct la normele materiale ale sistemului de drept
străin, este exclusă retrimiterea, în acest caz urmând a se aplica aceste norme.
Speța Forgo
Un cetățean bavarez pe numele său Forgo, copil din afara căsătoriei, se mută la
varsta de 5 ani Franța unde, deși a trăit tot restul vieții sale, nu a îndeplinit formalitățile
legale prevăzute de legea franceză pentru a fi considerat ca având domiciliul în Franța.
Când a murit, la vârsta de 68 de ani, a lăsat o importantă moștenire mobiliară, pentru
care nu a facut testament.
Conform legii franceze, devoluțiunea succesiunii mobiliare ab intestat cade sub
incidența legii țării ultimului domiciliu al defunctului (legea bavareză); aceasta lege
prevedea un drept de moștenire în favoarea rudelor colaterale după mamă, însă tot legea
bavareză în normele sale conflictuale, prevedea că succesiunea mobiliara este supusă
legii domiciliului de fapt al defunctului (legea franceză). Legea bavareză, la care trimitea
legea forului, făcea deci la randul ei trimitere la legea franceză.
Instanța franceză a admis retrimiterea dispusă de norma conflictuală bavareză și a
aplicat legea succesorală franceză, potrivit căreia rudele colaterale după mamă nu aveau
nici un drept la moștenire, condiție în care succesiunea fiind vacantă, a fost culeasă de
statul francez, pe teritoriul căruia se aflau bunurile mobile respective.
2.3. Formele retrimiterii
Există două forme ale retrimiterii:
1. retrimitere de gradul I (retrimitere simplă) → când norma conflictuală

străină retrimite la sistemul de drept al forului;
2. retrimitere de gradul II (retrimitere complexă) → când norma
conflictuală străină trimite la sistemul de drept al unui stat terț.
Regula: în dreptul internațional privat român se admite retrimiterea de gradul I
art.2.559 alin.2 din Codul Civil: « dacă legea străină retrimite la dreptul român [...] se
aplică se aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel ».
Excepții: Retrimiterea de gradul I nu este admisă:
à când părțile au ales legea aplicabilă contractului potrivit principiului autonomiei lor de
vointa (lex voluntatis) – art. 2.559 alin. (3) Cod Civil;
à în cazul legii străine aplicabile formei actelor juridice – art. 2.559 alin. (3) Cod Civil;
à în cazul determinării legii străine aplicabile obligaţiilor extracontractuale – art. 2.559
alin. (3) Cod Civil;
à când se aplică regula locul regit actum – 2.613 alin. (1) Cod Civil;
à când se determină cetățenia unei persoane.
Retrimiterea poate fi înlăturată şi în alte cazuri speciale prevăzute de convenţiile
internaţionale la care România este parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege.
2.4 Retrimiterea de gradul II
Dreptul internațional privat român nu admite retrimiterea de gradul II.
art.2.559 alin.2 din Codul Civil: « dacă legea străină retrimite la [...] dreptul altui stat,
se aplică se aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel ».
În cazul retrimiterii de gradul II, se va aplica legea română. Trimiterea la legea unui
stat terţ nu va fi aşadar luată în considerare, ea urmând a fi înlăturată prin aplicarea dreptului
material al forului.
1. Care din cele două forme de retrimitere este aplicabilă în sistem de drept român?
2. Precizaţi care este legea aplicabilă atunci când legea română trimite la sistemul de drept
german, iar acesta din urmă, prin norma sa conflictuală trimite la legea engleză.
3. Enumeraţi cazurile în care retrimiterea de gradul I nu este admisă şi daţi câte un exemplu
pentru fiecare situaţie.
Speţă:
AV cetăţean italian, introduce pe rolul instanţelor române o acţiune de divorţ împotriva
soţului său RV cetăţean italian. Ambii soţi au domiciliul comun în Italia. Norma de drept
internaţional privat italiană prevede că « divorţul este guvernat de legea naţională comună a
celor doi soţi, iar în lipsă de cetăţenie comună se aplică legea domiciliului ».
Intrebare: Cum va soluţiona judecătorul român conflictul de legi?
1. În cazul retrimiterii, norma conflictuală care indică legea competentă trimite:
a) la legea materială străină;
b) doar la normele conflictuale;
c) la întregul sistem de drept străin
2. Dreptul internaţional privat român admite:
a) numai retrimiterea de gradul II;
b) numai retrimiterea de gradul I;
c) ambele forme ale retrimiterii
3. Atunci când trimiterea se realizează la normele materiale ale sistemului de drept
străin:
a) suntem în prezenţa retrimiterii de gradul I;
b) este exclusă retrimiterea;
c) dreptul străin urmează a se aplica în mod direct raportului juridic.
4. Sunt condiţii ale retrimiterii:
a) conflictul pozitiv;
b) conflictul negativ;
c) existenţa aceluiaşi punct de legătură
5. Retrimiterea nu se aplică în următoarele situaţii:
a) când se aplică regula ”locus regit actum”;
b) când s-a trimis la norma materială străină;
c) când se aplică lex voluntatis
4. Bibliografie
București, 2008;
2015.
ü T. R. Popescu, Drept internațional privat, Ed. Romfel, București, 1995;
ü M.V. Jakotă, Drept internațional privat, Vol. I, Ed. Chemarea, 1997;
ü O. Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internațional privat, Ed. All, 1999;
ü Tito Ballarino, Diritto Internazionale privato italiano, settima edizione, Ed. Cedam 2011.
Tema nr. VII
Ordinea publică în dreptul internațional privat
____________________________________________________________________
Cuprins
1. Noțiunea și caracterele ordinii publice în dreptul internațional privat
2. Domeniul ordinii publice de drept internațional privat
3. Efectele aplicării ordinii publice de drept internațional privat
5. Bibliografie
- Analiza noțiunii de ordine publică în dreptul internațional

privat, ca mijloc de înlăturare a legii străine;
- Cunoașterea domeniului de aplicare ordinii publice de drept
internațional privat și a efectelor pe care le produce;
- Înțelegerea conceptului de ordine publică de drept
internațional privat prin analiza comparativă cu alte instituții din
dreptul intern sau internațional privat;
1. Noțiune și caracterele ordinii publice în dreptul internațional privat
În noțiunea de ordine publică de drept internațional privat intră normele fundamentale

ale sistemului de drept al instanței, care nu permit aplicarea regulilor străine, deși acestea sunt
competente conform normelor conflictuale ale instanței.
Elemente definitorii ale ordinii publice de drept internațional privat:

à apare ca un corectiv excepțional în aplicarea legii străine normal competente;
à are un caracter diferențiat, în sensul ca ordinea publică diferă de la o țară la
alta, în funcție de valorile protejate prin principiile fundamentale de drept ale statului instanței
sesizate.
à pe plan procedural se concretizează în excepția de ordine publică de drept
internațional privat, excepţie de fond ce poate fi invocată de orice parte interesată sau de
instanță din oficiu.
à relevă vocația subsidiară de aplicare a legii forului.
à este variabilă atât în timp, în cadrul aceleiași țări, cât și în spațiu, de la o țară la alta.
Caracterele juridice ale ordinii publice de drept internațional privat:
caracter național se interpretează în conformitate cu legea

forului
se ia în considerare conținutul ordinii

caracter actual publice din momentul litigiului și nu cel din
momentul nașterii raportului juridic
este o excepție de la regula potrivit căreia
caracter de excepție dreptul străin, normal competent, trebuie să
se aplice raportului juridic cu element de
extraneitate (ordinea publică este de strictă
interpretare)
2. Domeniul ordinii publice de drept internațional privat
Principiile și normele juridice de ordine publică pot apare în orice materie a dreptului
internațional privat.
Există însă, anumite domenii ale raporturilor cu element de extraneitate susceptibile,
într-o mai mare măsură, să ridice probleme de ordine publică.
Domeniul de drept material cel mai vizat este cel privitor la starea civilă, capacitatea și
relațiile de familie ale persoanelor fizice.
Domeniul de drept procesual este acela al încălcării competenței exclusive a jurisdicției
române.
Exemple legislative și de practică judiciară privind ordinea publică de drept

internațional privat român:
● Prevederi din acte normative interne

De regulă, actele normative interne nu stabilesc conținutul ordinii publice, ci prevăd, în
mod abstract, posibilitatea aplicării acesteia în domeniile reglementate. De exemplu:
a) drepturile câștigate în țară străină, sunt respectate în România, afară numai dacă sunt
contrare ordinii publice de drept internațional privat român;
b) persoanele juridice străine fără scop patrimonial pot fi recunoscute în România, în
condițiile prevăzute de lege, printre care și cerința ca scopurile lor statutare să nu contravină
ordinii sociale și economice din România;
În unele cazuri, legea stabilește conținutul concret al ordinii publice, în domeniul
respectiv de reglementare, în sensul că indică normele juridice a căror încălcare justifică
aplicarea excepției de ordine publică de drept internațional privat. În acest caz, există două
variante:
A. legea stabilește numai conținutul B. legea ocrotește ordinea publică a

ordinii publice de drept internațional cărui sistem de drept este aplicabil în speță
privat român
Art.2.586 alin. (2) Cod Civil - Art. 2.639 alin. (3) Codul Civil – forma
existența, în legea străină a unui solemnă cerută sub sancţiunea nulităţii pentru
impediment la căsătorie care, potrivit un act juridic în sistemul de drept aplicabil
dreptului român, este incompatibil cu fondului actului.
libertatea de a încheia o căsătorie.
Art.2.600 alin.(2) Cod Civil – existența
în legea străină, a unei dispoziții care nu
permite divorțul ori îl admite în condiții
deosebit de restrictive.
În sistemul de drept român, ordinea publică de drept internaţional privat este

prevăzută în art. 2564 alin. (1) Cod Civil, conform căruia, legea străină se
înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român. Are loc o
astfel de încălcare, în măsura în care prin aplicarea legii străine, s-ar ajunge la
un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului român ori ale
dreptului Uniunii Europene şi cu drepturile fundamentale ale omului.
În locul legii străine înlăturate, se va aplica legea română.
● Prevederi în convenții internaționale la care România este parte

În aceste cazuri ordinea publică este prevazută, de regula, în mod abstract.
De exemplu :
- Convenția de la New York din 1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor
arbitrale străine prevede că recunoașterea și executarea unei sentințe arbitrale străine poate fi
refuzată, printre altele, dacă este contrară ordinii publice a statului solicitat;
- Statutul Fondului Monetar Internațional prevede că contractele de schimb valutar care
privesc moneda unui stat membru și care sunt contrare reglementărilor din acel stat referitoare
la schimb vor fi neexecutorii pe teritoriul oricărui stat membru.
● Practica judiciară în materie
În practică s-a decis, spre exemplu, ca este de ordine publică pentru operațiunile de
import/export ale firmelor române, cerința licenței pentru asemenea operatiuni, refuzându-se
recunoașterea unei hotărâri arbitrale străine, care obliga o firmă română ce nu avea licență să
plătească petiționarei din străinătate prețul mărfii livrate și câștigul nerealizat.
3. Efectele aplicării ordinii publice de drept internațional privat
Ordinea publică de drept internațional privat are două efecte:

Efectul pozitiv – constă în aplicarea legii române [art.2.564 alin.(1) din Codul Civil:
« în cazul înlăturării legii străine, se aplică legea română »].
Efectul negativ – constă în înlăturarea de la aplicare a legii străine [art.2.564 alin.(1) din
Codul Civil: « aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept
internațional privat român »].
1. Care sunt caracterele ordinii publice de drept internaţional privat?

2. Realizaţi un studiu comparat între ordinea publică de drept internaţional privat şi ordinea
publică de drept intern.
3. Care sunt efectele ordinii publice de drept internaţional privat?
1. În dreptul internaţional privat, ordinea publica:
a) împiedică aplicarea legii străine;
b) implică aplicarea legii străine;
c) reprezintă ansamblul normelor imperative interne
2. Invocarea ordinii publice:
a) are ca efect aplicarea legii române;
b) conduce la înlăturarea legii străine;
c) nu produce nici un efect în cazul drepturilor câştigate în ţară străină
3. Ordinea publică are urmatoarele caractere :
a) apare ca un corectiv în aplicarea legii străine
b) nu diferă în conţinut de la legea unei ţări la alta
c) nu este actuală
4. Ordinea publică:
a) este actualã, în sensul că, se ia în considerare conţinutul ordinii publice de la momentul
litigiului şi nu a naşterii raportului juridi;
b) lasã judecãtorului posibilitatea de apreciere dacã o lege strãinã contravine
intereselor statului căruia îi aparţine;
c) nu poate fi invocată din oficiu
5. În cazul tratatelor internaţionale ordinea publică se poate invoca:
a) când există dispoziţii exprese în tratate care să prevadă acest aspect;
b) de către una din părţi pentru a înlătura aplicarea legilor celeilalte părţi;
c) pentru a refuza recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine
Studiu individual: studiaţi cel puţin trei decizii din practica instanţelor române în care s-a
invocat ordinea publică de drept internaţional privat român
5. Bibliografie
București, 2008;
2015.
Universul Juridic, Buucrești, 2018;
ü Victor Babiuc, Ordinea publică de drept internațional privat în practica arbitrală, Revista
Română de drept privat, nr.1/2007;
ü P Lagarde, Recherches sur l’ ordre public en droit international prive, Paris 1959;
Economica 2013.
Tema nr. VIII
Frauda la lege în dreptul internațional privat
_________________________________________________________________________
Cuprins
1. Noțiune
2. Condiții
3. Modalități
4. Materiile în care poate interveni fraudarea legii în dreptul internațional privat
5. Dovada fraudei la lege
6. Delimitarea față de alte instituții juridice
6.1 Comparație cu frauda la lege din dreptul intern
6.2 Comparație cu ordinea publică de drept internațional privat
6.3 Comparație cu simulația
6.4 Comparație cu abuzul de drept
7. Sancțiunea fraudei la lege în dreptul internațional privat
10. Bibliografie
- Cunoașterea noțiunii de fraudă la lege în dreptul internațional

privat;
- Analiza materiilor în care poate interveni frauda la lege în dreptul
internațional privat și a efectelor pe care le produce;
- Înțelegerea modalităților prin care se poate dovedi frauda la lege
și sancțiunile aplicabile;

1. Noțiune
Frauda la lege - operațiunea prin care părțile unui raport juridic, uzând de mijloacele
legale de drept internațional privat, își creează în mod voit condiții pentru a se sustrage de sub
incidența legii normal competente, recurgând la dispozițiile altei legi, convenabile lor.
Speță: Cazul Beauffremont

Prințesa de Beauffremont, de cetățenie franceză, era separată de soțul său și dorea să
divorțeze, însă legea franceză nu permitea divorțul. Ea și-a fixat domiciliul în ducatul
german Saxa – Altenbourg, unde obține cetățenia. Fiind considerată divorțată, merge la
Berlin pentru a se căsători cu prințul Bibescu, de cetățenie română. Prințul de
Beauffremont cheamă pe soția sa în judecată la Tribunalul Seine, solicitând să se constate
ca naturalizarea în ducatul german, divorțul și recăsătorirea sunt fără efect în Franța. El
nu putea invoca ordinea publică deoarece Curtea de Casație consacrase deja (din 1860)
efectul atenuat al ordinii publice, admițând că putea produce efecte în Franța divorțul a
doi soți străini, domiciliați în străinătate.
Curtea a judecat că prințesa nu poate invoca cetățenia sa germană și aplicarea legii
germane care îi permite recunoașterea divorțului, deoarece noua cetățenie fusese obținută
cu intenție frauduloasă, respectiv voința de a se sustrage legii franceze normal aplicabile.
În consecință, cetățenia, divorțul și recăsătorirea au fost considerate fără efect în Franța.
Frauda la lege, în dreptul român, este reglementată de art. 2.564 alin. (1) Cod
civil care specifică : « aplicarea legii străine se înlătură dacă [...] legea străină
respectivă a devenit competentă prin fraudarea legii române”.
2. Condiţii
Pentru existenţa fraudei la lege în dreptul internaţional privat trebuie să fie îndeplinite,
în mod cumulativ următoarele condiții:
· să existe un acord de voință a părților (părții) de a plasa un anumit raport juridic sub
incidența unei anumite legi, prin schimbarea punctului de legatură.
implică o activitate volitivă, frauduloasă a părților, de

schimbare a punctului de legătura;
schimbarea punctului de legătură trebuie să fie efectivă;
intervine doar în acele situații în care normele conflictuale
au puncte de legătură mobile (schimbarea cetățeniei sau domiciliului;
schimbarea sediului social, schimbarea locului unde se află bunul
mobil)
poate să apară doar în acele materii în care parțile pot să își
manifeste voința, cum ar fi: forma și conținutul actelor juridice,
pavilionul navelor comerciale etc.
· părțile sa utilizeze mijloace licite, permise de lege, dar prin care se ajunge la ocolirea
legii.
Exemple: persoana juridică își schimbă sediul social într-un alt stat, acțiune licită care
face incidentă o normă conflictuală care, prin punctul său de legătură atrage aplicarea
unui alt sistem de drept decât cel normal competent să se aplice raportului juridic
respectiv.
· scopul urmărit de părți sa fie ilicit.
· rezultatul obținut de părți sa fie ilicit, care să contravină normei conflictuale

competente.
3. Modalități
De regulă, fraudarea legii în dreptul internațional privat se realizeaza în două modalități:
Ø în cadrul unui raport juridic de drept intern se introduce, în mod fraudulos un element
de extraneitate, care declanșează în mod artificial un conflict de legi, iar prin aplicarea normei
conflictuale, se trimite la un sistem de drept, altul decât cel intern.
Exemplu: o societate comercială română, pentru a beneficia de un regim juridic mai

favorabil din punct de vedere fiscal, își stabilește sediul social în străinătate.Se creează
astfel un conflict artificial de legi (elementul de extraneitate fiind sediul social aflat în
străinătate) iar prin aplicarea normei conflictuale normal competente lex societatis
[art.2.580 alin.(1) Cod Civil] se face aplicabil societății sistemul de drept străin, în locul
celui român.
Ø într-un raport juridic de drept internațional privat părțile schimbă, în scop fraudulos,
punctul de legătură, făcând aplicabil acelui raport juridic, prin intermediul normei conflictuale
aplicabile pentru noul punct de legătură, un alt sistem de drept decât cel normal aplicabil
conform normei conflictuale inițiale.
Exemplu: schimbarea cetăţeniei, cu scopul de a determina aplicarea unei alte legi decât
cea normal competentă.
4. Materiile în care poate interveni fraudarea legii în dreptul internațional privat
· statutul persoanei fizice: stare civilă, capacitate și relații de familie. De regulă, în

această materie, frauda constă în schimbarea cetățeniei, domiciliului ori reședinței;
Speță: Cazul Bertola

Doi cetățeni intalieni domiciliați în România au cerut divorțul în fața instanțelor române,
care au respins acțiunea, pentru ca legea italiană competentă nu permitea divorțul. Pentru a
frauda legea italiană, soții au făcut demersuri pentru pierderea cetățeniei italiene, devenind
apatrizi. După aceea, au introdus o nouă cerere de divorț, de data aceasta, acțiunea a fost
admisă, făcându-se aplicarea legii române, competentă în situația apatrizilor. Prin aceste
demersuri, a fost fraudată legea italiană.
Speța Mihăiescu
Dna. Mihăiescu, cetățean român a avut în Franța, un copil din afara căsătoriei, cu un
cetățean francez. În fața instanțelor franceze a fost introdusă o primă acțiune, pentru
stabilirea paternității din afara căsătoriei, permisă de legea franceză, dar interzisă la acea
vreme de legislația română. Întrucât copilul figura în cadrul acțiunii ca cetățean român, prin
aplicarea legii personale a acestuia acțiunea a fost respinsă. Mai inainte de a ajunge
procesul în căile de atac, mama copilului a obținut pentru acesta cetățenia franceză. Prin
aceasta, s-a obținut ca instanța superioară să aplice legea franceză (comună atât pretinsului
tată cât și copilului) și ca acțiunea să fie admisă. În acest mod, s-a fraudat legea română,
care interzicea stabilirea paternității din afara căsătoriei.
· statutul persoanei juridice: frauda poate consta, de exemplu, în mutarea sediului social,
de pe teritoriul statului forului pe cel al unui stat considerat « paradis fiscal » (precum Monaco,
Liechtenstein, Panama, Liberia etc), în scopul evaziunii legilor fiscale ale forului, cu precizarea
că persoana juridică respectivă continuă să funcționeze pe teritoriul statului forului, ca persoană
juridică străină;
· regimul juridic al bunurilor mobile: frauda constă – în această materie – în schimbarea
locului situării bunului mobil într-un alt stat (schimbarea pavilionului navei sau aeronavei într-
un stat considerat « paradis fiscal »);
· forma exterioară a actelor juridice : frauda constă, de regulă, în faptul că se încheie un
act juridic într-un alt stat și, prin efectul normei conflictuale « locul regit actum » se aplică
acelui act o lege mai favorabilă pentru părți decât cea normal competentă a se aplica în cauză.
De exemplu, părțile beneficiază de condiții mai ușoare pentru încheierea căsătoriei.
În prezent, această formă de fraudă este exclusă în temeiul 2.639 alin. (3) Cod Civil
conform căruia, în cazul în care legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic impune,
sub sancțiunea nulității, o anumită formă solemnă, nici una din celelalte legi care pot cârmui
forma sa (anume: legea locului unde a fost întocmit, legea cetăţeniei sau legea reşedinţei
obişnuite a persoanei care l-a consimțit, legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al
autorității care examinează validitatea actului) nu poate să înlăture această cerință, chiar dacă
actul a fost întocmit în străinătate.
· succesiunile: de exemplu, atunci când partea dorește să aibă o cotitate disponibilă mai
mare decat îi permite legea sa personală, schimbă cetățenia, dobândind alta, a unui stat a cărui
legislație îi permite o cotitate disponibilă mai mare.
5. Dovada fraudei la lege
Frauda la lege în dreptul internațional privat este o situație de fapt ce poate fi

probată prin orice mijloc de probă. Dificultatea constă în aceea ca trebuie dovedit
elementul subiectiv, adică intenția frauduloasă a părților.
6. Delimitarea față de alte instituții juridice
6.1 Comparație cu frauda la lege din dreptul intern
· Asemănări:
Condițiile fraudei la lege (atât de drept intern cât și de drept internațional)
act de voință al părților un mijloc licit un scop ilicit rezultatul ilicit
· Deosebiri:
Obiectul fraudei
în dreptul intern în dreptul internațional privat
o lege internă în favoarea altei legi interne o normă conflictuală a forului, și prin
aceasta, un sistem de drept în
favoarea altuia
Mecanismul fraudei
în dreptul intern în dreptul internațional privat

se schimbă conținutul faptic al raportului juridic se schimbă conținutul faptic
conflictual care duce în mod fraudulos ceea ce conduce la fraudarea
la aplicarea altei legi sistemului de drept normal competent
6.2 Comparație cu ordinea publică de drept internațional privat
· Asemănări:
- în ambele cazuri, nu se aplică sistemul de drept normal competent ci se aplică legea
română.
- constituie excepții de la aplicarea legii competente în mod firesc raportului juridic
respectiv;
· Deosebiri:
FRAUDA LA LEGE ORDINEA PUBLICĂ
Cauza pentru care nu se aplică legea normal competentă
- are natură subiectivă (voința părților) - are natură obiectivă (legea străină este
înlăturată ca urmare a rezultatului incompatibil
cu principiile fundamentale ale dreptului
român ori ale dreptului Uniunii Europene şi cu
drepturile fundamentale ale omului, la care s-
ar ajunge prin aplicarea ei)
Sancțiunea aplicabilă
se înlătură legea pe care părțile au se înlătură efectele legii străine și se aplică

facut-o aplicabilă prin fraudă, iar în locul ei legea forului
se aplică legea corect competentă
Rolul instanței de judecată
dacă se invocă frauda la lege, instanța dacă se invocă excepția de ordinea publică,
nu este obligată să cunoască conținutul instanța este obligată să cunoască conținutul
legii străine, deoarece ceea ce se legii străine, numai astfel putând aprecia, daca
sancționeaza este activitatea frauduloasă a legea străină încalcă sau nu principiile
părților fundamentale ale dreptului forului.
6.3 Comparaţie cu simulaţia
· Asemănări:
- ambele implică un act de voință al părților;
- în ambele cazuri se creează sau se modifică, în mod artificial, un conflict de legi;
- mijloacele folosite sunt, prin ele însele, licite;
- consecința față de terți este, în principiu, aceeași și anume inopozabilitatea actului
fraudulos;
· Deosebiri:
- frauda la lege presupune existența unui singur act juridic, cel fraudulos, în vreme ce
simulația implică două acte juridice (cel real și cel aparent);
- frauda la lege implică o operațiune materială, de deplasare a punctului de legătură dintr-un
sistem de drept în altul, în timp ce la simulație, operațiunea este fictivă, adică este exprimată
prin actul aparent, dar contrazisă prin contra-înscris;
- frauda la lege presupune existența unui scop ilicit, în vreme ce la simulație scopul poate fi
și licit;
- uneori, produc consecințe diferite față de părți. Astfel, în cazul fraudei, dacă se constată
frauda, actul fraudulos nu mai produce efecte noi între părți, pe când în cazul simulației contra-
înscrisul este valabil între părți și față de succesorii lor universali și cu titlu universal, dacă nu
s-au fraudat drepturi născute de lege direct în favoarea lor.
6.4 Comparație cu abuzul de drept
Abuzul de drept, constă în folosirea unui drept subiectiv civil în alt scop decât cel pentru
care legea îl recunoaște, și anume satisfacerea unor interese legitime ale titularului său.
În cazul fraudei la lege, scopul urmărit este acela de a nu se aplica legea unei anumite
țări, în vreme ce, în cazul abuzului de drept scopul urmărit este altul decât cel recunoscut de
lege titularului său.
7. Sancțiunea fraudei la lege în dreptul internațional privat
În raport de obiectul fraudei distingem două situații:

1. Dreptul român este fraudat în favoarea dreptului străin.
Efecte:
§ unul negativ - înlăturarea de la aplicare a legii străine;
§ unul pozitiv - aplicarea legii române în golul rămas de înlaturarea legii
străine.
2. Dreptul străin normal competent conform normei conflictuale române, este

fraudat în favoarea dreptului român sau a dreptului unui stat terț.
Legislatia română nu conține prevederi pentru această situație, dar fraudarea

legii străine trebuie sancționată în același mod ca și frauda legii române, față de
următoarele argumente:
- dreptul străin este element de drept, ca și dreptul forului, și trebuie deci să i se acorde
aceeași protecție;
- fraudarea dreptului străin competent constituie o încălcare a normei conflictuale
române;
- ceea ce se sancționează, în toate cazurile este intenția frauduloasă a părților (fraus
omnia corumpit).
1. Cum este definită frauda la lege în dreptul internaţional privat român ?

2. Care condiţiile pentru a exista fraudă la lege?
3. Comparaţi frauda la lege cu ordinea publică de drept internaţional privat.
4. Analizaţi deosebirile dintre frauda la lege în dreptul internaţional privat şi aceea în drept
intern.
5. Ce sancţiune intervine în cazul fraudei la lege?
1. Frauda la lege în dreptul internaţional privat reprezintă:
a) o încălcare indirectă a legii;
b) o modalitatea prin care pãrţile unui raport juridic prin mijloace legale înlătură aplicarea
aplicarea legii normal competente;
c) o operaţiune prin care prin mijloace ilegale părţile unui raport juridic înlătură de la aplicare
legea normal competentă
2. Frauda la lege poate interveni:
a) în materia bunurilor imobile;
b) în privinţa formei exterioare a actelor juridice;
c) în mteria faptelor ilicite
3. Sunt condiţii ale fraudei la lege:
a) utilizarea unor mijloace ilicite cu intenţia de a frauda legea;
b) voinţa pãrţilor în schimbarea punctului de legătură;
c) scopul ilicit
4. Sancţionarea fraudãrii legii constituie:
a) un caz de aplicare a ordinii publice
b) un caz de aplicare a retrimiterii
c) nici una din variante nu este corectã
5. Spre deosebire de ordinea publică, în cazul fraudei la lege:
a) se aplică legea corect competentă
b) se aplică legea română în locul legii străine
c) instanţa este obligată să cunoască conţinutul legii străine
6. Deosebirile dintre frauda la lege şi abuzul de drept sunt:
a.) frauda la lege presupune folosirea unor mijloace licite pentru obţinerea unui
scop ilicit
b) frauda la lege înseamnã folosirea dreptului subiectiv în alt scop decât cel recunoscut de lege
c) abuzul de drept presupune schimbarea punctului de legãturã pentru a se
aplica altã lege decât cea competentã
7. În care din urmatoarele situaţii poate interveni frauda la lege?
a) în ce priveşte statutul personal, prin schimbarea cetăţeniei
b) în privinţa succesiunii, prin schimbarea domiciliului
c) în ce priveşte statutul personal, prin deplasarea pe teritoriul altui stat
9. Bibliografie
București, 2008;
2015;
ü Marieta Avram, Radu Bobei, Drept internațional privat. Culegere de spețe, Ed. CH Beck
2004;
Economica 2013.
Tema nr. IX
Conflictul de legi în timp şi spaţiu
(Respectarea drepturilor câştigate în ţară străină)
________________________________________________________________________
Cuprins
1. Noţiune
2. Comparaţie cu conflictul de legi în spaţiu
3. Forme
4. Recunoaşterea în România a drepturilor dobândite în străinătate
4.1 Temeiul juridic al recunoaşterii în România a drepturilor dobândite în
străinătate
4.2 Condiţiile recunoaşterii
4.3 Efectele dreptului subiectiv dobândit potrivit legii străine
5. Întrebări şi exerciţii
6. Bibliografie
- Analiza și înțelegerea noţiunii şi formelor conflictului de legi în

timp şi spaţiu
- Corelaţia diferitelor sisteme de drept în prezenţă şi aplicarea
practică a acestora, în cadrul conflictului de legi în timp și spațiu;
- Analiza domeniilor în care poate apărea conflictul de legi în
timp şi spaţiu
- Analiza condiţiilor respectării în România a drepturilor
dobândite în străinătate

1. Noţiune
Există conflict de legi în timp şi spaţiu, atunci când efectele juridice ale unui raport
născut sub imperiul unei legi străine, se cer a fi recunoscute într-un alt stat.
între naşterea raportului juridic

sub incidenţa unui sistem de drept
ÎN TIMP şi invocarea lui, în cadrul
sistemului de drept al altui stat,
trece un interval de timp
CONFLICT
cele două sisteme de drept în

ÎN SPAŢIU prezenţă coexistă din punct de
vedere spaţial
Conflictul de legi în timp şi spaţiu = « teoria recunoaşterii drepturilor câştigate în ţară

străină » sau « teoria efectelor extrateritoriale ale drepturilor câştigate ».
Conflictul de legi în timp si spatiu poate apare:
§ în domeniul dreptului material, cu privire la un drept subiectiv dobândit în

temeiul unei legi străine;
§ în domeniul dreptului procesual, cu privire la un drept dobândit în baza
unei hotărâri străine, caz în care se pune problema recunoaşterii efectelor
acelei hotărâri.
2. Comparaţie cu conflictul de legi în spaţiu
§ ambele forme de conflict sunt « în spaţiu » (sistemele de drept în prezenţă coexistă

spaţial)
§ la conflictul de legi în spaţiu sistemele de drept în prezenta sunt susceptibile de aplicare
simultan, în timp ce la conflictul de legi în timp şi spaţiu, sistemele de drept se aplică succesiv
(dreptul câştigat într-un stat urmează a fi recunoscut într-un alt stat).
Exemple:
- conflict de legi în spaţiu: doi cetăţeni, unul român şi unul francez, soţi, cu domiciliul
comun în România, solicită desfacerea căsătoriei prin divorţ, situaţie în care se pune
problema legii aplicabile divorţului.
- conflict de legi în timp şi spaţiu: doi soţi, unul cetăţean român şi celalalt cetăţean
francez, divorţează în Franţa, iar cetăţeanul român se reîntoarce în România şi solicită
pensie de întreţinere de la fostul soţ, situaţie în care se pune cu prioritate problema
recunoaşterii divorţului pronunţat în Franţa.
2. Forme
è Raportul juridic se naşte (modifică sau stinge) în dreptul intern al unei ţări şi apoi se
invocă în altă ţară → conflictul se naşte în momentul în care se invocă în ţara forului.
Exemplu:
Un cetăţean englez ce deţine în proprietate un imobil aflat pe teritoriul României încheie un
testament în Anglia prin care lasă acest imobil unei fundaţii. După decesul cetăţeanului
englez, fundaţia solicită în România recunoaşterea efectelor testamentului.
è Raportul juridic se naşte (modifică sau stinge) în cadrul dreptului internaţional privat al
unei ţări, iar ulterior se invocă într-o altă ţară → apare un conflict succesiv: un conflict de
legi în spaţiu, la momentul naşterii raportului juridic şi un conflict în timp atunci când se invocă
într-un alt stat.
Exemple:
Un cetaţean olandez şi unul irlandez se căsătoresc în Olanda şi apoi vin în România şi cer
să li se recunoască efectele acestei căsătorii - în această situaţie în momentul naşterii sale,
raportul juridic nu are legătură cu ţara forului, întrucât nici unul din elementele de
extraneitate nu priveau dreptul român.
Se pronunţă divorţul dintre un cetăţean român şi unul străin în străinătate, iar ulterior, se
cere recunoaşterea acestei hotărâri în România - în momentul naşterii sale, raportul juridic
avea legătură cu ţara forului, prin faptul că, cel puţin unul din elementele sale de
extraneitate priveau dreptul român.
4. Recunoaşterea în România a drepturilor dobândite în străinătate
4.1 Temeiul juridic al recunoaşterii în România a drepturilor dobândite în

străinătate
Art. 2.567 Cod Civil care prevede « Drepturile câştigate în ţară străină sunt
respectate în România afară numai dacă sunt contrare ordinii publice de drept
internaţional privat ».
4.2 Condiţiile recunoaşterii
- dreptul să fie corect născut (modificat sau stins) conform legii străine competente;
Pe planul dreptului material, dreptul subiectiv născut în străinătate va fi recunoscut în

România dacă s-a născut valabil potrivit legii străine aplicabile, conform normei conflictuale
a sistemului de drept străin. De exemplu, posibilitatea unei societăţi străine de a-şi deschide o
reprezentanţă în România, este condiţionată, printre altele, de dovedirea « existenţei sale
legale » în ţara în care s-a constituit.
Pe planul dreptului procesual, o hotărâre străină va fi recunoscută în România daca este
valabilă potrivit legii statului unde a fost pronunţată.
- dreptul (raportul juridic) a cărui eficacitate se pretinde, este cel care s-a dobândit şi
nu altul care ar fi substituit acestuia.
Exemplu:
Hotărârea străină a carei recunoaştere se solicită a fost modificată în timp.
Dreptul dobândit într-o anumită ţară produce efecte în altă ţară numai dacă între timp nu s-
a creat în ţara unde se invocă, un drept nou care îl include pe acela creat în străinătate:
depozitarul înstrăinează un bun mobil într-o ţară în care legea acordă proprietarului dreptul
de a-l revendica de la subdobânditor, apoi bunul este transportat într-o altă ţară a carei lege
prevede ca posesia de bună – credinţă valoreaza titlu de proprietate, astfel că proprietarul
nu va mai putea revendica bunul de la noul proprietar.
- dreptul dobândit în străinătate să nu fie contrar ordinii publice de drept

internaţional privat român.
Condiţia se aplică atunci când dreptul s-a născut în cadrul intern al unui stat, cât şi în cazul în
care s-a născut în cadrul internaţional, iar ulterior este invocat în România. Spre exemplu, o
hotărâre străină prin care se face o discriminare între soţi pe criteriu de rasă, naţionalitate,
religie etc, nu poate fi recunoscută în România, chiar dacă nu priveşte un cetăţean român.
Exemplu:
- dreptul dobândit în străinătate nu va fi recunoscut în România dacă priveşte starea
civilă şi capacitatea unui cetăţean român căruia i s-a aplicat o altă lege decât cea română,
iar dreptul diferă de cel care i s-ar fi acordat potrivit legii române.
- hotărârea străină prin care s-au încălcat dispoziţiile privitoare la competenţa exclusivă a
jurisdicţiei române nu va putea fi recunoscută în România.
4.3 Efectele dreptului subiectiv dobândit potrivit legii străine
Acestea sunt:
§ dreptul dobândit produce, în principiu, toate efectele admise de legea străină respectivă,
dacă în statul unde se invocă nu s-a constituit între timp un drept nou care îl include pe cel din
străinătate.
Exemplu:
- o căsătorie religioasă între doi cetăţeni străini, valabil încheiată în străinătate, va produce
în România toate efectele juridice, pe care legea străină i le recunoaşte.
§ un drept dobândit conform legii străine nu poate produce în România mai multe efecte
juridice decât în ţara în care a fost dobândit.
Exemplu:
- o hotărâre străină poate fi executată în România în termenul de prescripţie a dreptului la
executare silită din dreptul român, dar numai dacă nu se implinise prescripţia în statul
străin, în care a fost pronunţată hotărârea.
§ dreptul dobândit conform legii străine nu poate produce efecte în altă ţară dacă ar
contraveni ordinii publice de drept internaţional privat.
1. Definiţi conflictul de legi în timp şi spaţiu;

2. Care sunt condiţiile ca un drept dobândit în străinătate să poată fi recunoscut în România?
3. Daţi câteva exemple de drepturi dobândite în ţară străină, recunoscute de drept în România.
1. Conflictul de legi în timp şi spaţiu:
a) apare atunci când se solicită recunoaşterea unui drept dobândit în străinătate
b) se caracterizează prin faptul că sistemele de drept în prezenţă sunt susceptibile de aplicare
simultană
c) nu apare decât atunci când raportul juridic este născut în cadrul internaţional
2. Un drept dobândit în străinătate:
a) poate produce în România mai multe efecte decât în statul în care a fost recunoscut dacă
legea română dispune astfel;
b) este recunoscut în România doar sub condiţia reciprocităţii
c) nu produce efecte în altă ţară dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat
3. Un drept dobândit potrivit legii strãine:
a) produce toate efectele pe care i le-a dat legea respectivã
b) produce efecte în altã ţarã chiar dacã contravine ordinii publice a ţãrii
respective
c) nici una din variante nu este corectă
4. Care din variantele de mai jos sunt forme sub care se poate prezenta
confllictul de legi în timp şi spaţiu?
a) raportul juridic se naşte, se modificã, se transmite sau se stinge în cadrul
dreptului intern al unei anumite ţãri, dar se invocã ulterior într-o altã ţarã
b) raportul juridic se naşte, se modificã, se transmite sau se stinge în cadrul
dreptului internaţional privat şi se invocã ulterior în altã ţarã
c) nici toate variantele sunt corecte
5. Prin "teoria recunoaşterii drepturilor dobândite" se înţelege:
a) situaţia în care raportului juridic îi este susceptibil a i se aplica simultan douã sau mai multe
sisteme de drept ce aparţin unor state diferite.
b) situaţia juridicã dobânditã conform unei legi a unei ţãri ce poate fi recunoscutã în altã ţarã
c) nici una din variante nu este corectă
6. Bibliografie
București, 2008;
2015.
Tema nr. X
Conflictul mobil de legi
________________________________________________________________________
Cuprins
1. Noţiune
2. Domeniul în care poate interveni conflictul mobil de legi
3. Comparaţie cu alte situaţii juridice
3.1 Comparaţie cu conflictul de legi în timp şi spaţiu
3.2 Comparaţie cu conflictul în timp al legilor interne
4. Soluţionarea conflictului mobil de legi
6. Bibliografie
- Analiza noţiunii de conflict mobil de legi

- Determinarea domeniului în care poate interveni conflictul mobil
de legi și modalitatea de soluționare a acestuia
- Înțelegerea instituției conflictului mobil de legi prin realizarea
unor comparații cu conflictul în de legi în timp şi spaţiu și conflictul în
timp al legilor interne
1. Noţiune
Conflictul mobil de legi reprezintă situaţia în care un raport juridic este supus succesiv,
la doua sisteme de drept diferite, ca urmare a deplasării punctului de legătura al normei
conflictuale aplicabile.
Exemplu:
- un cetaţean italian dobândeşte cetăţenia engleză, situaţie în care se pune problema dacă
statutul său personal şi actele încheiate anterior schimbării cetăţeniei vor fi supuse uneia
sau alteia dintre cele două legi.
Particularităţi:
§ afectează legea aplicabilă, nu numai norma conflictuală avută în vedere;
§ apare urmare a schimbării punctelor de legatură, prin voinţa părţilor şi nu a
schimbării normei conflictuale sau a legii aplicabile datorită voinţei
legiuitorului.
2. Domeniul În care poate interveni conflictul mobil de legi
Conflictul mobil de legi poate apărea în domeniile în care raporturilor juridice le sunt
aplicabile norme conflictuale cu puncte de legatură variabile:
Astfel :
§ statutul personal al persoanei fizice (stare civilă, capacitate, relaţii de

familie) prin schimbarea cetăţeniei, domiciliului sau reședinței obișnuite;
§ statutul organic al persoanei juridice, prin schimbarea sediului social;
§ statutul real mobiliar, prin deplasarea bunului mobil în altă ţară;
§ în materia drepturilor creditorilor asupra patrimoniului debitorului, când
debitorul îşi schimbă cetăţenia sau domiciliul sau reședința obișnuită într-
o altă ţară ( având în vedere că drepturile creditorilor ar putea fi supuse
legii domiciliului debitorului);
§ în privinţa formei testamentului, dacă testatorul îşi schimbă cetăţenia
înainte de deces, iar forma testamentului este supusă legii naţionale a
testatorului;
3. Comparaţie cu alte situaţii juridice
3.1 Comparaţie cu conflictul de legi în timp şi spaţiu

§ ambele forme de conflict presupun coexistenţa, în spaţiu, a două sisteme de drept,
precum şi incidenţa succesivă, în timp, a acestora, cu privire la acelaşi raport juridic ;
§ deosebirea esentială constă în faptul că schimbarea punctului de legatură se produce
doar în cazul conflictului mobil de legi.
3.2 Comparaţie cu conflictul în timp al legilor interne

§ ambele conflicte implică aplicarea, cu privire la un raport juridic concret, a două legi, în
mod succesiv ;
§ conflictul mobil de legi există între sisteme de drept aparţinând unor state diferite, spre
deosebire de conflictul în timp al legilor interne care se manifestă în cadrul aceluiaşi sistem de
drept ;
§ în cazul conflictului mobil, ambele legi rămân în vigoare, în vreme ce, în cazul
conflictului de legi interne, numai una dintre ele este în vigoare.
4. Soluţionarea conflictului mobil de legi
Regula: conflictul mobil de legi se soluţionează conform dispoziţiilor normelor

conflictuale sau ale altor norme juridice din sistemul de drept al forului.
În sistemul de drept român conflictul mobil de legi se solutionează diferit de la caz la caz:
Exemple:
Uneori se dă prioritate legii vechi - art. 2.596 alin. (3) Cod Civil -
« [....] dacă soţii au ales legea aplicabilă
regimului matrimonial, ea rămâne aceeaşi,
chiar dacă soţii îşi schimbă reşedinţa
obişnuită sau cetăţenia».
- art. 2.603 alin. (2) Cod Civil – “dacă
înainte de naşterea copilului, căsătoria
părinţilor a încetat sau a fost desfăcută, se
aplică legea care, la data încetării sau
desfacerii, îi cârmuia efectele ».
- art.2.574 Cod Civil: « declararea morţii,
stabilirea decesului şi a datei prezumata a
Alteori se dă prioritate legii noi morţii, precum şi prezumţia că cel dispărut
este în viaţă, sunt cârmuite de ultima lege
naţională a persoanei dispărute. Dacă
această lege nu poate fi identificată, se
aplică legea româna ».
- art. 2.633 Cod Civil – « moştenirea este
supusă legii statului pe teritoriul căruia
defunctul avea, la data morţii, reşedinţa
obişnuită ».
În unele situaţii se indică până când se - art.2.591 alin. (3) Cod Civil: « Soţii pot
produc efectele legii vechi şi de când se alege oricând o altă lege aplicabilă
aplică legea nouă. regimului matrimonial, [...]. Legea nouă
produce efecte numai pentru viitor dacă
soţii nu au dispus altfel, şi nu poate
prejudicia, în niciun caz, drepturile
terţilor”.
- art. 2.596 alin. (2) Cod Civil: « Dacă
ambii soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită
sau, după caz, cetăţenia, legea comună a
noii reşedinţe obişnuite sau a noii cetăţenii
se aplică matrimonial numai pentru viitor,
dacă soţii nu au convenit altfel, şi, în
niciun caz, nu poate prejudicia drepturiel
terţilor ”.
- art.2.575 Cod Civil: « schimbarea legii

naţionale a persoanei nu aduce atingere
În unele cazuri se aplică principiul legii majoratului dobândit potrivit legii
mai favorabile (melior lex). aplicabile la momentul dobândirii »
- art.2.605 alin.1 Cod Civil : « filiaţia
copilului din afara căsătoriei se stabileşte
potrivit legii naţionale a copilului de la
data naşterii. Dacă copilul are mai multe
cetăţenii, altele decât cea română, se
aplică legea cetăţeniei care îi este mai
favorabilă ».
În lipsa unei reglementări legale,

conflictul mobil de legi se soluţionează
prin aplicarea prin analogie a dispoziţiilor
privind rezolvarea conflictului mobil de
legi în timp din dreptul tranzitoriu intern,
ţinând însă seama de particularităţile
contextului juridic internaţional în care
acest conflict apare.
1. Identificaţi dispoziţii ale Codului Civil care cuprind reglementări privind modul de
soluţionare a conflictului mobil de legi
2. Un cetăţean român şi un cetăţean belgian, soţi, cu domiciliul comun în Belgia, se stabilesc în
România. Care este legea aplicabilă efectelor căsătoriei?
3. Care este legea aplicabilă bunurilor din masa succesorală rămasă de pe urma unui cetăţean
român cu domiciliul în Germania?
1. Conflictul mobil de legi:
a) apare ca urmare a schimbării normei conflictuale
b) presupune coexistenţa în timp a două sisteme de drept
c) apare atunci când raportului juridic i se aplică o normă conflictuală cu puncte de legatură
variabile
2. Conflictul mobil de legi poate apărea:
a) în cazul statutului organic al persoanei juridice, prin schimbarea sediului social
b) în materia bunurilor imobile
c) în cazul raporturilor de căsătorie prin schimbarea reşedinţei obişnuite comune
3. Conflictul mobil de legi:
a) se soluţionează întotdeauna prin aplicarea legii noi, incidentă ca urmare a schimbării
punctului de legătură
b) se soluţionează prin aplicarea principiului legii mai favorabile în materia filiaţiei copilului
născut în afara căsătoriei, dacă acesta are două sau mai multe cetăţenii
c) nici un din variante nu este corectă
6. Bibliografie
București, 2008;
2015;
ü Marieta Avram, Radu Bobei, Drept internațional privat. Culegere de spețe, Ed. CH Beck
2004;
ü Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed.
revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, Ed. Șansa, p. 57 – 59.
Tema nr. XI
Conflictul în timp al normelor conflictuale ale forului, conflictul în timp al
normelor materiale străine şi conflictul în timp al convenţiilor internaţionale
____________________________________________________________________________
Cuprins
1. Conflictul în timp al normelor conflictuale ale forului
1.1 Noţiune
1.2 Soluţionarea conflictului în timp al normelor conflictuale ale forului
2. Conflictul în timp al normelor materiale străine
2.1 Noţiune
2.2 Soluţionarea conflictului în timp al normelor materiale străine
3. Conflictul în timp al convenţiilor internaţionale
3.1 Noţiune
3.2 Soluţionarea conflictului în timp al convenţiilor internaţionale
5. Bibliografie
- Înțelegerea noțiunilor de conflict în timp al normelor conflictuale ale

forului, conflict în timp al normelor materiale străine și conflict în timp
al convenţiilor internaţionale
- Analiza modului de soluționare a acestor tipuri de conflicte
1. Conflictul în timp al normelor conflictuale ale forului
1.1 Noţiune
Conflictul în timp al normelor conflictuale există în cazul schimbării normei
conflictuale în cadrul aceluiaşi sistem de drept.
În sistemul de drept internaţional privat român, o asemenea situaţie a apărut, de
exemplu, prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil care a abrogat dispoziţiile Legii 105/1992,
cu excepţia celor ce reglementează conflictul de jurisdicţii.
1.2 Soluţionarea conflictului în timp al normelor conflictuale ale forului

Se aplică, prin analogie, regulile de rezolvare a conflictului de legi în timp din
dreptul intern, valabil pentru soluţionarea conflictului în timp între normele
materiale care reglementează materia ce intră în conţinutul normei conflictuale
respective, cu respectarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii şi
numai în măsura în care legea nouă nu prevede în mod expres o altă modalitate
de soluţionare a conflictului.
2. Conflictul în timp al normelor materiale străine
2.1 Noţiune
Conflictul în timp al normelor materiale străine apare în situaţia modificării dispoziţiilor
materiale străine, între momentul naşterii raportului juridic şi cel al litigiului.
2.2 Soluţionarea conflictului în timp al normelor materiale străine

Acest conflict se soluţionează potrivit principiilor dreptului tranzitoriu al
sistemului juridic căruia îi aparţin legile succesive.
3. Conflictul în timp al convenţiilor internaţionale
3.1 Noţiune
Conflictul în timp al convenţiilor internaţionale apare în cazul în care o convenţie de
acest gen este înlocuită cu alta.
3.2 Soluţionarea conflictului în timp al convenţiilor internaţionale

În absenţa unor prevederi exprese privind soluţionarea chestiunilor tranzitorii,
se aplică regulile dreptului tranzitoriu intern, adaptate raportului juridic
internaţional respectiv.
1. Definiți conflictul în timp al normelor conflictuale ;

2. Cum se soluţionează conflictul în timp al normelor conflictuale ale forului?
5. Bibliografie
București, 2008;
2015;
ü I. Filipescu, Drept internațional privat, Ed. Actami, Bucuresti, 1995, pg.184 – 185;
ü O. Căpățână, Caracteristici ale dreptului tranzitoriu în raporturile de comerț internațional,
partea a II – a, în R.D.C. nr.1/1995, pg. 10 – 15.
Tema nr. XII
Aplicarea legii străine în dreptul internaţional privat
____________________________________________________________________________
Cuprins
1. Noţiunea de lege străină
2. Titlul cu care se aplică
3. Moduri de aplicare a legii străine
3.1 Aplicarea legii străine ca lex cause
3.2 Aplicarea legii străine altfel decât ca lex causae
3.2.1 Condiţia reciprocităţii
3.2.2 Încorporarea contractuală a legii străine
4. Proba legii străine
4.1 Sarcina probei
4.2 Mijloacele de probă
5. Consecinţele imposibilităţii de probare a legii străine
6. Interpretarea legii străine
8. Bibliografie
- Cunoașterea noțiunii de lege străină și titlul cu care aceasta se

aplică
- Analiza și înțelegerea unor aspecte privind sarcina probei și
mijloacele de probă a legii străine
- Analiza și înțelegerea modurilor de interpretare a legii străine

1. Noţiunea de lege străină
è În sens larg - întregul sistem de drept străin, respectiv: actele normative, cutuma,
uzanţele, practica judiciară (sistemul common law), etc;
è În sens restrâns - legea propriu – zisă.
Dreptul internaţional privat are în vedere sensul larg al noţiunii de lege străină, şi anume
întregul sistem de drept.
2. Titlul cu care se aplică legea străină
În dreptul internaţional privat român legea străină la care norma conflictuală

trimite se aplică în calitate de element de drept. Legea străină se bucură de
aceeaşi consideraţie ca şi legea naţională.
3. Moduri de aplicare a legii străine
3.1 Aplicarea legii străine ca lex causae

Atunci când norma conflictuală română trimite la sistemul de drept al altui stat,
aplicarea dreptului străin devine obligatorie. Raportul juridic va fi supus legii străine declarată
competentă, lege ce se va aplica ca lex causae în virtutea normei conflictuale române.
3.2 Aplicarea legii străine altfel decât ca lex causae

3.2.1 Condiţia reciprocităţii
Prin reciprocitate se înţelege o identitate de reglementare între cele două sisteme
de drept în prezenţă, şi anume, dreptul român respectiv cel străin.
Regula → aplicarea legii străine nu este condiţionată de principiul reciprocitatii şi nu
depinde de faptul dacă statul străin aplică legea forului în acelaşi domeniu (nici la nivelul
normelor conflictuale, nici a celor materiale) – art. 2.561 Cod Civil.
Excepţia: → condiţia reciprocităţii este cerută atunci când este prevăzută fie de dispoziţiile
Codului Civil fie de alte legi speciale.
Important: pentru a opera principiul reciprocităţii, normele conflictuale trebuie să aibă
aceleaşi puncte de legatură.
Aplicarea legii materiale străine atunci când operează condiţia reciprocităţii, este
condiţionată de aplicarea simetrică a legii forului.
Exemple în care legea română cere expres condiţia reciprocităţii:

- art. 2.582 alin. (2) Cod Civil - recunoaşterea persoanelor juridice străine fără scop
lucrativ
- art.76 din O.G. nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată, cu modificări,
prin Legea nr. 246/2005 – privind recunoaşterea persoanelor juridice străine fără scop
patrimonial
Reciprocitatea poate fi, în principiu, de trei feluri:

§ legislativă - izvorul reciprocităţii este norma din sistemul legislativ străin,
respectiv român ;
§ diplomatică - izvorul reciprocităţii este convenţia internaţională la care
România este parte;
§ de fapt - reciprocitatea este aplicată în practica autorităţilor competente din
statele respective.
De subliniat - în cazul existenţei reciprocităţii, legea străină nu este aplicată cu titlu de lex
causae, ci reprezintă o condiţie a aplicării legii forului.
3.2.2 Încorporarea contractuală a legii străine

Recepţiunea contractuală sau încorporarea legii străine – situaţia în care părţile unui
contract fac trimitere la o lege străina, nu în scopul de a se aplica contractului cu titlu de lex
causae, ci pentru a servi ca mijloc de interpretare sau completare a respectivului contract.
Legea străină la care părţile fac trimitere prin contract, devine parte din cuprinsul
acestuia, reglementându-i conţinutul.
Deosebiri între aplicarea legii străine ca lex causae si încorporarea contractuală a
acesteia:
Aplicarea legii străine ca lex causae Încoporarea contractuală
· legea străină nu este privită ca un întreg

· legea este privită ca ansamblul sistem de drept. Se aplică doar norma la care
sistemului de drept străin; părţile fac trimitere;
· legea străină îşi păstrează · legea străină are valoare juridică de clauză
tipologia de element de drept; contractuală (element de fapt);
· se aplică legea în vigoare la · se aplică legea străină în vigoare la momentul

momentul în care norma incorporării ei, fără a interesa dacă a fost între
conflictuală trimite la ea timp abrogată sau a suferit modificări
4. Proba legii străine
4.1 Sarcina probei

Sarcina probei revine atât judecătorului cât şi părţii.
Art.2.562 alin. (2) Cod Civil: « partea care invoca o lege strănă poate fi obligată să
facă dovada conţinutului ei ».
În situaţia în care aplicarea dreptului străin este obligatorie, instanţa va lua toate
măsurile şi va depune toate diligenţele pentru a stabili conţinutul şi înţelesul legii străine,
putând dispune din oficiu administrarea mijloacelor de probă necesare.
Instanţa poate cere concursul părţilor sau sprijinul autorităţilor abilitate: Ministerul de
Justiţie, Ministerul Afacerilor Externe, etc, pentru a primi informaţiile necesare despre legea
străina.
Regula împărţirii sarcinii probei este aplicabilă şi în litigiile supuse arbitrajului
comercial internaţional.
4.2 Mijloacele de probă

Mijloace de probă directe: culegeri de acte normative, culegeri de jurisprudenţă;
Mijloace de probă indirecte procurate de la autorităţile competente din statul străin ori
de la organismele reprezentative ale acestuia în România: certificate eliberate de Ministerul
Justiţiei din statul respectiv, certificate de cutumă sau alte atestări emise de notarii publici sau
Camera de Comerţ din acel stat, certificate eliberate de ambasadele sau consulatele statelor
respective în România, informaţii de la organizaţiile de cult corespondente în Romania etc.
Art. 2.562 alin. (1) din Codul Civil consacră principiul libertăţii instanţei şi a părţilor
în alegerea mijloacelor de dovadă a legii străine ( « conţinutul legii străine se stabileşte de
instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin
avizul unui expert sau în alt mod adecvat »)
Instanţa poate cere sprijinul autorităţilor, respectiv Ministerul de Justitie, care transmite
ori primeşte de la ministerele de justitie din alte ţări, informaţii privind dreptul intern în materie
civilă şi comercială, precum şi în domeniul procedurii civile şi comerciale şi al organizării
judiciare (aspecte reglementate de Legea nr.189/2003 privind asistenţa juridică internaţională în
materie civilă şi comercială)
Forţa probantă a mijloacelor de dovada provenind din străinătate – asimilată, în
pirncipiu, celei prevăzute de legea româna.
5. Consecinţele imposibilităţii de probare a legii străine
Atunci când există imposibilitate de a stabili conţinutul legii străine, se aplică legea
română (Art. 2.562 alin. (3) din Codul Civil: « în cazul imposibilităţii de a stabili, în termen
rezonabil, conţinutul legii străine, se aplică legea româna »).
Argumente în favoarea aplicării legi române:

a) litigiul nu poate ramâne nesoluţionat pe motivul necunoaşterii legii străine sau
pe motiv ca dispoziţiile acesteia sunt neîndestulatoare. În caz contrar, judecătorul
ar fi culpabil de denegare de dreptate ;
b) se prezumă relativ că, odată stabilită competenţa instanţelor române, părţile au
acceptat aplicarea subsidiară a legii române, dacă nu pot determina conţinutul
legii străine.
6. Interpretarea legii străine
« Interpretarea legii străine » = lămurirea înţelesului noţiunilor şi termenilor utilizaţi

de legea străina.
Interpretarea legii străine competente se face conform regulilor de

interpretare existente în sistemul de drept a statului care a edictat-o. Legea
străină trebuie aplicată asa cum este aplicată în ţara de origine.
1. Ce se înțelege prin legea străină (lex cause)?

2. Ce presupune aplicarea legii străine?
3. Precizaţi argumentele pentru care legea străină nu se aplică ca o consecinţă a propriei
autorităţi
4. Care sunt modurile de aplicare a legii străine?
5. În ce constă aplicarea legii străine conform teoriei recepţionării dreptului străin?
6. Cine are obligaţia de a stabili conţinutul legii străine?
7. De ce depinde interpretarea legii străine?
8. Cum se aplică legea străină în România?
1. Prin legea străină se înţelege:
a) legea materială străină;
b) dreptul străin indiferent care este izvorul său;
c) ambele variante sunt corecte
2. Aplicarea legii străine conform teoriei încorporării contractuale presupune:
a) aplicarea legii străine ca element de drept;
b) aplicarea legii de la momentul încorporării ei chiar dacă ulterior a fost modificată;
c) aplicarea legii ca element de fapt
3. Aplicarea legii străine este, potrivit Codului civil:
a) dependentă în toate cazurile de condiţia reciprocităţii;
b) de regulă, independentă de condiţia reciprocităţii;
c) întotdeauna independentă de condiţia reciprocităţii
4. Obligaţia de a stabili conţinutul legii străine revine:
a) exclusiv pãrţii care invocă legea străină;
b) exclusiv judecătorului care aplică legea străină ca şi legea naţională;
c) atât judecătorului cât şi părţilor;
5. În sistemul nostru de drept, legea străină se aplică:
a) cu titlu de element de fapt;
b) ca element de drept;
c) în temeiul normei conflictuale române.
8. Bibliografie
București, 2008;
București, 2015.
Economica 2013 ;
generale e obbligazioni, ediția a 5 – a, Volume Primo, Ed. Utet Giuridica, 2011;
Economica 2013;
Tema nr. XIII
Condiţia juridică a străinului în România
____________________________________________________________________________
Cuprins
1. Noţiuni generale
2. Condiţia juridică a străinului şi conflictele de legi
3. Formele condiţiei juridice a străinilor
4. Regimul juridic al străinilor în România
7. Bibliografie
- Analiza noțiunilor generale privind regimul juridic al străinilor în

România
- Identificarea aspectelor relevante ce diferențiază condiția juridică a
străinilor de conflictul de legi în materia stării și capacității persoanei.
- Analiza formelor condiţiei juridice a străinilor
1. Noţiuni generale
Străin → persoană care nu are cetăţenia statului pe al teritoriul cărui se află.

Condiţia juridică a străinului → totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care o
persoană fizică sau o persoană juridică străină le are la un moment dat pe teritoriul unui stat.
Sediu materiei : OUG nr.194/2002 privind regimul străinilor în România, cu
modificările şi completările ulterioare, convenţiile şi tratatele internaţionale la care România
este parte, alte acte normative.
2. Condiţia juridică a străinului şi conflictele de legi

Nu trebuie confundată condiţia juridică a străinilor cu conflictele de legi în
materia stării şi capacităţii persoanei. Problema acestei distincţii apare atunci
când statul în care se află străinul nu îi recunoaşte un drept pe care acesta îl are
în ţara sa de origine.
Pentru delimitarea condiţiei juridice a străinului de conflictele de legi în domeniul stării
şi capacităţii persoanei, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
§ normele referitoare la condiţia juridică a străinului sunt norme materiale

sau substanţiale, în timp ce normele prin care se soluţionează conflictele de
legi sunt norme conflictuale;
§ condiţia juridică a străinului cuprinde complexul de drepturi şi obligaţii
din toate ramurile de drept ale forului, în timp ce conflictul de legi se referă
doar la raporturi juridice cu element de extraneitate din domeniul dreptului
civil în sens larg;
§ condiţia juridică a străinului se referă la capacitatea de folosinţă în timp
ce conflictul de legi trimite la capacitatea de exerciţiu.
3. Formele condiţiei juridice a străinilor
Regimul juridic al străinilor cuprinde mai multe forme de tratament:

a) regimul naţional;
b) regimul reciprocităţii;
c) regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate;
d) regimul special;
e) regimul mixt
4. Regimul juridic al străinilor în România
Regimul priveşte următoarele aspecte:

- intrarea străinilor în ţară;
- şederea străinilor în România;
- ieşirea străinilor din ţară;
- drepturile străinilor în România
- situaţia specială a refugiaţilor
1. Ce se înţelege prin noţiunea de străin?

2. Ce aspecte reglementează regimul juridic al străinilor în România?
3. Care sunt drepturile străinilor în România?
1. Prin noţiunea de străin se înţelege:
a) persoana care se află pe teritoriul unui stat, având cetăţenia acelui stat;
b) bipatridul;
c) persoana care se află pe teritoriul unui stat, fără a avea cetăţenia acestuia
2. Normele care reglementează condiţia juridică a străinului sunt:
a) norme materiale
b) normele materiale şi norme conflictuale
c) norme conflictuale
3. Recunoaşterea persoanelor juridice strãine în România se realizeazã:
a) prin convenţie sau tratat internaţional
b) în temeiul legii
c) de plin drept şi fără rezerve
6. Bibliografie
București, 2008;
2015.
ü D. Lupaşcu, G. Mihuţ-Gÿongÿ, Regimul juridic al străinilor în România, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2006.
Tema nr. XIV
Norme conflictuale privind starea şi capacitatea persoanei fizice
____________________________________________________________________________
Cuprins
1. Statutul persoanei fizice
2. Normele conflictuale privind starea şi capacitatea persoanei
3. Domeniul de aplicare a legii personale în privinţa statutului persoanei fizice
3.1 Starea civilă
3.2 Capacitatea civilă
4. Teoria interesului naţional
5. Normele conflictuale privind numele şi domiciliul persoanei fizice
5. 1. Normele conflictuale privind numele persoanei fizice
5. 2 Normele conflictuale privind domiciliul persoanei fizice
6.Vocabular
8. Bibliografie
- Analiza teoretică a reglementărilor incidente în materia statutului

persoanei fizice, dublată de studiul jurisprudenţei relevante, avându-se
în vedere atât speţe străine clasice, cât şi speţe, de dată recentă,
soluţionate de către instanţele române.
- Înțelegerea domeniului de aplicare a legii aplicabile statutului
persoanei fizice.
- Analiza și înțelegerea argumentelor ce fundamentează legea
aplicabilă în materia statutului persoanei fizice.
- Însuşirea adecvată a elementelor ce configurează mecanismul
conflictual specific materiei statutului persoanei fizice

1. Statutul persoanei fizice
Statutul persoanei fizice include:
§ Starea civilă
§ Capacitatea civilă
§ Relaţiile de familie
2. Normele conflictuale privind starea şi capacitatea persoanei
Regula → starea şi capacitatea persoanei fizice, care împreuna cu relaţiile de familie

formează statutul persoanei fizice, sunt guvernate de legea naţională, cu excepţia situaţiilor
în care, prin dispoziţii speciale, se prevede altfel [art. 2.572 alin. (1) din Codul Civil].
Lege naţională = legea statului a cărui cetăţenie o are persoana respectivă ( lex
patriae).
Cetaţenia - punctul de legatură pentru norma conflictuală în al cărei conţinut intră
starea şi capacitatea persoanei fizice.
Argumente in favoarea aplicării legii naţionale:

Ø cetăţenia reprezintă legătura politico – juridică dintre individ şi stat;
Ø cetăţenia are caracter de stabilitate, în sensul ca se dobândeşte şi se pierde în
condiţii strict reglementate de lege;
Ø cetăţenia este o stare de drept şi se probeaza cu documente oficiale emise de
autorităţile statului despre a cărui cetăţenie este vorba;
Ø legea naţională ţine cont de specificul naţiunii respective, de obiceiurile şi tradiţiile acesteia,
fiind mai bine adaptata particularităţilor persoanelor fizice aparţinând naţiunii respective;
Ø noţiunea de « cetăţenie » are acelaşi conţinut în toate sistemele de drept fiind mai uşor de
probat;
Dezavantaje ale aplicării legii naţionale:
Ø cetăţenia nu este întotdeauna un criteriu adecvat de determinare a legii personale în cazul
apatrizilor sau pentru cetăţenii aparţinând unor state cum sunt federaţiile, confederaţiile sau
cele cu reglementări regionale diferite, deoarece reglementările statutului personal diferă de
la o regiune la alta;
Ø în cazul în care membrii unei familii au cetăţenii diferite, aplicarea legii naţionale presupune
că statutul personal al acestora urmează să fie cârmuit de legi diferite, în timp ce domiciliul
este comun;
Ø există dificultăţi în determinarea legii naţionale în cazul persoanelor care au dublă cetăţenie.
Proba cetăţeniei - se face potrivit legii statului a cărui cetăţenie se invocă

(art.2.569 Cod Civil). Se consacră astfel o excepţie de la regula calificării
instituţiilor juridice dupa legea forului [art.2.558 alin. (1) Cod Civil].
Cetăţeni români - se aplică legea română, chiar dacă aceştia au dublă sau multiplă cetăţenie,
cât timp nu au pierdut cetăţenia română, conform dreptului romăn.
Străin cu mai multe cetăţenii - legea sa naţională este legea aceluia dintre state a cărui
cetăţenie o are şi de care este cel mai strâns legată, în special prin reşedinţa sa obişnuită.
Excepţii - în cazul apatrizilor se aplică legea reşedinţei obişnuite [art.2.568
alin. (3) Cod Civil]. Legea reşedinţei obişnuite se aplică şi refugiaţilor.
Legea naţionala (lex patriae), legea domiciliului (lex domicilii) sau legea reşedinţei obişnuite
compun noţiunea de lege personală (lex personalis) a persoanei fizice.
Reşedinţa obişnuită a persoanei fizice – statul în care persoana îşi are locuinţa principală,
chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de înregistrare. Pentru persoana care
acţionează în exerciţiul activităţii sale profesionale, reşedinţa obişnuită este locul unde îşi
are stabilimentul său principal – 2.570 alin. (1) Cod Civil.
Caracterul normelor conflictuale privind statutul persoanei fizice imperativ.
3. Domeniul de aplicare a legii personale în privinţa statutului persoanei fizice.
3.1 Starea civilă

Sunt supuse normei conflictuale lex personalis urmatoarele:
1) aspectele privind filiaţia (este sau nu stabilita filiaţia; filiaţia este legitimă sau
nelegitimă; filiaţia este din căsătorie sau din afara căsătoriei, etc);
2) aspecte privind căsătoria ( persoana este: căsătorită, celibatară, divorţată, văduvă,
etc);
3) aspecte cu privire la adopţie ( calitatea de adoptat, cea de adoptator, condiţiile
adopţiei, etc);
4) aspecte cu privire la rudenie ( există sau nu calitatea de rudă, condiţii etc);
5) aspecte cu privire la afinitate ( persoana este sau nu afin, condiţii etc);
6) folosinţa stării civile (posesia de stat);
7) acţiunile de stare civilă.
3.2. Capacitatea civilă

û Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice – este supusă legii naţionale, care
determină începutul, conţinutul şi încetarea personalităţii.
Pentru persoana fizică străină în România, determinarea drepturilor şi obligaţiilor ce
intră în conţinutul capacităţii de folosinţă, presupune luarea în considerare a legii naţionale a
străinului dar şi a legii materiale române, lege care stabileşte regimul străinului în România.
Declararea morţii, stabilirea decesului şi a datei prezumate a morţii şi prezumţia că cel
dispărut este în viaţă, sunt cârmuite de ultima lege naţională a persoanei dispărute. Dacă
această lege nu poate fi identificată se aplică legea română.
û Incapacităţile de folosinţă - sunt supuse unor norme conflictuale diferite:
- incapacităţile cu caracter de sancţiune civilă (ex: decăderea din drepturile
parintesti) – sunt supuse legii naţionale a persoanei fizice respective.
- incapacităţile speciale referitoare la un anumit raport juridic sunt supuse legii
aplicabile acelui raport juridic.
incapacităţile absolute
incapacitatea minorului sub 16 ani de a sunt supuse legii naţionale a persoanei
dispune prin donaţie sau testament; ocrotite
incapacitatea minorului peste 16 ani de a
dispune prin testament de mai mult de
jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă
ar fi fost major
incapacităţile relative sunt supuse legii actului prohibit ( lex

incapacitatea minorului de a dispune prin contractus sau lex succesionis)
testament sau donaţie în favoarea tutorelui
său;
incapacitatea medicilor, farmaciţtilor şi
preoţilor de a primi donaţii sau legate din
partea persoanelor pe care le-au îngrijit de
boala de care au murit;
incapacitatea soţilor de a încheia între ei
contracte de vânzare – cumpărare
û Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice - este supusă legii naţionale.

û Incapacităţile de exercitiu - sunt guvernate de legea naţională a incapabiliului.
Aceasta va determină, în special următoarele:
a) categoria de acte juridice pe care nu le poate face persoana incapabilă;
b) sancţiunea încălcării incapacităţii.
* De reţinut:
- apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu aduce atingere
majoratului dobândit potrivit legii care îi era anterior aplicabilă – 2.575 Cod
Civil.
Măsurile de ocrotire a majorului

Măsurile de ocrotire instituite pentru persoana cu capacitate deplină de exerciţiu sunt
guvernate de legea statului unde aceasta îţi are reşedinţa obişnuită la data instituirii tutelei sau
data luării altei măsuri de ocrotire.
Excepţional, în măsura în care este necesar pentru ocrotirea persoanei fizice, se

poate aplica sau lua în considerare şi legea statului cu care situaţia juridică
prezintă cele mai strânse legături. Această lege poate fi: legea naţională, legea
reşedinţei obişnuite, legea statului unde sunt situate bunurile, în ceea ce priveşte
măsurile de ocrotire cu privire la bunuri.
Domeniul de aplicare al legii aplicabile măsurilor de ocrotire: existenţa, întinderea,
modificarea şi stingerea puterii de reprezentare încredinţate de persoana cu capacitate deplină
de exerciţiu, pentru situaţia în care nu se va putea îngriji de interesele sale.
Măsurile care se iau cu privire la persoana ocrotită ori bunurile acestuia, sunt supuse
legii statului ale cărui autorităţi îndrumă şi supraveghează exercitarea ocrotirii de către cei în
drept.
- apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu aduce atingere

majoratului dobândit potrivit legii care îi era anterior aplicabilă – 2.575 Cod
Civil.
4. Teoria interesului naţional. Excepţie de la aplicarea legii personale normal

competente cu privire la capacitatea persoanei fizice
Persoana care, potrivit legii naţionale sau legii domiciliului său, este lipsită de capacitate
sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, nu poate să opună această cauză de nevaliditate celui
care l-a considerat, cu bună credinţă, ca fiind deplin capabil potrivit legii locului unde a fost
întocmit actul - art.2.579 alin. (1) Cod Civil.
De asemenea, lipsa calităţii de reprezentant, stabilită potrivit legii aplicabile ocrotirii
persoanei fizice, nu poate fi opusă terţului care cu bună – credinţă s-a încrezut în această
calitate, potrivit legii locului unde actul a fost întocmit, dacă actul a fost încheiat între prezenţi
şi pe teritoriul aceluiaşi stat - art.2.579 alin. (2) Cod Civil.
Speţă lider : « Speţa Lizardi »

Cauza a fost soluţionaţă în anul 1861 în faţa instanţelor franceze. În cauză, un cetăţean
mexican pe numele sau Lizardi, care locuia la Paris, a cumpărat de la un bijutier francez
bijuterii de valoare, pe care urma să le plătească prin cambiile pe care le-a emis cu acea
ocazie. Când aceste cambii au fost prezentate spre plată, mexicanul, prin tutorele său, a
invocat nulitatea contractului pentru incapacitatea sa, arătând că, deşi la data asumării
obligaţiei prin cambii, el implinise vârsta de 21 de ani, deci era capabil potrivit legii franceze
din acel timp, nu era capabil potrivit legii sale naţionale, conform căreia capacitatea deplină
de exerciţiu se dobândeşte la vârsta de 25 de ani, aceasta din urmă lege fiind aplicabilă în
speţă, în temeiul normei conflictuale franceze care, pentru capacitatea persoanei, trimitea la
legea naţionala (lex patriae).
Instanţele franceze au validat însă contractul de vânzare – cumpărare a bijuteriilor,
considerând că, atunci când incapacitatea unui străin, dată de legea sa naţionala, duce la
lezarea interesului naţional francez, prin prejudicierea unui cetăţean naţional care a acţionat
cu bună credinţă, legea naţionala a străinului trebuie înlăturată şi înlocuită cu legea locală,
care îl declară capabil pe respectivul străin. În speţă, în cazul în care contractul de vanzare –
cumpărare ar fi fost anulat, vânzătorul francez (bijutierul) ar fi fost prejudiciat prin faptul că
bijuteriile nu ar mai fi putut fi restitutite, fiind înstrăinate între timp de către cumpărătorul
mexican.
Pentru aplicarea teoriei interesului naţional trebuie întrunite următoarele condiţii:
Ø persoana fizică străină să fie incapabilă potrivit legii sale personale sau după
caz, să existe o lipsă a calităţii de reprezentant;
Ø aceasta persoana sa fie considerată pe deplin capabilă potrivit legii forului
sau, după caz, având toate prerogativele calităţii de reprezentant;
Ø actul să fie întocmit în ţara forului, iar în cazul reprezentantului, în prezenţa
tuturor părţilor;
Ø cocontractantul să fie de bună credinţă, adică să nu fi cunoscut şi, în mod
rezonabil, nici să nu fi putut cunoaşte cauza de nevalabilitate a actului juridic,
rezultând din starea de incapacitate a străinului sau din lipsa reprezentantului;
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, legea personală (lex patriae sau lex domicilii) este
înlocuită cu legea locului încheierii actului (lex loci actus).
Teoria interesului naţional nu se aplică actelor juridice referitoare la: a) familie; b)
moştenire; c) drepturile reale asupra imobilelor situate în alt stat decât cel al locului încheierii
actului.
5. Normele conflictuale privind numele şi reşedinţa obişnuită a persoanei fizice
5.1 Normele conflictuale privind numele persoanei fizice
Regula: Numele persoanei fizice → este guvernat, in principiu, de legea sa personală

( lex personalis).
Legea personală este :
legea naţională a persoanei fizice [art. 2.576 alin. (1) Cod Civil].
legea reşedinţei obişnuite, pentru persoana fizică apatrid sau pentru refugiaţi în
condiţiile art. 2.568 alin. (4) Cod Civil.
Excepţii:
a) stabilirea numelui copilului la naştere este cârmuită, la alegere, fie de legea statului a
cărui cetăţenie comună o au părinţii, cât şi copilul, fie de legea statului unde copilul s-a născut
şi locuieşte de la naştere;
b) schimbarea numelui pe cale administrativă este supusă regulii locus regit actum ;
c) stabilirea şi modificarea numelui ca efect al încheierii căsătoriei, filiaţiei, adopţiei,
etc, sunt supuse legii care le guvernează efectele.
Pseudonimul este supus legii naţionale a persoanei în cauză.
Ocrotirea împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume, săvârşite în România, este
asigurată potrivit legii române (art.2.576 alin. 3 Cod Civil).
5.2 Normele conflictuale privind reşedinţa obişnuită a persoanei fizice
Reşedinţa obişnuită a persoanei fizice este în statul în care aceasta îşi are
locuinţa principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de
înregistrare.
Pentru persoana fizică care acţionează în exerciţiul activităţii sale
profesionale, reşedinţa obişnuită este locul unde aceasta îşi are stabilimentul
principal.
Determinarea locuinţei principale se realizează prin luarea în considerare a

circumstanţelor personale şi profesionale care indică legături durabile cu un
anumit stat sau intenţia de a stabili asemenea legături.
6. Vocabular
· stare civilă - ansamblu de elemente prin care persoana fizică se individualizează în

familie şi societate; aceasta stare rezultă din actele şi faptele de stare civilă.
· acte de stare civilă - manifestări de voinţă, producatoare de efecte juridice: căsătoria,
recunoaşterea filiaţiei, adopţia, hotărârile judecătoreşti care atestă starea civilă, etc ;
· fapte de stare civilă - naşterea, moartea, din care rezultă începutul şi sfârşitul calităţii
de subiect de drept.
· capacitate civilă - aptitudinea unei persoane fizice de a avea şi de a-şi exercita
drepturile şi obligaţiile, săvârşind acte juridice. Capacitatea are doua componente, şi anume:
capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.
· relaţiile de familie vizează instituţii specifice dreptului familiei, respectiv: căsătoria,
adopţia, obligaţia de întreţinere, ocrotirea anumitor categorii de persoane, ş.a.
· nume – atribut de identificare a persoanei fizice. În sens larg, se înţelege atât numele de
familie cât şi prenumele.
1. Care sunt argumentele în favoarea aplicării legii naţionale în materia statutului persoanei
fizice ?
2. Enumeraţi condiţiile ce trebuie întrunite pentru a se aplica teoria interesului naţional.
3. Ce include domeniul de aplicare a legii personale în privinţa statutului persoanei fizice?
1. Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt reglementate:
b) de legea sa naţionalã, numai dacã prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel;
a) de legile internaţionale;
c) de legea determinată potrivit legii conflictuale
2. Sunt fapte de stare civilă:
a) moartea persoanei
b) căsătoria
c) recunoaşterea filiaţiei
3. Sunt acte de stare civilă:
a) moartea persoanei
b) adopţia
c) naşterea persoanei
4. Capacitatea civilă a persoanei fizice se referă la:
a) capacitatea de folosinţã
b) capacitatea de exerciţiu
c) ambele variante sunt corecte
5. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este supusă:
a) lex patriae;
b) lex rei sitae;
c) lex residence în cazul apatridului
8. Bibliografie
București, 2008;
2015;
Tema nr. XV
Norme conflictuale privind persoana juridică
____________________________________________________________________________
Cuprins
1. Normele conflictuale privind statutul organic al persoanei juridice
2. Naţionalitatea persoanei juridice
2.1 Noţiune
2.2 Criterii pentru determinarea naţionalităţii
2.3 Determinarea naţionalităţii în dreptul român
3. Domeniul de aplicare a legii statutului organic al persoanei juridice
4. Legea aplicabilă statutului organic al sucursalelor şi filialelor
5. Legea aplicabilă în cazul fuziunii unor persoane juridice de naţionalitate diferită.
6. Recunoaşterea persoanei juridice străine
7. Vocabular
9. Bibliografie
- Analiza normelor conflictuale privind statutul organic al persoanei

juridice.
- Însușirea criteriilor de determinare a legii aplicabile statutului
organic al persoanei juridice și a domeniului său de aplicare
- Înțelegerea modalităților prin care persoana juridică străină este
recunoscută în Romănia.
- Analiza și însușirea elementelor cu ajutorul cărora se identifică
naționalitătea persoanei juridice.

1. Normele conflictuale privind statutul organic al persoanei juridice
Statutul organic al persoanei juridice - este guvernat de legea naţională a persoanei

juridice [art. 2.580 alin. (1) Cod Civil].
- statutul organic → constituie conţinutul normei conflictuale
- naţionalitatea persoanei juridice → este punctul de legatură al normei.
- sistemul de drept aplicabil legea personală (lex personalis), desemnată şi prin
noţiunea de lex societatis.
- norma conflictuală este imperativă.
2. Naţionalitatea persoanei juridice
2.1 Noţiune
Naţionalitatea persoanei juridice = apartenenţa acesteia la un anumit stat (noţiune
similară cetăţeniei pentru persoana fizică).
2.2. Criterii pentru determinarea naţionalităţii
Naţionalitatea persoanei juridice se determină după legea forului.

În sistemele de drept se folosesc, în general, urmatoarele criterii:
1) criteriul voinţei fondatorilor persoanei juridice;

2) criteriul sediului social sau al teritorialităţii conducerii;
3) criteriul locului de înregistrare a statutului persoanei juridice;
4) criteriul plasării centrului activităţii economice a persoanei juridice ;
5) criteriul controlului (naţionalitatea se determină fie după apartenenţa
conducătorilor persoanei juridice, fie după cetăţenia asociaţilor sau
naţionalitatea capitalului social ori cetăţenia persoanelor în interesul cărora se
desfaşoară activitatea persoanei juridice);
6) criterii mixte.
2.3 Determinarea naţionalităţii în dreptul român

În România, determinarea naţionalităţii persoanei juridice se face pe baza unui criteriu
comun precum şi pe baza unor criterii speciale.
Criteriul de drept comun - sediul social [art. 2.571 alin. (1) Cod Civil]
Dacă persoana juridică are sedii în mai multe state - naţionalitatea se determină după
sediul statutar real.
Sediul real - locul unde se află centrul principal de conducere şi de gestiune

a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organelor de conducere sunt
adoptate potrivit directivelor transmise de acţionari sau asociaţi din alte
state.
Dacă dreptul străin determinat potrivit sediului real, retrimite la dreptul
statului în conformitate cu care a fost constituită persoana juridică, se aplică
dreptul acestui din urmă stat.
Criteriile speciale - stabilite de convenţii internaţionale pentru situaţii speciale. Acestea
nu privesc naţionalitatea persoanei juridice în ansamblul său, ci numai anumite aspecte legate
de naţionalitatea acesteia, în funcţie de obiectul de reglementare a respectivei convenţii.
Exemple:
Ø criteriul locului constituirii persoanei juridice sau criteriul încoprorării este
aplicat în toate acordurile privind evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale
(ex : Acordul încheiat cu Grecia, ratificat prin Legea 25/1992, Acordul cu China ratificat prin
Legea 5/1992, Tratatul dintre România si Polonia privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice
civile, etc;
Ø criteriul controlului, conform căruia persoana juridică poate fi considerată ca
aparţinând unui stat străin datorită controlului care se exercită asupra ei de către interese
străine (ex: acordurile privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor încheiate de
Guvernul României cu guvernele altor state);
Ø criteriul mixt al locului constituirii şi sediului social (ex :Tratatul pentru comerţ şi
navigaţie încheiat cu Japonia în 1970, ratificat prin Decretul nr.22/1970);
Ø criteriul mixt al locului constituirii şi cel al controlului (ex : Acordul privind
relaţiile comerciale dintre Guvernul României şi Guvernul SUA, ratificat prin Legea
50/1992);
Ø unele tratate folosesc alternativ două criterii – criteriul mixt al sediului şi cel al
constituirii şi, alternativ, cel al controlului (ex: Acordul privind promovarea şi protejarea
reciprocă a investiţiilor încheiat cu Franţa, ratificat prin Legea 88/1995), sau folosesc criterii
diferite pentru fiecare stat în parte al acordului.
3. Domeniul de aplicare a legii statutului organic al persoanei juridice
Legea aplicabilă statututui organic guvernează, în special:

- capacitatea persoanei juridice;
- modul de dobândire şi pierdere a calităţii de asociat;
- drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de asociat;
- modul de alegere, competenţele şi funcţionarea organelor de conducere ale persoanei
juridice;
- reprezentarea persoanei juridice prin organele proprii;
- răspunderea persoanei juridice şi a organelor ei faţă de terţi;
- modificarea actului constitutiv;
- dizolvarea şi lichidarea.
4. Legea aplicabilă statutului organic al sucursalelor şi filialelor.
Legea aplicabilă entităţilor exogene societăţii mamă – sucursale si filiale – este:
§ pentru filiale - legea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit propriul sediu;
§ pentru sucursale - legea naţională a societăţii mamă.
5. Legea aplicabilă în cazul fuziunii unor persoane juridice de naţionalitate
diferită.
Fuziunea unor persoane juridice având naţionalităţi diferite poate fi realizată, numai
dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevazute de legile naţionale aplicabile statutului
organic pentru fiecare din persoanele juridice fuzionare (cerinţe de fond, formă şi publicitate -
art.2.584 Cod Civil).
6. Recunoaşterea persoanei juridice străine
Recunoaşterea este un act declarativ de drepturi prin care se constată existenţa persoanei
juridice şi se recunosc efectele extrateritoriale ce decurg din personalitatea juridică.
Modalităţi de recunoaştere
Persoana juridică cu scop lucrativ este recunoscută de plin drept în România.
Condiţii pentru a opera recunoaşterea:
Þ să fie valabil constituită conform dispoziţiilor prevăzute de legea ei

naţională;
Þ să aibă calitatea de subiect de drept;
Þ să nu fi încălcat ordinea publică de drept internaţional privat.
Persoana juridică fără scop lucrativ (de ex: asociaţii, fundaţii) poate fi
recunoscută în România, dacă sunt îndeplinite urmatoarele condiţii:
Þ să existe aprobarea prealabilă a Guvernului;

Þ să existe reciprocitate în privinţa recunoaşterii;
Þ să fie valabil constituită în ţara a cărei naţionalitate o are;
Þ scopurile statutare urmărite să nu contravină ordinii sociale şi economice
din România.
Recunoaşterea persoanei juridice fără scop lucrativ → prin hotărâre judecatorească.
7. Vocabular
· statut organic al persoanei juridice - ansamblul normelor juridice referitoare la

capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice.
· sediu statutar - sediu determinat prin voinţa fondatorilor persoanei juridice, potrivit
principiului autonomiei de voinţă a părţilor
· sediu statutar real - locul unde se află centrul principal de conducere sau de gestiune a
activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor
transmise de acţionarii sau asociaţii din alte state.

1. Urmatoarele elemente constituie condiţii pentru recunoaşterea persoanei juridice
străine:
a) să nu fie încălcată ordinea publică de drept internaţional privat;
b) persoana juridică să fie valabil constituită în conformitate cu legea ei naţională;
c) persoana juridică să fie dizolvată
2. Starea civilã a persoanei juridice este:
a) ansamblul de elemente ce izvorãsc din actele şi faptele de stare civilã şi servesc la
identificarea persoanei în societate
b) totalitatea drepturilor şi obligaţiilor persoanei juridice
c) nici una din variante nu este corectã
9. Bibliografie
București, 2008;
2015;
Economica 2013.
Tema nr. XVI
Norme conflictuale în materia dreptului familiei
____________________________________________________________________
1. Legea aplicabilă promisiunii de căsătorie

2. Legea aplicabilă căsătoriei
2.1 Încheierea căsătoriei
2.1.1 Condiţiile de fond şi impedimentele la căsătorie
2.1.2 Condiţiile de formă ale căsătoriei
2.2 Efectele căsătoriei
2.3 Regimul matrimonial
2.3.1 Legea aplicabilă regimului matrimonial
2.3.2 Domeniul legii aplicabile regimului matrimonial
2.3.3 Ocrotirea terţilor
2.3.4 Soluționarea conflictului mobil de legi
2.3.5 Regulamentul (UE) 2016/1103 al Consiliului din 24 iunie 2016 de punere în
aplicare a unei cooperări consolidate în domeniul competenței, al legii aplicabile și al
recunoașterii și executării hotărârilor judecătorești în materia regimurilor matrimoniale.
2.4 Desfacerea căsătoriei
2.4.1 Sediul materiei
2.4.2 Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere
în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului
şi separării de corp (Roma III) .
2.5 Recunoașterea divorțului prin denunțare unilaterală
2.6 Nulitatea căsătoriei
3. Legea aplicabilă filiaţiei
3.1 Filiaţia copilului din căsătorie
3.2 Filiaţia copilului din afara căsătoriei
4. Legea aplicabilă adopţiei
4.1 Conditiile de fond
4.2 Condiţiile de formă
4.3 Efectele adopţiei
4.4 Desfiinţarea adopţiei
4.4.1 Nulitatea adopţiei
4.4.2 Desfacerea adopţiei
5. Autoritatea părintească. Protecția copilului
5.1. Legea aplicabilă autorităţii părinteşti. Protecţia copilului
5.2 Domeniul de aplicare al Convenției de la Haga
5.3 Conflictul mobil de legi
6. Obligația de întreținere
6.1 Legea aplicabilă
6.1.1 Reguli de determinare a legii aplicabile
6.1.2 Desemnarea legii aplicabile
6.2 Domeniul legii aplicabile obligațiilor de întreținere
8. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Analiza normelor aplicabile relațiilor de familie.

- Înțelegerea și însușirea criteriilor de determinare a legii aplicabile
căsătoriei, filiației, adopției, ocrotirii minorului și a obligației de
întreținere.
- Analiza domeniului de aplicare a legii aplicabile relațiilor de familie.
- Realizarea unui studiu al jurisprudenţei relevante, avându-se în
vedere atât speţele soluţionate de către instanţele române.
1. Legea aplicabilă promisiunii de căsătorie
1.1 Condiţiile de fond cerute pentru încheierea promisiunii de căsătorie – sunt

determinate de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi la data încheierii căsătoriei. Aceste
condiții trebuie îndeplinite la data promisiunii.
1.2 Efectele promisiunii de căsătorie precum şi consecinţelor încălcării sunt
guvernate de una din următoarele legi, în ordine:
- legea reşedinţei obişnuite comune a viitorilor soţi la data promisiunii de
căsătorie;
- legea naţională comună a viitorilor soţi, când aceştia nu au reşedinţă
obişnuită în acelaşi stat;
- legea română, în lipsa legii naţionale comune.
Ne aflăm în prezenţa unui concurs subsidiar al punctelor de legătură, în
funcție de soluţionarea căruia se determină şi legea aplicabilă efectelor
promisiuni de căsătorie.
2. Legea aplicabilă căsătoriei
2.1 Încheierea căsătoriei

2.1.1 Condiţiile de fond şi impedimentele la căsătorie
Calificarea condiţiilor cerute pentru încheierea căsătoriei ca fiind de fond, de formă sau
impedimente la căsătorie se face dupa lex fori.
Legea aplicabilă:
Legea naţională a fiecăruia dintre viitori soţi pentru condiţiile de fond la

încheierea căsătoriei [art.2.586 alin.(1) Cod Civil].
Dacă legea naţională a oricăruia dintre viitorii soţi este o lege străină, iar
aceasta prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român,
este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va
fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soţi este
cetăţean român şi căsătoria se încheie pe teritoriul României.
2.1.2 Condiţiile de formă ale căsătoriei

Legea aplicabilă:
Legea statului pe teritoriul căruia se celebrează căsătoria [art. 2.587 Cd

Civil]. Se aplică principiul locus regit actum.
Proba căsătoriei este supusă legii locului încheierii căsătoriei.
2.2 Efectele căsătoriei

Efectele generale ale căsătoriei sunt supuse mai multor legi, care se aplică succesiv,
astfel:
Þ Legea reşedinţei comune a soţilor;
Þ Legea cetăţeniei comune - dacă soţii nu au reşedinţă comună;
Þ Legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată - dacă soţii nu au
nici reşedinţă comună şi nici cetăţenie comună.
Legea se aplică atât efectelor personale cât şi a efectelor patrimoniale ale căsătoriei
de la care soţii nu pot deroga, indiferent de regimul matrimonial ales de aceştia.
Excepţii
Drepturile soţilor asupra locuinţei familiei, precum şi regimul unor acte

juridice asupra acestei locuinţe sunt supuse legii locului unde ea este situată.
2.3 Regimul matrimonial
2.3.1 Legea aplicabilă regimului matrimonial
Legea aplicabilă regimului matrimonial se poate stabili în conformitate cu voința
părților sau după criterii obiective.
§ Legea aplicabilă regimului matrimonial conform voinței comune a părților.
În baza principiul autonomiei de voinţă, soţii au libertarea de a alege, prin convenţie,
legea care să guverneze regimul lor matrimonial (lex voluntatis). Libertatea de alegere nu este
una deplină, ci este limitată la una din următoarele legi, în mod expres specificate în art. 2950
alin. (2) Cod civ:
Þ legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuită la data
alegerii;
Þ legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii;
Þ legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită comună, după celebrarea
căsătoriei.
Convenţia de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial se poate încheia în trei
momente diferite: anterior celebrării căsătoriei, la momentul încheierii căsătoriei sau în timpul
căsătoriei.
Condiţiile de formă ale convenţiei de alegere a legii aplicabile regimului
matrimoniale sunt guvernate fie de legea aleasă a se aplica regimului matrimonial fie de
legea locului încheierii convenţiei de alegere. Dacă legea aplicabilă este legea română,
urmează a fi respectate condiţiile de formă pe care această lege le cere pentru validitatea
convenţiei matrimoniale.
Indiferent de legea aplicabilă, convenţia de alegere trebuie să fie expresă şi

constatată printr-un înscris semnat şi datat de soţi, sau să rezulte în mod
neîndoielnic din clauzele convenţiei matrimoniale.
Soţii au libertatea de a alege oricând o altă lege aplicabilă regimului lor matrimonial,
noua lege urmând a-şi produce efecte numai pentru viitor, dacă soţii nu au dispus altfel, şi fără
a prejudicia drepturile terţilor.
Condiţiile de formă ale convenţiei matrimoniale sunt guvernate de legea aplicabilă
regimului matrimonial sau legea locului unde aceasta se încheie.
§ Legea aplicabilă regimului matrimonial potrivit criteriului obiectiv
În lipsă de alegere – regimul matrimonial este supus legii aplicabile efectelor generale
ale căsătoriei (art.2592 Cod civ.).
2.3.2 Domeniul legii aplicabile regimului matrimonial

Legea aplicabilă regimului matrimonial reglementează:
- condiţiile de validitate ale convenţiei privind alegerea legii aplicabile, cu
excepţia capacităţii;
- admisibilitatea şi condiţiile de validitate ale convenţiei mkatrimoniale, cu
excepţia capacităţii;
- limitele regimului matrimonial;
- posibilitatea schimbării regimului matrimonial şi efectele acestei
schimbări;
- conţinutul patrimoniului fiecăruia dintre soţi, drepturile soţilor asupra
bunurilor, precum şi regimul datoriilor soţilor;
- încetarea şi lichidarea regimului matrimonial, precum şi regulile privind
împărţeala bunurilor comune.
Formarea loturilor şi atribuirea bunurilor sunt supuse legii statului unde bunurile sunt
situate la data partajului - art. 2.593 alin. (2) Cod Civil.
2.3.3 Ocrotirea terţilor

Măsurile de publicitate şi opozabilitate a regimului matrimonial faţă de terţi sunt
supuse legii aplicabile regimului matrimonial.
Dacă la data naşterii raportului juridic dintre un soţ şi un terţ aceştia avea
reşedinţa obişnuită pe teritoriul aceluiaţi stat, se aplică legea acelui stat, cu
excepţia următoarelor cazuri:
- au fost îndeplinite condiţiile de publicitate sau de înregistrare prevăzute de legea
aplicabilă regimului matrimonial;
- terţul cunoştea, la data naşterii raportului juridic, regimul matrimonial sau l-a
ignorat cu imprudenţă din partea sa;
- au fost respectate regulile de publicitate imobiliară prevăzute de legea statului pe
teritoriul căruia este situat imobilul.
2.3.4 Soluționarea conflictului mobil de legi

Atunci când unul dintre soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia, legea
reşedinţei obişnuite comune sau legea cetăţeniei comune a soţilor continuă să
reglementeze efectele căsătoriei.
Dacă ambii soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia, legea comună a noii
reşedinţe obişnuite sau a noii cetăţenii a soţilor se aplică efectelor căsătoriei numai pentru
viitor, dacă soţii nu au convenit altfel, şi, în niciun caz, nu poate prejuducia drepturile
terţilor.
În caz de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial, aceasta rămâne aplicabilă,
chiar dacă soţii îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia.
2.3.5 Regulamentul (UE) 2016/1103 al Consiliului din 24 iunie 2016 de punere în

aplicare a unei cooperări consolidate în domeniul competenței, al legii aplicabile și al
recunoașterii și executării hotărârilor judecătorești în materia regimurilor matrimoniale1.
La data de 24 iunie 2016 s-a adoptat Regulamentul (UE) 2016/1103 privind

legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materia
regimurilor matrimoniale. Regulamentul se aplică începând cu data de 29
ianuarie 2019, cu excepția articolelor 63 și 64, care se aplică de la 29 aprilie
2018, și a articolelor 65, 66 și 67, care se vor aplica de la 29 iulie 2016.
Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în
toate statele membre care participă la cooperarea consolidată în domeniul
competenței, al legii aplicabile și al recunoașterii și executării hotărârilor
judecătorești privind regimurile patrimoniale ale cuplurilor internaționale, care
includ atât regimurile matrimoniale, cât și efectele patrimoniale ale
parteneriatelor înregistrate.
Excluderi: Din domeniul de aplicare al Regulamentului (UE) 2016/1103 sunt

excluse aspectele privind:
1
Publicat în JO L 183, 8.7.2016.
- capacitatea juridică a soților cu excepția competențelor și drepturilor
specifice ale fiecăruia dintre soți sau ale ambilor soți cu privire la bunuri, fie
în relațiile dintre ei, fie în relațiile cu terții;
- existența, valabilitatea sau recunoașterea unei căsătorii, care rămân în
continuare sub incidența dreptului național al statelor membre, inclusiv a
normelor acestora de drept internațional privat;
- obligațiile de întreținere între soți, reglementate prin Regulamentul (CE) nr.
4/2009 al Consiliului;
- aspectele privind succesiunea la patrimoniul unui soț decedat, reglementate
prin Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al
Consiliului;
- securitatea socială;
- dreptul la transferul sau ajustarea între soți, în cazul divorțului, al separării
de drept sau al anulării căsătoriei, a drepturilor la pensia pentru limita de
vârstă sau la pensia de invaliditate care au fost acumulate în timpul căsătoriei
și care nu au dat naștere unui venit provenit din pensie în timpul căsătoriei.
Excluderea este însă de strictă interpretare, regulamentul urmând a
reglementa, în special, clasificarea activelor cu titlu de pensii, sumele care au
fost deja plătite unui soț pe durata căsătoriei și posibila compensație care ar
urma să fie acordată în cazul unei pensii la care s-a contribuit cu active
comune;
- natura drepturilor reale asupra unui bun și orice înscriere într-un registru
al drepturilor de proprietate asupra unor bunuri imobile sau mobile,
inclusiv cerințele legale pentru o astfel de înscriere.
- efectele înregistrării sau ale lipsei înregistrării unor astfel de drepturi într-
un registru.
În același timp, se prevede că regulamentul nu se aplică în materie fiscală,
vamală și administrativă.
În ceea ce privește cerințele legale privind înscrierea într-un registru a unui

drept asupra unor bunuri imobile sau mobile regulamentiul prevede că legea
statului membru în care este ținut registrul (pentru bunurile imobile, lex rei
sitae) trebuie să fie cea care stabilește în ce condiții juridice și în ce mod trebuie
efectuată înscrierea precum și autoritățile (ex: oficiile cadastrale sau notarii)
responsabile cu verificarea îndeplinirii tuturor cerințelor cât și a faptului că
documentația prezentată sau întocmită este suficientă sau conține informațiile
necesare.
Autoritățile statelor membre au competența de a verifica dacă dreptul unui soț cu
privire la bunurile menționate în documentul prezentat spre înregistrare este un
drept înscris ca atare în registru sau altfel dovedit în conformitate cu legea
statului membru în care este ținut registrul. Regulamentul prevede că pentru a
evita duplicarea documentelor, autoritățile responsabile cu înregistrarea ar trebui
să accepte astfel de documente întocmite de către autoritățile competente din alt
stat membru, a căror circulație este prevăzută în conținutul regulamentului. În
același timp, nu se exclude posibilitatea ca autoritățile implicate în operația de
înregistrare să ceară persoanei care solicită înscrierea să furnizeze informații sau
documente suplimentare, necesare în temeiul legii statului membru în care este
ținut registrul, cum ar fi spre exemplu, informații sau documente referitoare la
plata obligațiilor fiscale.
Efectele înscrierii unui drept într-un registru sunt și ele excluse din domeniul de
aplicare al regulamentului, urmând a fi reglementate de legea statului membru
unde este ținut registrul. Această lege este cea care stabilește dacă înregistrarea
are, de exemplu, efect declarativ sau constitutiv. Spre exemplu, se arată în
regulament ”dobândirea unui drept asupra unor bunuri imobile determină
înscrierea într-un registru în temeiul legii statului membru pe teritoriul căruia
este ținut registrul, pentru garantarea efectului erga omnes al registrelor sau
pentru protejarea tranzacțiilor juridice, momentul în care are loc dobândirea ar
trebui să fie determinat de legea respectivului stat membru”.
§ Noțiunea de regim matrimonial și convenție matrimonială

Conform regulamentului, în domeniul său de aplicare se includ, toate aspectele de
natură civilă referitoare la regimurile matrimoniale, care vizează atât administrarea curentă a
bunurilor soților, cât și lichidarea regimului matrimonial, în special ca urmare a separării
cuplului sau a decesului unuia dintre soți.
Sintagma „regim matrimonial” este definită în art.3 al regulamentului ca un set

de norme privind raporturile patrimoniale dintre soți și dintre soți și terți, ca
rezultat al căsătoriei sau al desfacerii acesteia.
Ea urmează a fi interpretată ca un concept autonom, care, potrivit pct.18 din

preambul, include ”nu numai normele de la care nu pot deroga soții, dar și orice
alte norme opționale asupra cărora pot conveni soții, în conformitate cu legea
aplicabilă, precum și orice norme implicite ale legii aplicabile” și, de asemenea,
”nu numai convențiile patrimoniale prevăzute în mod specific și exclusiv de
anumite sisteme de drept naționale în cazul căsătoriei, ci și orice raporturi
patrimoniale, atât între soți, cât și cu terți, care rezultă în mod direct din
raportul matrimonial sau din desfacerea acestuia”.
Prin „convenție matrimonială” urmează să se înțeleagă ca fiind acordul soților

sau viitorilor soți, prin care aceștia își organizează regimul matrimonial.
§ Alegerea legii aplicabile de către soți sau viitori soți

În baza regulamentului, soții sau viitorii soți au libertatea de a desemna sau de a
schimba legea aplicabilă regimului lor matrimonial. Ei pot conveni asupra aplicării uneia
dintre legile enumerate în art. 22 din regulament. Autonomia părților nu este deplină ci limitată
la una dintre următoarele legi:
Þ legea statului în care soții sau viitorii soți sau unul dintre ei își au (are) reședința
obișnuită în momentul încheierii acordului, sau
Þ legea unui stat a cărui cetățenie este deținută de către oricare dintre soți sau
viitorii soți în momentul încheierii acordului
Soluția legislativă reflectă, pe de pe parte, principiul libertății de voință a părților în
desemnarea legii aplicabile regimului matrimonial (lex voluntatis), iar pe de altă parte,
necesitatea limitării sferei acestor legi, la cele cu care soții sau viitorii soți, prin reședința
obișnuită ori cetățenie, prezintă cele mai strânse legături.
Regulamentul urmărește să asigure soților posibilitatea cunoașterii din timp a legii
aplicabile regimului lor matrimonial. Introducerea unor norme armonizate privind conflictele
de legi are și rolul de a evita posibilele rezultate contradictorii.
Alegerea legii aplicabile poate fi făcută în orice moment, anterior căsătoriei,

în momentul încheierii căsătoriei sau pe durata acesteia. Ea poate fi
schimbată oricând în timpul căsătoriei, urmând să producă efecte numai pentru
viitor, cu excepția cazului în care soții convin altfel. În nici un caz, aplicarea
retroactivă a legii noi, nu poate aduce atingere drepturilor terților care decurg din
respectiva lege.
Din motive de securitate juridică și pentru a evita fragmentarea regimului

matrimonial, legea desemnată de soți sau viitorii soți se aplică regimului
matrimonial în ansamblul său, adică vizează toate bunurile care intră sub
incidența respectivului regim, indiferent de natura acestora și indiferent dacă ele
sunt situate într-un alt stat membru sau într-un stat terț.
§ Condițiile de fond și de formă ale acordului de alegere a legii aplicabile regimului

matrimonial
Existența și valabilitatea unui acord privind alegerea legii sau ale oricărei
clauze a acestuia sunt stabilite de legea care l-ar reglementa, în conformitate
regulamentul, dacă acordul sau respectiva clauză ar fi valabile [art 24 alin.
(1)]. În consecință, condițiile de validitate ale acordului sunt reglementate de
legea la care acordul trimite.
Prin excepție, pentru a se stabili faptul că nu și-a dat consimțământul, unul

dintre soți poate să invoce legea țării în care își are reședința obișnuită la data
sesizării instanței judecătorești, dacă din împrejurările cauzei reiese faptul că nu
ar fi rezonabil să se stabilească efectul comportamentului său în conformitate cu
legea la care acordul face trimitere [art 24 alin. (2)].
Această reglementare devine aplicabilă numai dacă sunt întrunite, în mod
cumulativ, următoarele condiții:
- să se ridice în discuție numai consimțământ ca și condiție de fond pricind
valabilitatea acordului;
- unul din soți să invoce inexistența consimțământului;
- lipsa de consimțământ să se întemeieze pe legea statului în care cel care
invocă acest viciu își are reședința obișnuită;
- se are în vedere numai reședința oboișnuită de la data sesizării instanței
judecătorești;
- aplicarea legii reședinței obișnuite de la data sesizării instanței judecătorești
în defavoarea legii la care acordul face trimitere se realizează numai dacă din
împrejurările cauzei reiese faptul că nu ar fi rezonabil să se stabilească efectul
comportamentului său în conformitate cu legea la care trimite acordul.
Caracterul rezonabil urmează a se aprecia de la caz la caz, de către instanța de
judecată.
Sub aspectul condițiilor de formă, acordul de alegere a legii aplicabile se încheie

în scris, se datează și se semnează de ambii soți. Regulamentul prevede că orice
comunicare sub formă electronică care permite o consemnare durabilă a
acordului este considerată echivalentă formei scrise.
Dacă legea statului membru în care ambii soți își au reședința obișnuită la
momentul încheierii acordului prevede condiții de formă suplimentare pentru
convențiile matrimoniale, urmează să se aplice respectivele condiții. O asemenea
situație există, de plildă, în dreptul român, unde convenția matrimonială trebuie
să respecte condiții speciale de formă, prevăzute de art. 330 C. civ..
Pentru ipoteza în care la data încheierii acordului, soții își au reședința obișnuită
în state membre diferite, a căror legi prevăd condiții de formă diferite pentru
convențiile matrimoniale, acordul va fi valabil din punctul de vedere al formei
dacă întrunește condițiile prevăzute de oricare dintre legile respective.
Dacă, la data încheierii convenției, numai unul dintre soți își are reședința
obișnuită într-un stat membru, iar acest stat prevede condiții de formă
suplimentare pentru convențiile matrimoniale, se aplică respectivele condiții.
În acelașii timp, dacă legea aplicabilă regimului matrimonial potrivit convenției

soților impune condiții de formă suplimentare, se aplică respectivele condiții.
§ Legea aplicabilă în absența alegerii acesteia de către părți

În situația în care nu este aleasă o lege aplicabilă, potrivit art. 26 alin. (1) din
regulament, legea care urmează să guverneze regimul matrimonial al soților se determină
potrivit unor criterii obiective, stabilite în scopul de a concilia previzibilitatea și securitatea
juridică, cu luarea în considerare a vieții pe care cuplul o are în mod concret.
Factorii de legătură în determinarea legii aplicabile sunt stabiliți pe baza unei ierarhii,
legea aplicabilă urmând să fie determinată astfel:
Þ legea statul în care soții își au prima reședința obișnuită comună după
încheierea căsătoriei; sau, în lipsă [alineatului (1) litera (a)],
Þ legea statul a cărui cetățenie comună este deținută de soți în momentul
încheierii căsătoriei; sau, în lipsă [alineatului (1) litera (b)],
Þ legea statul cu care soții au împreună legătura cea mai strânsă în
momentul încheierii căsătoriei, ținându-se cont de toate circumstanțele
[alineatului (1) litera (c)].
§ Conflictul mobil de legi

Regulamentul prevede și soluții pentru conflictul mobil de legi, ce apare în acele situații
în care soții au mai mult de o cetățenie comună în momentul încheierii căsătoriei. În acest caz
urmează a se aplica exclusiv primul și al treilea criteriu de legătură.
În lipsa unei alegeri a legii și a unei convenții matrimoniale, autoritatea

judiciară dintr-un stat membru, la solicitarea oricăruia dintre soți, poate, în
cazuri excepționale – atunci când soții s-au mutat pentru o perioadă îndelungată
în statul reședinței lor obișnuite – să ajungă la concluzia că se poate aplica legea
statului respectiv, dacă soții s-au bazat pe aceasta. Pentru a decide astfel, soțul
reclamant trebuie să facă dovada:
- că soții au avut ultima lor reședință obișnuită comună în celălalt stat o
perioadă semnificativ mai lungă decât în statul desemnat în temeiul
alineatului (1) litera (a); și
- ambii soți s-au bazat pe legea respectivului alt stat la stabilirea sau
planificarea raporturilor lor patrimoniale.
Această lege a ”altui stat” se va aplica de la data încheierea căsătoriei, cu excepția

cazului în care unul dintre soți nu este de acord, caz în care ea produce efecte doar de la
stabilirea ultimei reședințe obișnuite comune în statul respectiv. Oricare ar fi situația, nu se
poate aduce atingere drepturilor terților.
§ Domeniul legii aplicabile regimului matrimonial

Legea determinată ca fiind aplicabilă, reglementează regimul matrimonial sub toate
aspectele. Potrivit art. 27 din regulament, această legea stabilește, printre altele:
- clasificarea bunurilor aflate în proprietatea fiecăruia dintre soți sau a ambilor

soți în diferite categorii în cursul căsătoriei și după căsătorie;
- transferul bunurilor aflate în proprietatea soților dintr-o categorie în alta;
- responsabilitatea unui soț pentru pasivele și datoriile celuilalt soț;
- prerogativele, drepturile și obligațiile fiecăruia dintre soți sau ale ambilor soți
cu privire la bunuri;
- încetarea regimului matrimonial și împărțirea, distribuirea sau lichidarea
bunurilor;
- efectele regimului matrimonial asupra raportului juridic dintre un soț și terți;
- condițiile de fond ale convenției matrimoniale.
Pentru situația în care se invocă un drept real la care are dreptul în temeiul legii
aplicabile regimului matrimonial, iar în legea statului membru în care este invocat dreptul real
nu există dreptul real în cauză, regulamentul prevede că dacă este necesar și în măsura în care
acest lucru este posibil, dreptul respectiv se adaptează la cel mai apropiat drept echivalent în
temeiul legii statului respectiv, luând în considerare obiectivele și interesele urmărite de dreptul
real specific și efectele acestuia.
§ Opozabilitatea față de terți

Legea aplicabilă regimului matrimonial dintre soți nu poate fi invocată de un soț
împotriva unui terț într-un litigiu ce se poartă între terț și unul sau ambii soți, cu excepția
cazului în care terțul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existența respectivei legi.
Potrivit art. 27 alin. (2) din regulament, se consideră că terțul cunoaște legea aplicabilă
regimului matrimonial în următoarele ipoteze:
- dacă legea respectivă este: legea statului a cărui lege este aplicabilă tranzacției
dintre un soț și terț; legea statului pe teritoriul căruia soțul contractant și terțul
își au reședința obișnuită; ori în situațiile în care sunt implicate bunuri imobile,
legea statului unde se situează bunul;
- dacă oricare dintre soți a îndeplinit cerințele aplicabile privind publicitatea sau
înregistrarea regimului matrimonial prevăzute de: legea statului a cărui lege
este aplicabilă tranzacției dintre un soț și terț; legea statului pe teritoriul căruia
soțul contractant și terțul își au reședința obișnuită; ori în situațiile în care sunt
implicate bunuri imobile, legea statului unde se situează bunul.
Atunci cînd legea aplicabilă regimului matrimonial dintre soți nu poate fi invocată de un
soț împotriva unui terț, opozabilitatea regimului matrimonial față de terț este reglementată: de
legea statului a cărui lege este aplicabilă tranzacției dintre un soț și terț; sau în situațiile în care
sunt implicate bunuri imobile sau bunuri ori drepturi înregistrate, de legea statului în care sunt
situate bunurile sau în care sunt înregistrate bunurile ori drepturile.
§ Excluderea retrimiterii
Art. 32 prevede că aplicarea legii oricărui stat specificate prin regulament înseamnă
aplicarea normelor de drept în vigoare în statul respectiv, cu excepția normelor sale de drept
internațional privat.
Retrimiterea este exclusă prin înlăturarea uneia din condițiile proprii acestei
instituții, și anume ca trimiterea să se facă la întregul sistem de drept străin.
§ Normele de aplicare imediată

Potrivit regulamentului, considerații de interes public, precum protecția organizării
politice, sociale sau economice a unui stat membru, trebuie să dea instanțelor judecătorești și
altor autorități competente din statele membre posibilitatea, în cazuri excepționale, de a aplica
excepții în temeiul normelor de aplicare imediată.
Se arată că ”normele de aplicare imediată” ar trebui să includă normele cu caracter
imperativ, precum cele referitoare la protecția locuinței familiale.
În art. 30, normele de aplicare imediată sunt privite ca acele norme a căror respectare
este considerată esențială de către un stat membru pentru salvgardarea intereselor sale
publice, precum organizarea sa politică, socială sau economică, în asemenea măsură, încât
aceste norme sunt aplicabile oricărei situații care intră în domeniul lor de aplicare, indiferent
de legea aplicabilă regimului matrimonial în temeiul prezentului regulament.
Totuși, această excepție de la aplicarea legii aplicabile regimurilor matrimoniale
necesită o interpretare strictă, pentru a păstra compatibilitatea cu obiectivul general al
regulamenului.
§ Ordinea publică
Ordinea publică, privită ca o excepție de la aplicarea legii determinată potrivit
regulamentului, este reglementată de art. 31 [”Ordinea publică (ordre public)”] din regulament.
Potrivit textului, aplicarea unei dispoziții din legea desemnată în temeiul regulamentului poate
fi înlăturată dacă o astfel de aplicare este vădit incompatibilă cu ordinea publică a forului.
Caracterul de excepție al aplicării ordinii publice din sistemul de drept al instanșei
sesizate (lex fori) este reliefat în mod evident, din formularea negativă a textului (”poate fi
refuzată doar dacă”), precum și din utilizarea sintagmei ”vădit incompatibilă”.. În același timp
conform pct. 54 din preambul, instanțele judecătorești sau celelalte autorități competente nu pot
invovca excepția de ordine publică pentru a nu aplica legea unui alt stat, dacă în felul acesta ar
încălca dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special articolul 21
privind principiul nediscriminării.
Din expresia potrivit căreia ordinea publică poate înlătura aplicarea ”unei dispoziții” din
legea oricărei țări determinate întemeiul regulamentului, rezultă efectul limitat (parțial) al
excepției de ordine publică, care paralizează strict efectul negativ al legii străine, iar nu efectele
acestei legi în ansamblul lor.
Ordinea publică are carecter național, drept pentru care, cu privire la

conținutul ordinii publice se vor avea în vedere dispozițiile ordinii publice de
drept internațional privat al fiecărui stat.
În România, în mod abstract, conținutul ordinii publice de drept internațional
privat îl constituie principiile fundamentale ale dreptului român, ale dreptului
UE și drepturile fundamentale ale omului, aplicabile în raporturile juridice de
drept internațional privat.
§ Conflicte teritoriale și conflictele interpersonale de legi

Pentru situația în care legea aplicabilă este cea a unui stat care cuprinde mai multe
unități teritoriale, fiecare având propriile norme de drept privind regimurile matrimoniale,
regulamentul prevede (art. 33) că normele naționale privind conflictele de legi ale statului
respectiv sunt cele care stabilesc unitatea teritorială relevantă ale cărei norme de drept se
aplică.
În absența unor astfel de norme naționale conflictele de legi, se prevăd următoarele
reguli:
- dacă criteriul de legătură este cel al reședinței, trimiterea va fi interpretată ca
fiind făcută la legea unității teritoriale în care își au reședința obișnuită soții;
- dacă criteriul de legătură este cel al cetățeniei, trimiterea va fi interpretată ca
fiind făcută legea unității teritoriale cu care soții au legătura cea mai
strânsă;
- dacă se vor avea în vedere alți factori de legătură, trimiterea va fi interpretată
ca fiind făcută legea unității teritoriale în care se situează elementul relevant.
Pentru ipoteza în care un stat are două sau mai multe sisteme de drept sau ansambluri de
norme aplicabile diferitelor categorii de persoane în ceea ce privește regimurile matrimoniale,
regulamentul prevede în art. 34, că orice trimitere la legea unui astfel de stat se interpretează
ca făcând trimitere la sistemul de drept sau ansamblul de norme determinate de normele în
vigoare în acel stat. În lipsa unor astfel de norme, se va aplica sistemul de drept sau ansamblul
de norme cu care soții au legătura cea mai strânsă.
Regulamentul nu se aplică conflictelor interne de legi, drept pentru care, un stat membru
care cuprinde mai multe unități teritoriale, fiecare cu propriile norme de drept privind
regimurile matrimoniale, nu va avea obligația de a aplica regulament în cazul conflictelor de
legi care privesc exclusiv aceste unități teritoriale.
2.4 Desfacerea căsătoriei

2.4.1 Sediul materiei: art. 2597 Cod civ.
Desfacerea căsătoriei este guvernată de principiul libertăţii de voinţă a soţilor.

Trebuie subliniat însă că libertatea de voință a soților este admisă doar în
anumite limite. Aceștia au posibilitatea să aleagă de comun acord una din
următoarele legi aplicabile divorţului:
Þ legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data

convenţiei de alegere a legii aplicabile;
Þ legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut reşedinţa obişnuită comună, dacă cel
puţin unul dintre ei mai locuieşte acolo la data convenţiei de alegere a legii
aplicabile;
Þ legea statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi;
Þ legea statului pe teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani;
Þ legea română.
Convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului trebuie încheiată în formă scrisă,
semnată şi datată de soţi. Ea poate fi încheiată sau modificată cel mai târziu până la data
sesizării autorităţii competente să pronunţe divorţul.
În cazul în care a fost sesizată instanţa de judecată, aceasta poate lua act de acordul
soţilor cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate.
În lipsa acordului comun al soților privind legea aplicabilă divorțului, aceasta va fi
determinată după criterii obiective. Conform art. 2600 alin. (1) Cod civ. divorţului i se va aplica
una din următoarele legi:
Þ legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data
introducerii cererii de divorţ;
Þ în lipsa reşedinţei, legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut reşedinţa
obişnuită comună, dacă cel puţin unul dintre soţi mai are reşedinţa obişnuită pe
teritoriul acestui stat la data introducerii cererii de divorţ;
Þ în lipsa reşedinţei obişnuite a unuia dintre soţi pe teritoriul statului unde aceştia au
avut ultima reşedinţă obişnuită comună, legea cetăţeniei comune a soţilor la data
introducerii cererii de divorţ;
Þ legea română, în toate celelalte cazuri.
Dacă una dintre legile astfel determinate nu permite divorţul sau îl permite în
condiţii deosebit de restrictive, se aplică legea română, dacă unul dintre soţi este,
la data cererii de divorţ, cetăţean român sau are reşedinţa obişnuită în România
[art.2.600 alin. (2) Cod Civ.]. Această regulă se aplică şi atunci când divorţul
este cârmuit de legea aleasă de soţi.
Totodată, în situația în care un cetățean român divorțează în străinătate, instanța străină

trebuie să ia în considerare normele de drept internațional privat român. Dacă soluția
pronunțată este diferită de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române, conform art. 1082 alin.
(2) C. proc. civ. hotărârea de divorț străină nu va fi recunoscută în țara noastră.
2.4.2 Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de

punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile
divorţului şi separării de corp (Roma III)2.
La nivelul Uniunii Europene s-a adoptat Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al

Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de
cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de
corp (denumit Regulamentul Roma III). Regulamentul a devenit aplicabil de
la data de 21 iunie 2012.
Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate
statele membre. El constituie un instrument de punere în aplicare a unei cooperări consolidate3
între statele ”membre participante”. Statele membre participante la această formă de cooperare
sunt: Germania, Spania, Franța, Belgia, Luxembourg, Italia, Bulgaria, Letonia, Austria,
Ungaria, Malta, Portugalia, Slovenia și România.
Excluderi: Regulamentul nu se aplică următoarelor aspecte: capacitatea juridică a
persoanelor fizice; existenţa, validitatea sau recunoaşterea unei căsătorii; anularea căsătoriei;
numele soţilor; efectele patrimoniale ale căsătoriei; răspunderea părintească; obligaţia de
întreţinere, trusturile şi succesiunile.
Aplicarea Regulamentului (UE) nr. 1259/2010 nu afectează aplicarea Regulamentului
(CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în
materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.
2
Publicat în JO L 343, 29.12.2010
3
Cooperarea consolidată permite unui grup de cel puţin nouă state membre să pună în aplicare măsuri într-unul
din domeniile prevăzute în tratate, în cadrul competenţelor neexclusive ale Uniunii. În conformitate cu articolul
331 din TFUE, statele membre neparticipante îşi păstrează dreptul de a se alătura cooperării consolidate instituite.
§ Domeniul material de aplicare
Regulamentului (UE) nr. 1259/2010 se aplică ”divorțului și separării de corp în
situațiile în care există un conflict de legi”.
Aplicare în spațiu → universală, operează erga omnes și în afara condiției
reciprocității. Caracterul universal rezultă din art. 4 (”Aplicare universală”), potrivit căruia,
legea desemnată în temeiul Regulamentului Roma III se aplică indiferent dacă este sau nu legea
unui stat membru participant.
§ Alegerea legii aplicabile de către soți
Regulamentul dă prioritate principiului libertății soților de a-și alege legea aplicabilă
divorțului sau separării de corp (lex voluntatis). Libertatea de alegerea este însă limitată la una
din legile statului cu care soții au o legătură specială sau la legea forului. Legea aleasă de soți
trebuie să respecte drepturile fundamentale recunoscute în tratate și în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene.
Conform art. 5 din Regulamentul Roma III, soții pot opta pentru una din următoarele
legi:
Þ legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită în data încheierii
acordului; sau
Þ legea statului pe teritoriul căruia soții și-au avut ultima reședință obișnuită, cu
condiția ca unul dintre ei să aibă încă reședința respectivă în data încheierii
acordului; sau
Þ legea statului de cetățenie a unuia dintre soți în data încheierii acordului; sau
Þ legea forului.
Alegerea legii aplicabile divorțului sau, după caz, separației de corp, se poate
realiza printr-un acord, care poate fi încheiat și modificat în orice moment, dar
nu ulterior datei sesizării instanței judecătorești.
Soții pot desemna legea aplicabilă și în fața instanței judecătorești pe parcursul

procedurii, dacă o astfel de posibilitate este prevăzută de legea forului. În acest caz, instanța
judecătorească ia act de acordul soților, în conformitate cu legea forului. Spre exemplu, dacă
instanţa de judecată sesizată este instanța română, aceasta, va putea lua act de acordul soţilor
cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate (art. 2598 C.
civ.).
§ Condițiile de fond și de formă ale convenţia de alegere a legii aplicabile
divorţului și separației de corp
Condiții de fond: existența și valabilitatea unui acord privind alegerea legii

sau a oricărei clauze a acestuia sunt stabilite de legea care l-ar reglementa
conform Regulamentului Roma III, dacă acordul sau clauza respectivă ar fi
valabil(ă) [art. 6 alin. (1)].
Pentru lipsă de consimțământ, unul dintre soți poate să invoce legea țării în
care își are reședința obișnuită la data sesizării instanței judecătorești, dacă
din circumstanțele cauzei reiese faptul că nu ar fi rezonabil să se stabilească
efectul comportamentului său în conformitate cu legea la care trimite
convenția de alegere.
Condiții de formă: acordul trebuie încheiat în scris, datat și semnat de ambii

soți. Orice comunicare sub formă electronică care permite consemnarea
durabilă a acordului este considerată ca reprezentând o formă scrisă.
Excepții:
Þ în cazul în care legea statului membru participant în care ambii soți își au reședința
obișnuită la data încheierii acordului prevede condiții formale suplimentare în cazul unor
astfel de acorduri, se aplică aceste condiții [art. 6 alin. (2)].
Þ în cazul la data încheierii acordului, numai unul dintre soți are reședința obișnuită într-un
stat membru participant, iar acest stat prevede condiții formale suplimentare pentru acest
tip de acord, se aplică respectivele condiții [art. 6 alin. (4)].
Þ în cazul în care, la data încheierii acordului, soții au reședința obișnuită în state membre
participante diferite și dacă legile din aceste state prevăd condiții formale diferite,
acordul este valabil din punctul de vedere al formei dacă satisface condițiile prevăzute de
oricare dintre legile respective [art. 6 alin. (3)].
§ Legea aplicabilă în lipsă de alegere (art. 8 din Regulamentul Roma III)

În absența unei opțiuni a soților privind legea aplicabilă, divorțul și separarea de corp
sunt reglementate de legea statului:
Þ pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data sesizării instanței
judecătorești; sau, în caz contrar;
Þ pe teritoriul căruia soții își aveau ultima reședință obișnuită, cu condiția ca
perioada respectivă să nu se fi încheiat cu mai mult de un an înaintea sesizării
instanței judecătorești, atât timp cât unul dintre ei încă mai are reședința în cauză
la data sesizării instanței judecătorești; sau, în lipsa acestuia;
Þ a cărui cetățenie este deținută de ambii soți la data sesizării instanței judecătorești;
sau, în caz contrar;
Þ unde este sesizată instanța judecătorească.
§ Legea aplicabilă în cazul transformării separării de corp în divorț
În cazul în care are loc transformarea separării de corp în divorț, legea aplicabilă
divorțului este legea care a fost aplicată separării de corp, dacă părțile nu au convenit altfel.
Așadar, potrivit Regulamentului Roma III, primează principiul libertății de voință a soților (lex
voluntatis) iar în lipsă de acord, legea aplicabilă separării de corp guvernează în continuare și
divorțul.
Prin excepție, dacă legea aplicabilă separării de corp nu prevede

transformarea separării de corp în divorț iar părțile la rândul lor, nu au
încheiat un acord de alegere a legii aplicabile divorțului, divorțul va fi
guvernat de una din legile determinate potrivit criterilor obiective de la art. 8
(legea aplicabilă în lipsă de alegere).
§ Ordinea publică
Regulamentul Roma III conține reglementări cu privire la ordinea publică, în art. 10 și
în art. 12.
Potrivit art. 10, în cazul în care legea aplicabilă în temeiul art. 5 (legea aplicabilă prin
voința părților) sau art. 8 (legea aplicabilă în lipsă de acord) nu prevede divorțul sau nu acordă
unuia dintre soți, din cauza apartenenței la unul dintre sexe, egalitate de acces la divorț sau la
separarea de corp, se aplică legea forului.
În acest caz, se dă eficiență principiului egalități soților cu privire la divorț.
Art. 12 care reglementează însăși noțiunea de ”ordine publică”, prevede că aplicarea
unei dispoziții din legea desemnată în baza Regulamentului Roma III nu va putea fi înlăturată
decât dacă o astfel de aplicare este vădit incompatibilă cu ordinea publică a forului. Potrivit
considerentului 25 din regulament ”în circumstanțe excepționale, considerente de interes
public ar trebui să dea instanțelor judecătorești ale statelor membre posibilitatea de a nu
aplica o dispoziție a legii străine, atunci când aplicarea acesteia într-un anumit caz ar fi vădit
incompatibilă cu ordinea publică a instanței. Cu toate acestea, instanțele judecătorești nu ar
trebui să poată aplica excepția de ordine publică pentru a refuza o dispoziție a legii unui alt
stat, în cazul în care aplicarea acestei excepții ar încălca dispozițiile Cartei drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, în special articolul 21, care interzice orice tip de
discriminare”.
§ Excluderea retrimiterii
Retrimiterea este exclusă de art. 11 din Regulamentul Roma III, care prevede că, atunci
când prin regulament se prevede aplicarea legii unui stat, noțiunea de lege cuprinde normele de
drept în vigoare în acest stat, cu excepția normelor de drept internațional privat.
Trimiterea se realizează așadar la dreptul material sau substanțial al statului a

cărei lege se declară competentă potrivit regulamentului.
§ Cazurile speciale prevăzute de articolul 13 (”Diferențe între legislațiile

naționale”)
În conformitate cu art. 13, dispozițiile Regulamentului Roma III nu obligă instanțele

judecătorești dintr-un stat membru participant a cărui lege nu conține dispoziții cu privire la
divorț sau nu consideră valabilă căsătoria respectivă în scopul procedurilor de divorț să
pronunțe un divorț ca urmare a aplicării regulamentului.
Așadar, o instanță judecătorească a unui stat membru participant nu poate fi obligată să
pronunțe un divorț în temeiul Regulamentului Roma III, atunci când:
Þ legea instanței sesizată nu cunoaște instituția divorțului, sau

Þ o astfel de căsătorie nu există în legea statului membru a cărui instanță a
fost sesizată.
2.5 Recunoașterea divorțului prin denunțare unilaterală
Sistemul nostru de drept nu cunoaște instituția desfaceri căsătoriei prin denunțare

unilaterală.
Ca regulă, un act întocmit în străinătate prin care se constată voința unilaterală a

soțului de a desface căsătoria (repudiul) fără ca legea străină să recunoască un
drept egal și femeii, nu poate fi recunoscut în România.
Totuși art. 2601 Cod civ. stabilește condițiile specifice în care poate fi admis repudiul ca
motiv de divorț și anume:
a) actul să fi fost întocmit cu respectarea condițiilor de fond și de formă
prevăzute de legea străină aplicabilă;
b) femeia să fi acceptat în mod liber și neechivoc această modalitate de
desfacere a căsătoriei;
c) nu există nici un alt motiv de refuz al recunoașterii pe teritoriul României
a hotărârii prin care s-a încuviințat desfacerea căsătoriei în această
modalitate.
2.6 Nulitatea căsătoriei

Legea aplicabilă nulităţii şi efectelor acestei nulităţi este:
Legea care reglementează cerinţele legale pentru încheierea căsătoriei.
Astfel:
- nulitatea căsătoriei pentru încălcarea condițiilor de fond este supusă legii
naționale a fiecăruia dintre viitorii soți la încheierea căsătoriei [art.2586 alin.
(1) Cod civ.];
- nulitatea căsătoriei pentru încălcarea condițiilor de formă este supusă legii
locului încheierii căsătoriei sau a legii agentului dimplomatic ori
funcționarului consular în fața căruia a fost celebrată. (art.2587).
Nulitatea unei căsătorii încheiate în străinătate cu încălcarea cerinţelor de formă poate fi
admisă în România numai dacă sancţiunea nulităţii este prevăzută şi în legea română. Se
instituie așadar, condiția dublei reglementări a sancțiunii nulității.
3. Legea aplicabilă filiaţiei
3.1 Filiaţia copilului din căsătorie

Legea aplicabilă:
Legea care, la data când s-a născut copilul, guvernează efectele generale
ale căsătoriei părinţilor săi.
Filiația copilului din căsătorie va fi așadar guvernată de una din următoarele

legi: legea reședinței obișnuite comune a soților; legea cetățeniei comune a
soților; legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată.
Dacă anterior naşterii copilului căsătoria părinţilor a încetat sau a fost desfăcută, legea
aplicabilă este legea care, la data încetării sau desfacerii, cârmuia efectele generale ale
căsătoriei părinţilor săi.
Legea aplicabilă filiaţiei copilului din căsătorie guvernează şi tăgăduirea paternităţii
acestuia precum şi dobândirea numelui de către acest copil.
Atunci când părinţii sunt îndreptăţiţi să procedeze la legitimarea prin căsătorie a
copilului născut anterior, condiţiile cerute în acest scop sunt cele prevăzute de legea care se
aplică efectelor generale ale căsătoriei.
În domeniul de aplicare a legii aplicabile filiației copilului din căsătorie, intră, în
special:
- stabilirea filiației copilului față de mamă și față de tată;
- efectele filiației;
- tăgăduirea paternității copilului născut din căsătorie;
- dobândirea numelui de către copilul.
Nu intră în domeniul de aplicare a legii aplicabile filiației copilului din căsătorie:
competența jurisdicțională, procedura de judecată și administrarea probelor care urmează
regulile lui lex fori.
Proba filiației precum și puterea doveditoare a actului de stare civilă sunt reglementate
de legea locului încheierii actului.
3.2 Filiaţia copilului din afara căsătoriei

Legea aplicabilă:
Legea naţională a copilului, de la data naşterii sale.
Dacă copilul are mai multe cetăţenii, altele decât cea română, se aplică legea
cetăţeniei care îi este mai favorabilă [art.2605 alin. (1) Cod civ.].
Calificarea noțiunii de lege mai favorabilă, se realizează de către instanța sau altă
autoritate a statului forului.
Legea aplicabilă, guvernează în special:
- recunoaşterea filiaţiei;
- efectele filiaţiei şi
- contestarea recunoaşterii filiaţiei.
Dreptul mamei de a solicita tatălui copilului din afara căsătoriei să răspundă de

cheltuielile din timpul sarcinii şi pentru cele prilejuite de naşterea copilului este supus legii
naţionale a mamei (art. 2.606 Cod Civ.).
4. Legea aplicabilă adopţiei
4.1 Condiţiile de fond

Legea aplicabilă:
Legea naţională a adoptatorului şi a celui ce urmează a fi adoptat

[art.2.607 alin. (1) Cod civ.].
Condiţiile de fond ale adopţiei sunt supuse cumulativ legii naţionale a adoptatorului şi
a celui ce urmează a fi adoptat. Atât adoptatorul cât şi adoptatul trebuie să îndeplinească
condiţiile care sunt obligatorii, pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele două legi naţionale
arătate.
Condiţiile de fond cerute soţilor care adoptă împreună sunt cele stabilite de legea care
cârmuieşte efectele generale ale căsătoriei lor. Aceeaşi lege se aplică şi dacă unul dintre soţi
adoptă copilul celuilalt [art.2.607 alin. (2) Cod civ.]
4.2 Condiţiile de formă

Legea aplicabilă:
Legea statului pe teritoriul căruia se incheie adopţia (locus regit actum).

Proba adopţiei este supusă legii aplicabile locului încheierii ei.
4.3 Efectele adopţiei
Legea aplicabilă efectelor adopţiei şi relaţiilor dintre adoptator şi adoptat:
Legea naţională a adoptatorului.

Legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei, în cazul în care soţii
adoptă un copil.
4.4 Desfacerea adopţiei

Legea aplicabilă desdfacerii adopţiei este :
Þ
Legea aplicabilă efectelor adopţiei
4.5 Nulitatea adopţiei

Legea aplicabilă:
Legea aplicabilă condiţiilor de fond la adopţie, în cazul nerespectării

condiţiilor de fond;
Legea aplicabilă condiţiilor de formă la adopţie, în cazul nerespectării
condiţiilor de formă.
5. Autoritatea părintească. Protecția copilului
5.1. Legea aplicabilă autorităţii părinteşti. Protecţia copilului
Legea aplicabilă se stabileşte potrivit Convenţiei privind competenţa, legea

aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la
răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copiilor, adoptată la
Haga la 19 octombrie 1996, ratificată prin Legea nr. 361/2007, publicată în
Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 895 din 28 decembrie 2007
(art.2.611 Cod civ.).
Conform Convenției de la Haga (art.15), autoritățile competente aplică legea națională,

atunci când exercită atributele ce le revin în luarea măsurlor de protecție a persoanei sau
bunurilor copilului. În ipoteza în care protecția copilului o impune, se poate aplica sau lua în
considerare și legea altui stat, cu care situația respectivă prezintă cea mai strânsă legătură.
Autoritatea sau încetarea răspunderii părintești este reglementată de legea statului unde
copilul are reședința obișnuită (art.16).
5.2 Domeniul de aplicare al Convenției de la Haga

Convenția de aplică numai copiilor minori, din momentul nașterii acestora și până la
împlinirea vârstei de 18 ani.
În înțelesul Convenției ”răspunderea părintească” include autoritatea

părintească sau orice relație similară acestei autorități, prin care se determină
drepturi, puteri și obligații ale părinților, tutorelui sau altui reprezentant legal
în legătură cu persoana sau bunurile copilului.
În cadrul obiectului său de reglementare, conform art. 3, intră:
- atribuirea, exercițiul și restrângerea, totală sau parțială, a răspunderii
părintești, precum și la delegarea acesteia;
- dreptul de încredințare, inclusiv dreptul privind ocrotirea persoanei
copilului și, în special, dreptul de a hotărî asupra locului de reședință a
copilului, precum și dreptul de vizită, prin care se înțelege inclusiv
dreptul de a lua copilul, pentru o perioadă determinată, într-un alt loc
decât reședința sa obișnuită;
- tutela, curatela și instituții similare;
- desemnarea și atribuțiile oricărei persoane sau organism care are
sarcina să se ocupe de persoana copilului sau de bunurile acestuia, să îl
reprezinte ori să îl asiste;
- plasamentul copilului la familia substitutivă, într-o formă de protecție
instituționalizată, protecție prin „kafala” ori o instituție similară;
- supravegherea de către autoritățile publice a ocrotirii copilului acordată
de către orice persoană căreia acesta i-a fost încredințat;
- administrarea, conservarea sau acte de dispoziție privind proprietatea
copilului.
Convenția nu se aplică pentru:
- stabilirea sau contestarea filiației;

- deciziile privind adopția, măsurile pregătitoare pentru adopție, anularea ori
revocarea adopției;
- numele și prenumele copilului;
- obținerea capacității depline de exercițiu;
- obligațiile de întreținere;
- legate sau succesiuni;
- securitatea socială;
- măsurile publice de natură generală în domeniul educației și sănătății;
- măsurile luate ca urmare a unor infracțiuni săvârșite de copil;
- deciziile privind dreptul de azil și privind imigrația.
5.3 Conflictul mobil de legi

Conflictul mobil de legi apare atunci reședința obișnuită a copilului se schimbă în alt
stat contractant. Pentru o astfel de situație, art. 17 din Convenție prevede că exercitarea
răspunderii părintești este reglementată de legea statului de la noua reședință obișnuită.
6. Obligația de întreținere

6.1.1 Reguli de determinare a legii aplicabile
Legea aplicabilă obligației de întreținere se determină potrivit reglementărilor

dreptului Uniunii Europene (art.2612 Cod civ.).
La nivelul Uniunii Europene, obligațiile de întreținere sunt reglementate în mod
uniform și unitar de Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18
decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și
executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere.
Regulamentul face trimitere în ceea ce privește obligațiile de întreținere la
Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor
de întreținere (art.15).
Conform Protocolului, regula generală privind legea aplicabilă obligațiilor de

întreținere este următoarea → se aplică legea statului în care creditorul își are reședința
obișnuită.
În cazul în care creditorul își schimbă reședința obișnuită în alt stat, legea statului în
care se află noua sa reședință obișnuită se va aplica din momentul în care intervine
schimbarea [art.3 alin. (2) din Protocol].
Reguli speciale:
è Reguli speciale care favorizează anumiți creditori

Regulile speciale prevăzute de art. 4 din Protocol se referă la obligațiile de întreținere
datorate de: părinți copiilor; alții decât părinții persoanelor care nu au împlinit încă
douăzeci și unu de ani, copii părinților.
Pentru aceste categorii de creditori, dacă în temeiul legii reședinței obișnuite nu se poate
obține întreținere de la debitor, se va aplica legea forului.
Legea forului se va aplica și atunci când creditorul sesizează autoritatea competentă din
statul în care debitorul își are reședința obișnuită. Dacă potrivit acestei legi, întreținerea nu se
poate obține de la debitor, se va aplică legea statului în care creditorul își are reședința
obișnuită.
Pentru situațiile în care creditorul nu poate obține întreținere de la debitor în baza nici
uneia din legile menționate, se va aplica legea statului a cărui cetățenie comună o au ambii,
în cazul în care aceștia au aceeași cetățenie.
è Regula specială cu privire la soți și foști soți
În cazul unei obligații de întreținere între soți, foști soți sau părți la o căsătorie care a
fost anulată, regula generală privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere nu se aplică în
cazul în care una dintre părți obiectează, iar legea unui alt stat, în special cea a statului
ultimei lor reședințe comune, are o legătură mai strânsă cu căsătoria. În acest caz se aplică
legea celuilalt stat (art.5 din Protocol).
è Regula specială privind apărarea
În cazul altor obligații de întreținere decât cele pentru copii, care decurg din relația
părinte-copil, între soți, foști soți sau părți la o căsătorie care a fost anulată, debitorul poate
contesta creanța creditorului pe motiv că nici legea din statul în care debitorul își are reședința
obișnuită și nici legea statului a cărui cetățenie o au ambele părți, în cazul în care aceștia au
aceeași cetățenie, nu prevăd o obligație de întreținere în ceea ce îl privește (art.6 din Protocol).
6.1.2 Desemnarea legii aplicabile

În scopul unei proceduri speciale într-un anumit stat, creditorul și debitorul întreținerii
pot desemna în mod expres legea statului în cauză ca fiind legea aplicabilă unei obligații de
întreținere.
O desemnare anterioară începerii unei astfel de proceduri se efectuează sub

forma unui acord semnat de ambele părți, în scris sau înregistrat pe orice
suport, al cărui conținut este accesibil astfel încât să poată fi utilizat pentru
trimiteri ulterioare.
În baza principiului autonomiei de voință a părților, creditorul și debitorul întreținerii
pot desemna oricând una dintre următoarele legi ca fiind legea aplicabilă unei obligații de
întreținere:
Þ legea oricărui stat a cărui cetățenie o are una dintre părți la data
desemnării;
Þ legea statului reședinței obișnuite a uneia dintre părți la data desemnării;
Þ legea desemnată de părți ca fiind aplicabilă sau legea care se aplică în
fapt regimului de proprietate al bunurilor lor;
Þ legea desemnată de părți ca fiind aplicabilă sau legea care se aplică în
fapt divorțului sau separării lor legale.
Acordul de desemnare a legii aplicabile se încheie în scris sau înregistrat pe

orice suport. În acest fel, informațiile conținute în acord sunt accesibile și pot
fi utilizate pentru trimiteri ulterioare. Acordul se semnează de ambele părți.
Principiul autonomiei de voință nu se aplică obligațiilor de întreținere cu

privire la o persoană sub vârsta de optsprezece ani sau la un adult care, din
cauza unei deficiențe sau a unei insuficiențe a capacităților personale, nu își
poate apăra interesele.
Totodată, posibilitatea creditorului de a renunța sau nu la dreptul său la întreținere se
stabilește în temeiul legii statului în care creditorul își are reședința obișnuită la data
desemnării.
Cu excepția cazurilor în care la data desemnării părțile au fost informate pe deplin și
conștiente de consecințele desemnării stabilite de ele, legea desemnată de părți nu se aplică
atunci când aplicarea respectivei legi ar avea în mod evident consecințe incorecte sau
inechitabile pentru oricare dintre părți [art.8 alin.(5) din Protocol].
6.2 Domeniul legii aplicabile obligațiilor de întreținere
Conform art. 11 din protocol, legea aplicabilă obligației de întreținere stabilește între
părți (intre alia):
- dacă, în ce măsură și de la cine poate solicita creditorul întreținere;
- măsura în care creditorul poate solicita retroactiv întreținere;
- baza de calcul pentru valoarea întreținerii și pentru indexarea acesteia;
- cine are dreptul de a introduce o acțiune privind obligația de întreținere,
cu excepția chestiunilor legate de capacitatea procedurală și de
reprezentarea în justiție;
- termenele de prescripție sau de decădere;
- cuantumul obligației unui debitor de întreținere, atunci când un organism
public solicită rambursarea prestațiilor furnizate creditorului în locul
întreținerii.
1. Determinaţi legea aplicabilă condiţiilor de formă ale căsătoriei.

2. Care este legea aplicabilă divorţului?
3. Ce fel de normă este cea reglementată de art. 2.600 alin. (2) Cod Civ?
4. Care este legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei?
5. Determinaţi domeniul de aplicare a legii prevăzute de 2.590 Cod civ.
6. Determinaţi domeniul de aplicare a legii privind obligațiile de întreținere.
7. Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 prevede posibilitatea invocării ordinii publice ?
8. Definiți noțiunea de ”răspundere părintească” în accepțiunea Convenției de la Haga din 23
noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere.
1. Forma încheierii cãsãtoriei este supusã:
a) legii convenită de către părţi (lex voluntatis)
b) legii statului pe teritoriul cãruia se celebreazã
c) legii naţionale comune iar în lipsă, legii domiciliului comun.
2. Legea naţională a fiecărui viitor soț nu se aplică condițiilor de fond la încheierea
căsătoriei:
a) dacă soţii au domiciliul comun pe teritoriul României;
b) dacă ofițerul de stare civilă nu are posibilitatea să cunoască legea străină
c) dacă legea străină prevede impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este
incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie
3. În cazul în care există un acord de alegere a legii aplicabile, divorţul dintre un
cetățean român și un cetățean italian, cu reședința obișnuită comună în România, este
supusă:
a) legii române, determinată conform art. 8 lit. a) din Regulamentul Roma III;
b) legii române, determinată conform art. 2.600 alin. (1) lit. a) C. civ;
c) legii române, determinată în aplicarea principiului lex voluntatis.
4. Nulitatea căsătoriei pentru nerespectarea condiţiilor de formă este supusă:
a) legii române dacă căsătoria s-a încheiat pe teritoriul României;
b) legii naţionale a fiecăruia dintre soţi;
c) legii statului pe teritoriul căruia s-a celebrat căsătoria
5. Legile desemnate ca fiind aplicabile efectelor generale ale căsătoriei:
a) se află într-un concurs alternativ, în care părțile au libertatea să aleagă oricare din legile
desemnate de art. 2589 alin. (1) Cod civ.;
b) se află într-un concurs succesiv sau subsidiar, fiecare lege urmând a se aplica numai dacă
criteriul de legătură pentru cea desemnată anterior nu există ori nu este funcțional;
c) se aplică numai dacă soții nu au desemnat prin acord o altă lege aplicabilă efectelor
generale ale căsătoriei lor.
6. Specificaţi care din cazurile de mai jos sunt prevăzute de sistemul de drept român:
a) căsătoria între un cetăţean român şi un apatrid în străinătate este recunoscută în România
numai dacă se încheie în fața unui organ de stat competent;
b) căsătoria între cetãţeni români în străinãtate se poate încheia în faţa
agentului diplomatic sau funcţionarului consular al României în ţara respectivă;
c) căsătoria între un cetăţean român şi un cetăţean străin în străinãtate se poate încheia valabil
în faţa unei autorităţi confesionale competente a statului respectiv;
7.Condiţiile de formă prevăzute pentru încheierea căsătoriei între doi cetăţeni români în
străinătate sunt supuse:
a) legii românã când cãsãtoria se încheie în fata reprezentanţilor diplomatici sau consulari
români
b) exclusiv legii române, indiferent de locul celebrării căsătoriei
c) regulii locus regit actum în toate cazurile
8. Filiaţia copilului din afara căsătoriei se determină:
a) potrivit legii mai favorabile dacă copilul are două sau mai multe cetăţenii, altele decât cea
română;
b) potrivit legii naţionale a mamei
c) potrivit legii naţionale a copilului, de la data naşterii
9. Efectele adopţiei sunt guvernate de:
a) legea naţională a adoptatului
b) legea naţională a adoptatorului
c) legea domiciliului adoptatului
10. Condiţiile de fond la încheierea adopţiei sunt stabilite de:
a) legea naţionalã a adoptatorului şi a celui ce urmeazã a fi adoptat
b) legea naţionalã a celui care urmeazã a fi adoptat
c) legea naţională a adoptatorului
11. Desfacerea adopţiei este supusă:
a) legii aplicabile efectelor generale căsătoriei dacă soţii adoptă un copil
b) aceleiaşi legi ca şi efectele adopţiei
c) legii naţionale a adoptatului
8. Bibliografie
București, 2008;
București, 2015.
pp.151 – 200;
generale e obbligazioni, ediția a 5 – a, Volume II, Ed. Utet Giuridica, 2011, pp. 81 – 260;
Economica 2013, pp. 626 – 734, 846-874.
Tema nr. XVII
Normele conflictuale privind moștenirea
________________________________________________________________________
1. Legea aplicabilă moștenirii

2. Situația moștenirii testamentare
2.1 Condițiile de fond ale testamentului
2.2 Condițiile de formă ale testamentului
3. Domeniul de aplicare a legii moștenirii
4. Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie
2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și
privind crearea unui certificat european de moștenitor
4.1 Excluderi
4.2 Definiții și concepte autonome
4.3 Domeniul material de aplicare
4.4 Legea aplicabilă moștenirii
4.5 Condițiile de fond și de formă ale convenţia de alegere a legii aplicabile.
4.5.1 Legea aplicabilă condițiilor de fond ale convenţia de alegere a legii aplicabile
4.5.2 Legea aplicabilă admisibilității și condițiilor de fond a dispozițiilor pentru cauză de
moarte, altele decât pactele asupra unei succesiuni viitoare
4.5.3 Legea aplicabilă admisibilitățiior, condițiilor de fond, caracterului obligatoriu între
părți și condițiilor pentru desfacere a pactelor asupra unei succesiuni viitoare
4.5.4 Domeniul legii aplicabile condițiilor de fond ale dispozițiilor pentru cauză de
moarte
4.5.5 Condiții de formă ale convenţia de alegere a legii aplicabile
4.6 Norme speciale ce impun restricții cu privire la succesiune sau care afectează
succesiunea sub anumite aspecte
4.7 Adaptarea drepturilor reale
4.8 Comorienți
4.9 Succesiunea vacantă
4.11 Ordinea publică
5. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Analiza normelor conflictuale aplicabile moștenirii.

- Însușirea noțiunilor privind domeniul de aplicare a legii aplicabile
moștenirii.
vedere speţele soluţionate de către instanţe.
1. Legea aplicabilă moștenirii
Regula → legea aplicabilă moștenirii este legea statului pe teritoriul căruia

persoana care a decedat avea, la data morții, reședința obișnuită (art.2633
Cod civ.).
Prin derogare de la regula generală → în aplicarea principiului autonomiei de voință, o

persoană poate desemna ca lege aplicabilă moștenirii în ansamblul ei, legea statului a cărei
cetățenie o are [art.2634 alin.(1) Cod civ.].
Legea desemnată a guverna moștenirea trebuie să fie prevăzută de testator într-o
declarație de alegere.
Existența și validitatea consimțământului exprima prin declarația de alegere a legii
aplicabile, sunt supuse legii alese pentru a cârmui moștenirea [art.2634 alin. (2) Cod. Civ.].
Declarația de alegere, trebuie să îndeplinească condițiile de formă a unei dispoziții
pentru cauză de moarte. Regula se aplică în în ceea ce privește condițiile de formă pentru
modificarea sau revocarea de către testator a desemnării legii aplicabile [art. 2634 alin. (3) Cod
civ.].
2. Situația moștenirii testamentare
2.1 Condițiile de fond ale testamentului

Cu privire la condițiile de fond ale testamentului deosebim următoarele soluții:
s capacitatea de a dispune și de a primi prin testament, precum și incapacitățile speciale
de folosință, având ca scop ocrotirea persoanei incapabile, sunt supuse legii personale (lex
personalis);
s incapacitățile relative de a dispune, sau, dupa caz, de a primi prin testament sunt
supuse legii aplicabile succesiunii;
s consimțământul și viciile de consimțământ sunt supuse legii succesiunii;
s obiectul testamentului – legatul – este supus legii succesiunii;
s cauza testamentului este reglementată de legea succesiunii;
s interpretarea dispozițiilor succesorale se face după legea succesiunii;
2.2 Condițiile de formă ale testamentului
Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului dacă respectă condițiile de formă
aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului
testatorului, conform oricăreia din următoarele legi:
- legea națională a testatorului;
- legea reședinței obișnuite a acestuia;
- legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat (locus regit actum);
- legea locului situației imobilului ce formează obiectul testamentului (lex rei sitae);
- legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a
bunurilor moștenite (lex fori sau lex auctor regit actum).
Sub aspect temporal, intocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt valabile
dacă actul juridic respectă condițiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit,
modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului. Prin aceste dispoziții se rezolvă și
eventualele conflicte mobile de legi.
3. Domeniul de aplicare a legii moștenirii
Enumerarea principalelor elemente incluse în sfera de aplicare a legii moștenirii, din art.
2636 Cod civ. este doar exemplificativă.
Legea succesorală se aplică în urmatoarele aspecte:

- momentul și locul deschiderii moștenirii;
- persoanele cu vocație de a moșteni;
- calitățile cerute pentru a moșteni;
- exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct;
- condițiile și efectele opțiunii succesorale;
- întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul;
- condițiile de fond ale testamentului, modificarea și revocarea unei dispoziții
testamentare, precum și incapacitățile speciale de a dispune sau de a primi
prin testament;
- partajul succesoral;
În cazul în care succesiunea este vacantă, bunurile situate sau aflate pe teritoriul țării
noastre sunt preluate de statul român în temeiul dispozițiilor legii române aplicabile în materie.
Statul culege moștenirea vacantă, în virtutea suveranității sale, avțnd un drept de desheredență.
4. Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al

Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și
executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în
materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor
La nivelul Uniunii Europene s-a adoptat Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al

Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența,
legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și
acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind
crearea unui certificat european de moștenitor. Regulamentull se aplică
deceselor survenite la sau după 17 august 2015.
Regulamentul are rolul de a garanta certitudine juridică beneficiarilor succesiunilor
internaționale, de a evita pronunțarea unor hotărâri contradictorii în materie succesorală și de a
simplifica procedurile succesorale.
De asemenea, regulamentul instituie la nivelul întregii UE norme unitare privind:
jurisdicția, legea aplicabilă succesiunii în UE, recunoașterea și executarea hotărârilor
pronunțate într-o țară UE, acceptarea și executarea documentelor juridice oficiale emise de
o țară a UE.
Regulamentul introduce și noțiunea de certificat european de moștenitor.
Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în

toate statele membre.
4.1 Excluderi
Regulamentul nu se aplică următoarelor aspecte:

- statutul persoanelor fizice, precum și relațiile de familie și relațiile care, în conformitate
cu legea care le este aplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile;
- capacitatea juridică a persoanelor fizice, fără a aduce atingere articolului 23 alineatul (2)
litera (c) și articolului 26 din Regulament;
- chestiunile referitoare la dispariția, absența sau moartea prezumată a unei persoane
fizice;
- chestiunile legate de aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale și de aspectele
patrimoniale ale relațiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea care le este
aplicabilă, ca având efecte comparabile cu cele ale căsătoriei;
- obligațiile de întreținere, altele decât cele pentru cauză de moarte;
- condițiile de formă ale dispozițiilor privind aspecte patrimoniale pentru cauză de moarte
întocmite în formă verbală;
- drepturile de proprietate și bunurile constituite sau transferate altfel decât prin
succesiune, de exemplu prin liberalități, prin proprietatea comună căreia i se aplică
dreptul partenerului supraviețuitor, prin planurile de pensii, prin contractele de asigurare
și acordurile similare, fără a aduce atingere articolului 23 alineatul (2) litera (i);
- chestiunile reglementate de dreptul societăților comerciale și al altor organisme,
constituite ca persoane juridice sau nu, cum ar fi clauzele incluse în actele constitutive
și în statutele societăților comerciale și al altor organisme, constituite ca persoane
juridice sau nu, care stabilesc ce anume se va întâmpla cu acțiunile în cazul decesului
membrilor acestora;
- dizolvarea, expirarea duratei și fuzionarea societăților comerciale și a altor organisme,
constituite ca persoane juridice sau nu;
- constituirea, administrarea și dizolvarea trusturilor;
- natura drepturilor reale; și
- orice înscriere într-un registru al drepturilor de proprietate asupra unor bunuri imobile
sau mobile, inclusiv cerințele legale pentru o astfel de înscriere, precum și efectele
înregistrării sau ale lipsei înregistrării unor astfel de drepturi într-un registru.
4.2 Definiții și concepte autonome
Regulamentul (UE) nr. 650/2012 oferă în art. 3 o serie de definiții, dintre

care, cu privire la legea aplicabilă interesează cele referitoare la următoarele
concepte:
§ ”succesiune” → înseamnă succesiunea privind patrimoniul unei persoane decedate și
acoperă orice formă de transfer de bunuri, drepturi și obligații pentru cauză de moarte,
fie că este vorba de un act voluntar de transfer, sub forma unei dispoziții pentru cauză
de moarte, fie de un transfer sub forma succesiunii ab intestat;
§ „pact asupra unei succesiuni viitoare” → înseamnă un acord, inclusiv un acord rezultat
din testamente reciproce, care creează, modifică sau încetează, cu sau fără
contraprestație, drepturi asupra patrimoniului sau patrimoniilor viitoare ale uneia sau
mai multor persoane care sunt părți la acord;
§ „testament conjunctiv” → înseamnă un testament întocmit de două sau mai multe
persoane într-un singur act;
§ „dispoziție pentru cauză de moarte” → înseamnă un testament, un testament
conjunctiv sau un pact asupra unei succesiuni viitoare.
Legea aplicabilă moștenirii este reglementată în Capitolul III (Legea aplicabilă)
Aplicare în spațiu → universală, operează erga omnes și în afara condiției

reciprocității. Caracterul universal rezultă din art. 20 (”Aplicare universală”),
potrivit căruia, legea desemnată în temeiul Regulamentul (UE) nr. 650/2012
se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru.
4.3 Domeniul material de aplicare

Legea determinată potrivit Regulamentului (UE) nr. 650/2012 reglementează în
special:
- cauzele, momentul și locul deschiderii succesiunii;

- vocația succesorală a beneficiarilor, stabilirea cotelor-părți ce le revin
acestora, a obligațiilor care le pot fi impuse de către defunct, precum și a
altor drepturi privind succesiunea, inclusiv drepturile succesorale ale
soțului sau ale partenerului supraviețuitor;
- capacitatea succesorală;
- dezmoștenirea și nedemnitatea;
- transferul către moștenitori și, după caz, către legatari al bunurilor,
drepturilor și obligațiilor din care se compune patrimoniul succesoral,
inclusiv condițiile și efectele acceptării succesiunii sau a unui legat sau ale
renunțării la acestea;
- puterile conferite moștenitorilor, executorilor testamentari și altor
administratori ai patrimoniului succesoral, în special cu privire la vânzarea
bunurilor și plata creditorilor, fără a aduce atingere atribuțiilor menționate
la articolul 29 alineatele (2) și (3);
- răspunderea pentru datoriile succesiunii;
- partea din patrimoniul succesoral de care se poate dispune, rezervele
succesorale și alte restricții privind libertatea de a dispune pentru cauză de
moarte, precum și pretențiile pe care persoanele apropiate defunctului le-ar
putea avea față de patrimoniul succesoral sau față de moștenitori;
- obligațiile privind raportul sau reducțiunea liberalităților la calcularea
cotelor-părți din succesiune ale diverșilor beneficiari; și
- partajul succesoral.
4.4 Legea aplicabilă moștenirii
Regula → legea aplicabilă moștenirii în ansamblul ei este legea statului în

care defunctul își avea reședința obișnuită4 în momentul decesului [art. 21
alin. (1)].
Excepția → în cazul în care din circumstanțele cazului reiese în mod clar

că, în momentul decesului, defunctul avea în mod evident o legătură mai
strânsă cu un alt stat decât cel al ultimei reședințe obișnuite, legea aplicabilă
succesiunii este legea acelui alt stat.
Principiul autonomiei de voință → o persoană poate să aleagă ca legea care

să se aplice succesiunii sale în ansamblu său: fie legea statului a cărui
cetățenie o deține în momentul alegerii legii fie legea statului a cărui
cetățenie o deține la data decesului. Dacă persoana deține mai multe
cetățenii poate să aleagă legea oricăruia dintre statele al căror cetățean este în
momentul alegerii legii sau la momentul decesului.
4.5 Condițiile de fond și de formă ale convenţia de alegere a legii aplicabile.
4.5.1 Legea aplicabilă condițiilor de fond ale convenţia de alegere a legii aplicabile
Legea desemnată a guverna moștenirea trebuie exprimată în mod explicit, printr-o
declarație sub forma unei dispoziții pentru cauză de moarte sau trebuie să rezulte din clauzele
unei astfel de dispoziții.
4
Având în vedere mobilitatea tot mai mare a cetățenilor și pentru a asigura administrarea corectă a justiției în
cadrul Uniunii și a asigura că există un factor de legătură real între succesiune și statul membru în care se exercită
competența, prezentul regulament ar trebui să prevadă că factorul general de legătură, în vederea stabilirii atât a
instanței competente, cât și a legii aplicabile, ar trebui să fie reședința obișnuită a defunctului la data decesului.
Pentru a stabili reședința obișnuită, autoritatea care se ocupă de succesiune ar trebui să efectueze o evaluare de
ansamblu a circumstanțelor vieții defunctului în cursul anilor anteriori decesului său și la momentul decesului,
luând în considerare toate elementele de fapt relevante, în special durata și regularitatea prezenței defunctului în
statul vizat, precum și condițiile și motivele acestei prezențe. Reședința obișnuită astfel stabilită ar trebui să
demonstreze o legătură apropiată și stabilă cu statul în chestiune, luând în considerare obiectivele specifice ale
prezentului regulament (considerentul 23).
În anumite cazuri poate fi dificil de stabilit reședința obișnuită a defunctului. Un astfel de caz poate apărea, în
special, atunci când defunctul a plecat din motive profesionale sau economice să trăiască și să lucreze într-un alt
stat, uneori pentru o perioadă lungă, dar a menținut o legătură strânsă și stabilă cu statul de origine. Într-un astfel
de caz, s-ar putea considera, în funcție de circumstanțele cazului, că defunctul își are încă reședința obișnuită în
statul său de origine în care s-a aflat centrul de interes al familiei sale și și-a desfășurat viața socială. Alte cazuri
complexe pot apărea și atunci când defunctul a trăit alternativ în mai multe state sau a călătorit dintr-un stat în altul
fără a se fi stabilit permanent într-un anumit stat. În cazul în care defunctul era cetățean al unuia dintre statele
respective sau își avea toate bunurile principale în unul dintre acele state, cetățenia sa sau locul unde sunt situate
bunurile sale ar putea constitui un factor special în evaluarea de ansamblu a tuturor circumstanțelor de
fapt(considerentul 24).
În ceea ce privește stabilirea legii aplicabile succesiunii, autoritatea care se ocupă de succesiune poate, în cazuri
excepționale când, de exemplu, defunctul s-a mutat în statul reședinței sale obișnuite destul de recent înainte de
deces, iar toate circumstanțele cazului indică faptul că acesta avea în mod evident o legătură mai strânsă cu un alt
stat, să ajungă la concluzia că legea aplicabilă succesiunii nu ar trebui să fie legea statului în care defunctul își avea
reședința obișnuită, ci mai degrabă legea statului cu care defunctul avea în mod evident o legătură mai strânsă.
Totuși, nu ar trebui să se recurgă la utilizarea legăturii celei mai strânse în mod evident drept factor de legătură
subsidiar ori de câte ori se dovedește complicată stabilirea reședinței obișnuite a defunctului în momentul
decesului(considerentul 25).
Condiții de fond: actul prin care s-a făcut alegerea legii aplicabile moștenirii, este
reglementat în ceea ce privește condițiile de fond, de legea aleasă a reglementa moștenirea
[art. 22 alin. (3)].
4.5.2 Legea aplicabilă admisibilității și condițiilor de fond a dispozițiilor pentru cauză

de moarte, altele decât pactele asupra unei succesiuni viitoare (art. 24)
Admisibilitatea și condițiile de fond a unei dispoziții pentru cauză de moarte,

alta decât un pact asupra unei succesiuni viitoare, sunt reglementate de legea
care, în temeiul Regulamentului, ar fi fost aplicabilă succesiunii persoanei
care a întocmit dispoziția, în cazul în care aceasta ar fi decedat în ziua
întocmirii dispoziției.
O persoană poate alege ca admisibilitatea și condițiile de fond ale unei

dispoziții pentru cauză de moarte să fie reglementate de una din legile pe care
ar fi putut să o aleagă potrivit principiului autonomiei de voință (în condițiile
stabilite de art. 22).
Aceleași reguli se aplică și pentru modificarea sau revocarea dispoziției pentru cauză de
moarte, alta decât un pact asupra unei succesiuni viitoare.
4.5.3 Legea aplicabilă admisibilitățiior, condițiilor de fond, caracterului obligatoriu

între părți și condițiilor pentru desfacere a pactelor asupra unei succesiuni viitoare (art.
25).
Admisibilitatea, condițiile de fond, caracterul obligatoriu între părți și

condițiile pentru desfacerea unui pact asupra unei succesiuni viitoare referitor
la succesiunea unei persoane, sunt reglementate de legea care, în temeiul
Regulamentului, ar fi fost aplicabilă succesiunii persoanei respective, în
cazul în care aceasta ar fi decedat în ziua încheierii pactului.
Dacă un pact asupra unei succesiuni viitoare se referă la succesiunea mai multor
persoane, atunci el este admisibil numai dacă este admisibil în conformitate cu toate legile care,
în temeiul regulamentului, ar fi fost aplicabile succesiunii tuturor acestor persoane implicate, în
cazul în care ele a ar fi decedat în ziua încheierii pactului. Un astfel de pact este reglementat, în
ceea ce privește condițiile de fond, caracterul obligatoriu între părți și condițiile pentru
desfacerea sa, de legea cu care are cea mai strânsă legătură dintre cele menționate.
Părțile poate alege ca admisibilitatea, condițiile de fond, caracterul obligatoriu

între părți și condițiile pentru desfacerea pactului asupra unei succesiuni viitoare
să fie reglementate de una din legile pe care persoana sau una dintre persoanele
al căror patrimoniu este vizat ar fi putut să o aleagă potrivit principiului
autonomiei de voință (în condițiile stabilite de art. 22).
4.5.4 Domeniul legii aplicabile condițiilor de fond ale dispozițiilor pentru cauză de
moarte
Condițiile de fond ale dispozițiilor pentru cauză de moarte - atât a pactelor

asupra unei succesiuni viitoare cât și a altor dispoziții decât pactele asupra unei
succesiuni viitoare - se referă la:
- capacitatea persoanei care întocmește dispoziția pentru cauză de moarte de
a întocmi o astfel de dispoziție;
- cauzele speciale care împiedică persoana care întocmește dispoziția să
dispună în beneficiul anumitor persoane sau care împiedică o persoană să
primească bunuri succesorale de la persoana care întocmește dispoziția;
- admisibilitatea reprezentării în vederea întocmirii unei dispoziții pentru
cauză de moarte;
- interpretarea dispoziției;
- dolul, violența, eroarea și oricare alte aspecte referitoare la
consimțământul sau la intenția persoanei care întocmește dispoziția.
În situația în care o persoană are capacitatea de a întocmi o dispoziție pentru cauză de
moarte în temeiul legii aplicabile (în conformitate cu art. 24 sau 25) schimbarea ulterioară a
legii aplicabile nu afectează capacitatea sa de a modifica sau de a revoca o astfel de dispoziție.
4.5.5 Condiții de formă ale convenţia de alegere a legii aplicabile.
Condițiile de formă ale dispozițiilor pentru cauză de moarte întocmite în

formă scrisă
O dispoziție pentru cauză de moarte întocmită în formă scrisă îndeplinește condițiile de

formă în cazul în care forma sa respectă legea:
(a) statului în care a fost întocmită dispoziția sau în care a fost încheiat pactul asupra
unei succesiuni viitoare;
(b) statului a cărui cetățenie o posedă testatorul sau cel puțin una dintre persoanele a
căror succesiune este vizată de un pact asupra unei succesiuni viitoare, fie la
momentul întocmirii dispoziției sau al încheierii pactului, fie la momentul decesului;
(c) statului în care își are domiciliul testatorul sau cel puțin una dintre persoanele a
căror succesiune este vizată de un pact asupra unei succesiuni viitoare, fie la
momentul întocmirii dispoziției sau al încheierii pactului, fie la momentul decesului;
(d) statului în care își are reședința obișnuită testatorul sau cel puțin una dintre
persoanele a căror succesiune este vizată de un pact asupra unei succesiuni viitoare,
fie la momentul întocmirii dispoziției sau al încheierii pactului, fie la momentul
decesului; sau
(e) în ceea ce privește bunurile imobile, a statului în care acestea sunt situate.
Aceleași reguli se aplică și dispozițiilor pentru cauză de moarte care modifică sau
revocă o dispoziție anterioară.
Modificarea sau revocarea îndeplinește de asemenea condițiile de formă dacă
respectă oricare dintre legile enumerate, în conformitate cu care dispoziția pentru
cauză de moarte care a fost modificată sau revocată era valabilă.
Stabilirea faptului dacă testatorul sau persoanele a căror succesiune este vizată de pactul
asupra unei succesiuni viitoare au avut domiciliul într-un anume stat este reglementată de legea
statului respectiv.
Condițiile de formă ale unei declarații privind acceptarea sau renunțarea la
succesiune
O declarație privind acceptarea succesiunii, a unui legat sau a unei rezerve succesorale
sau renunțarea la acestea sau o declarație concepută să limiteze răspunderea declarantului este
valabilă, în ceea ce privește forma, dacă respectă cerințele impuse de:
(a) legea aplicabilă succesiunii în temeiul regulii generale (art. 21) sau potrivit
principiului autonomiei de voință (art. 22); sau
(b) legea statului în care declarantul își are reședința obișnuită.
4.6 Norme speciale ce impun restricții cu privire la succesiune sau care afectează
succesiunea sub anumite aspecte
În cazul în care legea statului în care sunt situate anumite bunuri imobile,
anumite întreprinderi sau alte categorii speciale de bunuri conține norme
speciale care, din motive economice, familiale sau sociale, stabilesc restricții
privind succesiunile sau care afectează succesiunile în ceea ce privește acele
bunuri, acele norme speciale se aplică succesiunii în măsura în care, în temeiul
legii acelui stat, respectivele norme sunt aplicabile indiferent de legea
aplicabilă succesiunii.
4.7 Adaptarea drepturilor reale
În situația în care o persoană invocă un drept real la care este îndrituită în

temeiul legii aplicabile succesiunii, iar în legislația statului membru unde este
invocat dreptul real nu este prevăzut dreptul real în cauză, respectivul drept se
adaptează, dacă este necesar și în măsura în care acest lucru este posibil, la cel
mai apropiat drept real echivalent în temeiul legislației statului respectiv, luând
în considerare obiectivele și interesele urmărite de dreptul real specific și
efectele acestuia.
4.8 Comorienți
În cazul în care două sau mai multe persoane ale căror succesiuni sunt
reglementate de legi diferite decedează în împrejurări în care nu se poate stabili
cu precizie ordinea în care au survenit decesele și în cazul în care legile
respective soluționează diferit această situație sau nu cuprind dispoziții în acest
sens, niciun defunct nu are drepturi la succesiunea celuilalt sau a celorlalți
defuncți.
4.9 Succesiunea vacantă
În măsura în care, conform legii aplicabile succesiunii în temeiul

Regulamentului, nu există niciun moștenitor sau niciun legatar pentru bunurile
desemnate printr-o dispoziție pentru cauză de moarte și nicio persoană fizică
nu are calitatea de moștenitor în temeiul legii, aplicarea legii astfel determinate
nu aduce atingere dreptului unui stat membru sau al unei entități desemnate în
acest scop de respectivul stat să dobândească, în temeiul legii sale, bunurile din
patrimoniul succesoral situate pe teritoriul său, cu condiția ca creditorii să aibă
dreptul să solicite satisfacerea creanțelor lor din patrimoniul succesoral în
ansamblul său.
4.10 Retrimiterea
Regulamentul admite retrimiterea în situația în care normele de drept

internațional privat ale unui stat terț, la care Regulament a trimis, retrimit la
rândul lor la: legea unui stat membru sau la legea unui alt stat terț care ar
aplica propria lege.
Retrimiterea este exclusă conform art. 34 alin. (2) din Regulament, cu privire
la următoarele legi:
- în cazul în care succesiunii urmează a i se aplica legea cu care defunctul
avea la data morții o legătură mai strânsă [art. 21 alin. (2)];
- în cazul în care succesiunii urmează a i se aplica legea desemnată potrivit
principiului autonomiei de voință [art. 22];
- în cazul legii aplicabile condițiilor de formă ale dispozițiilor pentru cauză
de moarte întocmite în formă scrisă (art. 27)
- în cazul în care, ca lege aplicabilă condițiilor de formă ale unei declarații
privind acceptarea sau renunțarea la succesiune, este desemnată legea
statului în care declarantul își are reședința obișnuită, [art. 28 litera (b)]
- în cazul reglementat de art. 30 cu privire la normele speciale ce impun
restricții cu privire la succesiune sau care afectează succesiunea sub
anumite aspecte și care se aplică indiferent de legea aplicabilă succesiunii.
4.11 Ordinea publică
Regulamentul conține reglementări cu privire la ordinea publică în art. 35,

potrivit căruia, aplicarea unei dispoziții din legea oricărui stat specificată în
regulament nu poate fi refuzată decât dacă o astfel de aplicare este vădit
incompatibilă cu ordinea publică a forului.
1. Determinaţi legea aplicabilă moştenitorii în aplicarea Regulamentul (UE) nr. 650/2012 oferă;
2. Determinați legea aplicabilă condițiilor de fond ale testamentului potrivit Codului Civil;
3. Ce lege guvernează succesiunea unui cetăţean american cu domiciliul în România și
reședința obișnuită în Rusia?
4. Menţionaţi care este legea care guvernează capacitatea unui cetăţean român cu domiciliul în
Anglia de a dispune prin testament;
1. Legea aplicabilă succesiunii este:
a) legea naţională pe care persoana care a decedat o avea la data morții;
b)legea ultimei reședințe obișnuite a defunctului;
c) lex rei sitae
2. Sunt supuse legii naţionale:
a) incapacitatea absolută de a dispune prin testament;
b) posesia bunurilor din masa succesorală;
c) condiţiile de formă ale testamentului;
3. Legea aplicabilă moştenirii unui bun situat în Germania, aparţinând unui cetăţean
român cu ultima reședință obișnuită în Franţa este:
a) legea franceză;
b) legea română;
c) legea germană
5. Competenţa organelor notariale sau a instanţelor judecătoreşti în materia succesiunii
se determină:
a) potrivit “lex personalis”;
c) potrivit “lex causae”;
a) potrivit “lex fori”
6. Bibliografie
București, 2008;
2015;
pp.203-217;
generale e obbligazioni, ediția a 5 – a, Volume II, Ed. Utet Giuridica, 2011, pp. 263-293;
Economica 2013, pp. 876-916.
Tema nr. XVIII
Norme conflictuale cu privire la bunuri
________________________________________________________________________
1. Noțiunea de statut real

2. Legea aplicabilă statutului real
2.1 Regula care guvernează statul real
2.2 Conținutul și punctul de legătură al normei conflictuale aplicabilă statutului real
2.3 Justificarea aplicării lex rei sitae (lex situs)
2.4 Caracterul normei conflictuale lex rei sitae
2.5 Determinarea lex rei sitae
2.6 Domeniul de aplicare a legii lex rei sitae
2.7 Limitele aplicării legii statutului real
3. Ipotecile mobiliare
3.1 Legea aplicabilă în materie de ipoteci mobiliare
3.2 Publicitatea ipotecii mobiliare
3.3 Operațiunile asimilate ipotecilor mobiliare
5. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Analiza și înțelegerea normelor conflictuale aplicabile statutului real.

- Însușirea criteriilor de determinare a legii aplicabile căsătoriei,
filiației, adopției, ocrotirii minorului și a obligației de întreținere.
- Analiza domeniului de aplicare a legii aplicabile statutului real.
vedere speţele soluţionate de către instanţele române.

1. Noțiunea de statut real
Statut real ð ansamblul elementelor care configurează regimul juridic aplicabil

bunurilor.
2. Legea aplicabilă statutului real
2.1 Regula care guvernează statul real
Statutul real → este supus, ca regulă, legii locului situării bunului (lex rei
sitae sau lex situs). Regula este instituită de art. 2613 Cod civ. : « posesia,
dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele
de garanții reale, sunt cârmuite de legea locului unde acestea sunt situate sau se
află, afară numai dacă prin dispoziții speciale se prevede altfel ».
2.2 Conținutul și punctul de legătură al normei conflictuale aplicabilă statutului real
Conţinutul normei conflictuale lex rei sitae ð statutul real.

Punctul de legătură ð « locul unde se află » bunul mobil sau « locul unde este situat »
bunul imobil.
2.3 Justificarea aplicării lex rei sitae (lex situs)
Prin aplicarea legii locului situării bunurilor cu privire la regimul juridic al

acestora se asigură realizeaza urmatoarelor principii:
Ø principiul suveranității (teritorialității) ð constă în interesul statului de a
guverna, prin norme proprii, regimul juridic al bunurilor aflate pe teritoriul său, având în
vedere faptul că bunurile constituie valori sociale foarte importante;
Ø principiul generalității ð legea locului situării bunului asigură aplicarea unui
regim juridic unic pentru toate bunurile aflate pe același teritoriu;
Ø principiul siguranței circuitului civil privind bunurile ð este asigurat atât în
relațiile dintre părți cât și în relațiile față de terți (competența jurisdicțională aparține în
majoritatea cazurilor, în mod imperativ, locului situării bunului, formele de publicitate se
desfășoară tot la locul situării bunului, regimul probator - expertiza, cercetarea la fața locului
– este și el strâns legat de locul situării bunului).
2.4 Caracterul normei conflictuale lex rei sitae
Norma conflictuală are, în principiu, un caracter imperativ.
2.5 Determinarea lex rei sitae

Ca regulă, nu există dificultăți în a determina locul situării bunului și, implicit, legea
aplicabilă.
Cu titlu de excepție:
s constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun
care și-a schimbat așezarea sunt cârmuite de legea locului unde acesta se
afla în momentul când s-a produs faptul juridic care a generat, modificat
sau stins dreptul respectiv (art.2617 Cod civ.).
s condițiile și efectele ce decurg din rezerva dreptului de proprietate referitoare la un
bun destinat exportului sunt cârmuite de legea statului statului exportator, dacă părțile nu au
convenit altfel (art.2619 Cod civ.).
s uzucapiunea mobiliară este supusă legii statului unde se afla bunul la începerea
termenului de posesie, prevăzut în acest scop (art.2616 Cod civ.).
2.6 Domeniul de aplicare a legii situației bunurilor

Legea locului situării bunului (lex rei sitae) reglementează următoarele elemente care
formează statutul real:
- bunurile asupra cărora se pot exercita drepturi reale și clasificarea lor

(mobile și imobile, corporale și incorporale, fungibile și nefungibile etc).
Potrivit art.2558 alin. (3) Cod civ. natura mobiliară sau imobiliară a unui bun
se determină potrivit legii locului unde acestea se află sau, după caz, sunt
situate.
Pentru anumite categorii de bunuri norma realizează o calificare legală.Astfel,
art. 2613 alin. (2) Cod civ. prevede că platformele și alte instalații durabile de
exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental al unui stat
sunt considerate ca bunuri imobile.
- bunurile care se găsesc sau care nu se află în circuitul civil;
- drepturile reale care pot exista asupra acestor bunuri și clasificarea acestor
drepturi;
- modurile și condițiile de constituire (dobândire), transmitere și stingere a
drepturilor reale;
- formele de publicitate privind bunurile, în anumite cazuri;
- conținutul drepturilor reale, adică prerogativele pe care aceste drepturi le
conferă titularilor lor, precum și modul de exercitare a acestor prerogative;
- mijloacele de apărare a drepturilor reale;
- posesia și acțiunile posesorii;
- obligațiile propter rem;
- modurile de urmărire și executare silită asupra bunurilor;
- sarcinile fiscale asupra bunurilor (impozite, taxe). Acestea sunt supuse legii
locului unde sunt percepute, care coincide cu lex rei sitae, cu excepția cazului
în care printr-o convenție internațională (de ex : evitarea dublei impuneri), se
prevede altfel.
2.7 Limitele aplicării legii statutului real

Pentru anumite categorii de bunuri nu se aplică regula lex rei sitae.
Fac parte din această categorie următoarele:
1) patrimoniul de afectațiune ð este supus legii statului cu care masa patrimonială
are cele mai strânse legături;
2) mijloacele de transport - legea aplicabilă depinde de destinația mijlocului de
transport.
Navele și aeronavele ð guvernate de legea pavilionului pe care îl abordează nava (lex
pavilionis) sau legea statului de înmatriculare a aeronavei (lex banderae) [art.2.620 alin. (1)
lit. a) Cod civ.];
Legea pavilionului navei sau legea statului de înmatriculare a aeronavei reglementează
îndeosebi:
- puterile, competențele și obligațiile comandantului navei și aeronavei;
- contractul de angajare a personalului navigant, dacă părțile nu au ales o
altă lege;
- răspunderea armatorului navei sau întreprinderii de transport aerian
pentru faptele și actele comandantului și echipajului;
- drepturile reale și de garanție asupra navei și aeronavei, precum și formele
de publicitate privitoare la actele prin care se constituie, se transmit și se
sting asemenea drepturi.
Vehiculele feroviare și rutiere ð guvernate de legea statutului organic al
întreprinderii din patrimoniul căreia fac parte mijloacele de transport [art.2.620 alin. (1) lit.
b) Cod civ.];
Legea aplicabilă mijloacelor de transport reglementează:
a) constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc

de transport [art.2.620 alin. (1) Cod civ.];
b) regimul bunurilor aflate în mod durabil la bord, formându-i dotarea tehnică
[art.2.620 alin. (2) lit. a) Cod civ.];
c) creanțele care au ca obiect cheltuielile efectuate pentru asistența tehnică,
întreținerea, repararea sau renovarea mijlocului de transport.
3) bunurile aflate în curs de transport (res in tranzitu) ð sunt supuse legii statului
unde au fost expediate (art.2618 Cod civ).
Excepții:
s legea determinată prin voința părților interesate, dacă există un acord

privind legea aplicabilă [art.2.618 alin. (1) lit. a) Cod civ.];
s legea locului unde bunul se află temporar dacă bunul este depozitat într-un antrepozit
sau este pus sub sechestru în temeiul unor măsurii asiguratorii sau sau ca urmare a unei vânzări
silite [art.2.618 alin. (1) lit. b) Cod civ.];
s legea națională a pasagerului pentru bunurile care fac parte din categoria celor
personale ale acestuia [art.2.618 alin. (1) lit. c) Cod civ.];
4) titlurile de valoare - regimul titlurilor de valoare este supus unor reglementări
diferite, astfel:
- emisiunea titlurilor de valoare (acțiuni sau obligațiuni, nominative sau la purtător) ð
este reglementată de legea aplicabilă statutului organic al persoanei juridice emitente
[art.2.622 alin. (1) Cod civ.];
- condițiile și efectele transmiterii titlurilor de valoare ð sunt supuse, în funcție de felul
titlului, unor legi diferite:
a) legea aplicabilă statutului organic al persoanei juridice emitente, cât privește titlul
nominativ;
b) legea locului de plată a tilului la ordin;
c) legea locului unde se află titlul la purtător în momentul trasmiterii, în raporturile
dintre posesorii succesivi, precum și dintre aceștia și terțele persoane.
- titlul reprezentativ al mărfii (încorporează în drept real asupra unei cantități de
mărfuri determinate, aflată în depozit sau îmbarcată pe o navă, în scop de transport :
conosament, warant, recipisă de depozit) ð legea menționată expres în cuprinsul titlului de
valoare stabilește dacă acesta întrunește condițiile pentru a fi un titlu reprezentativ al mărfii
pe care o specifică (legea voinței emitentului se aplică în virtutea principiului autonomiei de
voință).
În lipsa unei legi menționate expres în cuprinsul titlului de valoarea, se aplică legea
sediului întreprinderii emitente.
Dacă titlul reprezintă marfa, legea care i se va aplica, în calitatea sa de bun mobil,
cârmuiește drepturile reale referitoare la marfa pe care o specifică [art.2.623 alin. (2) Cod civ.];
5) titlurile de credit (sunt o categorie de valori ce constau în înscrisuri sau documente
care încorporează dreptul patrimonial prevăzut în ele, astfel încât persoana care le deţine este şi
titulara dreptului. Principalele titluri de credit sunt cambia, cecul și biletul la ordin) ð sunt
supuse unor legi diferite în funcție de aspectele ce se reglementează:
a) legea aplicabilă capacității persoanei care semnează titlul de credit ð legea
națională a subscriitorului. De la această regulă, art. 2.647 Cod civ. instituie o excepție,
conform căreia, persoana, care potriciti legii sale naționale, este lipsită de capacitatea de a
angaja prin cambie, bilet la ordin sau cec, se obligă totuși valabil, printr-un asemenea titlu, dacă
semnătura sa a fost dată într-un stat a cărui lege îl consideră valabil pe subscriitor. Soluția
adoptată de legiuitor reflectă caracterul de literalitate al titlului de credit;
b) legea aplicabilă celorlalte condiții de fond ale fiecărui angajament asumat prin titlul
de credit ð legea locului unde se naște angajamenul respectiv;
c) legea aplicabilă condițiilor de formă ale fiecărui angajament asumat prin titlul de
credit ð legea statului unde angajamentul a fost subscris.
În materie de cec, este suficientă îndeplinirea condițiilor de formă prevăzute de legea
locului plății [art.2.648 alin. (1) Cod civ.].
Dacă un angajament asumat printr-un titlu de credit este nevalabil din punct de vedere al
formei, potrivit legii statului unde acesta a fost subscris, dar se conformează legii statului unde
are loc subscrierea unui angajament ulterior, neregularitatea de formă a primului angajament
nu infirmă validitatea celui ulterior. Așadar, îndeplinirea condițiilor de formă a angajamentului
se verifică în baza propriei legi, fără ca neregularitatea să poată afecta valabilitatea
angajamentului ulterior [art.2.648 alin. (2) Cod civ.].
d) legea aplicabilă acțiunii în regres ð termenele stabilite pentru exercitarea acțiunii
în regres sunt determinate, față de orice semnatar, de legea statului unde titlul a luat
naștere( art.2.649 Cod civ.). Prescripția acțiunilor în regres este supusă legii locului emiterii
cambiei, cecului sau biletului la ordin;
e) legea aplicabilă protestului ð forma și termenele de protest, precum și condițiile de
formă ale unor acte necesare pentru exercitarea sau conservarea drepturilor în materie de
cambie, bilet la ordin sau cec, sunt reglementate de legea statului unde s-a întocmit protestul.
Pentru cambie și bilet la ordin Codul civil determină legea aplicabilă efectelor
obligațiilor, dobândirii creanței, acceptării titlului, pierderii sau furtului titlului de credit.
§ Efectele obligațiilor:
- efectele obligațiilor acceptantului unei cambii și semnatarului unui bilet la ordin ð
sunt supuse legii locului unde aceste titluri sunt plătibile (lex loci solutionis) [art.2.651 alin.
(1) Cod civ.].
În domeniul legii aplicabile sunt cuprinse: obligațiile trasului acceptant față de
posesorul cambiei, obligațiile trasului față de trăgător, obligațiile acceptantului prin intervenție,
obligațiile semnatarului biletului la ordin.
- efectele pe care le produc semnăturile celorlalți obligați prin cambie sau bilet la ordin
ð sunt determinate de legea statului pe teritoriul căruia au fost date semnăturile [art.2.651
alin. (2) Cod civ.]. Așadar, pentru fiecare obligație în parte se va aplica legea locului subscrierii
(lex loci actus).
În domeniul legii aplicabile sunt cuprinse: efectele girului, drepturile și obligațiile
avaliștilor, efectele obligațiilor celorlalți angajați din titlu.
§ Dobândirea creanței
Legea locului unde titlu a fost instituit ð stabilește dacă posesorul cambiei
dobândește creanța care a dat loc emisiunii titlului (art.2652 Cod civ.).
§ Acceptarea cambiei
Legea statului unde este plătibilă cambia ð stabilește dacă accetarea poate fi restrânsă
la o parte din sumă, precum și dacă posesorul titlului este sau nu obligat să primească o plat
parțială (art.2653 Cod civ.).
§ Pierderiea sau furtul titlului de credit
Legea statului unde cambia sau biletul la ordin sunt plătibile ð determină măsurile ce
pot fi luate în caz de pierdere sau furt al titlului (art.2654 Cod civ.).
În ceea ce privește cecul, Codul civil determină legea aplicabilă premiselor, efectelor
obligațiilor precum și plății titlului.
§ Premisele emiterii cecului
Legea statului unde cecul este plătibil ð determină persoanele asupra cărora poate fi
tras un asemenea titlu (art.2655 Cod civ.).
În ipoteza în care, potrivit legii aplicabile, cecul este nul din cauză ca a fost tras asupra
unei persoane neîndreptățite, obligațiile ce decurg din semnăturile puse pe titlu în alte state, ale
căror legi nu cuprind o asemenea restricție, sunt valabile (art.2656 Cod civ.). Norma prevede
că valabilitatea și efectele fiecărui angajament ce decurge din titlu, sunt supuse legii locului
subscrierii. Câtă vreme obligațiile din titlu sunt independente, nevalabilitatea cecului nu
afectează angajamentele considerate valabile potrivit legii aplicabile acestora.
§ Efectele cecului
Legea statului pe al cărui teritoriu au fost subscrise obligațiile ce decurg din cec ð
determină efectele acestor obligații (art.2657 Cod civ.).
§ Plata cecului
Legea locului plății cecului ð reglementează toate aspectele referitoare la plata
cecului, precum și consecințele neplății titlului.
Legea statului unde cecul este plătibil reglementează îndeosebi:
a) dacă titlul trebuie tras la vedere sau dacă poate fi tras la un anumit termen
de la vedere, precum şi efectele postdatării;
b) termenul de prezentare;
c) dacă cecul poate fi acceptat, certificat, confirmat sau vizat şi care sunt
efectele produse de aceste menţiuni;
d) dacă posesorul poate cere şi dacă este obligat să primească o plată parţială;
e) dacă cecul poate fi barat sau poate să cuprindă clauza plătibil în cont ori o
expresie echivalentă şi care sunt efectele acestei barări, clauze sau expresii
echivalente;
f) dacă posesorul are drepturi speciale asupra provizionului şi care este
natura lor;
g) dacă trăgătorul poate să revoce cecul sau să facă opoziţie la plata acestuia;
h) măsurile care pot fi luate în caz de pierdere sau de furt al cecului;
i) dacă un protest sau o constatare echivalentă este necesară pentru
conservarea dreptului de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi
celorlalţi obligaţi.
6) drepturile de creanță (bunuri mobile incorporale) ð sunt supuse, în principiu, legii
care guvernează izvorul lor (legea actului juridic, legea delictului etc).
Cesiunea de creanță este supusă, dacă părțile nu au convenit altfel, legii contractului
(lex contractus).
7) bunurile aparținând statului străin aflate pe teritoriul altui stat ð sunt supuse, în
principiu, legii statului căruia îi aparțin (cf. principiului imunității statului și a bunurilor sale).
8) bunurile culturale scoase ilicit de pe teritoriul unui stat ð sunt supuse unui regim
special prevăzut de două convenții internaționale la care România este parte: Convenția O.N.U.
adoptată la Paris în 1970 și Convenția UNIDROIT privind bunurile culturale furate și exportate
ilegal, adoptată la Roma în 1995.
9) drepturile asupra creației intelectuale
Noţiunea de proprietate intelectuală include: dreptul de autor şi dreptul de proprietate
industrială.
Dreptul de proprietate intelectuală priveşte : invenţiile, inovaţiile descoperirile
ştiinţifice, modele de utilitate, know – how, desenele şi modelele industriale, mărcile,
denumirile de origine şi indicaţiile de provenienţă, etc.
Legea aplicabilă dreptului de autor
Art.2624 Cod civ. face o distincţie între :
ð dreptul de autor asupra unei opere aduse la cunoştinţa publicului şi
ð dreptul de autor asupra unei opere de creaţie intelectuală nedivulgată.
Dreptul de autor asupra unei opere aduse la cunoştinţa publicului (naşterea, conţinutul
şi stingerea drepturilor de autor) → este supus legii statului unde opera a fost pentru prima
dată adusă la cunoştinţa publicului prin publicare, reprezentare, expunere, difuzare sau în
alt mod adecvat.
Dreptul de autor asupra unei opere de creaţie intelectuală nedivulgată → este supus
legii naţionale a autorului.
Dacă transmiterea dreptului de autor se face pe cale contractuală se aplică lex
contractus, iar dacă se face pe cale succesorală se aplica lex succesionis.
Domeniul legii aplicabile dreptului de autor, vizează:
Þ modurile şi condiţiile de naştere a acestui drept;
Þ raporturile dintre subiectele dreptului de autor;
Þ conţinutul dreptului de autor;
Þ obiectul dreptului de autor;
Þ limitele exercitării dreptului de autor;
Þ stingerea dreptului de autor.
Legea aplicabilă dreptului de proprietate industrială
Dreptul de proprietate industrială (naşterea, conţinutul şi stingerea drepturilor de
proprietate industrială) → este supus legii statului unde s-a efectuat depozitul ori înregistrarea
sau unde s-a depus cererea de depozit ori de înregistrare (locus regit actum).
Dacă transmiterea dreptului de proprietate industrială se face pe cale contractuală se
aplică lex contractus, iar dacă se face pe cale succesorală se aplica lex succesionis.
Domeniul legii aplicabile dreptului de proprietate industrială vizează:
Þ modurile şi condiţiile de naştere a acestui drept;
Þ raporturile dintre subiectele dreptului de proprietate industrială;
Þ obiectul şi conţinutul dreptului de proprietate industrială;
Þ condiţiile de forma ale protecţiei dreptului;
Þ regimul titlurilor de protecţie;
Þ limitele exercitarii dreptului de proprietate industrială;
Þ aparărea dreptului de proprietate industrială;
Þ stingerea dreptului de proprietate industrială.
Ocrotirea dreptului de proprietate intelectuală
Drepturile de autor ca şi cele de proprietate industrială sunt ocrotite pe teritoriul României,
conform legii române, normelor Uniunii Europene şi convenţiilor internaţionale la care
România este parte.
De exemplu:
a) Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 mai 1883,
completată şi revizuită, ratificată de România in 1968;
b) Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice din 9 septembrie
1886, completată şi revizuită, la care România a aderat prin Legea nr.77/1998;
c) Acordul TRIPS parte a acordurilor multilaterale ale Organizaţiei Mondiale a
Comerţului, care cuprinde un set de reguli ce asigură recunoaşterea nivelului protecţiei
proprietăţii intelectuale.
d) Directiva (CE) nr.2004/48 a Parlamentului European şi a Consiliului privind
respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, care a stat la baza O.U.G. nr.100/2005;
e) Regulamentul Consiliului (CE) nr.1383/2003 cu privire la acţiunile la vamă
împotriva bunurilor suspectate de a încălca anumite drepturi de proprietate intelectuală şi
măsurile ce trebuie luate împotriva bunurilor găsite a încălca aceste drepturi.
3. Ipotecile mobiliare
3.1 Legea aplicabilă în materie de ipoteci mobiliare
Ipoteca mobiliară este o garanţie reală, accesorie şi indivizibilă, constituită pentru
garantarea unei creanţe, opozabilă terţilor prin publicitate, care produce efectele specifice
(drept de preferinţă, urmărire, inspecţie) de la data la care creanţa garantată ia naştere.
Condițiile de validitate, publicitatea și efectele ipotecii mobiliare ð sunt supuse legii
locului unde se află bunul la data încheierii contractului de ipotecă mobiliară (art. 2627 Cod
civ.).
Excepții
1. Se aplică legea locului unde se află debitorul, în cazul:

a) unui bun mobil corporal care, potrivit destinaţiei sale, este utilizat în mai multe state,
dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel;
b) unui bun mobil incorporal;
c) unui titlu de valoare negociabil care nu este în posesia creditorului. Cu toate acestea,
în cazul acţiunilor, părţilor sociale şi obligaţiunilor se aplică legea statutului organic al
emitentului, cu excepţia cazului în care aceste titluri de valoare sunt tranzacţionate pe o piaţă
organizată, caz în care se aplică legea statului în care funcţionează piaţa respectivă.
Noțiunea de ”locul unde se află debitorul” este calificată de art. 2628 alin.
(2) Cod civ. în sensul că urmează a se înțelege: locul reşedinţei sale obişnuite
sau, după caz, a sediului social la data încheierii contractului de ipotecă
mobiliară.
2. se aplică legea locului unde se află exploatarea pentru condițiile de validitate,

publicitatea și efectele ipotecii asupra resurselor minerale, petrolului sau gazelor ori asupra
unor creanțe rezultate din vânzarea acestora la sursă, care se naște la data extragerii bunurilor
sau de la data la care sumele obținute din vânzare sunt virate în cont.
3.2 Publicitatea ipotecii mobiliare
Ipoteca este opozabilă terților din ziua înscrierii ei în registrele de publicitate, dacă prin
lege nu se prevede altfel.
Formele de publicitate, realizate în orice mod, referitoare la bunuri ð sunt supuse legii
aplicabile la data și la locul unde se îndeplinesc, afară numai dacă prin dispoziții speciale se
prevede altfel.
Formele de publicitate, precum și cele cu efect constitutiv referitoare la un bun imobil
ð sunt supuse legii statului unde acesta se găsește situat, chiar dacă temeiul juridic al
nașterii, transmiterii, restrângerii sau stingerii dreptului real ori garanției reale s-a constituit
prin aplicarea altei legi.
Pentru a-și conserva rangul de prioritate în alt stat, este necesar ca ipoteca mobiliară să
îndeplinească formele de publicitate prevăzute de legea statului respectiv. În conformitate cu
art. 2630 alin. (1) Cod civ., formele de publicitate se vor efectua:
a) înainte să înceteze rangul de prioritate dobândit potrivit legii aplicabile la data
constituirii ipotecii;
b) în termen de cel mult 60 de zile de la data la care bunul a intrat în statul respectiv
sau în termen de 15 zile de la data la care creditorul a cunoscut acest fapt.
Aceleași prevederi se aplică și în cazul în care ipoteca a fost înregistrată potrivit legii
locului unde se află debitorul. Termenele se vor calcula de la data la care debitorul își
stabilește reședința obișnuită ori sediul social în statul respectiv sau de când creditorul a
cunoscut acest fapt [art.2.630 alin. (2) Cod civ.].
Ipoteca mobiliară nu va fi totuși opozabilă terțului care a dobândit cu titlu

oneros un drept asupra bunului ipotecat fără să fi cunoscut existența garanției și
mai înainte ca aceasta să îi fi devenit opozabilă prin îndeplinirea fornalităților
de publicitate [art.2.630 alin. (3) Cod civ.].
Rangul ipotecii mobiliare ð dacă legea străină care reglementează rangul ipotecii
mobiliare nu prevede formalități de publicitate și bunul nu este în posesia creditorului, atunci se
aplică următoarele reguli:
- ipoteca mobiliară are rang inferior asupra unei creanțe constând într-o sumă
de bani plătibilă în România;
- ipoteca mobiliară are rang inferior ipotecii asupra unui bun mobil corporal,
care a fost constituită atunci când bunul se afla în România, sau asupra unui
titlu negociabil ;
- ipoteca mobiliară își păstrează rangul dacă a fost înregistrată, potrivit legii
române, înaintea constituirii ipotecii cu care vine în concurs.
3.3 Operațiunile asimilate ipotecilor mobiliare

Operațiunile asimilate ipotecilor mobiliare sunt supuse acelorași reglementări ca și cele
privind ipotecile mobiliare. Conform art. 2632 alin. (1) Cod civ. publicitatea și efectele acesteia
se vor aplica, în mod corespunzător, ținând seama de natura bunurilor mobile, și operațiunilor
asimilate, potrivit legii, ipotecii mobiliare.
Legea aplicabilă se determină după criteriul obiectiv al datei încheierii operațiunilor
asimilate ipotecii mobiliare [art.2.632 alin. (2) Cod civ.].
1. Care este conţinutul normei conflictuale lex rei sitae?

2. Argumente în favoarea lex rei sitae
3. Care sunt excepțiile de la aplicarea legii statutului real pentru anumite categorii de
bunuri?
1. Regula “lex rei sitae” desemnează:
a) legea situării bunurilor,
b) legea personală;
c) legea convenită de părţi
2. Intră în domeniul de aplicare a regulii “lex rei sitae”:
a) forma contractelor avand ca obiect bunuri;
b) modul de transmitere a drepturilor reale;
c) naţionalitatea proprietarului sau posesorului bunurilor
3. Lex rei sitae este competentă cu privire la următoarele bunuri:
a) bunurile aparţinând statului străin;
b) bunurile imobile;
c) bunurile mobile
4. Care din următoarele afirmaţii este corectă:
a) uzucapiunea bunurilor mobile este supusă legii statului unde se află bunul la împlinirea
termenului de posesie;
b) în principiu, norma conflictuală lex rei sitae are caracter imperativ ;
c) mărfurile aflate în tranzit sunt supuse legii statului de unde au fost expediate.
5. Bibliografie
ü Ioan Macovei, Tratat de drept internțional privat, Ed. Universul Juridic, București,
2017;
conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului privat, Ed. C.H.Beck, Bucureşti,
2013;
București, 2008;
București, 2015;
Universul Juridic, Buucrești, 2018.ü Tito Ballarino, Diritto Internazionale privato
italiano, settima edizione, Ed. Cedam 2011, pp.221-243;
ü Franco Mosconi, Cristina Campiglio, Diritto Internazionale Privato e Processuale,
Parte generale e obbligazioni, ediția a 5 – a, Volume II, Ed. Utet Giuridica, 2011, pp. 295
- 317;
Economica 2013, pp. 200 – 209.
Tema nr. XIX
Normele conflictuale privind condițiile de fond și condițiile de formă ale
actului juridic
________________________________________________________________________
1. Normele conflictuale privind condițiile de fond ale actului juridic

1.1 Legea aplicabilă condițiilor de fond
1.2 Noțiunea de lex voluntatis
1.3 Obiectul voinței părților
1.4 Modalități de exprimare a voinței părților
1.5 Limitele libertății de alegere a legii aplicabile
2. Determinarea legii aplicabile actului juridic dupa criterii obiective (localizarea
obiectiva a actului juridic)
2.1 Caracterul subsidiar al localizării obiective
2.2 Criteriul principal după care se realizează localizarea obiectivă
2.3 Criteriul subsidiar după care se realizează localizarea obiectivă
3. Legea aplicabilă actelor juridice accesorii
4. Raportul dintre legea aplicabilă contractului și retrimiterea
5. Domeniul de aplicare a legii aplicabile condițiilor de fond ale actului juridic
6. Normele conflictuale privind forma actului juridic
6.1. Aplicarea, în principal, a legii fondului cu privire la forma actului juridic
6.2 Aplicarea, în subsidiar, a altor legi
7. Caracterul normelor conflictuale privind forma actului juridic
8. Domeniul legii aplicabile formei actului juridic
10. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Analiza normelor conflictuale aplicabile condițiilor de fond și de

formă ale actului juridic.
- Identificarea și însușirea modalităților de exprimare a voinței
părților în determinarea legii aplicabile condițiilor de fond și de formă
a actelor juridice.
- Înțelegerea unor noțiuni specifice în aplicarea normelor
conflictuale privind actul juridic.
- Analiza domeniului de aplicare a legii actului juridic.
- Realizarea unor studii aplicative cu rolul de a permite însuşirea
adecvată a elementelor ce configurează mecanismul conflictual în
materia condițiilor de fond și de forma a actului juridic cu element de
extraneitate.
1. Normele conflictuale privind condițiile de fond ale actului juridic
Noțiune: Prin condiții de fond ale actului juridic se înțelege ansamblul aspectelor de
fond privind încheierea actului, efectele, executarea, transmiterea și stingerea obligațiilor
rezultate din actul juridic respectiv.
Þ Legea actului (lex actus) – în cazul actului juridic unilateral;
Þ Legea contractului (lex contractus) – în cazul actelor bi - și multilaterale.
Regula: lex actus si lex contractus este aleasă de părți prin clauza electio juris, fiind
desemnată prin noțiunea de lex voluntatis. Art. 2637 alin. (1) Cod civ. prevede că legea
aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de părți sau, după
caz, de autorul său.
În lipsă de alegere legea aplicabilă fondului actului juridic va fi determinată în funcție
de criterii obiective, stabilite de lege.
Excepţii: obligaţiile derivând din contractele civile şi comerciale ce intră în

domeniul de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului
European şi al Consiliului urmează a fi analizate la Capitolul VIII.
2.1 Noțiunea de lex voluntatis
Lex voluntatis ð reprezintă transpunerea în planul dreptului internațional

privat a principiului autonomiei de voință a părții/părților.
Partea/părțile pot alege legea aplicabilă totalității sau numai unei părți a
actului juridic [art.2.637 alin. (3) Cod civ.].
2.2 Obiectul voinței părților

è Este legea aplicabilă, adică sistemul de drept al altui stat (aplicabil ca lex causae).
Dacă partea/părțile face/fac referire la o anumită lege din cadrul unui sistem de
drept sau la uzanțele internaționale, acestea nu constituie lex voluntatis, ci,
eventual, au ca scop a preciza sau completa contractul, prin mecanismul
încorporarii contractuale.
2.3 Modalități de exprimare a voinței părților
Alegere expresă a legii aplicabile à fie prin inserarea unei clauze în actul juridic
principal fie printr-un act separat (pactum de lege utenda/clauza de electio juris).
Valabilitatea clauzei de alegere se determină în raport de legea aleasă de părți privind
actul juridic principal ( lex voluntatis).
Dacă această lege declară nevalabilă alegerea astfel convenită, contractul principal va fi
guvernat de legea care rezultă din localizarea obiectivă a acestuia.
Alegerea expresă poate fi directă - când părțile și-au exprimat

explicit voința
indirectă – când părțile au făcut

referire în contractul lor, la un contract tip, la condiții generale, uzanțe
codificate etc, care cuprind o clauza de alegere.
Alegere tacită a legii aplicabile trebuie să rezulte în mod neîndoielnic, fie din cuprinsul
actului juridic, fie din circumstanțe.
Exemple
Pot fi considerate indicii intrinseci de apreciere a voinței tacite a părților :
- referirile părților în cadrul contractului, la o uzanță, contract tip, condiții generale,
etc, aplicabile doar într-o anumită țară;
- utilizarea de către părți, în contract, a unor instituții juridice sau noțiuni specifice
unui anumit sistem de drept;
- inserarea de către părți, în contract, a unei clauze compromisorii (alegere de
jurisdicție) în favoarea organelor de jurisdicție a unui anumit stat;
Pot fi socotite indicii extrinseci contractului:
- invocarea de către reclamant, ca temei juridic al acțiunii sale, a legii unui anumit stat
și acceptarea implicită a acesteia de către pârât;
- atitudinea părților ulterior încheierii contractului, prin referirea pe care o fac la legea
unui anumit stat într-un act adițional la contract.
Părțile pot modifica ulterior înțelegerea privind alegerea legii aplicabile.

Modificarea are efect retroactiv, fără însă să poată infirma validitatea formei
acestuia sau să aducă atingere drepturilor dobândite între timp de către terți
[art.2.637 alin. (4) Cod civ.].
Libertatea de alegere a legii aplicabile cunoaște anumite limite generale dar și limite
speciale.
Limite generale: excepția de ordine publica, frauda la lege, etc.

Limite speciale: legea desemnată ulterior ca fiind aplicabilă declară contractul
principal nevalabil sau aduce atingere drepturilor dobândite între timp de către
terți.
2. Determinarea legii aplicabile actului juridic dupa criterii obiective (localizarea

obiectiva a actului juridic)
2.1 Caracterul subsidiar al localizării obiective

Legea aplicabilă după criterii obiective are un caracter subsidiar, în sensul că intervine
doar în lipsă de lex voluntatis (art. 2638 Cod civ.)
2.2 Criteriul principal după care se realizează localizarea obiectivă

În lipsă de lex voluntatis, actul juridic este supus, în principal, legii statului cu care
acesta prezintă legăturile cele mai strânse
Noțiunea « legăturile cele mai strânse » este calificată în două moduri:
§ se consideră că există legăturile cele mai strânse cu legea statului în care debitorul
prestației caracteristice, sau după caz autorul actului are, la data încheierii actului, după
caz, reședința obișnuită, fondul de comerț sau sediul social;
§ contractul referitor la un drept imobiliar sau la un drept de folosință temporară asupra
unui imobil are legăturile cele mai strânse cu legea statului unde acesta se află situat.
Aceasta constituie o prezumție absolută ce face aplicabilă lex rei sitae. Ea vizează:
contractele de vânzare – cumpărare, de schimb, donație, concesiune, locațiune, comodat,
ipotecă etc.
2.3 Criteriul subsidiar după care se realizează localizarea obiectivă

Se aplică numai în situația în care nu poate fi identificată legea statului cu care actul
juridic prezintă legăturile cele mai strânse.
Actul juridic va fi supus legii locului unde a fost încheiat (lex loci actus, respectiv lex
loci contractus).
În cazul în care părțile aflate în străinatate au negociat prin schimb de scrisori, telegrame sau
telefon, contractul se consideră încheiat în țara reședinței obișnuite sau sediului părții de la
care a pornit oferta fermă de contractare ce a fost acceptată. Așadar, în cazul contractului
încheiat între absenți, locul încheierii este la reședința obișnuită sau sediul ofertantului.
Prin excepție, în cazul contractului care prin natura lui ori la cererea beneficiarului impune o
executare imediată a prestației caracteristice, întrucât se consideră încheiat la momentul în
care debitorul a început executarea, locul încheierii contractului va fi reședința obișnuită sau
sediul acceptantului ofertei.
3. Legea aplicabilă actelor juridice accesorii
Þ Legea care se aplică fondului actului juridic principal, în lipsa unei

manifestări de voință diferită (conf. principiului accesorium sequitur principale).
Soarta actului accesoriu depinde de cea a actului principal numai în măsura în care:
Ø partea sau părțile prin manifestarea lor de voință expresa sau tacită nu au
ales un alt sistem de drept care să se aplice actului accesoriu;
Ø nu există o dispoziție legală care să supună actul accesoriu unui alt sistem de
drept decât cel aplicabil actului principal.
Exemplu
contractul de ipotecă imobiliară este supus lex rei sitae, indiferent de legea aplicabilă
contractului principal [art. 2626 alin. (2) Cod civ.]
4. Raportul dintre legea aplicabilă contractului și retrimiterea

Retrimiterea este înlaturată în cazul în care legea aplicabilă actului juridic, desemnată ca
lex voluntatis, este legea străină [art.2.559 alin. (3) Cod civ.].
În acest caz, se vor aplica direct normele materiale din respectivul sistem de drept, cu
excluderea normelor sale conflictuale.
5. Domeniul de aplicare a legii actului juridic

Legea aplicabilă fondului actului juridic se aplică:
- interpretării naturii juridice a actului și a clauzelor pe care le cuprinde;

- executării obligațiilor contractuale;
- interpretării naturii juridice a actului și a clauzelor pe care le cuprinde;
- executării obligațiilor contractuale
- consecințelor neexecutării totale sau parțiale a acestor obligații, precum și
evaluării prejudiciului pe care l-a cauzat;
- modului de stingere a obligașiilor izvorâte din contract;
- cauzelor de nulitate a contractului și consecințelor acesteia.
6. Normele conflictuale privind forma actului juridic
6.1. Aplicarea, în principal, a legii fondului cu privire la forma actului juridic

Condițiile de formă ale actului juridic (act juridic unilateral sau contract) sunt
guvernate, în principal, de legea aplicabilă fondului (adică lex voluntatis, sau legea stabilită
dupa criterii obiective).
Dacă legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic impune sub sancțiunea nulității,
o anumită formă solemnă, nici o altă lege nu poate să înlăture această cerință, indiferent de
locul întocmirii actului [art. 2639 alin. (3) Cod civ.]
De exemplu:
- contractul de ipotecă încheiat în străinătate cu privire la un imobil din România trebuie să
îmbrace în mod obligatoriu formă autentică, chiar dacă legea străină aplicabilă în locul în
care s-a încheiat permite și o altă formă.
- un cetățean român nu poate face o donație în străinătate sub forma înscrisului sub
semnătură privată chiar dacă legea străină ar permite, întrucât, legea română aplicabilă
condițiilor de fond ale contractului de donație, ca lege națională a donatorului, impune
cerința formei autentice ad validitatem.
6.2 Aplicarea, în subsidiar, a altor legi
Actul se consideră totuși valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplinește
condițiile prevăzute de una din următoarele legi:
Þ Legea locului întocmirii actului (locus regit actum) [art.2.639 alin. (2) lit.a) Cod
civ.].
Þ Legea cetățeniei sau legea reledinței obișnuite a persoanei care a consimțit actul
juridic. Această soluție vizează numai actele juridice unilaterale [art.2.639 alin. (2) lit.b) Cod
civ.].
Þ Legea alicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care
examinează validitatea actului juridic (auctor regit actum) [art.2.639 alin. (2) lit.c) Cod
civ.].
7. Caracterul normelor conflictuale privind forma actului juridic
ð Caracter imperativ - părțile nu pot alege o altă lege aplicabilă decat cele
enumerate în Codul Civil. Normele sunt însă alternative, în sensul că parțile pot
opta pentru fiecare dintre variantele prevăzute de lege.
Excepții:
- de exemplu, regula locus regit actum poate fi inlocuită cu lex voluntatis în
materia mijloacelor de proba, dar este imperativă în ceea ce privește aspectele
probatorii ale stării civile.
8. Domeniul legii aplicabile formei actului juridic

Legea aplicabilă formei actului juridic stabilește îndeosebi:
- forma în care trebuie exteriorizat actul juridic;
- condițiile de redactare a actului juridic;
- mijloacele de probă și forța probantă a actului juridic;
- condițiile de formă ale convenției asupra probelor;
- durata valabilității actului juridic;
- sancțiunile aplicabile în cazul nerespectării condițiilor de formă.
1. Care este legea aplicabilă contractului accesoriu în situaţia în care părţile au ales legea
aplicabilă contractului principal? Argumentaţi soluţia dată.
2. Specificaţi criteriile în funcţie de care urmează a se determina legea aplicabilă fondului
actului juridic, în lipsă de alegere a legii aplicabile.
3. Conform cărei legi se determină valabilitatea clauzei de alegere?
4. Specificaţi domeniul de aplicare a legii actului juridic.
5. Care sunt limitele generale ale libertăţii de alegere a legii aplicabile?
6. Analizaţi modalitățile de exprimare a voinței părților.
7. Definiţi noţiunea de prestaţie caracteristică.
1. Legea competentã pentru a reglementa condiţiile de fond ale contractului este:
a.) lex contractus
b) lex actus
c) lex loci delicti commisi
2. Prin “lex contractus” se desemnează:
a) legea care reglementeaza conditiile de fond şi de formă ale actului juridic unilateral
b) legea care reglementeaza majoritatea problemelor privind condiţiile de fond şi efectele
contractului privite în totalitatea lor
c) legea care reglementează majoritatea problemelor privind condiţiile de fond şi efectele
actelor multilaterale privite în totalitatea lor
3. Referirea la o uzanță codificată ce cuprinde o clauză de alegere, făcută de părţile
unui contract, constituie:
a) o alegere expresă directă a legii aplicabile
b) o alegere expresă indirectă a legii aplicabile
c) o alegere tacită a legi aplicabile
4. În situația în care nu poate fi identificată legea statului cu care actul juridic
prezintă legăturile cele mai strânse, legea aplicabilă este:
a) lex contractus
b) lex voluntatis
c) lex loci contractus
5. În cazul înscrisurilor autentice întocmite de străini în România, regula “locus regit
actum” are:
a) caracter facultativ
b) caracter imperativ
c) caracter subsidiar
6. Condiţiile de formă ale actului juridic sunt guvernate de:
a) legea locului unde a fost întocmit
b) legea locului unde îşi produce efectele
c)legea care reglementează fondul actului
7. Formalităţile îndeplinite de un funcţionar public trebuie să fie în conformitate cu:
a) locus regit actum
b) auctor regit actum
c) lex personalis
8. Normele conflictuale privind forma actului sunt:
a) imperative şi alternative;
b) dispozitive şi alternative
c) dispozitive, părţile având libertatea de alegere între mai multe legi deopotrivă
competente
10. Bibliografie
București, 2008;
2015;
Tema nr. XX
Normele conflictuale privind obligaţiile contractuale în materie civilă şi
comercială
________________________________________________________________________
1. Normele conflictuale aplicabile obligaţiilor contractuale

1.1 Domeniu de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 593/2008
1.2 Libertatea de alegere
1.4 Legea aplicabilă în absenţa alegerii
1.5 Legea aplicabilă condiţiilor de validitate a contractelor
1.6 Legea aplicabilă condiţiilor de formă a contractelor
1.7 Excluderea retrimiterii
1.8 Legea aplicabilă interpretării cntractului
1.9 Legea aplicabilă efectelor contractului
1.10 Legea aplicabilă executării contractului
1.11 Legea aplicabilă răspunderii contractuale
1.12 Legea alicabilă stingerii obligațiilor contractuale și prescripției
1.13 Legea aplicabilă modului de transmitere, transformare și stingere a obligațiilor
contractuale
1.14 Legea aplicabilă unor contracte speciale
1.14.1 Contractele de transport
1.14.2 Contractele încheiate cu consumatorii
1.14.3 Contractele de asigurare
1.14.4 Contractele individuale de muncă
1.15 Fiducia
1.15.1 Determinarea legii aplicabile
1.15.2 Domeniul legii aplicabile.
2. Normele conflictuale privind contractele comerciale internaţionale în general
2.1 Condiţiile de fond ale contractului
2.2 Condiţiile de formă ale contractului
4. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Determinarea legii aplicabile obligațiilor contractuale.

- Înțelegerea efectelor Regulamentului (CE) nr. 593/2008 privind
legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I), asupra dispozițiilor
naționale.
- Analiza domeniului de aplicare a Regulamentului (CE) nr.
593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I).
- Studiul asupra aspectelor specifice privind legea aplicabilă
obligațiilor contractuale.
1. Normele conflictuale aplicabile obligaţiilor contractuale
În materia raporturilor contractuale, cu începere 17 decembrie 2009, se aplică

Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al
Consiliului, din 17.06.2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale (Roma I).
Art. 2640 Cod civ. consacră această regulă, în sensul că menționează ca lege
aplicabilă obligațiilor contractuale reglementările dreptului Uniunii Europene.
1.1 Domeniu de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 593/2008

è Obligaţiile contractuale în materie civilă şi comercială, în situaţiile în care există
conflict de legi.
Regulamentul nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă.
Nu intră în domeniul său de aplicare:

Þ aspectele privind starea sau capacitatea persoanelor fizice;
Þ obligaţiile rezultate din relaţii de familie şi din relatiile care, în
conformitate cu legea care le este aplicabilă, sunt considerate ca având
efecte comparabile, inclusiv obligaţii de întretinere;
Þ obligaţiile rezultate din aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale, din
aspectele patrimoniale ale relatiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea care le este
aplicabilă, ca avand efecte comparabile cu cele ale căsătoriei, precum şi obligaţiile care decurg
din testamente şi succesiuni;
Þ obligaţiile rezultate din cambii, cecuri şi bilete la ordin, precum şi alte
instrumente negociabile, în măsura în care obligaţiile care decurg din astfel de instrumente
negociabile derivă din caracterul lor negociabil;
Þ convenţiile de arbitraj şi convenţiile privind alegerea instanţei competente;
Þ aspectele reglementate de dreptul societăţilor comerciale şi al altor organisme,
constituite sau nu ca persoane juridice, precum constituirea, prin înregistrare sau în alt mod,
capacitatea juridică, organizarea internă sau dizolvarea societăţilor şi a altor organisme,
constituite sau nu ca persoane juridice, şi raspunderea personală a asociaţilor şi membrilor
acestora pentru obligaţiile societăţii sau ale organismului;
Þ chestiunea de a şti dacă un reprezentant poate angaja faţă de terţi răspunderea
persoanei pe seama căreia pretinde că acţionează sau dacă un organ al unei societăţi sau al altui
organism, constituit sau nu ca persoană juridică, poate angaja faţă de terţi raspunderea
respectivei societăţi sau a respectivului organism;
Þ constituirea de trusturi şi raporturile dintre fondatorii, administratorii şi
beneficiarii acestora;
Þ obligaţiile care decurg din înţelegeri care au avut loc înainte de semnarea unui
contract;
Þ contractele de asigurare ce decurg din activităţi desfăşurate de organizaţii, altele
decât întreprinderile menţionate la articolul 2 din Directiva 2002/83/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viaţă, al caror obiect este
de a plăti indemnizaţii persoanelor angajate sau liber-profesioniste care aparţin unei
întreprinderi sau grup de întreprinderi, ori unui sector profesional sau interprofesional, în caz de
deces, supravieţuire, întrerupere sau reducere a activităţii, sau în caz de boală profesionala sau
provocată de accidente de muncă.
1.2 Libertatea de alegere

Contractul → este guvernat de legea aleasă de către părţi (lex voluntatis).
Modalităţi de exprimare a libertăţii de voinţă:
§ alegere expresă a legii aplicabile à fie prin inserarea unei clauze în actul
juridic principal fie printr-un act separat (pactum de lege utenda/clauza de
electio juris).
§ alegere tacită a legii aplicabile à trebuie să rezulte, cu un grad rezonabil de
certitudine, din clauzele contractuale sau din imprejurarile cauzei.
Prin alegerea lor, părţile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai
unei părţi din acesta.
Părţile vor putea conveni, în orice moment, să supună contractul altei legi decât cea care
îl guverna anterior.
Orice modificare efectuată de către părţi cu privire la legea aplicabilă, care intervine
ulterior încheierii contractului, nu va aduce atingere validităţii formei contractului şi nu va
afecta în mod negativ drepturile terţilor.
Libertatea de alegere a legii aplicabile cunoaște anumite limite:

nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii ţării care nu permit derogarea prin acord,
atunci când elementele relevante ale situaţiei respective se află la data alegerii în acea ţară,
chiar dacă părţile au desemnat o altă lege ca fiind aplicabilă.
nu pot fi înlăturate dispoziţiile de drept comunitar de la care nu se poate deroga
prin convenţie, atunci când elementele relevante ale situaţiei respective se află la momentul
alegerii în unul sau mai multe state membre, chiar dacă părţile au desemnat ca fiind aplicabilă
legea unui stat terţ.
1.4 Legea aplicabilă în absenţa alegerii
În lipsă de lex voluntatis, legea aplicabilă contractului se determină după criteri
obiective, după cum urmează:
ð contractul de vânzare – cumpărare de bunuri → este supus legii ţării în care îşi
are reşedinţa obişnuită vânzătorul;
ð contractul de prestări servicii → este supus legii ţării în care îşi are reşedinţa
obişnuită prestatorul de servicii;
ð contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locaţiune asupra
unui imobil → este supus legii ţării în care este situat imobilul;
ð contractul de locaţiune având drept obiect folosinţa privată şi temporară a unui
imobil pe o perioadă de maximum şase luni consecutiv → este reglementat de legea ţării în
care îşi are reşedinţa obişnuită proprietarul, cu condiţia ca locatarul sa fie o persoana fizică
şi să isi aibă reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară;
ð contractul de franciză → este supus legii ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită
beneficiarul francizei;
ð contractul de distribuţie → este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa
obişnuită distribuitorul;
ð contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitaţie → este reglementat de
legea ţării în care are loc licitaţia, dacă se poate stabili care este acest loc;
ð orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care reuneşte sau
facilitează reunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare ale
terţilor, astfel cum sunt definite la articolul 4 alineatul (1) punctul 17 din Directiva
2004/39/CE, în conformitate cu normele nediscreţionare, şi care este reglementat de o lege
unică → este reglementat de legea respectivă.
ð când legea aplicabilă nu poate fi stabilită prin încadrarea contractului într-unul
din tipurile specificate mai sus → se aplică legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită
partea contractantă care efectuează prestaţia caracteristică.
ð când legea aplicabilă nu poate fi stabilită nici ca fiind legea ţării în care partea
care trebuie să efectueze prestaţia caracteristică din contract îşi are reşedinţa → se aplică
legea ţării în cu care contractul are cele mai strânse legături.
1.5 Legea aplicabilă condiţiilor de validitate a contractelor

§ Existenţa consimţământului şi validitatea contractului sau a oricărei clauze
contractuale → sunt supuse legii care l-ar reglementa conform regulamentului, dacă
contractul sau clauza respectivă ar fi valabile.
Prin excepţie: pentru a dovedi faptul ca nu şi-a dat consimţământul, o parte

poate invoca legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită, dacă din
circumstanţe reiese faptul că nu ar fi rezonabil să se stabilească efectul
comportamentului său în conformitate cu legea aplicabilă potrivit
regulamentului.
1.6 Legea aplicabilă condiţiilor de formă a contractelor

§ Condiţiile de formă ale contractului încheiat între persoane, sau reprezentanţi ai
acestora, care se află în aceeaşi ţară în momentul încheierii sunt supuse:
→ legii care reglementează condiţiile de fond, în conformitate cu regulamentul, sau
→ legii ţării în care se încheie contractul
§ Condiţiile de formă ale contractului încheiat între persoane, sau reprezentanţi ai
acestora, care se află în ţări diferite la momentul încheierii sunt supuse:
→ legii care reglementează condiţiile de fond, în conformitate cu regulamentul, sau
→ legii oricărei ţării în care se află oricare dintre părţi sau reprezentanţii acestora
sau
→ legii ţării în care, la data respectivă, îşi avea reşedinţa obişnuită oricare dintre
părţile contractante.
§ Actul juridic unilateral menit să producă efecte juridice aflat în legătură cu un
contract încheiat sau care urmează să se încheie este considerat valabil dacă îndeplineşte
condiţiile de formă prevăzute de:
→ legea care reglementează sau ar reglementa contractul pe fond în conformitate
cu regulamentul sau
→ legea ţării în care a fost încheiat actul sau
→ legea ţării în care autorul actului îşi avea reşedinţa obişnuită.
§ Contractul privind un drept real imobiliar sau un drept de locaţiune asupra unui
imobil este supus condiţiilor de formă prevăzute de:
→ legea ţării în care se află situat imobilul în măsura în care:
a) condiţiile în cauză sunt aplicate indiferent de ţara în care este încheiat contractul şi
indiferent de legea care îl reglementează;
b) de la dispoziţiile respective nu se poate deroga prin convenţie.
1.7 Excluderea retrimiterii
Retrimiterea este exclusă de art. 20 Regulamentului (CE) nr. 593/2008, care

prevede că: prin legea determinată ca fiind aplicabilă, se înţelege întregul
sistemul de drept al statului respectiv, cu excepţia normelor de drept
internaţional privat, excluzandu-se acele situaţii în care însaşi regulamentul
dispune altfel.
1.8 Legea aplicabilă interpretării contractului
Interpretarea contractului se realizează după regulile legii aplicabile

contractului. Art. 12 alin. (1) lit. a) din Regulament prevede că legea aplicabilă
contractului reglementează și interpretarea acestuia.
1.9 Legea aplicabilă efectelor contractului
Efectele contractului sunt reglementate de lex contractus. Legea contractului

guvernează : drepturile și obligațiile părților contractante, principiile efectelor
contractelor, riscul contractului, excepția de neexecutare și rezolușiunea
contractului.
1.10 Legea aplicabilă executării contractului
Executarea obligațiilor născute din contract este reglementată, în principiu,

de legea contractului, conform art. 12 alin. (1) lit. b) din Regulament.
De la regula aplicării lex contractus, se admite o excepție, în ceea ce privește
modalitatea de executare și măsurile care pot fi luate în cazul unei executări
defectuoase, situație în care se va aplica legea țării în care are loc executarea
[art. 12 alin. (2) din Regulament].
1.11 Legea aplicabilă răspunderii contractuale
Răspunderea contractuală este guvernată de lex contractus [art.12 alin. (1)

lit. c) din Regulament]. Legea contractului se aplică consecințelor neexecutării
totale sau parțiale a obligațiilor, inclusiv evaluării prejudiciului în măsura în
care aceasta este reglementată de norme de drept, în limitele competenței
conferite oinstanței sesizate de legea sa procedurală.
Legea contractului reglementează:
- consecințele neexecutării sau executării necorespunzătoare a contractului;
- condițiile răspunderi contractuale;
- regimul forței majore și a celorlalte cauze de exonerare de răspundere;
- evaluarea prejudiciului generat de neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a
contractului.
1.12 Legea alicabilă stingerii obigațiilor contractuale și prescripției
Stingerea obligațiilor contractuale ca și prescripția, sunt cărmuite de legea

contractului, conform art. 12 alin. (1) lit. d) din Regulament potrivit căruia, lex
contractus se aplică diferitelor moduri de stingere a obligațiilor, precum și
prescripției și decăderii din drepturi.
1.13 Legea aplicabilă modului de transmitere, transformare și stingere a obligațiilor

contractuale și subrogației
Cesiunea de creanță reprezintă mijlocul specific de transmitere a obligațiilor constând

în acordul de voință prin care creditorul numit cedent transmite în mod voluntar, cu titlu oneros
sau cu titlu gratuit, dreptul său de creanță unei alte persoane numită cesionar care va deveni
astfel creditor în locul său, și care va putea încasa creanța cedată de la debitor.
În sensul Regulamentului, noțiunea de cesiune include: transferurile de creanțe pure și
simple, transferurile de creanțe cu titlu de garanție, precum și gajul sau alte drepturi de garanție
constituite asupra creanțelor.
Raporturile dintre cedent și cesionar cu privire la o creanță față de un terț debitor în
cadrul unei cesiuni de creanță sunt reglementate de legea care se aplică, în temeiul
Regulamentului, contractului dintre cedent și cesionar.
Legea care reglementează creanța cedată sau cu privire la care a avut loc subrogația
determină caracterul cesionabil al acesteia, raporturile dintre cesionar și debitor, condițiile în
care cesiunea sau subrogația îi este opozabilă debitorului, precum și caracterul liberator al
prestației executate de către debitor.
Subrogația este acel mod de transmitere a obligațiilor care constă în înlocuirea
creditorului dintr-un raport juridic obligațional cu o altă persoană care, plătind datoria
debitorului, devine creditor ale acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit.
În funcție de izvorul ei, subrogația este: convențională sau legală.
Conform art. 14 alin. (1) din Regulament, în materia subrogației convenționale,
raporturile dintre creditor și subrogat cu privire la o creanță față de un terț debitor, sunt
reglementate de legea care se aplică, în temeiul Regulamentului, contractului dintre creditor
și subrogat.
Subrogația legală intervine de drept, în anumite cazuri, independent de voința
creditorului și a debitorului. În cadrul unor asemenea raporturi, dacă creditorul, are o creanță
față de o altă persoană (debitor) și dacă un terț are obligația de a-l dezinteresa pe creditor sau l-
a dezinteresat pe creditor în executarea obligației respective, legea care reglementează
obligația terțului de a-l dezinteresa pe creditor determină dacă terțul este îndreptățit să
exercite, în tot sau în parte, împotriva debitorului, drepturile pe care creditorul le avea în
temeiul legii aplicabile raporturilor dintre aceștia.
1.14 Legea aplicabilă unor contracte speciale

1.14.1 Contractele de transport
Legea aplicabilă contractului de transport de mărfuri
În principal → contractul de transport de mărfuri este guvernat de legea aleasă de
părţi (lex voluntatis).
În lipsă de lex voluntatis → contractul de transport de mărfuri peste supus legii țării în
care își are reședința obișnuită transportatorul, cu condiția ca locul de încărcare sau cel de
livrare sau reședința obișnuită a expeditorului să fie, de asemenea, situate în țara respectivă.
Dacă aceste cerințe nu sunt îndeplinite se va aplica legea țării în care este situat locul de
livrare convenit de părți – art.5 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008;
Legea aplicabilă contractului de transport de pasageri
În principal → contractul de transport de pasageri este guvernat de legea aleasă de
părţi (lex voluntatis). Libertarea de alegere este însă limitată. Potrivit art. 5 alin. (2) din
Regulament, părțile pot alege ca lege aplicabilă contractului de transport de pasageri numai
una din următoarele legi:
- legea țării în care se află reședința obișnuită a pasagerului; sau
- legea țării în care se află reședința obișnuită a transportatorului; sau
- legea țării în care se află sediul administrației centrale al transportatorului;
sau
- legea țării unde este situat locul de plecare; sau
- legea țării este situat locul de sosire.
În unele cazuri, în lipsa unei alegeri a legii aplicabile, poate rezulta fără echivoc din
ansamblul circumstanțelor cauzei că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai
strânsă cu o altă țară decât cea menționată anterior, caz în care se ca aplica legea din acea altă
țară.
În lipsă de lex voluntatis → contractul de transport de pasageri peste supus

legea aplicabilă este legea țării în care își are reședința obișnuită pasagerul, cu
condiția ca locul de plecare sau cel de sosire să fie, de asemenea, situate în
țara respectivă. Dacă aceste cerințe nu sunt îndeplinite se va aplica se aplică
legea țării în care își are reședința obișnuită transportatorul.– art.5 alin. (2) din
Regulamentul (CE) nr. 593/2008;
1.14.2 Contractele încheiate cu consumatorii
Contractele cu consumatorii au natură diferită (vânzare – cumpărare, prestări servicii,

etc), însă ceea ce le caracterizează este calitatea de consumator a uneia dintre părți.
Contractul încheiat de o persoană fizică într-un scop care poate fi considerat ca neavând
legătură cu activitatea sa profesională („consumatorul”) cu o altă persoană, care acționează în
exercitarea activității sale profesionale („profesionistul”) → este reglementat de legea statului
în care își are reședința obișnuită consumatorul.
Pentru ca legea statului în care își are reședința obișnuită consumatorul să fie aplicabilă,
trebuie îndeplinite următoarele cerințe:
a) profesionistul să-și desfășoare activitatea comercială sau profesională în

țara în care își are reședința obișnuită consumatorul
sau
b) profesionistul să-și direcționeze prin orice mijloace activitățile către țara în
cauză sau către mai multe țări, printre care și țara în cauză,
și
c) ca respectivul contract să se înscrie în sfera activităților respective.
Dacă cerințele specificate sunt îndeplinite, în aplicarea principiului autonomiei de
voință, părțile au libertatea de a alege și o altă lege aplicabilă contractului decât cea a
reședinței obișnuite a consumatorului (în conformitate cu art. 3 din Regulament). Cu toate
acestea, o astfel de alegere nu poate priva consumatorul de protecția acordată acestuia prin
dispoziții de la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în lipsa unei
alegeri, ar fi fost aplicabilă contractului.
Dacă cerințele specificate nu sunt respectate, legea aplicabilă unui contract încheiat
între un consumator și un profesionist se stabilește potrivit regulilor generale ale
Regulamentului.
Din domeniul de aplicare a legii aplicabile contractelor încheiate cu

consumatorii sunt excluse:
(a) contractele de prestări servicii în temeiul cărora serviciile sunt prestate
consumatorului exclusiv într-o altă țară decât în cea în care acesta își are
reședința obișnuită;
(b) contractele de transport, altele decât contractele privind pachetele de servicii
turistice
(c) contractele privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra
unui bun imobil, altele decât contractele referitoare la dreptul de folosință pe o perioadă
determinată;
(d) drepturile și obligațiile care constituie un instrument financiar și drepturilor și
obligațiilor care constituie clauzelefinanciar și drepturile și obligațiile care constituie clauzele și
condițiile care reglementează emisiunea sau oferta publică și ofertele publice de preluare de
valori mobiliare negociabile și subscrierea și răscumpărarea de unități ale organismelor de
plasament colectiv cu condiția ca aceste activități să nu constituie prestări de servicii financiare;
(e) contractele încheiate în cadrul unui sistem multilateral, care reunește sau facilitează
reunirea de interese multiple de vânzare – cumpărare de instrumente financiare ale terților.
1.14.3 Contractele de asigurare
Prin contractul de asigurare asiguratul se obligă să plateasca o prima asiguratorului, iar

acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului,
despăgubirea sau suma asigurată, denumită indemnizație, în limitele și în termenele convenite.
Pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri majore → se aplică legea
aleasă de părți în conformitate cu regulile generale din Regulament.
Dacă legea aplicabilă nu a fost aleasă de părți → se va aplica legea țării în

care își are reședința obișnuită asigurătorul.
Atunci când din ansamblul circumstanțelor cauzei rezultă fără echivoc faptul că
respectivul contract are în mod vădit legături mai strânse cu o altă țară, se aplică
legea acelei alte țări.
În cazul altor contracte de asigurare, autonomia de voință a părților este limitată, în

sensul că ele pot alege ca lege aplicabilă contractului de asigurare, numai una dintre
următoarele legi:
→ legea oricărui stat membru în care este situat riscul în momentul încheierii
contractului;
→ legea țării în care își are reședința obișnuită titularul poliței de asigurare;
→ în cazul asigurărilor de viață, legea statului membru al cărui cetățean este titularul
poliței de asigurare;
→ pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri limitate la evenimente care survin
într-un alt stat membru decât cel în care este situat riscul, legea respectivului stat membru;
→ în cazul în care titularul poliței dintr-un contract căruia i se aplică prezentul alineat
exercită o activitate comercială sau industrială ori o profesie liberală, iar contractul de asigurare
acoperă două sau mai multe riscuri legate de respectivele activități și sunt situate în state
membre diferite, legea oricăruia dintre statele membre în cauză sau legea țării în care își are
reședința obișnuită titularul poliței.
Dacă legea aplicabilă nu a fost aleasă de părți → se aplică legea statului

membru în care este situat riscul în momentul încheierii contractului.
Pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri pentru care un stat membru impune
obligativitatea asigurării li se aplică următoarele norme suplimentare:
contractul de asigurare nu îndeplinește obligația de asigurare, decât în cazul în care
respectă dispozițiile specifice stabilite în legătură cu asigurarea respectivă de statul membru
care impune obligația. În cazul în care legea statului membru în care este situat riscul conține
dispoziții contrare celor ale legii statului membru care impune obligația de a încheia o
asigurare, prevalează cea din urmă. Prin derogare, un stat membru poate stabili ca
reglementarea contractului de asigurare să se realizeze în conformitate cu legea statului
membru care impune obligația de asigurare.
contractul de asigurare care acoperă riscuri situate în mai multe state membre se
consideră a constitui mai multe contracte, fiecare având legătură cu un singur stat membru.
Potrivit Regulamentului țara în care este situat riscul se determină în conformitate cu articolul 2
litera (d) din a Doua Directivă 88/357/CEE a Consiliului din 22 iunie 1988 de coordonare a
actelor cu putere de lege și actelor administrative privind asigurarea generală directă, alta decât
asigurarea de viață, de stabilire a dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a
libertății de a presta servicii (1), iar, în cazul asigurărilor de viață, țara în care este situat riscul
este țara angajamentului în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (g) din Directiva 2002/83/CE.
1.14.4 Contractele individuale de muncă
Contractul individual de muncă este internaţional dacă:

Þ angajatorul este o întreprindere cu sediul în România, iar angajatul este
cetăţean străin sau persoană cu domiciliul în străinătate;
Þ angajatorul este o întreprindere română, iar angajatul este cetăţean român
dar locul muncii este în strainatate;
Þ angajatorul este o întreprindere străina, iar angajatul este cetăţean străin,
dar locul muncii este în România.
Legea aplicabilă contractului de muncă:

În principal → contractul individual de munca este guvernat de legea aleasă de părţi
(lex voluntatis).
Alegerea nu poate priva însă angajatul de protecţia acordată de dispoziţiile de

la care nu se poate deroga în virtutea legii prin convenţie, ale legii statului ce ar
fi competent aplicabilă în absenţa alegerii - art. 8 alin (1) din
Regulamentului(CE) nr. 593/2008.
În lipsă de lex voluntatis contractul individual de muncă este supus:

- legii statului pe al cărui teritoriu salariatul îşi desfăşoară în mod obişnuit
activitatea (lex loci laboris) – art.8 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr.
593/2008;
- legea ţării în care este situată unitatea angajatoare, atunci când legea aplicabilă nu
poate fi determinată după criteriul locului în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit
activitatea;
- legea ţării cu care contractul individual de muncă are o legătură mai strânsă atunci
când din circumstanţele cazului respectiv rezidă că există o legătură mai strânsă cu această lege
decât cu legea statului pe al cărui teritoriu salariatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea
sau cu legea ţării în care este situată unitatea angajatoare.
1.15 Fiducia
1.15.1 Determinarea legii aplicabile
Fiducia este operațiunea juridică prin care un constituitor transferă drepturi patrimoniale
unui fiduciar, care le exercită cu un scop determinat, în folosul unui beneficiar.
Operațiunea fiduciei este expresă și se realizează în temeiul legii sau a unui contract.
Contractul de fiducie se încheie în formă autentică.
Fiducia → este supusă legii alese de constituitor.
Condițiile de fond ale contractului de fiducie sunt guvernate de lex contractus [art.2659
alin. (2) Cpd civ].
În lipsa alegerii legii aplicabile precum și în cazul în care legea aleasă nu

cunoaște instituția fiduciei → se aplică legea statului cu care fiducia
prezintă cele mai strânse legături.
În determinarea acestor legături, art. 2660 stabilește mai multe criterii, statuate cu titlu
exemplificativ, și anume:
a) locul de administrare a masei patrimoniale fiduciare, desemnat de constituitor;
b) locul situării bunurilor fiduciare;
c) locul unde fiduciarul îşi are reşedinţa obişnuită sau, după caz, sediul social;
d) scopul fiduciei şi locul unde acesta urmează să se realizeze.
1.15.2 Domeniul legii aplicabile

Legea aplicabilă fiduciei reglementează condițiile de validitate, interpretarea, efectele
fiduciei, precum și administrarea ei.
Domeniul legii aplicabile vizează în special:
a) desemnarea, renunţarea şi înlocuirea fiduciarului, condiţiile speciale pe care
trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi desemnată fiduciar, precum şi
transmiterea puterilor fiduciarului;
b) drepturile şi obligaţiile dintre fiduciari;
c) dreptul fiduciarului de a delega în tot sau în parte executarea obligaţiilor sale
sau exercitarea puterilor care îi revin;
d) puterile fiduciarului de a administra şi de a dispune de bunurile din masa
patrimonială fiduciară, de a constitui garanţii şi de a dobândi alte bunuri;
e) puterile fiduciarului de a face investiţii şi plasamente;
f) îngrădirile cu privire la durata fiduciei, precum şi cele cu privire la puterile
fiduciarului de a constitui rezerve din veniturile rezultate din administrarea
bunurilor;
g) raporturile dintre fiduciar şi beneficiar, inclusiv răspunderea personală a
fiduciarului faţă de beneficiar;
h) modificarea sau încetarea fiduciei;
i) repartizarea bunurilor ce alcătuiesc masa patrimonială fiduciară;
j) obligaţia fiduciarului de a da socoteală de modul cum a fost administrată masa
patrimonială fiduciară.
Dacă un element al fiduciei este susceptibil de a fi izolat, în special administrarea acestuia,
atunci el poate fi supus unei legi distincte.
2. Normele conflictuale privind contractele comerciale internaţionale în general
2.1 Condiţiile de fond ale contractului

În principal → se aplică lex voluntatis.
Autonomia de voinţă a părţilor poate fi restrânsă când există clauze prestabilite (ex:
contracte tip, contracte de adeziune, condiţii generale, etc) ceea ce se întamplă relativ des în
materia contractelor bancare, de transport, asigurare.
Dacă părţile au facut trimitere în contractul încheiat la uzanţele comerciale
internaţionale, acestea trebuie considerate, în principiu, ca recepţionate contractului.
În domeniul comerţului internaţional, în scopul simplificării operaţiunilor comerciale şi
pentru a evita apariţia situaţiilor conflictuale generate de unele aspecte ce nu au fost suficient
reglementate prin acordul părţilor, au fost stabilite clauze tip care sunt inserate, de regulă, în
contractele de comerţ exterior.
Camera Internationala de Comert de la Paris a edictat in 1936 Regulile INCOTERMS
(International Commercial Terms) modificate şi completate ulterior, ce cuprind
explicarea clauzelor utilizate în mod frecvent în contractele de comerţ exterior şi exprimate
prin simboluri. Daca părţile unui contract intenţionează să utilizeze o anumita clauză tip,
vor indica simbolul respectiv însoţit de cuvântul INCOTERMS şi anul codificării,
simplificând astfel conţinutul contractului.
De exemplu:
- dacă într-un contract se stipulează că marfa urmează să fie vândută « FOB
Constanţa », părţile au vrut să spună că: vânzatorul trebuie să încarce şi să expedieze
marfa până în portul Constanţa; să suporte cheltuielile de încărcare; să expedieze marfa
folosind transportul maritim; să suporte riscurile până în momentul îmbarcării, în timp ce
cumpărătorului îi incumbă următoarele obligaţii: să plătească cheltuielile de navlosire, să
suporte riscurile din momentul îmbarcării mărfii.
Tot în planul relaţiilor comerciale internaţionale, se admite şi posibilitatea ca un

contract să nu fie supus niciunui sistem de drept al vreunui stat. In acest caz, se consideră ca
aplicabila lex mercatoria care exprimă, în esenţă, ansamblul de uzanţe comerciale
internaţionale practicate de comunitatea comercianţilor.
În lipsă de alegere → contractul este supus legii statului cu care prezintă

legăturile cele mai strânse.
Se consideră ca există atare legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei
caracteristice, are la data încheierii contractului, domiciliul sau, în lipsă,
reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul statutar.
2.2 Condiţiile de formă ale contractului

Regula → forma contractului comercial internaţional este supusă legii aplicabile
condiţiilor de fond ale acestuia.
Contractul se consideră totuşi valabil din punct de vedere al formei dacă:
a) părţile care se găsesc la data când l-au încheiat în state diferite, au îndeplinit
condiţiile de formă prevăzute de legea unuia dintre aceste state;
b) reprezentantul părţii a îndeplinit condiţiile de formă ale statului unde s-a aflat în
momentul încheierii contractului.
1. Arătaţi care este domeniul de aplicare al legii, potrivit art.12 din regulamentul nr.593/2008
2. Care sunt limitele libertăţii de alegere a legii aplicabile?
3. Determinaţi legea aplicabilă condiţiilor de formă a contractelor
4. Care este legea aplicabilă condiţiilor de fond ale contractului internaţional comercial
5. Care sunt condiţiile pentru a califica un contract de muncă ca fiind internaţional?
6. Care este legea aplicabilă contractului de muncă?
Rezolvaţi următoarele grile
1. Nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 593/2008:
a) obligaţiile rezultând din relaţiile de căsătorie
b) obligaţiile rezultând din convenţiile de arbitraj
c) obligaţiile rezultând din contractele de prestări – servicii
2. Intră în domeniul de aplicare al Regulamentului(CE) nr. 593/2008 :
a) obligaţiile care decurg din înţelegeri perfectate anterior încheierii unui contract;
b) obligaţiile născute din raporturile cu autorităţile administrative;
c) obligaţiile rezultând din contractele individuale de muncă
3. Libertatea de alegere exclude posibilitatea părţilor:
a) de a determina legea aplicabilă doar pentru o parte din contract;
b) de a determina o altă lege aplicabilă după încheierea contractului;
c) de a afecta în mod negativ drepturile terţilor prin modificarea legii aplicabile
4. În lipsă de alegere, contractul de vânzare – cumpărare a unui teren este supus :
a) legii locului situării terenului potrivit regulii lex rei sitae;
b) legii statului în care îşi are reşedinţa obişnuită vânzătorul
c) legii locului încheierii contractului potrivit regulii locus regit actum
5. În caz de alegere a legii aplicabile, condiţiile de validitate a unui contract de vânzare -
cumpărare este reglementat de:
a) lex domicilii al vânzătorul dacă bunul nu este un imobil;
b) locul situării bunului dacă este vorba de un imobil;
c) lex voluntatis
6. Dacă părţile unui contract se află în ţări diferite, condiţiile de formă ale contractului
sunt supuse:
a) legii ţării aleasă de părţi
b) legii ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită oricare dintre părţile contractante;
c) legii ţării în care se află oricare dintre părţi
7. Condiţiile de fond ale contractului internaţional comercial, în caz de convenţie a
părţilor, sunt reglementate de:
a) lex voluntatis
b) legea statului cu care contractul prezintă legăturile cele mai strânse
c) regulile INCOTERMS
4. Bibliografie
ü Regulamentului (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma
I).
București, 2008;
2015;
pp.231-243;
generale e obbligazioni, ediția a 5 – a, Volume I, Ed. Utet Giuridica, 2011, pp. 371 – 424;
Economica 2013, pp. 804-841;
ü Richard Plander, Michael Wilderspin, The European Private International Law of
Obligation, Third Edition, Ed. Sweet and Maxwell, 2009;
ü Géraud de Geouffre de la Pradelle, Marie-Laure Niboyet, Droit international privé, 2e
édition, Ed. L.G.D.J, 2009, pp. 513 – 546;
ü H. Heiss, Rome I Regulation, Culegere de studii, Ed. Sellier 2009, pp. 16 –23;
ü P. Mayer, V. Heuze, Droit International Prive,10e edition, Montchrestien 2010, pp.256 –
267.
Tema nr. XXI
Normele conflictuale privind obligațiile extracontractuale
________________________________________________________________________
1. Noţiune
2. Normele conflictuale privind faptele juridice licite
2.1 Legea aplicabilă îmbogăţirii fără justă cauză
2.2 Legea aplicabilă plăţii nedatorate
2.3 Legea aplicabilă gestiunii de afaceri
2.4 Culpa in contrahendo
3. Normele conflictuale privind faptele juridice ilicite
3.1 Norma generală privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale rezultând din
fapte ilicite.
3.2 Legea aplicabilă răspunderii pentru produse defectuoase
3.3 Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg din acte de concurență
neloială
3.4 Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale prejudicii aduse mediului sau din
prejudicii suferite de persoane sau bunuri, ca urmare a unor prejudicii aduse mediului
4. Libertatea de alegere
5. Limitele libertății de alegere a legii aplicabile
6. Domeniul legii aplicabile obligațiilor necontractuale
7 Excluderea retrimiterii
9. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Analiza legii aplicabile faptelor juridice.

- Înțelegerea efectelor Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al
Parlamentului European şi al Consiliului, privind legea aplicabilă
obligaţiilor necontractuale (Roma II), asupra dispozițiilor naționale.
- Analiza domeniului de aplicare a Regulamentul (CE) nr. 864/2007
al Parlamentului European şi al Consiliului, privind legea aplicabilă
obligaţiilor necontractuale (Roma II).
- Studiul asupra aspectelor specifice privind legea aplicabilă
obligațiilor necontractuale.
1. Noţiune
§ Faptele juridice, stricto sensu → evenimente naturale, produse fără intervenţia
omului, care dau naştere la efecte juridice, în temeiul legii.
§ Fapte juridice, lato sensu → acte şi fapte juridice stricto sensu.
Faptele juridice pot fi :
- licite ( îmbogatirea fără justă cauză, gestiunea de afaceri, plata nedatorată) şi
- ilicite (delictul civil)
Faptele juridice, atât cele licite cât şi cele ilicite (delicte civile) pot prezenta elemente de
extraneitate, aducând astfel în prim plan problema soluţionării unor conflicte de legi.
Legea aplicabilă obligaţiilor extracontractuale, rezultate din fapte juridice licite

sau ilicite este reglementată de Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al
Parlamentului European şi al Consiliului, privind legea aplicabilă
obligaţiilor necontractuale (Roma II) [art. 2641 alin. (1) Cod civ.] iar în
pentru materiile care nu intră sub incidenţa reglementărilor Uniunii Europene
se aplică legea care cârmuieşte fondul raportului juridic preexistent între părţi,
dacă nu se prevede altfel prin convenţii internaţionale sau prin dispoziţii
speciale [art. 2641 alin. (2) Cod civ.].
2. Normele conflictuale privind faptele juridice licite
2.1 Legea aplicabilă îmbogăţirii fără justă cauză

a) Obligaţia necontractuală care decurge din îmbogăţirea fără justă cauză, ce se referă
la un raport existent între părţi, fie că este rezultat dintr-un contract sau faptă ilicită → este
supusă legii statului care reglementează raportul respectiv.
b) Când legea aplicabilă nu poate fi stabilit potrivit criteriului menţionat la punctul a)→
se aplică legea reşedinţei, dacă părţile au reşedinţa obişnuită în acelaşi stat la momentul
producerii faptului cauzator al îmbogăţirii fără justă cauză.
c) Dacă legea nu poate fi stabilită în baza celor două criterii menţionate la punctele a) şi
b) se aplică legea ţării în care s-a produs îmbogăţirea fără justă cauză.
d) Atunci când din circumstanţele referitoare la caz, rezultă că obligaţia necontractuală
rezultată din îmbogăţirea fără justă cauză are în mod vădit legătură cu o altă ţară decât cea
determinată potrivit criteriilor de la punctele a), b) şi c) → se aplică legea acelei ţări.
2.2 Legea aplicabilă plăţii nedatorate

În cazul plăţii nedatorate se aplică legea incidentă îmbogăţirii fără justă cauză.
2.3 Legea aplicabilă gestiunii de afaceri
a) Obligaţia necontractuală care decurge din gestiunea de afaceri, ce se referă la un
raport existent între părţi, fie că este rezultat dintr-un contract sau faptă ilicită, raport strâns
legat de respectiva obligaţie necontractuală → este supusă legii statului care reglementează
raportul în cauză.
b) Când legea aplicabilă nu poate fi stabilit potrivit criteriului menţionat la punctul a)→
se aplică legea reşedinţei, dacă părţile au reşedinţa obişnuită în acelaşi stat la momentul
producerii faptului cauzator de prejudicii.
c) Dacă legea nu poate fi stabilită în baza celor două criterii menţionate la punctele a) şi
b) → se aplică legea ţării în care are loc gestiunea de afaceri.
d) Atunci când din circumstanţele referitoare la caz, rezultă că obligaţia necontractuală
rezultată din gestiunea de afaceri are în mod vădit legătură cu o altă ţară decât cea determinată
potrivit criteriilor de la punctele a), b) şi c) → se aplică legea acelei ţări.
2.4 Culpa in contrahendo
Culpa in contrahendo concept autonom, comunitar, ce include

nerespectarea obligației de informare şi întreruperea negocierilor contractuale.
Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg din înțelegerile la care se ajunge
înainte de semnarea unui contract, indiferent dacă respectivul contract a fost efectiv semnat sau
nu, este:
ð legea aplicabilă contractului în cauză sau legea care ar fi fost aplicabilă
contractului dacă acesta ar fi fost încheiat.
Dacă legea aplicabilă nu poate fi stabilită potrivit criteriului mai sus menționat, se aplică:
ð legea statului în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul
cauzator de prejudicii şi indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte
ale respectivului fapt; sau
ð legea țării în care părțile au reședința obișnuită, în cazul în care acestea şi au
reşedința obişnuită în aceeaşi țară în momentul producerii faptului cauzator de prejudicii, sau
ð în cazul în care reiese clar, din toate circumstanțele referitoare la caz, că obligația
necontractuală rezultată din înțelegerile la care se ajunge înainte de semnarea unui contract are
în mod vădit mai multă legătură cu o altă țară decât cea prevăzută prevăzută după criteriile de
mai sus, se aplică legea acelei alte țări.
3. Normele conflictuale privind faptele juridice ilicite
3.1 Norma generală privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale rezultând

din fapte ilicite.
ð Obligaţiile necontractuale rezultând din fapte ilicite → sunt supuse legii statului pe
teritoriul căruia s-a produs prejudiciul (lex loci laesionis), indiferent în ce ţară are loc faptul
cauzator de prejudicii şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele indirecte ale
respectivului fapt.
ð Dacă persoana a cărui răspundere este invocată şi persoana care a suferit prejudiciul
au reşedinţa obişnuită pe teritoriul aceluiaşi stat în momentul producerii prejudiciului → se
aplică legea acestei ţări.
ð Atunci când din circumstanţele referitoare la caz, rezultă că fapta ilicită are în mod
vădit mai multă legătură cu o altă ţară decât cea determinată potrivit criteriilor de mai sus → se
aplică legea acelei ţări.
3.2 Legea aplicabilă răspunderii pentru produse defectuoase
Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg din prejudicii cauzate de un
produs este:
a) legea ţării în care persoana care a suferit prejudiciul şi-a avut reşedinţa obişnuită
în momentul producerii prejudiciului, în condiţiile în care produsul a fost comercializat în ţara
respectivă, sau
b) legea ţării în care s-a achiziţionat produsul, dacă produsul a fost comercializat în
ţara respectivă; sau,
c) legea ţării în care a fost cauzat prejudiciul, dacă produsul a fost comercializat în ţara
respectivă.
d) legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită persoana a cărei răspundere este
invocată, dacă această persoană nu putea să prevadă, în mod rezonabil, comercializarea
produsului respectiv sau a unui produs de acelaşi tip în ţara a cărei legislaţie este aplicabilă în
temeiul criteriilor de la punctele a), b) şi c).
e) în cazul în care, din toate circumsţantele referitoare la caz, reiese clar că fapta ilicită
are în mod vădit mai multă legătură cu o altă ţară decât cea menţionata la punctele a) – d), se
aplică legea acelei ţări.
3.3 Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg din acte de concurență
neloială sau din restrângerea concurenței
Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg dintr-un act de concurență
neloială este:
ð legea țării în care sunt sau pot fi afectate relațiile concurențiale sau interesele
colective ale consumatorilor.
ð legea determinată potrivit regulii generale aplicabile în materia obligaţiilor
necontractuale (art.4 din Regulament) dacă actul de concurență neloială afectează exclusiv
interesele unui anumit concurent.
Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg din restrângerea concurenței
este:
ð legea țării în care piața este sau poate fi afectată.
ð legea instanței sesizate de la domiciliul pârâtului, în cazul în care piața este sau
poate fi afectată în mai multe țări, cu condiția ca piața din respectivul stat membru să fie printre
cele afectate direct şi substanțial de restrângerea concurenței din care decurge obligația
necontractuală pe care se întemeiază cererea reclamantului.
3.4 Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale prejudicii aduse mediului sau din
prejudicii suferite de persoane sau bunuri, ca urmare a unor prejudicii aduse mediului
ð legea stabilită în conformitate cu regula generală (articolul 4 alin.1 din regulament),
cu excepția cazurilor în care persoana care pretinde despăgubiri pentru aceste prejudicii doreşte
să-şi întemeieze acțiunea pe legea țării în care a avut loc faptul cauzator de prejudiciu.
4. Libertatea de alegere
Părțile au posibilitatea de a alege, de comun acord, legea care să reglementeze

obligațiile necontractuale născute între ele:
- printr-un acord încheiat ulterior producerii faptului cauzator de prejudicii;

sau
- printr-un acord liber negociat anterior producerii faptului cauzator de
prejudicii, în cazul în care toate părțile implicate desfăşoară o activitate
comercială.
Modalităţi de exprimare a libertăţii de voinţă:
§ alegere expresă a legii aplicabile;

§ alegere tacită a legii aplicabile, trebuie să rezulte, cu un grad rezonabil de
certitudine, din circumstanțele referitoare la caz și nu poate aduce atingere
drepturilor terților.
5. Limitele libertății de alegere a legii aplicabile
Libertatea de alegere a legii aplicabile cunoaște anumite limite:
nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii ţării care nu permit derogarea prin acord, atunci
care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc faptul
cauzator de prejudicii, se află în acea țară, alta decât aceea a cărei lege a fost aleasă.
nu pot fi înlăturate dispoziţiile imperative de drept comunitar de la care nu se poate
deroga prin convenţie, atunci când toate elementele relevante ale situaţiei respective, în
momentul în care a avut loc faptul cauzator de prejudicii, se află în unul sau mai multe state
membre la momentul alegerii, chiar dacă părţile au desemnat ca fiind aplicabilă legea unui stat
terţ.
6. Domeniul legii aplicabile obligațiilor necontractuale
Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale, reglementată de Regulamentul (CE) nr.

864/2007, reglementează în special:
· temeiul şi întinderea răspunderii, inclusiv identificarea persoanelor care pot

răspunde delictual pentru faptele lor;
· motivele de exonerare de răspundere, de limitare şi de partajare a răspunderii;
· existența, natura şi evaluarea prejudiciului invocat sau a despăgubirilor
solicitate;
· în limitele competenței conferite instanței prin codul său de procedură,
măsurile asigurătorii pe care le poate adopta o instanță pentru a preveni sau
înceta vătămarea sau prejudiciul sau pentru a asigura acordarea de
despăgubiri;
· posibilitatea sau imposibilitatea transmiterii dreptului de a invoca prejudiciul
sau a pretinde despăgubiri, inclusiv prin succesiune;
· persoanele care au dreptul la despăgubiri pentru prejudicii personale;
· răspunderea pentru fapta altuia;
· modalități de stingere a obligațiilor şi normele care reglementează prescripția
şi decăderea, inclusiv regulile cu privire la începerea, întreruperea şi
suspendarea termenelor de prescripție şi decădere.
7. Excluderea retrimiterii
Retrimiterea este exclusă de art. 24 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007, care prevede
că :
● Aplicarea legii oricărei țări menționate în regulament înseamnă aplicarea normelor de
drept în vigoare în țara respectivă, cu excepția normelor sale de drept internațional privat.
ð Trimiterea se realizeaza la dreptul material sau substanțial al statului a

cărei lege se declară competentă potrivit regulamentului.
1. Determinați legea aplicabilă îmbogăţirii fără justă cauză.

2. Analizați utilizând ca material de lucru Regulamentul (CE) nr. 864/2007, domeniul de
aplicare al acestuia.
3. Care este norma generală privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale rezultând din
fapte ilicite?
4. Care este domeniul de aplicare a legii aplicabile obligațiilor necontractuale?
Rezolvaţi următoarele grile
1. Obligaţia necontractuală care decurge din îmbogăţirea fără justă cauză este supusă:
a) legii reşedinţei obișnuite a părţilor, cu condiția ca măcar una dintre ele să aibă reşedinţa în
statul unde s-a produs faptul cauzator al îmbogăţirii fără justă cauză;
b) legea statului care reglementează raportul juridic din care se naște obligația necontractuală;
c) întotdeauna legii locului producerii faptului cauzator al îmbogăţirii fără justă cauză.
2. Prin noțiunea de trimitere la legea unui stat, conform Regulamentului (CE) nr.
864/2007, se înțelege:
a) trimiterea la întregul sistemul de drept, inclusiv la normele de drept internațional privat ;
b) trimiterea la normele de drept material sau substanțial;
c) trimiterea la normele de drept material în măsura în care nu contravin dispozițiilor
comunitare în materie;
3. Libertatea de alegere exclude posibilitatea părţilor:
a) de a înlătura dispoziţiile legii ţării care nu permit derogarea prin acord;
b) de a determina o altă lege aplicabilă înainte de producerea faptului cauzator de prejudicii;
c) de a afecta în mod negativ drepturile terţilor prin alegerea legii aplicabile.
4. Legea aplicabilă răspunderii pentru daunele pricinuite persoanei din accident, este:
a) legea statului pe teritoriul căruia s-a produs accidentul;
b) legea statului pe teritoriul căruia s-a produs prejudiciul;
c) legea aleasă de părți, ulterior producerii prejudiciului.
9. Bibliografie
ü Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului, privind legea

aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II) ;
București, 2008;
2015;
Universul Juridic, Buucrești, 2018ü Tito Ballarino, Diritto Internazionale privato italiano,
settima edizione, Ed. Cedam 2011, pp.247 – 286;
generale e obbligazioni, ediția a 5 – a, Volume I, Ed. Utet Giuridica, 2011, pp. 427 – 477;
Economica 2013, pp. 785 – 803.

2018 - 10 - 30 Curs - Drept International Privat II - 2018 PDF

Încărcat de

Informații document

Descriere originală:

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2018 - 10 - 30 Curs - Drept International Privat II - 2018 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU “ BUCUREŞTI

DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT

Lect. Univ. Dr. NIȚĂ MARIA CAROLINA

- Cunoaşterea specificității și a trăsăturilor caracteristice ale dreptului

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 5 ore

Trăsături care definesc şi individualizează dreptul internațional privat:

Þ ramură de drept ce aparține sistemului de drept intern al fiecărui stat.

1.2 Obiectul de reglementare

ð Relațiile juridice caracterizate prin aceea că au în componență un element străin, ce

1.3 Raportul juridic de drept internațional privat

Trăsăturile caracteristice raportul juridic de drept internațional:

1.4 Elementul de extraneitate

Elementul străin sau de extraneitate  simplă împrejurare de fapt datorită

Trăsăturile caracteristice elementului de extraneitate:

ü nu este un element de structură al raportului juridic de drept international privat,

în legătură cu În legătură cu În legătură cu CONȚINUTUL

- cetățenia, - locul situării bunului - locul nașterii raportului juridic

1.5 Metoda de reglementare

Analiza metodelor de reglementare

1.5.1 Metoda conflictuală (conflictualistă)

§ presupune alegerea legii competente întrucât, în principiu, norma

1.5.2 Metoda utilizării legilor de aplicație imediată.

1.5.3 Metoda normelor materiale

1.5.4 Metoda proper law

3. Întrebări, exerciţii, aplicaţii

1. Domeniul Dreptului Internațional Privat

- Înţelegerea noţiunii de domeniu al dreptului internaţional privat;

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore

1.1 Noțiunea de domeniu al dreptului internațional privat

Constituie domeniu al dreptului internațional privat materiile privind conflictul de legi,

1.2.1 Conflictul de legi

Elementele esențiale ale conflictului de legi sunt:

Clasificare. Potrivit doctrinei există mai multe tipuri de conflicte de legi :

Þ în funcție de aplicarea legilor în spațiu și timp:

1.2.2 Conflictul de jurisdicții

1.2.3 Condiția juridică a străinului

2. Delimitarea dreptului internațional privat de alte ramuri de drept

2.1.1 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul civil

2.1.2 Corelația intre dreptul internațional privat și dreptul penal

2.1.3 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul administrativ

2.1.4 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul fiscal

3. Întrebări, exerciţii, aplicaţii

- Identificarea categoriilor de norme specifice dreptului

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

Normele conflictuale nu reglementează direct un raport juridic cu

Natura normelor conflictuale  norme instrument.

1.2 Structura normei conflictuale

Elemente de structură ale normei conflictuale:

Art. 2.613 din Codul Civil - posesie

Art. 2.626 din Codul Civil - formele de publicitate efectuate în

Art. 2.586 din Codul Civil - vârsta minimă legală;

è Legătura → parte a normei care indică legea competentă a cârmui raportul

Exemple privind structura normei:

Art 2.587 alin. 1 din Codul Civil

forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se

Art 2.625 din Codul Civil

Legătura normei conflictuale se poate prezenta într-unul din următoarele feluri:

1.3 Punctele de legătură

Punctul de legătură → criteriu prin intermediul căruia se asigură localizarea raportului

Punctele de legătură se clasifică în două categorii :

§ puncte de legatură fixe (nu suferă schimbări).

§ Concursul punctelor de legătură

Elementul străin sau de extraneitate simplă împrejurare de fapt datorită

Natura normelor conflictuale norme instrument.