Sunteți pe pagina 1din 229

UNIVERSITATEA “ANDREI ŞAGUNA”

PARTIDE POLITICE ŞI GRUPURI DE PRESIUNE


NOTE DE CURS

Lector Univ. Dr. Marian Zidaru

1
CUPRINS

Capitolul 1. Considerente generale asupra partidelor. Definitii. Noţiuni


fundamentale....................................................................................................p. 3
Capitolul 2. Partidul politic. Fenomenul partizan........................................p. 11
Capitolul 3 Originea partidelor politice.........................................................p. 16
Capitolul 4. Elemente de baza ale structurii partidelor politice...................p. 22
Capitolul 5: Sistemele de
partide.....................................................................p. 29
Capitolul 6. Cu ce probleme se confruntă democraţia
partinică?................p. 33
Capitolul 7 Critica la adresa
partidelor ..........................................................p. 43
Capitolul 8 Partidele şi mass-media………………………………………….p. 55
Capitolul9: Cu ce probleme se confruntă democraţia partinică.....................p. 68
Capitolul 10 Implicarea politică.........................................................................p. 77
Capitolul 11. Sistemul partidelor politice din România în Epoca Modernă..p. 81.
Capitolul 12 Activitatea partidelor politice în Parlamentul European..........p. 128
Capitolul 13 Grupurile de presiune şi grupurile de
interese...........................p. 136
Capitolul 14. Finanţarea partidelor politice în
Europa………………………p. 153
Bibliografie………………………………………………………………………p.
195

2
CAPITOLUL I CONSIDERENTE GENERALE ASUPRA
PARTIDELOR. DEFINIŢII. NOŢIUNI FUNDAMENTALE

I PARTIDE POLITICE. DEFINIŢII

Scopul partidelor politice este cucerirea puterii politice si de aici


deriva doua definitii. Definitia in sens larg stipuleaza ca partidele politice
sunt acele asociatii care participa la lupta pentru putere. Definitia in sens
restrans consemneaza ca partidele politice sunt organizatii care vizeaza
prin lupta parlamentara cucerirea si influentarea puterii si care sunt legate
de regimul democratic al puterii.
Filosofia moderna (de la iluministii francezi ca Montesquieu si pana
la Jefferson) respinge fenomenul partitist datorita conflictul pe care acesta
il induce in interiorul statului. Pentru Rousseau care considera democratia
directa ca unica forma de democratie si ca atare democratia devenea
imposibila, reprezenativitatea parlamentarilor devenea o forma de sclavaj
politic. Montesquieu considera ca republica poate fi democratica sau
aristocratica, insa cea democratica nu poate functiona decat in cazul
statelor mici (democratia este directa in viziunea acestuia). El explica
cauzele aparitiei paridelor politice dar isi manifesta suspiciunea in privinta
3
guvernarii prin partide si al caracterului conflictual al societatii care se
bazeaza pe partide politice. Partidele politice pot duce la un conflict intre
executiv si legislativ. In plina perioada a alegerii constitutiei americane
(1787) „Scrierile federaliste” reprezinta punctul de vedere al celor care
sustineau necesitatea unui guvernamant puternic si sprijinul pe care acestia
il dadeau transformarii confederatiei in federatie. Madison elaboreaza o
teorie a factiunilor politice, primul nume al partidelor care insa
evidentieaza aspectele nocive ale aceste organizatii. Factiunile contribuie
la instaurarea dictaturii, deci pentru el solutia o constituia federalizarea.
Primii doi cercetatori ai fenomenului partitist, Moisei Ostrogorschi si
Robert Michels, vor critica partidele politice pornind de la opozita
rousseauniana. Prima lucrare despre partide politice apare in 1901 cu
numele de „ Partidele politice si democratia” pubicata de M.
Ostrogorschi. El analizeaza evolutia in secolul XIX a partidelor politice
americane si englezesti. El acuza deriva antidemocratica a partidelor
poltice pentru a ramane in contact cu cetatenii. Analizand partidele
americane acesta acuza transformarile acestora, odata cu cresterea corpului
politic, ca pe o manipulare care vicieaza vointa generala. Odata cu 1828 se
transforma sistemul de alegere a presedintilor americani. Andrew Jackson
presedintele ales atunci era reprezentantul partidului democrat.
In 1913 Robert Michels publica lucrarea „Tendinte oligarhice ale partidelor
politice” in care analizeaza raporturile dintre structura de partid si democratie. Michels
face un studiu monografic al Partidului social-democrat german. Analiza demonstreaza
ca partidele politice sunt organizatii si ca orice organizatie se birocratizeaza. Acest
proces se datoreaza profesionalizarii politice. Totodata Michels precizeaza ca cu cat un
grup este mai organizat cu atat el este mai oligarhic ceea ce reprezinta ”legea de fier a
oligarhiei”. Conform opiniei acestui autor partidele politice ar trebui interzise. O
conceptie total diferita de cele prezentate anterior o are Raymond Aron in lucrarea
„Democratia si totalitarismul” acesta elaboreaza o teorie a societatii democratice in care
rolul central il joaca partidele politice. Aron deosebeste intre societatile totalitare in care
pe langa o ideologie unica, disparitia societatii civile, se caracterizeaza si prin existenta
factica a unui singur partid. Toate acestea spre deosebire de societatea democratica care
se caracterizeaza printr-un sistem constituional in care partidele politice au datoria de a
respecta regulile jocului, de a recunoaste indreptatirea altor pozitii si de a asigura
guvernarea pe perioade de timp limitate. Regulile jocului sunt atat juridice cat si
implicite, pe care partidele politice le respecta chiar daca sunt mai putin conforme cu
legea. Definitia partidelor politice difera in functie de criteriul ales:
doctrina sau organizatia si scopul. In 1815 Benjamin Constant definea
partidele politice ca reuniuni de oameni care profeseaza aceeasi doctrina.
Aceasta definitie corespunde unei societati in care participarea politica este
redusa, organizatia de partide este cvasiexistenta iar conflictul este de tipul
4
aristocratie – burghezie. Dupa 1832 sistemul electoral in Marea Britanie se
reformeaza, organizatia incepe sa devina elemenul importatnt al partidului
politic. Hans Kelsen definea partidele politice ca ”formatiuni ce grupeaza
indivizi cu aceleasi orientari politice pentru a le asigura o influenta reala
asupra gestionarii treburilor publice”. Aceasta definitie reprezinta statul
liberal de la sfarsitul secolului XIX, un stat neiterventionist ce exercita
doar functii esentiale si in care partidele politice concura la definitivarea
spatiului politic.
In secolul XX autorii propun o schimbare a definirii partidelor
politice accenuand pe scopul acestora care ar trebui sa fie cucerirea sau
influentarea puterii. George Burdeau in „Tratat de stiinta politica” (vol.8)
sustinea ca partidele politice sunt un grup de indivizi care profesand
acelasi opinii politice face eforturi de a impune un punct de vedere care sa
atraga un numar cat mai mare de cetateni si cauta sa cucerasca puterea sau
cel putin sa o influenteze. Aceste definitii acentueaza asupra finalitatii
partidelor politice insa neglijeaza latura guvernamentala a acestora, nu
explica ce fac partidele dupa cucerirea puterii.
Giovani Sartori definea partidele politice in cartea cu acelasi nume
publicata in 1866 ca acele organizatii care isi propun sa impuna in
pozitiile cheie ale societatii oameni care pot influenta mersul lucrurilor in
raport cu principiile asumate. O definiţie minimă ar putea suna după cum
urmează: Un partid reprezintă "o grupare de cetăţeni care împărtăşesc
aceleaşi idei şi care şi-au propus să-şi impună viziunile politice
comune ". Ceva mai detaliate sunt următoarele două definiţii: "Partidele
1

sunt asociaţii de cetăţeni care împărtăşesc idei comune, care contribuie


cu propuneri programatice în vederea soluţionării unor probleme de
ordin politic şi care nominalizează candidaţi în vederea ocupării unor
locuri în parlament şi guvern, pentru ca în urma unor rezultate
favorabile obţinute în cadrul alegerilor să îşi poată transpună programul
în realitate .""Partidele sunt asociaţii de cetăţeni care îşi exercită
2

permanent sau temporar (...) influenţa asupra sferei politice şi care îşi
doresc să reprezinte poporul (...), lucru care depinde de situaţia reală
generală, de dimensiunile organizaţiei respective, de numărul
membrilor acesteia, de modul în care se prezintă în faţa opiniei publice
şi de seriozitatea ţelurilor propuse (...) ." Sergiu Tamas în Dictionar politic.
3

Institutiile democratiei si cultura civica, defineste partidele politice astfel: Organizatie


al carei obiectiv este de a cuceri si exercita puterea în societate, distingându-se de alte
organizatii, care urmaresc doar sa influenteze puterea, fara a încerca sa o exercite (este
1 Rainer-Olaf Schultze; din: Pipers Wörterbuch zur Politik]
2 Waldemar Besson/Gotthard Jasper, Das Leitbild der modernen Demokratie, Bonn BpB 1990
3 [Legea germană a partidelor din 1967, § 2 alin. 1]
5
vorba de grupurile de presiune, care s-ar vrea pereche de contrarii cu partidul politic în
jocul puterii). Organizatie relativ durabila, formata din persoane, care împartasesc
aceeasi conceptie ideologica, subscriu la un set comun de valori si actioneaza pentru
cucerirea puterii, pentru aplicarea programului propriu, prin politici interne si externe ...
spre deosebirede grupul de presiune, un partid se remarca prin organizarea sa formala
(statut, program, organisme de conducere) si prin obiectivul sau social, de a lua în
stapânire „masina de guvernare” a societatii4. Aceasta ar fi o definitie compozita a
partidului si toate celelalte definitii o întaresc într-un fel sau altul. Catalin Zamfir, Lazar
Vlasceanu (coord.), în Dictionar de sociologie, subliniaza ca majoritatea definitiilor
complexe vin din partea sociologilor. În lucrarea citata, Dimitrie Gusti explica pe înteles
problema partidului în complexul analizei societatii. Partidul politic este o organizatie
al carui obiectiv final este influentarea puterii guvernamentale, în vederea promovarii
intereselor politice, economice, ideologice, culturale, ale unor grupuri, clase sau
fractiuni de clasa, comunitatii locale, etnice, religioase. Partidul politic e o institutie
specifica sistemului politic modern, structurata în forme apropiate de cele actuale, în a
doua jumatate a sec. XIX. Afirmarea partidelor politice este asociata cu extinderea
democratiei si cu cresterea interesului maselor pentru viata politica. (sufragiul
universal, sistemele parlamentare etc.)5. Pentru sociologul Norman Goodman în
Introducere în sociologie, chiar daca se refera, în mod expres, la Statele Unite, o serie
de observatii sunt cu caracter general. Partidele politice sunt organizatii ale celor cu
atitudini si interese simulare, care încearca sa câstige controlul autoritatii politice6.
Vorbind despre putere, legitima sau nelegitima, spune ca puterea este râvnita de politica,
ea este considerata cuvenita, atât de cei care o exercita, cât si de cei asupra carora este
exercitata. Aceasta ar fi autoritatea. Silviu Brucan, în Îndreptar-dictionar de politologie,
face o definire a partidelor politice si grupurilor de presiune, pentru ca apoi, sa le
concretizeze cu diverse articole, ale sale sau ale altora, el le numeste „Articole de
analiza”, care, fara a fi fost scrise anume pentru o carte cum este aceasta, raspund, în
mare parte întrebarilor fundamentale ale subiectului. Selectarea lor este facuta inteligent,
dar, asa cum e cunoscut, ca expresie a valorilor unui articol, el nu închide o problema,
ci, lasa deschideri pentru un viitor, care se refuza certitudinilor imediate. În acest caz,
dupa Brucan, partidele sunt organizatii politice structurate, articulate si ierarhizate,
care lupta pentru cucerirea puterii, sau participa la exercitarea ei. De regula, un partid
politic apare pentru a reprezenta, în viata politica a tarii, interesele unui grup social; cu
cât acel grup social este mai numeros, partidul sau politic este mai omogen si compact.
Daca este mai redus numericeste si deci, dispune de mai putine voturi, partidul devine
mai eterogen, pentru a capta sprijin electoral si dela alte grupuri sociale7. George
4 Sergiu Tamas, Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura civica, Ed. Academiei Române,
Bucuresti, 1993, p. 202
5 Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu (coord.), Dictionar de sociologie, Ed. Babel, Bucuresti, 1993,
pp. 421-422
6 Norman Goodman în Introducere în sociologie, Ed. Lider, Bucuresti, 1992, p. 481, 308, 317
7 Silviu Brucan, Îndreptar-dictionar de politologie, Editura Nemira, Bucuresti, 1993, p. 72-73
6
Voicu, în Sistemele de partide în democratiile occidentale, în problema care si-o pune
„în cautarea unei definitii”, face un adevarat istoric al definitiilor, ajungând la concluzia:
Analiza de continut a diverselor definitii date partidelor, remarca o extraordinara
unitate de diversitate. Trei elemente esentiale revin obsesiv în aceste definitii:
1. Partidul politic este o asociatie de timp liber,
1. Având drept fundament un proiect politic (ideologie, doctrina, credinta,
opinii, idei sau vederi politice),
2. În numele caruia actioneaza pentru a cuceri puterea (total sau partial) prin
intermediul alegerilor, si pentru a o exercita nemijlocit8.
George Voicu admite ca accentul cade, totusi, sociologic cel putin, pe organizatie.
Joseph LaPalombara si Weiner, au stabilit patru criterii pe care o organizatie trebuie sa le
îndeplineasca pentru a fi, într-adevar un partid politic:
1. O organizatie durabila, în sensul ca ea sa aiba o speranta de viata politica superioara
liderilor sai;
2. O organizatie completa, în sensul ca trebuie sa se întinda, de la nivel central pâna la
esaloanele centrale;
3. Vointa de libertate, de a exercita în mod direct puterea, singur sau cu alte partide, la
nivel national sau local. Acest criteriu, diferentiaza partidele de grupurile de presiune,
acestea din urma, cautând doar sa influenteze puterea, nu s-o detina;
4. Vointa de a cauta sprijin popular atât la nivelul militantilor ca si al alegatorilor, prin
acest criteriu, partidele se disting de cluburi (fie acestea si politice).
În acest context, Vasile Nazare, în Politologie, face o retrospectiva a evolutiei definitiei,
a „conceptului de partid politic”, pentru ca, în final, autorul sa declare „Din punctul
nostru de vedere, partidul semnifica un tip de organizatie cu caracter politic, care, prin
participarea la competitia politica, urmareste cucerirea, exercitarea sau influentarea
puterii în vederea promovarii propriilor interese, ideologii si programe de organizare si
conducere unitara a societatii”9.
P.P.Negulescu, în Partidele politice, ar parea ca rezolva problema la nivel
axiomatic. Numai ca, asa cum se spune si în prefata, si în cuvântul înainte, din martie
1926, cartea analizeaza fenomenul politic si al partizanatului, în acest context, foarte
larg, cu o bibliografie esentiala a timpului, dar se opreste în ultima instanta si asupra
unor posibile definitii. Prin partide politice, spune Negulescu, se înteleg, dimpotriva, nu
ca în cazul revolutiei Franceze, grupari de cetateni, care îsi recunosc reciproc
legitimitatea si nu-si tagaduiesc, prin urmare, dreptul la existenta. Este evident, ca nici
unul nu crede despre celalalt, ca manevreaza „idei ilicite”. În rest, e o parte istoricista a
problemei, autorul vorbind mai ales de guvernari, de regimuri si de problema declarata
accentuat în titlu Partidele politice, se sustrage astfel, unei definitii certe10.

8 George Voicu, Sistemele de partide în democratiile occidentale, în „Revista de cercetari


sociale”, nr. 1 din 1996, p. 27-30
9 Vasile Nazare, în Politologie, Ed. Academiei Navale „Mircea cel Batrân”, Constanta, 2002,p. 80-81.
10 P.P.Negulescu, în Partidele politice, Ed. Garamond, Bucuresti, 1926
7
Dimitrie Gusti, în Partidul politic, sociologia unui sistem al partidului politic,
republicat în Doctrinele partidelor politice, defineste ca exemple concrete, - desi declara
de mai multe ori ca se refuza concretetei, identitatilor, nume de partide, nume de tari, -
ce este un partid politic si, mai ales, ce nu este. El ne ofera posibilitatea unor mai multe
categorii de definitii. Dar, îndrazneste, în primul rând, una de sinteza. El spune ca:
pentru a simplifica discutia, vom da de la început o definitie a partidului politic, asa
cum întelegem noi, si credem ca trebuie sa se înteleaga, definitie care sa cuprinda toate
elementele lui constitutive, adica acele elemente, fata de care, o grupa sociala, nu poate
fi conceputa ca partid politic. Aceasta definitie trebuie sa sune astfel: Partidul politic
este o asociatie libera de cetateni, uniti în mod permanent în interese si idei comune, de
caracter general, asociatie ce urmareste, în plina lumina publica, a ajunge la puterea de
a guverna, pentru realizarea unui ideal etic social ... definitia de mai sus, are meritul,
cred, a da limite bine precise si a trage linii deosebit de clare, fata de toate unitatile
sociale, cu care, de obicei, partidele politice se confunda11. Dimitrie Gusti
apreciază partidul politic ca fiind „ una dintre cele mai sugestive şi mai
interesante personalităţi colective”12.Însira sase caracteristici, care-l definesc si
în acelasi timp, îi confera o identitate care-si refuza orice confuzie, orice confundare cu
altfel de organizatii, care sunt fie factiuni, fie grupuri de interese, fie grupuri de presiune.
Elementele constitutive ale unui partid politic sunt:
1. Primul element constitutiv al partidului politic consta în faptul ca este definit ca o
asociatie libera de cetateni. Libera, deci, nu data ca unitate sociala: familie, casta, etc.
2. În al doilea rând, aceasta asociatie libera de cetateni este unita în mod permanent.
3. În al treilea rând, este necesar ca membrii sa fie cetateni români, deci, sa fie organul
acelei societati, care se circumscrie unui spatiu national, statal.
4. În al patrulea rând, aceasta asociatie, libera de cetateni trebuie sa urmareasca a ajunge
neaparat la puterea de a guverna.
5. În al cincilea rând, aceasta straduinta de a ajunge la putere sa se faca deschis în plina
publicitate, nu clandestin, secret13..
6. În al saselea rând, partidul politic reprezinta interese si idei generale. Aceste definiţii
conţin deja unele criterii importante, caracteristice partidelor. Nu are nici o importanţă
dacă o organizaţie s-a auto-intitulat "partid". Nici conţinutul ideologic sau programul
nu decide dacă o organizaţie poate fi partid sau nu. În textul care urmează sunt
rezumate toate criteriile necesare: un partid influenţează procesul politic. El doreşte să
aibă efecte asupra întregii sfere politice. Influenţarea sferei politicului se petrece pe
termen lung şi în domenii vaste. Nu este suficient ca o asociaţie politică să se implice
doar în sectorul comunitar (...). un partid trebuie să dea dovadă că se implică în mod
11 Dimitrie Gusti, Partidul politic, sociologia unui sistem al partidului politic, republicat în
Doctrinele partidelor politice, Ed. Garamond, Bucuresti, 1996, p. 11-38.
12 D. Gusti, Partidul politic- Sociologia unui sistem al partidului politic în Opere, vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti,
1971, p. 95
13 Dimitrie Gusti, Partidul politic, în Doctrinele partidelor politice, Institutul Social Român, Cultura Naţională,
Bucureşti, 1926, p. 33-48.
8
regulat în procesul de reprezentare politică a poporului. Acesta este factorul care îl
deosebeşte de simplele asociaţii, care nu se implică în toate domeniile, sau de
iniţiativele civile, care au o influenţă mai degrabă punctuală, dar care nu au ca ţel
ocuparea unor funcţii în sfera politică. Acest lucru nu înseamna că un partid va dobândi
în mod automat un mandat în parlament (...). organizaţiile independente îsi dovedesc
importanţa atât prin dimensiuni cât şi prin durabilitate. O organizaţie constituită
exclusiv în vederea alegerilor nu devine în mod automat (...) şi partid, la fel şi grupările
care profită de aparatul organizatoric al unei alte asociaţii. Partidul reprezintă o
formaţiune în care se asociază cetăţenii. Principiul statutului unic de membru are ca
scop prevenirea infiltrării în partid a unei asociaţii. Numărul membrilor unui partid nu
trebuie să depăşească o anumită limită, pentru ca să poată fi menţinută seriozitatea
obiectivelor şi şansele de reuşită ale acestuia. O asociaţie politică cu pretenţii de partid
trebuie să dorească să se afirme public. Formaţiunile care se feresc să devină publice,
acţionând în subteran, nu îndeplineste premisele unui partid politic14.

2. TIPOLOGII ALE PARTIDELOR

Partidele politice pot fi grupate în functie de diverse criterii astfel:


1) Dupa structura si mod de functionare sunt partide de cadre si partide de masa.
Partide de cadre: Atunci când au apărut partidele, ele nu aveau decât foarte puţini
membri. Cetăţeni mai de vază au hotărât să se asocieze, activităţile lor fiind mai
degrabă voluntare. Astăzi, aceste partide poartă numele de partide de alegători. Prin
acest lucru întelegem că numărul alegătorilor unui partid este în raport mult mai mare
decât cel al membrilor acestuia, iar legătura pe care o au aceştia faţă de partid este de
cele mai multe ori slabă. Partidele de cadre, care au aparut în sec. XIX personifica elite
si reprezinta punctul de plecare al fiecarui partid. Astfel de partide reunesc un numar
restrâns de membri, personalitati cu priza la electorat, se sprijina pe aristocratie, cler,
armata, cu notabilitate, selectionate dupa prestigiu si avere. N-au organizatii mari în
teritoriu si au o autonomie relativ mare a comitetelor locale, n-au o disciplina interna
impusa, structura tinde sa devina semipermanenta. Finanţele sale de campanie vin din
donatii, sunt neregulate, ceea ce poate încuraja dependenta partidului fata de grupurile
de interese economico-financiare si coruptia institutiilor guvernamentale dirijate de ele.
Partidul de cadre nu are o ideologie stricta. Tipice în acest sens sunt partidele americane.
Partide de mase: În comparaţie cu partidele burgheze, constituite deseori din fracţiuni
parlamentare, partidele muncitoreşti au dispus înca de timpuriu de un aparat partinic
bine organizat, având un număr relativ crescut de membri (partid de membri). Partidele
de masă, aşa cum le cunoaştem noi astăzi, sunt şi ele foarte bine organizate. De aceea,
ele îsi pot acoperi o mare parte din cheltuieli prin cotizaţiile membrilor. Partidele de

14 Uwe Backes/Eckhard Jesse; din: Informationen zur politischen Bildung 207, Parteiendemokratie, BpB 1996.
9
masa apar atunci când se simte nevoia reprezentarii unor clase sociale sau grupuri
sociale largi. Sunt bine centralizate, structura rigida piramidala si disciplinata, cu
raporturi pe verticala între membri si lideri. Ele îsi asuma rol de reprezentant al maselor
largi, legaturi directe cu simpatizantii si posibil alegatorii, în genere propaganda
demagogica si putere prin abuzuri. Tocmai astfel de partide avanseaza, sustin, osifica
structuri de conducere, care autonomizeaza nomenclatura fata de masa de membrilor,
astfel încât, nu e lung drumul pâna la partid-stat cu lideri inatacabili si cu o traiectorie,
cel putin nondemocratica, daca nu antidemocratica.
2) Dupa programul de partid: partide cu program integral (fac exces de probleme
doctrinare si se pierd în teorii) si partide de actiune (mai pragmatice, mai fara preocupari
doctrinare, mai oportuniste, rutiniere, predispuse la politicianism, coruptie, intriga si
chiar terorism).
3) Dupa ideologie si baza sociala a partidelor acestea pot fi: partide de idei, (pun
accent pe ideologie, social-democrate, fasciste, confesionale, conservatoare, liberale),
partide oportuniste, (se apropie de partidele de actiune, se implica în actiuni imediate,
partide orientate dupa putere si avantaje).
4) Dupa intentiile comportamentului politic partidele pot fi partide active (active
parlamentar sau extraparlamentar), partide latente (activeaza doar în campaniile
electorale), partide competitive (în sistemul pluripartidist) si partide necompetitive (în
sistemul monopartidist).
5) Dupa disciplina de vot partidele politice pot fi: partide suple (fara disciplina de vot),
partide rigide (cu disciplina stricta de vot).
6) Dupa pozitia adoptata fata de sistemul politic partidele politice pot fi: partide
conforme sistemului (aproba politica sistemului în care functioneaza, au obiectivul de a
stabiliza ordinea politica sau de a o ameliora treptat prin intermediul reformelor), partide
adverse sistemului (nu accepta principiile impuse de sistemul politic în care
functioneaza – o data ajunse la putere nu mai respecta regulile jocului, trec sub
interdictie celelalte partide sau le degradeaza la rangul de sateliti). Partide conforme
sistemului: Acest tip de partide aprobă politica sistemului în care funcţionează.
Obiectivul acestor partide este de a stabiliza ordinea politică sau de a o ameliora treptat
prin intermediul reformelor. Partide adverse sistemului: Acest tip de partide nu acceptă
principiile impuse de sistemul politic în care funcţionează. Imediat după preluarea
puterii, aceste partide nu mai respectă regulile de joc. Ele trec sub interdicţie celelalte
partide (aşa cum au făcut-o naziştii în 1933) sau le degradează la rangul de simpli
sateliţi (politica SED-ului din RDG)15.
7) Dupa functia ocupata în sistemul politic partidele pot fi: Partid de guvernământ:
Acest tip de partid a ieşit câştigător în urma alegerile, constituind guvernul până la
următoarele alegeri. În acest sens pot exista mai multe partide de guvernământ în
acelaşi timp care alcătuiesc guvernul împreuna, într-o coaliţie ;Partide de opoziţie:
15 [uşor adaptat după: Uwe Backes/Eckhard Jesse; Informationen zur politischen Bildung 207, Parteiendemokratie, Bonn BpB
1996]
10
Acest tip de partid a pierdut alegerile, constituind astfel opoziţia parlamentară.
Bineînţeles că pot exista mai multe partide de opoziţie, al căror obiectiv este de a
creşte în preferinţele alegătorilor, oferind o alternativă în vederea următoarelor
alegeri ; partide cu potential de coalitie si partide cu potential de santaj, partid de balanta
(decid formarea majoritatii parlamentare).

8) Dupa modul în care se pot grupa partidele politice pot fi: partide de dreapta –
centru-dreapta si extrema dreapta (partide conservatoare, partide fasciste), partide de
stânga – centru-stânga si extrema stânga (Partidul Socialist, Partidul Comunist, Partidul
Social Democrat), partide de centru – Partide Social Crestine, Partide Democrat
Crestine.
9) Dupa raporturile cu sistemul politic global partidele politice pot fi:
partide constitutionale (actioneaza într-un regim politic democratic caruia îi respecta
preceptele, regulile si principiile), partide autoritare (îsi impun programele întregului
organism politic, se definesc prin rigoare, disciplina, ideologie).
10) În functie de obiectivele socio-politice partidele politice pot fi:
Partide naţionaliste: Aceste partide resping regulile de joc ale democraţiei, promovând
o ideologie naţionalistă, deseori împletita şi cu una de sorginte populară destul de
confuză şi cu o atitudine rasistă. Ele consideră că toate relele au fost aduse în lume de
liberalism şi comunism. Partide nationaliste (promoveaza o ideologie nationalista
combinata cu una de sorginte populara, destul de confuza si cu o atitudine rasista).
Partide conservatoare: Ele au ca obiectiv prezervarea stării de fapt. Din acest motiv, ele
au o atitudine sceptică cu privire la inovaţii şi schimbări, subliniind totuşi faptul că
principiile tradiţionale nu pot fi realizate fără anumite măsuri considerabile şi de
durată. Partide liberale: Acestea apără libertatea şi drepturile individului, punând
accent pe stabilitatea statului de drept. Ele resping ideea de comunizare a mijloacelor de
producţie. partide liberale (apara libertatea si drepturile individului, pun accent pe
stabilitatea statului de drept, resping ideea de comunizare a mijloacelor de productie),
Partidele social-democrate: Ele au ca obiectiv suprem dreptatea socială, tinzând spre o
ordine politică bazată pe egalitatea tuturor oamenilor. Aceste partide se impun mai ales
pentru cei slabi din punct de vedere economic. Partide social-democrate (au ca obiectiv
dreptatea sociala, ordinea politica bazata pe egalitatea tuturor oamenilor), Partidele
comuniste: Independent de părerea (deseori contrastantă) a majorităţii populaţiei,
aceste partide insistă asupra rolului lor de conducere şi de "avangardă" în ceea ce
priveşte progresul social, propagând ideea de dictatură a proletariatului. Partide
comuniste (insista pe rolul de conducere si de avangarda în ceea ce priveste programul
social, propagând ideea de dictatura a proletariatului), partidul popular (încearca sa
apere interesele tuturor gruparilor sociale, nu stabilesc accente specifice pentru membrii
si alegatorii sai, ideologiile nu joaca un rol primordial).

11
11) Dupa dimensiune, numarul combatantilor si relatiile dintre ei partidele politice
pot fi: partide unice (ansamblu omogen cu o directie bine precizata), partide unificate
(uniune de partide cu un program unic), partide dominante (aflate într-o pozitie centrala
în sistemul puterii), partide mari dar care nu pot accede la putere decât în coalitii ;
partide mici (joaca un rol de sprijin fie în guvern, fie în opozitie –legea orbitarii).
12) Dupa criterii psihologice pornind de la comparatia cu vârstele omului partidele
politice pot fi: partide radicale (iau hotarâri precipitate si imprudente), partide liberale
(sunt întreprinzatoare), partide conservatoare (dau dovada de maturitate, chibzuinta,
echilibru), partide absolute (dau dovada de vointa ferma si dorinta de impunere).
13)Clasificare în funcţie de domeniul de implicare politică:
Partid popular: Acest tip de partide încearca să apere interesele tuturor grupărilor
sociale, nedelimitându-se astfel de nici un segment al populaţiei, integrând în schimb
obiectivele sale cât mai mulţi cetăţeni. Bineînţeles că acest lucru nu înseamna că
partidele populare nu stabilesc accente specifice pentru membrii şi alegătorii săi.
Ideologiile nu joacă în programele partidelor populare decât un rol secundar.
Grupuri de interese: Acest tip de partide îsi concentrează activităţile în favoarea
apărării intereselor unei grupări anume (grupare socială, confesională, regională),
neavând pretenţii de a acoperi toată sfera civilă. Programul acestor partide este deseori
foarte bine conturat. Partidul de clasă este o variantă a grupurilor de interese. Categorii
si variante de partide politice

CAPITOLUL II. PARTIDUL POLITIC. FENOMENUL


PARTIZAN
A. DIMENSIUNEA NOŢIUNII DE PARTID POLITIC.

Dimensiunile conceptului de partid politic reprezinta o grila care confera notiunii de


partid consistenta, identitate.
Dimensiunea formala – dimensiune organizationala. În aceasta dimensiune intra doua
criterii ierarhice:
- criteriul organizational impus prin statut
- criteriul participarii individuale.
Partidele difera, însa, dupa institutiile care confera ierarhii pe verticala, pornind de la
Congrese, Comitete nationale, Consilii, Comitete centrale, Birouri executive, iar ierarhii
pe orizontala, Grupuri locale, judetene, sectii, organizatii adiacente.
Dimensiunea teleologica – tine de legitimitate si dominatie. Legitimitatea tine de relatia
dintre cetatean si Putere, pe trei cai:
- încrederea într-un sef salvator
- obisnuinta de a respecta legea
12
- supunându-se legii pentru ca este rationala.
Puterea se învârte în jurul unor propozitii de genul: a pierdut sprijinul electoral, a crescut
în sondaje, s-a compromis în fata electoratului, alegeri anticipate, fie pentru a consolida,
fie pentru a câstiga. Un partid, pentru a-si largi cercurile de votanti desfasoara o
propaganda stiintifica, adica de deturnare, de imprimare a directiei votului spre punctul
pastrarii sau obtinerii puterii. Cuvintele folosite sunt cuvinte mari: suveranitatea
populara, vointa populara, vointa nationala. Notiunile sunt folosite la modul ideal.
Liderii se impun prin charisma si autoritate.
Dimensiunea ideologica împarte partidele în partide de stânga si partide de dreapta,
aceasta dimensiune este din ce în ce mai inadecvata, deoarece se petrece un amestec
chiar al sistemelor (capitalismul cu socialismul în China), multe partide încep guvernari
la stânga si termina la dreapta.

B. FUNCTIILE PARTIDELOR POLITICE

Nu poate exista o democraţie modernă fără partide care să medieze


între cetăţeni şi organele constituţionale. Dar cum se produce această
mediere? Ce funcţii au partidele ca parte a sistemului intermediar din cadrul politicului?
Desi autorii au viziuni diferite in raport cu tipul de sistem, democratic sau
despotic, putem reduce functiile partdelor la doua: exprimarea vointei prin
vot si educarea politica a electoratului.
David Apter sustine ca partidele politice pot fi diferentiate dupa
sistemul in care actioneaza. Intr-o democratie partidele politice ar indeplini
trei functii: controlul executivului, reprezentarea intereselor, recrutarea
candidatilor. In totalitarism acestea au doua functii: creatoare a
solidaritatii, si de directionare. Neil Mc Donald sustine ca in democratie
partidele politce au cinci functii: asigurarea guvernarii, intermedierea intre
alesi si alegatori, reprezentarea opiniei publice, recrutarea si selectarea
candidatilor, cucerirea activitatii politice.
In Romania art 8 din Constitutie stipuleaza ca partidele politice
contribuie la definirea si exprimarea vointei publice a cetatenilor. Aceasta
functie esentiala se dimensoineza in raport de valorile democratiei
constitutionale astfel cum sunt ele definite in art.1 si in art. 8 din
Constitutia Romaniei.
C. Pluralismul in societatea romaneasca este o conditie si o garantie
a democratiei constitutionale.
Partidele politice se constituie si isi desfasoara activitatea in conditiile
legii. Ele contribuie la definitivarea si exprimarea vointei politice a
cetatenilor, respectand suveranitatea nationala, intergritatea teritoriala,
ordinea de drept si principiile democratiei.
Schema şi textul următor sintetizează principalele funcţii deţinute de partide:
13
Recrutare de personal:
Partidele îsi aleg
persoane care să le
reprezinte la alegeri.
Articularea intereselor:
Partidele formulează
aşteptările opiniei
publice şi revendicările
unor grupări sociale în
cadrul sistemului politic.

Funcţia programului: Partidele îsi integrează interesele în politica lor generală


concepută sub forma unui program politic prin intermediul căruia speră să
dobândească acordul majorităţii populaţiei.
Funcţia de participare: Partidele reprezintă o punte de legătură între cetăţeni şi
sistemul politic, ele facilitează participarea politică a unor indivizi sau grupări estimate
a avea succes.
Funcţia de legitimare: Şi pentru că partidele reprezintă puntea care face legătura între
cetăţeni, grupările sociale şi sistemul politic, ele contribuie la ancorarea politicului în
conştiinţa cetăţenilor şi a grupărilor sociale16.
Aceste funcţii centrale, indispensabile oricărei democraţii, sunt îndeplinite de partide în
asociere cu alţi actori din sistemul intermediar: asociaţiile şi mass-media.
O functie importanta a partidului politic este organizarea si conducerea societatii
printr-un stil de guvernare sau de opozitie. În aceasta functie intra elementele care
definesc gestionarea guvernarii singur sau în coalitii. În ultimul caz se pune problema
componentei guvernului în functie de forta partidelor componente, cautând o armonizare
a intereselor, cu concesii evident si cu obstructionarea opozitiei, care vrea darâmarea si
luarea puterii de catre ea, ca fiind mai capabila.
O alta functie ar fi formarea constiintei civice si politice a membrilor si cetatenilor -
aceasta se obtine prin elaborarea unor programe sau proiecte politice, astfel încât ele sa
corespunda intereselor unor grupuri sociale, spre care se îndreapta eforturile de captare a
voturilor acestora. Educatia politica se realizeaza prin mijloace de comunicare si
persuasiune, munca de la om la om, conferinte, simpozioane, presa, radio si televiziune.
În Occident se vorbeste de o piata televizuala, de un format si un produs media. Oricâte
greseli am gasi partidelor politice, nu exista astazi un mod de a apela în mod sincer la
cetateni, pentru a-si alege felul în care vor fi guvernati. De aceasta sunt constiente si
partidele politice, munca si lupta lor se desfasoara în sensul de a-i influenta ce anume
16 [Bernhard Sutor; din: Politik. Ein Studienbuch zur politischen Bildung, Paderborn 1994]
14
model sa ceara, adica, exact pe acela pe care îl propune partidul X sau Y.
O a treia functie este ca partidul mediaza raporturile dintre societatea civila si
putere, dintre guvernanti si guvernati. Pe aceeasi idee acrosanta a principiului
reprezentativitatii. Este important a studia reactia maselor, daca democratia este cea mai
buna dintre metode, daca exista o alternativa la democratie, sunt lucruri care se pot
cerceta. Democratia, prin forta lucrurilor pare a favoriza o dictatura, dictatura
majoritatii, a celor guvernati, care neaga democratia. În analiza stiintelor politice apare
chestiunea în care politicienii de profesie cu întregul lor aparat de analiza si mediatizare
pot sa lase impresia poporului ca el hotaraste, ca vointa lui se realizeaza, desi sistema
democratiei actuale are destule goluri si instinctiv cei guvernati, ai caror grad de cultura
creste mereu, ar putea sa nege sistemul, fara a avea o alternativa democratica. Partidele
au limbaje diferite în functie de cei carora li se adreseaza. În ultima instanta, în cadrul
acestei functii, fiecare partid structureaza voturi în alegeri si referendumuri, mobilizeaza
electoratul în sustinerea unor propuneri administrative.
În democratie nu exista putere în afara votului, nu exista beneficiar al votului în afara
puterii politice care, nu doar ca ar fi prin pasivitatea beneficiara ale rezultatelor unor
alegeri, dar influenteaza voturile prin propaganda.
O a patra functie, partidul formeaza, selectioneaza si face propuneri de candidati la
alegerile de toate nivelurile, în ultima instanta pentru aparatul de stat. Nu se voteaza
niste candidati ci un sistem pe care îl propun acesti candidati, pe care guvernantii o pun
în practica prin aparatul de stat. Oamenii voteaza deputati, senatori, primari si întreaga
cletora din executiv.
A cincea functie ar fi ca partidul trebuie sa supravegheze si sa controleze proprii lor
alesi. Functie necesara pentru ca se asigura conservarea, apropierea puterii. Pentru
aceasta functie e semnificativa importanta grupurilor parlamentare, acestia fiind
controlati, cei prinsi dauneaza puterii.
O ultima functie este aceea ca partidul gestioneaza conflictele politice si sociale,
realizând minimum de consens necesar înfaptuirii interesului national.
S.Huntington în Ordinea politica a societatilor în schimbare, Ed. Polirom, Iasi, 1999,
apreciaza ca functii ale partidelor:
- organizarea participarii;
- însumarea intereselor;
- realizarea legaturilor între fortele sociale si guvern;
- asigurarea stabilitatii politice.
P.P.Negulescu expune functiile partidului politic, printre care enumara si functia de
educatie, în adevaratul sens al cuvântului, scoli de educatie cetateneasca. Valorile
strecurate printre valorile de partid n-au nici o alta posibilitate de afirmare si de
ascensiune politica, decât înregimentarea într-un partid.
G. Voicu în Pluripartidismul insista pe ideea ca indiferent de exprimarea functiei bazal
constitutionale a partidului, în care sens se acorda o atentie functiilor partidului însasi,
formarea si activitatea lor nefiind voluntare. Partidele constituie o scoala de formare a
15
acelora care vor ocupa functii în administratie si guvern. Ni se ofera cazul Partidului
Socialist Francez, unde, întreaga lui ierarhie, în frunte cu Mitterrand, tin sub control
functiile superioare. G. Voicu face trimitere la o structura paralela, functia sociala,
asistenta, într-ajutorare, organizare de sarbatori.
Întreaga structura paralela contribuie la formarea unei imagini a partidului apropiat de
electorat, credibil, raspunzând direct unor asteptari. Falsitatea si uneori ridicolul unor
asemenea actiuni, sustinute cu surle si trâmbite de mass-media, au devenit obisnuite la
români, dupa 1989. uneori sunt grotesti, alte ori jignitoare, mai întotdeauna prost
organizate. Societatea româneasca nu a asimilat decât forma golind continutul sau
falsificându-l si prezentându-l într-o forma inadecvata, astfel încât sa ajunga la un
rezultat contrar. E vorba de marketingul politic, de consilierea politica de diversi
purtatori de cuvânt, de grupurile anti-lobby. Aici se naste o institutie, care într-un fel
devine stiintifica, mai ales în conditiile televiziunii, tele-alegeri, sloganurile, studiile
psihologice, mijloacele de propaganda.

3 FUNCTIILE PARTIDELOR IN CADRUL SISTEMULUI POLITIC

Chiar dacă întreaga putere statală porneşte, într-o democraţie parlamentară, de la


popor, trebuie să avem în vedere că poporul nu poate exercita această putere decât într-
o formă organizată. Sistemele reprezentative au nevoie de partide care să medieze între
popor şi guvernul unei ţări. Partidele sunt o componentă esenţială a democraţiei
moderne care devine astfel o "democraţie partinică". Prin contrast, prin formula mai
problematică "stat partinic" se întelege că partidele deţin monopolul asupra procesului
de formare a voinţei politice. Că acest lucru nu este tocmai real o dovedesc actorii din
afara partidelor, parte a procesului politic (mass-media, iniţiativele civile şi asociaţiile
de interese) şi anumite domenii instituţionale (administraţia publică, justiţia), aflate
mai mult sau mai puţin în afara sferei de influenţă a partidelor. Conceptul de "stat
partinic" este criticat pe bună dreptate: el face referire la tendinţele unor partide politice
"celebre", care, în ciuda unei organizaţii publice, adoptă un comportament asemănător
autorităţilor. Acest concept mai indică şi tendinţa acestor partide de a se impune în
toate sferele vieţii (comune, administraţii, posturi de radio şi de televiziune de stat) şi
să penetreze structurile statale. Procesul de formare a voinţei politice decurge mai ales
prin intermediul partidelor. Partidele sunt cele care iau cele mai importante decizii
politice, permiţând cetăţenilor să adopte o anumită orientare politică. Procesele
decizionale sunt şi ele, la rândul lor, influenţate prin implicarea partidelor. Conform
principiului suveranităţii poporului, partidele îsi prezintă candidaţii în faţa opiniei
publice. Înainte aşadar ca cetăţenii cu drept de vot să decidă cu privire la alcătuirea
parlamentului din care oricum fac parte membrii anumitor partide, a avut deja loc un
prim "tur de scrutin". Acesta este însa inevitabil, pentru că altfel cetăţenii nu au altă
posibilitate de a se decide pentru un partid sau altul, sau pentru o persoană sau alta.
16
Partidele au astfel misiunea de a pregăti procesul electoral. "Marfa" pe care o vinde
orice partid este programul politic, oferit alegătorilor pentru ca aceştia să poată decide
mai bine. Aceste programe ale partidelor îndeplinesc două funcţii principale. Pe de o
parte, acestea articulează interesele populaţiei (partidele ca "voce" a poporului), pe de
cealaltă, sarcina programelor de partid este de a influenţa procesul de formare a voinţei
politice în cadrul populaţiei (partidele ca "formatori" ai voinţei poporului). Partidele au
şi rolul de a selecta conducerea politică. Astăzi, cei care poartă răspunderea politică,
fac parte de regulă dintr-un partid. În zilele noastre nu mai există practic nici o
persoană independentă care să joace un rol mai important în viaţa politică. Partidele
aflate la guvernare au rolul de a conduce statul. Ele ocupă poziţiile de fruntea statului
cu proprii membri. Posibilitatea de a-şi "majoriza" minoritatea sunt limitate (pe lângă
limitările constituţionale), pentru că partidele care formează guvernul deţin un mandat
limitat temporal. Partidele din opoziţie adoptă rolul de critici ai guvernării, ele
controlează şi oferă alternative pentru ca la următoarele alegeri să se producă
schimbarea dorită. Partidele cumulează, aleg şi exprimă interesele celor mai diverse
părţi. Aceste interese nu sunt prezentate mai departe fără a fi mai înainte "filtrate".
Partidele trebuie să încerce să creeze un echilibru între grupările sociale, pentru a evita
escalarea conflictelor dintre ele.

CAPITOLUL III ORIGINEA PARTIDELOR POLITICE

3.1. TEORIILE PRIVITOARE LA ORIGINEA PARTIDELOR POLITICE

Originea partidelor politice, în sensul modern este noua. La începutul sec. XIX se
vorbeste si se actioneaza expres pe criterii care cer existenta unor formatiuni, în 1832, în
Anglia, conform „Reform Act” se statuteaza pentru prima data repartizarea în parlament
a locurilor. Cetatenii britanici activi politic, adica 7% din populatia adulta, erau
reprezentati pe acest criteriu, criteriul politic. Pentru început ne oprim la teoriile
privitoare la originea partidelor politice.
1. Teoriile institutionale sustin ca partidele au aparut, din interiorul politicului, din
institutii sau organizatii politice deja existente, origine endogena. La baza aparitie
partidelor au stat grupurile parlamentare, ca de pilda aparitia grupului iacobin, un fel de
partid iacobin, grupurile socio-profesionale sau religioase – exemplu aparitia Partidului
17
Laburist Englez, prin transformarea organizatiilor sindicale în 1899 în partid politic,
nasterea partidelor agrare si religioase catolice si crestin democrate, în Tarile
Scandinave, Italia, Germania, unde au aparut partide taranesti sau confesionale; în
acelasi sens au aparut partidele de dreapta sau chiar fasciste, din cercuri industriale si
financiare, sau din grupari ale vechilor combatanti. În final, au aparut partide din
societatile secrete de factura francmasonica, au aparut Partidul Radical Francez,
Partidele liberale europene, Partidul Radical Transnational.
2. Teoriile situational-istorice – situeaza aparitii ale unor partide politice în timpul
crizelor sistemului politic, ale societatii în general, razboaie, miscari populare,
depresiune economica, explozie demografica. Se evidentiaza trei tipuri de crize, în
timpul si în legatura cu care au aparut partide politice, fie în sensul ca au explodat, dupa
înlaturarea unor oprelisti, fie ca au aparut aproape ad-hoc, pentru a rezolva probleme de
tipul crizei care le-a cauzat aparitia:
- Criza de legitimitate care a impus transformarea unor miscari de eliberare nationala, ca
de pilda în Mozambic sau în alte tari din Africa si Asia, sau cazul FSN-ului în 1990, în
România. Aceste miscari devenite partide, se supun principiilor decurgând din sistemul
democratic.
- Criza de integrare – în procesul de formare si integrare teritoriala sau etnica. De
exemplu transformarea militiilor albaneze din Kosovo în Partidul Democrat.
- Criza de participare, explozia în politic, în participare, a cetatenilor mai ales în sec.
XVIII-XIX, dupa cucerirea Independentei sau schimbarea regimului politic. Exemplu:
grupurile de culoare din Africa de Sud, aparitia PKK, Partidul muncitorilor din
Kurdistan, sau proliferarea si ascensiunea partidelor comuniste si muncitoresti în
Europa si Asia.
3. Teorii ale dezvoltarii care explica aparitia partidelor în legatura cu modernizarea
societatii, dezvoltarea socio-economica, ce au impus disparitia unor partide ca de pilda
partidele comuniste 1988-1989, fie, în România dupa al doilea razboi mondial, disparitia
partidelor conservatoare, sau aparitia partidelor ecologiste dupa 1989. În afara acestor
trei tipuri de teorii privind originea partidelor politice, am putea aminti si teoria lui
A.D.Xenopol, care distingea în 1910, în aparitia partidelor politice doua etape: prima
etapa este cea ideologica, pentru precizarea si exprimarea ideatica a intereselor,
determinante fiind cele economice si o a doua etapa politica, revendicarea identitatii,
stabilirea obiectivelor si a mijloacelor de realizare, a ascensiunii spre putere.
Huntington vorbeste de patru etape în aparitia si evolutia partidelor:
1. antepartid, factionalismul, factiuni de legislativ sau organizatii de tip radical-
revolutionar;
2. polarizarea – trecerea factiunilor la politica de partid;
3. extinderea – cucerirea puterii si transformarea societatii conform programului;
4. institutionalizarea – realizarea unui program, care impune mai multe cai în functie de
situatia specifica.
În aceasta situatie ne întoarcem la preistoria partidelor politice, dar istoria fenomenului
18
partizan.
Facând trimitere la antichitate si la modelul democratic grec, nu putem vorbi de
partide în Atena. În Atena, dupa reformele lui Clistene, se creeaza ceea ce am putea
numi azi, fara a gresi, un parlament bicameral. Prima Camera, Bule-sfat, format din 50
de reprezentanti, alesi prin tragere la sorti, din partea fiecaruia din cele 10 triburi.
Existau niste conditii pentru a fi ales, sau numit prin tragere la sorti: vârsta minima 30 de
ani, cetatean al Atenei si un examen formal de oralitate. A doua Camera, era formata din
toti cetatenii apti de a purta arme. Baza era asigurata de prima Camera, în care alesii nu
puteau avea decât de doua ori un mandat a câte un an, si în calitate de membri ai
triburilor, de fapt toti cetatenii Atenei puteau accede la conducerea Cetatii, mai mult,
fiecare trib asigura conducerea Sfatului 35-39 de zile si din rândurile lor se alegea
presedintele Sfatului „epistates”.
Modelul este de o rationalitate perfecta, din nefericire doar pentru acel spatiu si
timp. Este important sa spunem ca adunarea poporului reprezinta întreaga societate,
putea corija greselile legislative ale primei Camere. Din punct de vedere al reprezentarii,
nici un regim democratic n-a ajuns pâna azi la performanta, ca toti cetatenii sa fie
alegatori, sa se considere în mod just, reprezentanti în organele puterii si mai ales toti
cetatenii sa fie ei reprezentanti, într-un fel sau altul, în organele de putere. Cresterea
imensa a populatiei si profesionalizarea institutiilor reprezentative face imposibila
aplicarea modelului atenian, care ramâne un tip ideal, imposibil de atins. Analizând viata
politica ateniana, Aristotel gasea trei feluri de grupe de interese, pe care din lipsa de
limbaj, le-ar putea numi partide:
- partidul celor de la câmpie – interesele aristocratiei funciare
- partidul celor de la malul marii –clasa de mijloc de negustori,
comercianti, navigatori
- partidul celor de la munte – agricultori si pastori.
Pornind de la reforma lui Clistene avem grupe de interese convergente. Cam
aceasta este existenta unor prototipuri de partide în Grecia, a unor grupuri care se
manifesta ca partide.
În lumea romana, beneficiara a sistemelor politice ale teritoriilor cucerite,
lucrurile vor fi mai radicale, mai limpezi, cuceriri, instaurarea imperiului si împaratului,
lupta de factura partizana degenereaza în razboaie civile având ca miza puterea, lupta
între patricieni si plebei si, cum zice J. Blondel, spre sfârsitul republicii romane se naste
un sistem de partide, care separa pe conservatori de traditionalisti sau progresisti.
Notiunea este moderna.
Drumul spre democratie în Roma nu a fost lung si a esuat, au intervenit
ostracizarile, asasinatul politic care îngusteaza aria parlamentara. Declinul post-roman al
societatii poate fi privit din punct de vedere al partidelor politice, al unor puseuri de
democratie. Entitatile statale sau modest imperiale nu sunt tentate sa aprecieze
democratiile. Din punct de vedere socialpolitic putem vorbi de o decadere si o întoarcere
dincolo de civilizatie. De abia în Evul Mediu incipient se va relua procesul partizanal
19
sub forma unor germene ale partidelor politice, mai pregnant social, ca anexa a
conflictului dintre rege si parlament. E vorba de revigorarea unor genuri de manifestare
politica în republicile italiene, Venetia, Genova, Florenta, Zurich, dincolo de nordul
Italiei. În societatea florentina Guelfi si Ghibelini vizau puterea si legitimitatea, putem
vorbi de doua partide politice. Lupta se duce între cei doi capi, Papa si Împaratul, pe
tema legitimitatii. Partidele politice sunt formate din partizanii celor doua tabere, Guelfii
pentru Papa, Ghibelinii pentru Împarat. Împartirea nu este aleatorie, ei sunt mai mult
instrumente ale Papei decât obiecte de putere. Partizanii Împaratului sunt aristocratii
începutului de sec. XIII, în conflictul declarat între Papa si Împarat. Fenomenul partizan
apare în toate orasele mari, vorbim de fenomenul partizan, nu de partid. Nu este vorba
de exprimarea politica partidista, cercurile de oameni sunt interesate si restrânse. În
orasele flamande taberele sunt mai bine precizate, formula de partid ar fi mai potrivita,
fiind vorba de partizanii Regelui – Leleiaerdii si Klawaertii (plebea).

3.2. ETAPE IN APARITIA SI EVOLUTIA PARTIDELOR POLITICE

Daca ar fi sa facem o istorie a partidelor politice putem


spune ca forme incipiente nepurtand aceasta denumire au
existat inca din Antichitate, insa partidele apar in secolul
XVIII-XIX. Partidele politice apar in interiorul Parlamentului si
sunt niste forme de organizare contestate in numele unitatii
politice. In societatea moderna partidele politice s-au impus ca
realitati incontestabile. Procesul aparitiei lor trebuie privit in
stransa corelatie cu aparitia si dezvoltarea
parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare in viata
publica. In ansamblul institutiilor unei societati cele mai
apropiate pot fi considerate statul si partidele polititce care
desigur nu trebuie confudate.
Cuvântul partid provine din latină pars, "parte, direcţie", la modul
general o asociere de persoane care împărtăşesc opinii şi perspective
politice, sociale şi economice asemănătoare şi care doresc să
dobândească influenţă în sfera statală. În acest sens, au existat partide
ca formaţiuni mai mult sau mai puţin bine conturate încă de pe vremea
oraşelor-state de pe vremea antichităţii şi a Romei republicane, precum
şi în perioada mişcărilor politice şi religioase din secolele XVI-XVII.
Dezvoltarea partidelor moderne ca structuri stabile şi bine organizate s-
a petrecut pe parcursul secolelor XVIII-XIX, sub influenţa exemplelor
politice din Anglia, unde formaţiunile 'tory' şi 'whig' s-au distins în secolul
XVIII ca fiind nişte structuri destul de stabile, cu luări de poziţie decise şi
20
alternând la putere (sistem bipartidist). Grupări partinice mai bine conturate s-
au dezvoltat pe parcursul luptelor de independenţă americane şi a Revoluţiei Franceze,
mai apoi şi în mişcările constituţionale germane ale "Vormärz-ului" (...).
Obiectivul unui partid sau al unei asocieri de partide de a obţine majoritatea
parlamentară (partide de coaliţie, partide majoritare), câştigând astfel puterea de a
influenţa sfera politicului; adversarii din parlament ai acestuia sunt partidele de
opoziţie. Alternanţa la putere a partidelor este una din premisele fundamentale ale vieţii
constituţionale moderne şi mai ales ale sistemului parlamentar. Atunci când un partid
pretinde a fi singurul care dă glas adevăratelor dorinţe ale poporului sau se consideră a
face el singur parte din elita politică, se poate ajunge la un sistem monopartidist (de ex.
în dictaturi). (...) Cu toate că partidele au un rol de bază, definitoriu în viaţa
constituţională, în majoritatea statelor ele nu sunt încadrate în Constituţie, pentru că
deputaţii şi senatorii sunt consideraţi prin textul fundamental a fi reprezentanţi ai
poporului, şi nu ai unui partid anume. Doar în Constituţia Germaniei şi într-o oarecare
măsură şi în cea a Marii Britanii ele sunt recunoscute în mod oficial.
O tipologie de partid se orientează după criterii precum organizarea, obiectivele
politice, structura membrilor şi funcţia politică. Tipuri de partid care se definesc prin
modul în care sunt organizate sunt de ex. partidele de cadre şi de masă. Pentru partidele
ideologice, de interese şi de program, obiectivele politice au o pondere covârşitoare, în
timp ce în cazul partidelor populare şi de clasă, structura membrilor este cea care dă
tonul. Din punct de vedere al funcţiei pe care o ocupă acestea în diferitele sisteme
politice distingem între partide de stat şi partide democratice. În realitate găsim însa
multe partide care întrunesc mai multe din caracteristicile enumerate mai sus, acest lucru
fiind valabil mai ales în sistemele democratice (...). În Evul Mediu
formaţiunile politice respective erau compuse, îndeosebi, dintr-un grup
restrâns, adesea ocult, format din exponenţi ai ierarhiei sociale laice şi
religioase, reprezentanţi ai noii clase aflată în ascensiune, care se
luptau fiecare împotriva altuia, sau toţi laolaltă împotriva monarhului
absolutist sau Papei. Însa, aceste formaţiuni politice incipiente nu pot fi socotite
înca partide politice în sensul modern al cuvântului. Noua clasă socială, burghezia, a
intuit cu o deosebită claritate rolul şi funcţia socială ale partidelor politice, văzând în
ele instrumente de luptă împotriva feudalismului şi a absolutismului monarhic, ca şi
împotriva pretenţiilor nobilimii de a- şi întari dominaţia. Conştientizând funcţia
socială a partidelor, burghezia a făcut pasul următor: şi-a îmbracat interesele şi
aspiraţiile de clasă într-o haină ideologică şi a făurit programe revoluţionare pentru a
le impune prin formele luptei parlamentare. Din acest moment, se poate spune că
procesul formării partidelor politice, reflectând condiţiile social-istorice în care s-a
fermentat, a intrat în faza finală. Revoluţia burghezo-democratică din 1848 a grăbit în
Europa făurirea statelor naţionale şi odată cu acestea, întarirea instituţiilor
democratice. Pe această baza generoasă, partidele şi moderne şi-au desăvârşit în
21
scurtă vreme fizionomia, fiind instituţionalizate ca segmente importante ale sistemului
politic. Partidele moderne s-au născut în paralel cu dezvoltarea parlamentelor
moderne, de fapt, au rezultat dinlăuntrul acestora, ca fracţiuni sau aripi. În ceea ce
priveşte noţiunea de formaţiuni sau forţe politice, trebuie remarcat faptul că dreptul
constituţional a împrumutat din vocabularul sociologiei politice sau al politologiei
anumiţi termeni, proprii acestor ştiinţe, pentru a defini noţiunile respective, ţinând
seama de faptul că acestea reflectă, în special, realităţi sociologice şi fenomene
politice. Din această perspectivă, într-o accepţiune destul de largă, expresia „ forţe
politice ” desemnează un ansamblu de fenomene sociologice şi politice care au
caracteristica esenţială de a situa individul în anumite raporturi cu puterea politică. Din
punct de vedere instituţional, prin forţe politice se înteleg partidele politice şi
organizaţiile sociale care acţionează în vederea înfaptuirii anumitor obiective
programatice şi care au vocaţia de a determina sau influenţa cursul evenimentelor social
politice. Din punct de vedere al dreptului constituţional, cele mai importante forţe
politice şi sociale, care se revendică a fi, fiecare, un corp intermediar sunt: partidele
politice, asociaţiile sau organizaţiile sindicale şi grupurile de presiune. Ele sunt
indispensabile pentru funcţionarea unui regim politic domocratic. Conţinutul activităţii
acestora şi caracterul lor diferă însa în funcţie de tipul de regim politic: democratic sau
autoritar, tiranic. În toate ţările socialiste au existat partide politice, uniuni sindicale,
asociaţii profesionale, culturale, chiar şi religioase, dar toate aceste corpuri intermediare
au fost simple instrumente de manipulare a cetăţenilor, menirea lor fiind de a
înregimenta ideologic şi politic masele de cetăţeni şi de a contribui la guvernarea
( dominarea ) acestora de către o elită de conducere care a acaparat întreaga structură
piramidală a puterii şi a folosit-o în propriul său interes.

În sens strict partidele politice exista de cel mult un secol si jumatate. Termenul de partid
a fost folosit si pentru a desemna „factiunile” ce divizau cetatile antice, clanurile Evului
Mediu si cluburile deputatilor din ansamblurile revolutionare, comitetele care pregateau
alegerile censitare în monarhiile constitutionale.
Daca acum fenomenul reprezentativ se fundamenteaza pe fenomenul partizan, într-o
prima etapa acesta din urma a fost o consecinta a fenomenului reprezentativ.
Reprezentarea la început nu a tinut de fenomenele democratice, ci doar de o
necesitate de a limita puterile suveranului. Partidele apar printre reprezentanti la nivelul
parlamentului ca niste grupari neclar structurate, adesea oculte, capabile sa promoveze
anumite interese, sa exercite anumite presiuni ca sa obtina un avantaj, grupari care aveau
un caracter provizoriu. Ele se apropiau mai mult de notiunea moderna de grup de
presiune decât de cea de partid politic.
Începând cu prima jumatate a sec. al XIX-lea, partidele s-au cristalizat în diferite
forme organizationale, devenind organele esentiale ale vietii politice. Vorbind de aparitia
partidelor moderne în Anglia, SUA si Franta pornim de la axioma lui Xenopol De
22
fiecare data când opinia publica este pusa în fata marii lor probleme de baza, ea tinde sa
se cristalizeze la doi poli opusi – bipartidism.
În cadrul acestei probleme avem trei momente:
1. primordialitatea engleza – fenomenul partizan devine partid politic
2. fenomenul partizan si partidele politice în SUA
3. experienta istorico-politica franceza în partidism
1. Primordialitatea engleza
Procesul aparitiei partidelor politice moderne are trei radacini, nu esentialmente
diferite, impunând o coloratura specifica. Debutul sau a fost marcat de convocarea
parlamentului de catre regele Carol I Stuart, în 1640, fiind urmat de un razboi civil
sângeros între sustinatorii regelui (cavalerii) si tabara parlamentara (capetele rotunde). În
cele din urma, tabara parlamentara va iesi victorioasa, monarhia va fi înlaturata (1649) si
se va instaura "republica" (Commonwealth), apoi protectoratul, avându-l în frunte pe
Oliver Cromwell. Între 1648-1688, când se realizeaza Revolutia glorioasa, se
desfasoara lupta pentru putere si definitivarea a doua tabere, pe de o parte urmasii
Capetelor rotunde, ai învingatorilor din 1688, anume Wigs, pe de alta parte, mostenitorii
Cavalerilor, învinsilor din 1688, Tories. Lupta politica va dura pâna în 1832, când
se va metamorfoza, în sensul definirii unui raport de forte mai pregnant. Cele doua
partide vor defini urmatoarele pozitii si componente de forta:
a. Tories – partizani ai Regelui, ai monarhiei absolute de drept divin, ai rânduielilor
sociale si politice evidente, reprezentau marea proprietate funciara, protectionisti.
b. Whigs – în opozitie cu Tories, sustineau Parlamentul bicameral de larga reprezentare,
a claselor suprapuse, burghezia, bancherii, industriasii.
Înalta burghezie, prin Camera Comunelor si aristocratia prin Camera Lorzilor. Whigs
erau partizanii unui parlament adept al liberalismului, apara drepturile Parlamentului
amenintat de tendintele absolutiste ale lui Carol I, în felul acesta reprezinta nu doar
partide distincte ci o forma definitorie pentru regimul democratic.
În Anglia fenomenul partizan dupa 1688 si pâna la 1832 a facut posibila nasterea
a doua partide politice. Whigs reprezinta primul grup politic care se opune legitimitatii
traditionale, în care predomina monarhia absoluta de drept divin, pe care o respinge.
Dupa 1832, conform Reform Act, se coboara censul, se mareste numarul votantilor la
7% din populatia adulta, dar ramâneau în afara drepturilor politice taranii, patura
inferioara, femeile. Francois Borella vorbeste de un evolutionism britanic al partidelor
engleze, urmarind strict cifrele, în 1832 7% din populatie avea drept de vot, 1867 se
ajunge la 16% din populatia adulta, între 1884-1885 gradual se ajunge la 28%, în 1918
obtin drept de vot toti barbatii peste 21 de ani si toate femeile peste 30 de ani, ceea ce
mareste corpul de alegatori la 74%, iar dupa miscarea feminista femeile obtin un
tratament politic egal cu al barbatilor, ceea ce înseamna de fapt nu doar vot universal ci
si dezvoltarea bazei pentru partidele politice.
Comitetele electorale britanice au jucat un dublu rol: au asigurat înregistrarea
cetatenilor, care dobândeau progresiv dreptul de vot si au selectionat si sustinut
23
candidatii. Comitetele electorale au aparut dintr-un impuls dat de deputati, pentru ca
acestia sa fie realesi trebuiau sa mentina legatura cu electoratul.
La nivelul parlamentului s-a trecut progresiv de la grupurile parlamentare bazate
pe criteriul provenientei geografice sau locuri de întâlnire, la grupuri bazate pe ideologie
comuna.
În momentul în care s-a stabilit o coordonare permanenta între grupul parlamentar
si comitetele electorale putem vorbi de un partid veritabil.
2. Partidele politice în SUA
Perioada Razboiului de independenta SUA gaseste doua tabere într-o lupta
partizana. Aparitia partidelor politice în SUA are la baza o multitudine de motivatii si
obiective, în principal statutul de colonie sub aspect economic. Razboiul de eliberare
porneste de la Revolta ceaiului, sub forma de boicot economic. În timpul razboiului apar
atitudini tinând de mijloacele de lupta, de persistenta si insistenta, exista grupari diferite
privind mijloacele ce au în vedere:
- noul regim si Constitutia,
- problema uniunii si a drumului de urmat,
- problema implicarii SUA în marile probleme continentale si mondiale.
Dupa obtinerea pe calea armelor a independentei în Executiv apar clivaje între
monarhisti si republicani, apar nucleele unor viitoare partide politice, pe de o parte
Loialistii în jurul lui Hamilton, pe de alta, Republicanii în jurul lui Jefferson.
Aparitia partidelor în SUA are doua radacini: pe de o parte una provenind din
conceptiile diferite privind guvernarea în Executiv, pe de alta, din realitatea sociala a
tarii.
În Statele Unite miza prezidentiala jucata între lideri ce cauta sprijin pentru a fi
alesi a contribuit decisiv la geneza partidelor. Sistemul conventiilor partidelor la fiecare
nivel pentru a alege candidatii si sistemul conventiei nationale pentru alegerea
candidatului la alegerile prezidentiale, devine mai putin democratic deoarece la nivel
municipal el presupune alegerea candidatilor de catre electori însisi, la celelalte nivele
fiind vorba de un sistem de reprezentanti bine controlat de partid, prin intermediul unor
politicieni profesionisti – boss, veritabili antreprenori electorali. Acest sistem face ca
partidele sa piarda rapid aspectul ideologic, ele devenind adevarate masini electorale.
3. Experienta politico-istorica franceza în partidism Daca revolutia engleza pune
problema legitimitatii puterii si n-o rezolva în mod democratic, daca experienta
americana rezolva brutal problema legitimitatii, lasând loc apoi unui liberalism dus la
extrem, specificul Frantei în sistemul partidelor politice este ghilotina publica, francezii
nu s-au marginit la pragmatismul alegerilor, ci au încercat sa defineasca masura în care
reprezinta natiunea exprimarea plenara a suveranitatii poporului. Suveranitate devine
cuvântul cheie. Revolutia franceza da nastere unui laborator constitutional si politic, s-au
transformat regimurile politice, organizatiile puterii, rolul statului, problema societatii
civile, locul bisericii, educatia moravurilor economice. Apar cluburile care reunesc
deputatii mai întâi pe criterii teritoriale – clubul deputatilor bretoni, pentru ca mai apoi
24
sa se reuneasca pe criterii ideologice – clubul girondinilor sau clubul iacobinilor.
Partidele în sensul actual al cuvântului au aparut odata cu impunerea sufragiului
universal.

CAPITOLUL 4. ELEMENTE DE BAZA ALE STRUCTURII


PARTIDELOR POLITICE

Un partid nu este o comunitate ci un ansamblu de comunitati, o reuniune de grupuri


mici, diseminate de-a lungul tarii (sectii, comitete, asociatii locale) legate prin institutii
coordonatoare. Elementele de baza desemneaza componentele organismului partizan.

4.1. ELEMENTELE CARE DETERMINA TIPUL STRUCTURII DE BAZA

Tipul structurii de baza a partidelor dintr-un sistem politic depinde de mai multi factori:
- structura statului;
- sistemul electoral;
- structura mass-media;
- cultura politica;
- structura economico-sociala,
- structura etnica;
- gradul de conturare al claselor sociale;
- gradul de constiinta de clasa al membrilor acestora.
Partidele imita structura de organizare a statului. Este vorba de:
- structura pe verticala a puterii: statele federale cunoscând în general partide
federalizate, ele însele (exemplu: SUA unde nu sunt 2 partide ci 102 partide, fiecare
partid fiind constituit dintr-o coalitie de organizatii statale si locale), iar statele unitare
cunoscând partide mai centralizate, descentralizarea acestora depinzând de gradul de
descentralizare a statului însasi;
- structura pe orizontala a puterii: partidele tind sa imite în organizarea lor interna
organizarea rezultata în stat din timpul separatiei puterilor practicat de sistemul
respectiv.
Sistemul electoral face ca partidele sa se structureze diferit la baza (scrutinul
proportional de lista încurajeaza sectiile, iar scrutinul majoritar uninominal comitetele,
având în vedere personalizarea votului si notabilitatea ceruta candidatilor).
Mass-media sunt importante pentru partide, structura acestora influentând nivelul
structurii de baza a partidului: cu cât media sunt mai centralizate cu atât mai centralizate
25
devin partidele, candidând în teritoriu cu oameni de la centru mai bine mediatizati,
structurile de baza având un rol de legitimare nu de decizie; daca media locale sunt
influente, atunci rolul decizional al structurilor de baza creste. Prezenta unor minoritati
etnice sau nationale grupate în anumite parti ale teritoriului determina existenta unor
partide regionale si a unor partide nationale.

4.2. ELEMENTELE STRUCTURII DE BAZA A PARTIDELOR POLITICE

a. Structurare administrativ-teritoriala: sectii sau filiale


b. Structurare electorala: comitete
c. Structurare economico-sociala: celula
d. Structurare paramilitara: militiile
a. Structurare administrativ-teritoriala
Partidul poate opta pentru o încadrare a aderentilor în functie de domiciliu si urmând
diviziunile teritoriale ale statului. (art.4 alin (1) din legea nr. 14/2003). Aceste elemente
de baza ale partidului sunt numite sectii sau filiale.
Sectia este o inventie socialista, tipica partidelor de masa, adoptata de celelalte partide
datorita caracterului sau permanent care asigura o propaganda continua.
Sectia este:
- permanenta, deschisa, cautând sa faca aderenti,
- presupune o arie mai larga de actiune, cautând sa se apropie de electorat;
- presupune organizare interna precisa, poate avea subdiviziuni interne (organizatiile de
imobil din partidele socialiste din Germania si Austria);
- poate reproduce la nivel local structurile centrale de conducere ale partidului.
b. Structurare electorala
Partidele de cadre sau cele electorale se organizeaza în vederea mobilizarii electorale,
nefiind partide de integrare a aderentilor în vederea unei educatii morale sau politice
subsumate unei ideologii. Structura lor va fi dependenta de procesele electorale. Acest
tip de structura electorala se numeste comitet.
Comitetul este un grup restrâns, semipermanent si închis, care nu cauta sa-si gaseasca
noi membri, ci sa influenteze decizia opiniei publice sau a electoratului, având activitate
mai intensa în preajma alegerilor. Este un grup de notabili, alesi datorita influentei lor
sau un grup de personalitati alese de catre grupurile de baza ale partidului. În primul caz
suntem în fata unui comitet direct, iar în al doilea caz în fata unui comitet indirect.
Un al treilea fel de comitet este cel al tehnicienilor electorali, „specialistii” cum este
cazul comitetelor electorale din SUA.
c. Structurare economico-sociala
Celula ca element de baza a structurii unui partid se sprijina pe o baza
profesionala reunind toti aderentii de partid care au acelasi loc de munca. Acesta este
modul obisnuit de organizare a partidelor comuniste. În cazul celulei nu mai conteaza
domiciliul aderentului, aceasta confera o arie geografica mare, fara a implica un numar
26
mare de aderenti.
Exista si celule locale, bazate pe criteriul domiciliului, dar acestea nu sunt la fel
de importante pentru partid. Celula de întreprindere asigura o coeziune mai mare a
aderentilor, o permanenta certa si o mai mare influenta a conducerii asupra membrilor.
Celula este mult mai mica decât sectia, toti membrii se cunosc între ei si îsi cunosc
conducerea. Legea româna interzice constituirea de structuri ale partidelor politice pe
criteriul locului de munca – art. 4 alin. (2) legea 14/2003
d. Structurare paramilitara
Unele partide tind sa concureze cu statul si sa combata alte grupari printro
organizare de tip paramilitar. Art.3 din legea partidelor politice în România interzice
organizarea de activitati militare sau paramilitare.
Militia este un fel de armata privata ai carei membri sunt încadrati în mod militar, supusi
aceleiasi discipline si aceluiasi antrenament ca soldatii, sunt îmbracati în uniforme si
poarta insigne. Militiile sunt capabile sa defileze în cadenta, precedati de drapele.
Militiile pot combate un adversar prin arme si lupta fizica, dar membrii ramân civili.

4.3 NIVELE DE ORGANIZARE A PARTIDELOR POLITICE

Partidul are mai multe nivele de organizare in functie de numarul de


membri si de influenta electorala. In privinta raportului cu membrii
partidul politic apare ca o conventie care stabileste cat de stransa este
relatia dintre partid si individ.
Primul nivel al participarii la viata politica este constituit de
electorat. Electorii reprezinta forma cea mai slaba de atasament fata de
partid, ei nu sunt juridic membri dar sprijina partidul. Anumite partide cu
influenta dispun de un numar de persoane care isi pastreaza atasamentul
indiferent de situatie.
Al doilea nivel este constituit de catre simpatizanti, acestia nu sunt
membri dar spre deosebire de electori participa la reuniunile publice. Varsa
ocazional sume de bani, sunt asumati ca resure mediatice in functie de
notorietatea lor – artisti, sportivi, savanti.
Al treilea nivel este reprezentat de membri. Membrii sunt persoane
care juridic fac parte din partidele politice, varsa periodic sume de bani
numite cotizatii, aceasta fiind cea mai stransa legatura cu partidul. Un
partid isi formuleaza lista cu membri in functie de cotizanti.
Un al patrulea nivel este reprezentat de militanti, adica acei membri
care isi dedica o parte din timp activitatilor de partid: imprastie presa,
scriu scrisorile si declaratiile, participa la campaniile electorale. Dintre
militanti sunt selectionati functionarii care sunt platiti, in cazul partidelor
de masa acestia din urma sunt in mod obligatoriu militanti, iar in cazul
partidelor de cadre functionarii sunt specialisti. Totodata in cadrul
27
partidelor de masa functionarii aspira la ocuparea pozitiilor de conducere.
Al cincilea nivel este reprezentat de conducere. Liderii de partid sunt
acele persoane care au dreptul sa reprezinte partidul in raport cu tertii si cu
statul si care determina strategia si stabilesc tacticile partidului, dispun de
autoritate institutionala pentru a obtine acordul partidului in luarea
deciziilor. Ei fac parte din elita politica.

4.4. GRADE DE PARTICIPARE LA STRUCTURA PARTIZANA

a. Membri de partid
Orice asociatie partinică se sprijină pe angajamentul politic al cetăţenilor faţă de un
partid sau altul. S-a dovedit totuşi că structura socială a bazei de membri ai unui partid
nu oglindeşte structura populaţiei. În cazul tuturor partidelor (...), femeile şi muncitorii
au o reprezentare sub-proporţională. Această situaţie s-ar denatura şi mai mult în
defavoarea grupărilor sus-numite, dacă am face o clasificare pe criteriul bazei formale
de membri şi a activităţilor politice din interiorul partidelor. În ceea ce priveşte
compunerea partidelor, majoritatea membrilor aparţin de stratul superior al clasei medii
(...). Problema reprezentativităţii deficitare a unora dintre componentele sociale nu ar
trebui însa exagerată. Trecând cu vederea faptul că partidele populare sunt nevoite să-
şi ia în considerare baza de alegători, concepţiile şi interesele unui partid nu sunt
determinate neapărat şi în nici un caz în exclusivitate de poziţia socială a membrilor
săi17. Notiunea de membru de partid este foarte vaga. Calitatea de membru a unui partid
politic se dobândeste prin aderarea la principiile si valorile afirmate de catre un partid
politic. În interiorul unui partid politic se gasesc mai multe categorii de membri,
formând o serie de cercuri concentrice în interiorul carora solidaritatea partizana devine
din ce în ce mai puternica. Exista mai multe grade si mai multe tipuri de participare la
structura partizana.

b. Militantii
Militantii sunt cei cercul cel mai activ, al partidului, lucrând pentru acesta în mod
constant. Militantii formeaza în partidele de masa un comitet în cadrul sectiei, în timp ce
în cazul partidelor de cadre notiunea de militant se confunda cu cea de membru de
partid.
c. Aderentii
Notiunea de aderent capata sens pentru partidele organizate în sectii. Este aderent cel
care semneaza un buletin de adeziune si plateste regulat o cotizatie. Cercul lor este mai
larg decât cel al militantilor.
d. Simpatizanti
Simpatizantul este un individ care face propaganda partizana, fara a intentiona neaparat

17 [Uwe Backes/Eckhard Jesse, din: Informationen zur politischen Bildung 207, Parteiendemokratie, Bonn BpB 1997]
28
aceasta, el nu este aderent, dar face din votul sau o chestiune publica influentând prin
acest fapt cursul politic. El este legat de partid nu printr-o legatura oficiala ci printr-o
legatura subiectiva, ideatica sau sentimentala.
Extinderea educatiei de masa, extinderea influentei media, reorientarea educatiei
tinerelor generatii catre negarea comunitarismului traditional, slabirea legaturilor
familiale, uniformizarea informatiei, a temelor si a mizelor fac ca legaturile de simpatie
cu un partid sa fie din ce în ce mai slabe.
e. Alegatori fideli
Aceasta categorie îi reprezinta pe cei care dau votul lor unui anumit partid, fara a face cu
necesitate din aceasta optiune o chestiune publica. Masa lor este usor de determinat prin
sondaje ce respecta secretul identitatii respondentilor. Unii sunt alegatori fideli, care dau
votul lor în mod constant unui singur partid, altii sunt alegatori care penduleaza de la un
partid la altul, formând un fel de electorat volatil, pe care toate partidele încearca sa-l
capteze. Partidele trebuie în mod evident sa-si fidelizeze electoratul prin ideologie si
programe ferme.
5.4. Trasaturile structurii partizane
Structura partizana este constituita pe baza liberei asocieri. Natura voluntara a asocierii
partizane are consecinte structurale importante:
- majoritatea membrilor nu sunt inclusi în aparatul birocratic al partidului astfel,
structurile sunt mult mai suple, iar distribuirea competentelor între diversele nivele
structurale este mai imprecisa;
- structura interna a partidelor politice este influentata superficial de ordinea juridica
(libertatea politica pare sa implice nereglementarea partidelor politice);
- partidele suporta o tensiune intensa între cerintele democratiei interne revendicate de
baza si cerintele eficientei revendicate de centru, mai ales în perioada în care partidul se
afla la guvernare.
-Structura partidului trebuie sa fie durabila. Structura partizana trebuie sa fie capabila sa
depaseasca speranta de viata a fondatorilor sau conducatorilor sai momentani.
Durabilitatea nu exclude ca un partid sa fie creat în jurul unui om sau grup , dar impune
ca structura sa fie suficient de independenta pentru a supravietui disparitiei liderului sau
parintilor fondatori. Partidul trebuie sa se institutionalizeze, sa suporte un proces de
transformare în cadrul caruia organizarea sa-si piarda caracterul instrumental,
transformându-se în scop în sine.
-Structura partidului trebuie sa fie suficient de complexa. Pentru a fi în prezenta unui
partid organizarea trebuie sa fie diseminata în teritoriu si coordonata de un centru de
comanda. Nu poate fi considerata un partid o organizatie care nu are nicio structura la
nivel local.
-Structura partizana este o structura concurentiala. Partidul nu poate exista decât în
concurenta cu alte partide si este o structura de concurenta interna. Cazul partidelor
comuniste – acestea devin la baza un fel de sindicate muncitoresti, iar la vârf putere
publica subordonata total statului.
29
-Structura partizana trebuie sa fie flexibila, adaptabila si capabila de a se integra în
sistem. Partidele trebuie sa aiba o structura complexa si flexibila, partidele rigide
nerezistând timp îndelungat datorita modificarilor din societate. Structura interna a
partidului nu trebuie sa fie o structura birocratica, este necesara o structura informala,
flexibila, deschisa, personalizata, cu o capacitate mare de adaptare. Partidul constituie un
sistem de aliante al unor substructuri si intracoalitii, ceea ce face ca structura sa
trebuiasca sa fie rezumatul negocierilor permanente între aceste grupuri orientate
ideologic, geografic, economic. Structura trebuie sa fie capabila sa ofere stimulente
colective si individuale membrilor sai. Fara aceasta nu este capabil sa-si creeze
fidelitatea membrilor sai, fidelitatea necesara caracterului durabil, si nici sa creeze si sa
pastreze elitele necesare eficientei sale electorale si guvernamentale. Aceste stimulente
pot fi colective, adresându-se diviziunilor sale interne diferentiate în functie de pozitia
sociala, starea economica, specificul regional, originii etnice, sexului, vârstei.
Stimulentele colective sunt simbolice, dar si materiale sau normative.
Un partid care nu reuseste sa puna în functiune un sistem eficient de recompense este un
partid perdant, pe cale de disparitie.
-Structura partizana trebuie sa fie electoral eficienta.
Ea este dominata de vointa conducatorilor de a accede la exercitiul puterii, singuri sau în
alianta, pe baza votului electoratului, atât la nivel central cât si la nivel local.
Partidul îsi adapteaza structura testului electoral, nu se mai bazeaza pe un
program ideologic ci pe un program mobil, suplu, capabil sa mobilizeze alegatorii cu
conceptii politice diferite. El nu se mai bazeaza pe aderenti ci pe tehnicieni.
Structura partizana trebuie sa guvernamental eficienta. Odata trecut testul
electoral partidul trebuie sa fie guvernamental eficient. Structura partizana trebuie sa fie
capabila sa produca si sa selecteze personalul de conducere pentru posturile
guvernamentale, sa construiasca programe si politici publice, sa controleze si sa
coordoneze organele guvernamentale. Daca partidul nu are forta necesara acestei
alimentari a statului cu impuls politic consistent, daca nu este capabil sa atraga sau sa
formeze elitele necesare, atunci el va pierde viitorul test electoral.
-Structura partidului trebuie sa fie o structura de putere si o structura de
formare de personal, o structura deschisa aderarii, o structura capabila sa
înlocuiasca generatiile politice la timp si în mod eficient.

4.5 PARTIDELE, INTRE "STAT" SI "POPOR"


Partidele nu sunt singurii actori din sistemul intermediar. Ele îsi împart sarcina de
mijlocire a intereselor şi de formare a voinţei politice cu asociaţiile, iniţiativele civile şi
mişcările sociale, acestea din urmă fiind mai mult decât simpli agenţi pasivi de mediere
(...), ele fiind »medii şi factori« în cadrul procesului de comunicare. Totuşi, numai

30
partidelor le revine »un rol dublu«, legitimat prin alegeri. »În loc să se 'apropie' de stat,
aşa cum o fac celelalte instituţii intermediare care reprezintă opiniile şi interesele
poporului, partidele duc aceste opinii şi interese 'în interiorul' statului, ocupându-se de
formarea voinţei generale în cadrul organismelor constituţionale statale. (...) În acest
scop, partidele politice rezolvă o problemă de comunicare comună tuturor
democraţiilor pluraliste reprezentative, între diversitatea societăţii şi idealul unităţii
statului.« Acest statut 'colorat', amestec între libertate şi supunere, care conferă
partidelor — în mod particular, independent de organismele statale — rangul de organ
constituţional, este menit să creeze o situaţie în care ele »nu sunt prinse într-atât în
instituţia statală încât să-şi piardă legătura cu societatea, şi în care conducerea
partidului nu se izolează de membri într-atât încât să piardă legătura cu diversitatea de
opinii şi interese din societate«. Partidele sunt aşadar entităţile care trebuie să menţină
în mişcare »circuitul comunicării politice« între organele statului şi opinia publică,
între »formarea voinţei poporului« şi »formarea voinţei statale«, problema nefiind
»dacă partidele fac parte din societate sau din stat ci în ce măsură se pot integra ele în
ambele structuri«. Nici un alt actor de pe scena politică democratică nu are o funcţie de
comunicare atât de importantă ca cea deţinută de partide.
4.6 RESURSELE PARTIDELOR POLITICE

Prima resursa a unui partid este sigla sa (da recognoscibilitate unui


partid politic si asigura publicul asupra valorilor, principiilor, si actiunilor
pe care acel grup le promoveaza). Cea de a doua resursa este data de bani
care asigura in conditii concurentiale capacitatea unui grup politic de a
raspunde exigentelor electorale. Banii nu sunt o resursa public recunoscuta,
datorita suspiciunii de coruptie. Problema coruptiei si a clientelismului
politic a adus in discutie modalitatile de control asupra finantarii partidelor
politice, finantare care nu este in mod absolut transparenta. Numarul de
membri reprezinta o a treia resursa a grupurilor politice. Orice partid isi
afirma in mod public numarul de membri pentru a demonstra propria
capacitate de mobilizare. In functie de tipul de partid raportul numar de
membri finantare variaza. In cazul partidelor de cadre finantarea actiunii
politice se realizeaza prin obligatia de a plati un cuantum din veniturile pe
care le au toti demnitarii si functionarii publici ce apartin acelui partid. In
cazul partidelor de masa finantarea se face pe baza de cotizatie. Cu cat
numarul de membri este mai mare cu atat fondul banesc creste.
Competenta este o alta resursa a partidelor politice si consta in
capacitatea partidelor de a atrage tehnicieni pentru rezolvarea unor anumite
probleme si pentru eloaborarea unor anumitor politici publice coerente. O a
cincea resursa este informatia care presupune atat accesul privilegiat la
informatiile necesare pentru maximizarea competentei cat si capacitatea
31
partidului de a oferi partenerilor si mass- mediei informatii specifice.
Toate resursele precedente pot fi utilizate in masura in care partidul
dispune de capacitatea de a se relationa la institutiile publice si private si
de a crea retele de comunicare.
Combativitatea este „resursa ceror fara de reurse” si are doua forme:
promovarea liniei morale si promovare violentei de limbaj si fizice.
Alte doua resurse sunt imaginea grupului si sustinerea electorala.

CAPITOLUL 5: SISTEMELE DE PARTIDE


5.1 CONSIDERAŢII GENERALE

Până acum ne-am întrebat care sunt elementele definitorii pentru


un partid ce tipuri de partide distingem şi care sunt funcţiile îndeplinite de
partide în cadrul sistemului politic. Am presupus astfel că există mai multe partide, un
sistem de partide. Pentru că doar astfel definiţiile, tipologiile şi funcţiile descrise au un
sens. Doar în societăţile pluraliste, libere şi democratice pot exista partide ca cele pe
care le-am descris. "Partidele de stat" din dictaturi sau partidele marxist-leniniste,
partidele unice, din statele socialiste sunt construite pe un cu totul alt model, acestea
netrebuind să facă faţă concurenţei nici unui alt partid. Are sens să vorbim despre
partide doar dacă acestea funcţionează în cadrul unui sistem de partide concurente.
Atunci când un partid monopolizează procesul de formare a voinţei politice sau când nu
există decât un singur partid, concurenţa nu poate exista. Conceptul de sistem
monopartidist este în fond o contradicţie în termeni. În genere, ştiinţa deosebeşte între
sistemul bipartidist şi cel multipartitidist. Sistemul bipartidist nu presupune însa
existenţa doar a două partide; prin acest concept întelegem că în sistemul politic al unui
stat alte partide nu joacă nici un rol: nici la guvernare şi nici în opoziţie. Faptul că într-
un stat se cristalizează un sistem bipartidist sau multipartidist depinde de tradiţie, de
aspecte socio-culturale, instituţionale, socio-economice şi confesionale. Astfel,
societăţile mai puţin omogene şi cu praguri de selecţie reduse favorizează constituirea
unui sistem multipartidist. Sistemele bipartidiste sunt considerate a fi "sisteme
concurenţiale", iar cele multipartidiste, "sisteme consensualiste". Într-un "sistem
concurenţial" (precum cel al Marii Britanii) domină "principiul majorităţii", în
"sistemele consensualiste" (vezi Elveţia) sunt luate în considerare foarte multe interese,
astfel încât nu se poate ajunge la formaţiuni majoritare. Cea mai raspandita
clasificare a sistemelor de partide distinge: partidul unic, bipartitismul si
mutipartitismul. Bipartitismul se inscrie in cadrul democratiei pluraliste
si liberale. El ofera cetatenilor o alegere clara si suficienta iar la nivelul
32
puterii o majoritate neta. Bipartitismul presupune acordul celor doua
partide asupra problemelor fundamentale ale societatii. El poate
functiona normal numai daca este sigur ca un partid nu va profita de
perioada cat guverneaza pentru a schimba regimul politic. Se practica
in Marea Britanie si in Statele Unite ale Americii.
Multipartitismul este forma frecvent folosita in democratiile
pluraliste si liberale. La nivelul alegatorilor ofera fiecaruia o alegere mai
larga si mai bine adaptata la gama opiniilor ce pot exista intr-o
societate. La nivelul puterii are efecte diferite in functie de modalitatiile
de practicare. Pentru constituirea echipei guvernamentale, de regula,
sunt necesare coalitiile de partide. Deseori insa multipartitismul
antreneaza instabilitate guvernamentala. Partidele politice reprezinta o
realitate a vietii politice moderne. Totodata ele reprezinta unul din
criteriile de clasificare a statelor in totalitare sau democratice. Daca
pentru primele caracteristic este partidul unic de obicei de tip comunist,
pentru statele damocratice se poate observa o mare diversitate
doctrinara, partidele fiind liberale, conservatoare, social- democrate,
crestin -democrate, uneori chiar socialiste si comuniste.
In Romania se poate observa un fenomen original: numarul mare de
partide de diferite orientari doctrinare., ceea ce nu reprezinta neaparat
un lucru rau. Se poate spune ca fenomenul se datoreaza lipsei libertatii
de exprimare din perioada comunista, imposibilitatii de intarire a
structurii centrale a partidelor datorate divergentelor de opinii, proastei
legislatii in domeniu dar si experientei perioadei de tranzitie spre o
societate democratica. Pe de alta parte numarul mare de partide poate
semnifica incapacitatea sistemului de a se institutionaliza,ceea ce este
un factor negativ in procesul de democratizare18.
3. Un lucru este cert: partidele politice reprezinta una dintre cele mai
importante castiguri ale democratiei din Romania, desi lupta pentru
putere dintre aceste nu se duce mereu in limitele legii sau nici ale
bunului simt. Sistemul mono şi pluripartidist

Din punct de vedere al numărului partidelor existente pot fi distinse convenţional:


a. sistemul partidului unic (monopartidismul);
b. sistemul bipartidismului;
c. sistemul pluripartidismului;
d. sistemul pluripartidismului în care partidele politice gravitează în jurul unui
partid politic dominant.

18 IOAN MORARU, Drept constitutional si instituti politice, ed.Actami, Bucuresti, 1998


33
5. 2 SISTEMUL PARTIDULUI UNIC

Acest sistem se caracterizează prin existenţa unui singur partid care este constituit
şi funcţionează legal ca partid de guvernământ. Motivul lipsei altor partide poate fi
foarte diferit: interzicerea expresă prin Constituţie a înfiintarii altor partide sau
enumerarea limitativă a condiţiilor în care se poate exercita dreptul de asociere,
suspendarea sau scoaterea în afara legii a unor partide, unificarea mai multor partide
într-un singur partid, etc.
În sistemul constituţional românesc socialist, singura prevedere constituţională
referitoare la partidul politic era cea referiroare la unirea celor „ mai înaintati şi
conştienţi cetăţeni” în partidul comunist. Este adevărat că art. 27 din Legea
fundamentală recunoştea dreptul de asociere în organizaţii sindicale, cooperatiste, de
tineret, de femei, social-culturale, în uniuni de creaţie, asociaţii ştiinţifice, tehnice,
sportive, precum şi alte organizaţii obşteşti, paritdul politic fiind considerat din punct
de vedere juridic o organizaţie oşteaască, dar nu a existat o lege care să reglementeze
modul de organizare şi funcţionare a partidelor politice. Pe de altă parte, art. 26 din
Constituţie proclama solemn rolul conducător în societate al partidului comunist,
precum şi prerogativa acestuia de a îndruma activitatea organelor de stat. Partidul unic
este prin definiţie un partid totalitar, care acaparează întreaga putere în stat, converteşte
conştiinţele membrilor săi la anumite precepte demagogice prin inocularea forţată a
ideologiei sale.
În condiţiile actuale, când sistemul partidului unic a fost sfărâmat, cel puţin în
Europa, viciile sale teoretice şi abuzurile politice comise în numele său pentru
implantarea lui în practica şi conştiinţa socială, ies la iveală de la sine: partidul unic s-a
identificat cu statul, devenind un Partid-Stat, liderii săi – unii dintre ei persoanlităţi
politice cu calităţi incontestabile – au fost zeificaţi; activiştii săi, au devenit
funcţionari guvernamentali, magistraţi, parlamentari iar membri săi de rând au
constituit o masă de manevră, aderenţa lor la ideologia dominantă fiind condiţionată
în marea majoritate a cazurilor, de nevoia naturală de conservare umană.
Sisteme de partide unice au existat în toate ţările socialiste, cu toate că în unele
dintre ele pe lângă partidul unic marxist – partid având rol conducător şi coordonator al
tuturor formaţiunilor politice, sindicate, asociaţii sau ligi culturale, sportive, etc.,
consfinţit în constituţie – s-au menţinut o serie de partide politice ( în fosta RDG,
Polonia, Bulgaria, Cehoslovacia, China, ş.a. ).
5.3 SISTEMUL BIPARTIDIST

Este sistemul în care puterea politică este disputată electoral ( democratic ) de către
două partide având baze sociale şi forţă politică echivalente. Nu contează dacă alături
de acestea, există şi alte forţe politice, mai mult sau mai puţin semnificative. Un
asemenea sistem a fost tradiţional în România din a doua jumătate a secolului al XIX-
34
lea, până în 1948 ( mai întâi şi -au disputat opţiunile electoratului, Partidul Conservator
şi Partidul Naţional-Liberal, apoi, după ieşirea de pe scena politică a Partidului
Conservator, în variantele sale organizatorice, Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul
Naţional-Liberal ).
În doctrina constituţională se consideră că acest sistem este rigid dacă cele două
partide politice sunt bine structurate din punct de vedere organizatoric şi al disciplinei
de partid - caracteristică foarte importantă pentru succesul unor iniţiative parlamentare
– sau simplu, dacă partidele nu pretind o disciplină strictă în ceea ce priveşte
exprimarea votului parlamentar şi tolerează existenţa unor fracţiuni de partid – cu
efecte dezastruoase pentru procesul legislativ sau chiar pentru funcţia de control al
parlamentului asupra activităţii guvernamentale. Acest sistem având meritul de a
favoriza un echilibru în viaţa politică prin succesiunea celor două partide de
guvernareeste astăzi clasic ilustrat de către Statele Unite ( Partidul Democrat şi Partidul
Republican ) şi Marea Britanie ( Partidul Laburist şi Partidului Conservator ).
5.4 PLURIPARTIDISMUL

Se numeşte sistem pluripartit, sistemul în care există mai multe partide cu forţă
aproximativ egală care îsi dispută, în funcţie de opţiunea electoratului, locul şi rolul de
partid de guvernământ. Caracterul de pluripartit nu este deci conferit de simpla
existenţă a mai multor partide. Esenţial este ca acestea să fie aproximativ la fel de
puternice. Alături de aceste partide pot exista alte numeroase formaţiuni politice mai
mici reprezentate sau nu în parlament. Practic, acestea nu au acces la exercitarea puterii
deoarece nu au o bază socială largă.
În funcţie de rezultatul alegerilor, unul dintre partidele care conferă unui sistem
politic caracter pluripartid, devine partid de guvernământ, ocupând în acelaşi timp
majoritatea locurilor în parlament. Alături de aceste partide pot exista alte numeroase
formaţiuni politice mai mici reprezentate sau nu în parlament. Practic, acestea nu au
acces la exercitarea puterii deoarece nu au o bază socială largă.
În funcţie de rezultatul alegerilor, unul dintre partidele care conferă unui sistem
politic caracter pluripartid, devine partid de guvernământ, ocupând în acelaşi timp
majoritatea locurilor în parlament. Alteori, când rezultatul alegerilor nu permite
formarea unui guvern monocolor, se încheie alianţe politice între partide politice,
acestea propunând membri în Guvern din rândul lor sau dintre simpatizanţi. Acest
sistem favorizează disputa electorală între partide, obligându-le la permanenta adaptare
a programelor lor politice la cerinţele sociale ale electoratului, la un efort permanent
pentru a- şi spori credibilitatea. Pe de altă parte, cetăţenii au posibilitatea de a alege cel
mai bun partid politic. Dapartajării între partide îi corespund diferenţierea electoratului
în funcţie de aderenţa lor la un anumit partid. În acest fel, vom găsi un electorat stabil
susţinând acelaşi partid, diferenţiat de un alt electorat la fel de stabil dar care susţine alt
partid.
35
5.5 PLURIPARTIDISMUL ÎN CARE PARTIDELE POLITICE
GRAVITEAZĂ ÎN JURUL UNUI PARTID DOMINANT
Nu există o definiţie ştiinţifică referitoare la partidul dominant. Un partid politic
poate deveni dominant dintr-o multitudine de motive şi printr-o mare varietate de
modalităţi. Există şi un partid dominant în sistemele politice totalitare şi pot exista
dominante în sistemele politice democratice. Şi într-un caz şi în altul suntem în
prezenţa unui partid dominant, dar câtă diferenţă este între ele!
Dreptul constituţional nu a definit „partidul dominant”, împrumutând de la
sociologia politică sensul acestei noţiuni.
Dreptul constituţional va circumscrie însa aria de manifestare a partidului dominant,
oferindu-ne astfel calea de întelegere exactă a acestui concept. Criteriul constituţional la
care se face adesea apel este numărul de voturi exprimate în cadrul unei campanii
electorale în favoarea unui partid şi deci, numărul de mandate parlamnentare ce i se va
atribui. Prin urmare, este sau devine dominant un partid politic care prin doctrina sa
(ideologia, prin platforma electorală şi programul de guvernare, prin metodele de
acţiune, prin prestigiul liderilor săi, prin baza sa socială largă ) reuşeşte să- şi atragă
în mod durabil simpatia şi sprijinul electoratului.

5.6 STRUCTURA INTERNA A PARTIDELOR POLITICE

Întrucât organizarea internă a partidelor este un element constitutuiv al acestora, se


consideră, convenţional, că structura lor internă arată gradul de coeziune existentă
între diferitele structuri de partid – de la celulele sau organizaţiile de bază înfiintate în
conformitate cu principiul teritorialităţii, până la organismele conducătoare – la rigorile
de disciplină impuse membrilor de partid. În funcţie de aceste două elemente –
coeziunea între structurile interne şi disciplina de partid – partidele sunt împartite în
două categorii: partide organizate şi partide neorganizate.

CAPITOLUL 6 CU CE PROBLEME SE CONFRUNTĂ


DEMOCRAŢIA PARTINICĂ?
Partidele sunt - după cum am aflat din cursurile precedente -
indispensabile pentru democraţia modernă. Mulţi se încumetă chiar să
spună că o democraţie modernă nu este posibilă decât sub forma de
democraţie partinică. Ca mediatori centrali între "popor" şi "stat", ele
sunt indispensabile, cu toate că ele nu îndeplinesc acest rol singure, ci
împreună cu asociaţii, iniţiative civile şi mai ales cu ajutorul mass-
mediei. Totuşi, partidele nu se bucură de prea multă popularitate. Atunci
când cetăţenii unei ţări sunt întrebaţi câtă încredere au în instituţiile
politice ale statului, partidele se află de obicei la urma preferinţelor lor.
36
Este vorba aici de o "animozitate faţă de partide". Ce se ascunde în
spatele acestui concept şi care sunt cauzele pentru care partidele sunt
prea puţin bine văzute, despre aceste lucruri vom vorbi în acest curs. În
următorul text este vorba despre unele dintre problemele puse în acest
curs. Concluzia este că nu există nici o alternativă la democraţia
partinică, dar multe lucruri pot fi încă ameliorate. La finele acestei pagini se
află un al problemelor discutate.
6. 1 ANIMOZITATEA FATA DE PARTIDE
În pofida sau tocmai datorită importanţei pe care o au partidele în democraţiile
moderne, deficitele democraţiei partinice nu trebuie trecute cu vederea, fiind necesare
reforme care să remedieze aceste deficite, aparent inofensive. Mulţi cetăţeni nu înteleg
suficient rolul pe care îl joacă partidele, iar acest lucru îngreuneaza activitatea acestora.
Sentimentul tradiţional de aversiune are diverse cauze (...). Pentru o parte din opinia
publică, dezbaterile politice legitime dintre partide sunt considerate a fi simple
"scandaluri", iar faptul că miniştrii trebuie să facă neapărat parte dintr-un partid sau
altul este un fapt foarte disputat. Mulţi sunt de părere că un "profesionist neutru" ar fi
mult mai capabil să soluţioneze problemele care se impun. Trebuie să avem însa în
vedere faptul că nu există o delimitare strictă între "profesionalism" şi "politicianism".
Pentru că multiplele probleme şi interese, de multe ori contradictorii şi care nu
întotdeauna pot fi soluţionate în întregime necesită luarea unor decizii politice. Formele
tradiţionale de animozitate faţă de partide au mai scăzut în intensitate pe parcursul
timpului, după cum au afirmat unii analişti (...). Anumite prejudecăţi mai vechi au
căpătat însa amploare printre tineri. Un număr destul de mare de tineri îsi câştigă
primele experienţe politice astăzi nu în cadrul partidelor, ci al diverselor iniţiative civile
la nivel local şi regional care au ca centre de interes mediul înconjurator, pacea,
feminismul, lumea a treia sau "anti-fascismul". Partidele "consacrate" sunt, în opinia
unora dintre tineri, "rigide" şi "închistate", membrii lor sunt nişte "obsedaţi de carieră",
organizarea la nivel intern este resimţită a fi prea puţin democratică, iar interesele
bugetare, neserioase. Multe judecăţi de acest fel nu se bazează pe experienţe proprii,
reflectând mai degrabă conţinutul ideologic al peisajului protestatar alternativ. Chiar
dacă multe din aceste afirmaţii sunt prea generalizatoare, exagerate şi nu întotdeauna
corecte, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că această critică este oarecum
justificată, nefiind fondată doar pe o cunoaştere deficitară a condiţiilor de funcţionare
ale unei democraţii pluraliste (...).
6. 2 NU EXISTA ALTERNATIVE LA DEMOCRATIA PARTINICA
Partidele vor rămâne şi pe viitor o condiţie indispensabilă pentru prezervarea unei
democraţii libere. Capacitatea lor de a face faţă concurenţei şi de a supravieţui va
depinde de cât de flexibil vor şti acestea să reacţioneze la noile situaţii şi aşteptări. Nu
există o soluţie general valabilă în vederea relaxării atitudinii curente de respingere a
oamenilor faţă de partide. Clientela partidelor are diverse pretenţii. În ciuda
37
preferinţelor exprimate în favoarea partidelor populare, existenţa celorlalte tipuri de
partide poate contribui la păstrarea vitalităţii şi randamentului sistemului de partide. Nu
este sigur faptul că tendinţele curente de introducere a unor elemente de democraţie
directă va avea consecinţe pozitive asupra tuturor partidelor. Argumentele care vorbesc,
la nivelul sistemului politic, în favoarea democraţiei reprezentative şi în detrimentul
democraţiei plebiscitare (presupunând printre altele pericolul unei pierderi de
flexibilitate şi de eficienţă, pericolul demagogiei, al scăderii capacităţii de a face
compromisuri, al scăderii calităţii deciziilor), se vor face resimţite şi în interiorul
partidelor. În plus, participarea din interiorul partidelor este doar una din multiplele
probleme cu care ne confruntăm. Partidele vor trebui să îsi impună anumite limite şi să
nu mai încerce să acţioneze la toate nivelele societăţii. Doar astfel poate fi diminuat
fenomenul funcţionarilor cu carnet de partid. Mai mult, partidele vor trebui să
sporească calitatea propriului personalul, acordând şanse mai mari de afirmare
oamenilor din afara lor. Servilismul intrapartinic şi politicianismul de carieră ascund
pericolul ca clasa politică să se distanţeze prea mult de societate şi de problemele
specifice ale acesteia. Sistemul de partide a fost considerat deseori a fi pe moarte. Există
totuşi multe indicii care susţin faptul că acesta mai are, în societăţile industriale
moderne, o viaţă destul de lungă de trăit (...) — chiar dacă situaţia în care se află
astăzi pare mai fragilă decât cu câţiva ani în urmă. Dacă partidele democratice îsi vor
păstra capacitatea de a se reînnoi în permanenţă, ele nu vor trebui să se teamă de ceea
ce le va aduce viitorul.

6.3 PROBLEMA PATRONAJULUI


Multe voci critice susţin că partidele şi-ar fi extins poziţia importantă pe care o ocupă
în cadrul statului, ocupând între timp o poziţie de conducere care nu se potriveşte cu
funcţiile lor. Ca argument în favoarea acestei afirmaţii s-a susţinut că în multe ţări,
fără carnet de partid nu mai poţi ocupa nici o funcţie în stat sau în societate. Problema
patronajului şi - conform opiniilor critice - a puterii exagerate pe care au dobândit-o
partidele a condus la o dezbatere cu privire la rolul acestora, care se învârte în jurul unor
concepte precum "democraţie partinică" şi "stat partinic". Cele mai importante
elemente din această discuţie sunt rezumate într-un capitol separat.
6.4 CE ESTE "POLITICA SIMBOLICA"?
În democraţiile partinice bazate pe criteriul competitivităţii, Constituţia prevede
(...) ca alegerile să fie ţinute la intervale regulate de timp, acest fapt limitând perioada
legislativă a unui guvern. Şi pentru că politica democratică are mereu nevoie de
aprobare şi substanţă, acţiunile desfăşurate de cei care deţin puterea de decizie
politică şi activităţile desfăşurate trebuie să fie permanent justificate în faţa opiniei
publice. În plus, politicienii au datoria să informeze populaţia cu privire la planurile şi
deciziile politice.. Campaniile electorale sunt în acest sens esenţiale în ceea ce priveşte
38
încercarile actorilor politici de a găsi »legitimare prin comunicare«. Acest lucru nu
înseamna însa că procesul de comunicare politică are loc permanent şi este de durată
— nu în ultimul rând pentru că activităţile politice sunt ele însele activităţi de
comunicare. Fundamental pentru întelegerea procesului de comunicare politică este
conceptul dezvoltat de Murray Edelman al »politicii simbolice«. Edelman pleacă de la
premisa unei dedublări a realităţilor politice. Prin această dedublare, Edelman
întelege faptul că toate activităţile şi evenimentele politice se împart într-o
dimensiune instrumentală, respectiv o valoare nominală — efecte ale activităţii
politice — şi o dimensiune expresivă, respectiv o valoare simbolică teatrală —
reprezentarea acestor activităţi în faţa opiniei publice. În opinia lui Edelman, actorii
politici creează pentru alegători, în mod subconştient şi pe baza propriilor roluri, o
lume politică ireală, folosindu-se de simboluri şi ritualuri politice, preluate apoi de
mass-media. Acest proces este mai apoi supra-impus asupra valorilor principale ale
acţiunilor politice. Ulrich Sarcinelli distinge într-un mod asemănător între
dimensiunile fabricării (producerii) şi ale reprezentării (intermedierii) politicii, între
valoarea nominală a politicii şi cea simbolică. Sarcinelli susţine că politica materială
(producătoare) şi-a pierdut, în această epocă a mass-mediei şi mai ales a televiziunii,
legăturile cu elementele decisive. Pe de altă parte, »mediatizarea« politicii, adică
reprezentarea în mass-media şi mai ales la televizor a politicii devine din ce în ce mai
importantă în vederea prezervării şi mimării capacităţii de conducere politică.
Simbolurile verbale (»Euro«, »reformă fiscală« etc.) şi ne-verbale (imnuri, steaguri,
strângerea de mâini cu ocazia vizitelor de stat etc.) atrag atenţia publicului. În plus,
acestea reduc complexitatea problemelor politice, ele intermediază o anumită
perspectivă asupra lumii şi trezesc emoţiile spectatorilor. Totuşi, simbolurile politice
nu servesc numai intermedierii, respectiv reprezentării realităţilor politice. În
competiţia dintre partide şi oameni politici a cărei miză este intrarea în atenţia mass-
media, simbolurile politice pot şi sunt instrumentalizate ca elemente de mimare a unei
realităţi politice fictive. Ei bine, tocmai pentru a ilustra această utilizare concretă a
simbolurilor politice în procesul de intermediere politică se foloseşte şi conceptul de
»politică simbolică«. Utilizarea imprecisă şi deseori peiorativă a acestui termen în
limba de zi cu zi vine să demonstreze înca o dată critica răspândită la adresa
caracterului simbolic al politicii. Cei care se folosesc de acest concept trec cu vederea
faptul că politica »pură« nu poate exista fără o anumită teatralitate şi fără folosirea
unor elemente simbolice. De când există politica, politica simbolică a fost mereu un
ingredient indispensabil al realităţii politice. Ea reprezintă un adevărat forum pentru
cei care ţin în mâinile lor puterea de decizie politică, în care aceştia se pot prezenta, îsi
pot demonstra capacităţile de soluţionare a problemelor şi îsi pot face publice
orientările, valorile şi normele politice. Dar pentru că marea majoritate a populaţiei
nu poate lua contact direct cu ceea ce se întâmpla în politică reprezentarea acesteia în
mass-media - cu tot ce presupune acest lucru: ritualuri, simboluri şi stereotipii, se
39
transformă pe neobservate într-o imagine general acceptată a ceea ce poartă numele
de »realitate politică«. Dar în timp ce punerea în scenă a politicului pentru public
devine o realitate politică, activităţile politice »din culise« rămân în cea mai mare
parte ascunse într-un con de umbră. În textul următor vom analiza funcţiile îndeplinite
de partide în cadrul sistemului politic, funcţii care le fac indispensabile pentru
existenţa statelor democratice. Celălalt text mai scurt din acest capitol citează din
Legea Partidelor din Germania în care este descrisă poziţia constituţională ocupată de
partide, precum şi rolul îndeplinit de acestea
6.5 TEORIA DEMOCRATIEI SI PARTIDELE
Faptul că în toate societăţile există opinii şi necesităţi diferite şi conflicte sociale este
un fapt evident, în schimb existenţa unei voinţe populare unitare şi pretenţia de
asigurare a bunăstării cetăţenilor este o idee fixă. în plus, realitatea socială este
marcată de interese rivale, care deseori se bat cap în cap. Pentru a rezolva în mod paşnic
conflictele care apar, procesul de formare a voinţei politice trebuie să aibă loc în cadrul
unor confruntări deschise, fiind necesar un minimum de convingeri comune ("Teoria
concurenţei în democraţie"). Partidele reprezintă interese particulare, cooperând cu
diverse grupări de interese. De abia în momentul în care aceste interese divergente sunt
exprimate în mod deschis, iar partidele îsi recunosc reciproc dreptul de reprezentare a
acestor interese ("consens în lucrurile esenţiale"), se eliberează şi calea spre o aplanare
a conflictelor şi spre crearea unor compromisuri. Bineînţeles că partidele trebuie să fie
libere. Acest lucru presupune în primul rând dreptul de a înfiinta un partid politic;
cetăţenii au dreptul de a aparţine unui partid şi de a desfăşura activităţi în mod liber în
cadrul acestuia. Libertatea partidelor presupune şi că nimeni nu poate fi forţat să adere
la un anumit partid sau să rămână în rândurile acestuia împotriva dorinţelor sale.
Încuviintarea pluralităţii partidelor este un rezultat al teoriei concurenţei în democraţie,
care corespunde concepţiilor occidentale asupra democraţiei. Cine porneşte însa de la
teoria democraţiei dezvoltată de filosoful francez Jean-Jacques Rousseau ("Teoria
democratică a identităţii"), care presupune existenţa unei "voinţe populare" omogene,
va adera şi la maxima conform căreia democraţia este o identitate între guvernanţi şi
cei guvernaţi. O asemenea persoană nu va mai putea susţine legitimitatea partidelor,
acestea falsificând în mod necesar voinţa generală. Nu sunt tolerate deviaţii de la
deciziile ce vin spre binele societăţii19.
6.6 PARTIDELE SI ASOCIATIILE: INTERMEDIARI IN CADRUL
PROCESULUI DE FORMARE A VOINTEI POLITICE
Raportul dintre alegători şi aleşi nu este de aşa natură încât singurul rol jucat de
cetăţeni este să voteze, toate celelalte atribuţii fiind lăsate în seama reprezentantului
ales. Dacă aruncăm o privire asupra vieţii politice din democraţiile occidentale, ne vom
convinge de faptul că această caracterizare a rolului jucat de alegători este eronată.
Puterea de decizie politică deţinută de fiecare dintre noi este mult mai mare dacă luăm

19 Uwe Backes/Eckhard Jesse; din: Informationen zur politischen Bildung 207, Parteiendemokratie, BpB 1996]
40
în considerare partidele şi asociaţiile, iniţiativele şi mişcările civile în care pot
funcţiona cetăţenii unui stat. La fel ca pe piaţa muncii sau în viaţa economică a unei
societăţi industriale moderne, grupările organizate din politică sunt un mijloc decisiv
de eliberare a oamenilor din starea de inconştienţă şi neajutorare în faţa unor elemente
autoritare, transformându-i în membri activi ai unei societăţi complicate. Partidele şi
asociaţiile, iniţiativele şi mişcările civile încearca să influenţeze procesul de formare a
voinţei politice în sensul propriilor convingeri şi interese, direct sau prin intermediari,
prezentând guvernelor şi parlamentelor dorinţele şi problemele lor sau preluând chiar
anumite sarcini din mâna autorităţilor statale, pentru a le duce la îndeplinire aşa cum
cred ele de cuviinţă.
6.7 ASOCIATIILE IN SISTEMUL POLITIC
Deseori, puterea de influenţă a asociaţiilor este evaluată ca fiind extrem de negativă.
Oamenii vorbesc despre o »supremaţie a asociaţiilor«, care deviază forurile superioare
de pe calea cea dreaptă a îndeplinirii »necesităţilor politice ale statului« şi care
împiedica politica să se dedice binelui general al comunităţii. Acest "bine" nu este, aşa
cum am mai văzut, o dimensiune pre-dată, iar guvernul, în mâinile căruia se află
puterea, nu poate să stabilească nici el de unul singur cum trebuie să-i fie societăţii ca
să îi fie bine (asta dacă libertatea cetăţenilor nu este doar o noţiune lipsită de
conţinut). Toate grupurile sociale - angajatori şi angajaţi, producători şi consumatori,
locuitori din sate şi oraşe, proprietari şi chiriaşi (...) - trebuie să-şi poată exprima liber
opinia cu privire la politica cea mai bună de adoptat, pentru ca astfel să apară un
echilibru între diversele puteri sociale, economice şi ideologice, măsurat după valorile
fundamentale ale ordinii sociale care respectă demnitatea umană şi libertăţile omului.
Compromisul dintre diferitele interese ale unui popor nu poate fi realizat fără
implicarea unor grupuri organizate care să reprezinte aceste interese. Cei care cer
cetăţenilor să participe activ la viaţa statului democratic - prin intermediul alegerilor şi
neapărat prin scrierea unor "scrisori de la cititori", nu trebuie să le interzică acestora să
caute acele forme care le pot eficientiza participarea la viaţa politică. Acest lucru
înseamna însa, având în vedere condiţiile impuse de societatea modernă ultra-complexă
în care trăim, că o persoană trebuie să se asocieze cu alte persoane care îi împartasesc
ideile, pentru a se putea impune în lupta concurenţială a intereselor. Asociaţiile
reprezintă aşadar cetăţenii care-şi pot astfel pronunţa doleanţele. Asociaţiile sunt
totodată şi o metodă de afirmare politică a cetăţenilor simpli, pe baza căreia aceştia
îsi exprimă dorinţele şi cu al cărei ajutor se pot feri de abuzurile statului sau ale altor
grupări organizate. Acest lucru este valabil şi pentru iniţiativele civile, de cele mai
multe ori limitate teritorial şi destinate îndeplinirii unor ţeluri concrete, care
organizează persoanele vizate, reprezentându-le în faţa instanţelor politice şi
administrative. De cele mai multe ori, asociaţiile îsi adresează doleanţele şi
revendicările către guverne şi parlamente. Acestea nu le consideră însa o pacoste, ci de
cele mai multe ori un sprijin extrem de util. Ţinând cont de amploarea legislaţiei
41
moderne, reprezentanţii asociaţiilor de interese au devenit în multe cazuri singurii
experţii adevăraţi. Guvernele şi parlamentele se pot deservi de expertiza acestora, fără
ca acest lucru să însemne şi că cedează în faţa tuturor revendicărilor ridicate de
aceştia. Colaborând cu asociaţiile la formularea deciziilor, statul şi societatea se
întrepatrund. Totodată, faptul că cetăţenii afectaţi de măsurile luate de stat au fost
ascultate datorită reprezentanţilor intereselor lor, corespunde principiului guvernării
pentru popor. Consultarea asociaţiilor are loc sub cele mai diverse forme, ea fiind
deseori chiar prevăzută de reglementările guvernelor şi parlamentelor. Reprezentanţii
asociaţiilor de interese încearca permanent şi la toate nivelele să-şi promoveze şi să-şi
impună punctele de vedere. La ora actuală, ei au fost denumiţi, oarecum peiorativ,
"lobby-işti". Acest termen desemna odinioară acea persoană care încerca să îi
influenţeze prin discuţii directe pe deputaţii aflaţi pe holurile parlamentului ("Lobby").
Astăzi, încercarea de a influenţa mai-marii statului a luat forme cu mult mai importante.
De multe ori, marile asociaţii de interese şi-au plasat reprezentanţii direct în rândurile
fracţiunilor parlamentare. Toate parlamentele contemporane au în compunere
reprezentanţi ai agricultorilor sau ai sindicatelor, facţiuni ale funcţionarilor şi ale
primăriilor, răspândite prin cele mai diverse partide politice. Aceşti reprezentanţi ai
asociaţiilor sunt de multe ori experţii cei mai însemnati dintr-un partid, având de cele
mai multe ori o influenţă covârşitoare asupra procesului de formare a voinţei politice.
Prin competenţa personală şi informaţiile puse la dispoziţie de asociaţie, ei pot
controla experţii din guvern şi parlament, asta pentru că deputaţii nu pot controla de
unii singuri birocraţia ministerială, pentru simplul fapt că le lipsesc cunoştinţele
necesare. Aici intervin asociaţiile. Deseori, administraţia statală este supusă
controalelor asociaţiilor, mai ales atunci când parlamentul şi partidele nu sunt capabile
să facă acest lucru. Importanţa asociaţiilor de interese şi necesitatea angajării politice a
acestora în democraţiile pluraliste nu poate fi neglijată. Acest lucru nu trebuie să facă
lumea să creadă că interesele egoiste organizate ale societăţii sunt cu totul inofensive.
Puterea deţinută de asociaţii ascunde şi nenumărate pericole. În cea mai mare parte,
aceste pericole izvorăsc din spiritul democratic deseori deficitar din sânul asociaţiilor,
precum şi din capacitatea redusă a membrilor acestora de a controla conducerea şi
aparatul asociaţiei. În plus, asociaţiile preferă de cele mai multe ori să se sustragă
atenţiei opiniei publice. Acesta este motivul pentru care activităţile acestora se
desfăşoară de multe ori în umbră, lucru care împiedica reprezentanţii unor interese
opuse să intervină la timp. O problemă şi mai mare apare atunci când asociaţiile mari
dobândesc o putere de influenţă mult prea mare. Ele câştigă putere politică, obligând
unul sau mai multe partide politice să le satisfacă revendicările în mod prioritar. Cei
care se bucură de acordul majoritar al electoratului sau care s-au făcut indispensabili
pentru un partid prin acordarea unui sprijin financiar deloc neglijabil, vor avea mai mult
de câştigat decât restul. Iar acest lucru poate avea ca rezultat faptul că unele asociaţii
vor putea participa mai mult la procesul de încheiere a unor compromisuri sociale decât
42
alte grupări de interese, mai slab organizate sau de dimensiuni mai reduse, care,
conform regulilor democratice, ar trebui luate la fel de mult în considerare. Diversitatea
- în fond naturală - a intereselor va împiedica de regulă o asociaţie să se impună în
faţa celorlalte. Lupta concurenţială dintre asociaţii este în fond mult prea mare. Totuşi
ar putea surveni o situaţie în care interese vitale, importante pentru întreaga populaţie a
unei ţări, să fie trecute cu vederea doar pentru că ele nu pot fi sau nu sunt organizate
într-un mod eficient. Lipsa relativă de putere a asociaţiilor consumatorilor sau de
protecţie a mediului sunt un exemplu cât se poate de concludent pentru o asemenea
situaţie periculoasă. Cu cât un interes va avea un caracter mai general, cu atât mai greu
acest interes va putea fi organizat. Cu toţii îmbatrânim, dar modul de organizare al celor
mai bătrâni este prea puţin eficient. Unei societăţi interesate de crearea unui echilibru
social îi va fi greu să implementeze reforme fundamentale. Pentru că interesele
organizate au de regulă ca singur scop să menţină sau să crească procentual partea
care revine susţinătorilor lor din produsul social. Cele mai puternice organizaţii de
interese au deseori un caracter eminamente defensiv, logic fiind că grupările care se
simt ameninţate în statutul lor social, ajungând în situaţii dificile din cauza felului în
care a evoluat situaţia economică, sunt şi cele mai uşor de organizat. Astfel de asociaţii
încearca să-şi consolideze poziţiile dobândite şi să împiedice derularea reformelor
necesare, care deseori pot fi foarte dureroase. Marile organizaţii de interese (...) dispun
aşadar de posibilitatea de veto, reuşind deseori să împiedice politicienii să introducă
schimbări de proporţii. Societatea pluralistă doreşte în primul rând să menţină status
quo-ului social, fiind de altfel şi capabilă să facă acest lucru. Dacă societatea vrea să
întâmpine cum se cuvine marile provocări ale viitorului, ca de exemplu în domeniul
menţinerii condiţiilor naturale de viaţă, ea trebuie să fie însa ceva mai mult decât o
simplă societate de interese organizate. Prin urmare, sarcina liderilor politici este de a
aduce la un compromis interesele divergente şi de a stabili obiective pentru societate,
conectând interesele la aceste obiective, pentru ca astfel să poată face primii paşi spre
viitor. Acest lucru presupune însa ca conducerea să se impună şi împotriva unor
interese deosebit de puternice din societate, lucru care îi este posibil doar dacă
beneficiază de sprijinul unui sistem de partide funcţional
6,8 PARTIDELE IN SISTEMUL POLITIC
În timp ce asociaţiile de interese organizează cetăţenii unei ţări întelegându-i ca
deţinătorii ai unor roluri diverse, partidele văd în aceştia oameni responsabili,
participanţi la suveranitatea unui popor. Nici o democraţie reprezentativă modernă nu
poate renunţa la existenţa şi activitatea partidelor politice. Trebuie să ţinem minte acest
lucru, în ciuda aversiunii resimţite deseori la adresa partidelor, la adresa disputelor care
au loc între acestea şi faţă de mişmaşurile politice la care iau parte acestea. Cine zice
că e mai deştept şi se află deasupra oricărui partid, pretizând că nu se lasă condus
decât de »necesităţile politice ale statului«, acela se amăgeşte - atât pe sine, cât şi pe
ceilalţi, promovând o imagine despre politică care este rezultatul unei pure
43
obiectualizări care încearca să o discrediteze pe cealaltă ca »politică de partid« sau ca
»ideologie«. Această situare deasupra partidelor politice este însa, aşa cum spunea
Gustav Radbruch »o minciună a statului suveran«. Şi pentru că atunci când vine vorba
de politică ne gândim mereu doar la ceea urmează a se întreprinde în viitor, răspunsul
partidelor care doresc să înfaptuiasca după propriile principii binele societăţii nu este
decât arareori unul singur sau simplu, ci de cele mai multe ori o dispută îndreptatita
între partide. Şi chiar dacă problema asupra căreia urmează a se decide nu are atribute
politice, soluţionarea sa atinge deseori interesele unei grupări de alegători, mai mult
decât pe cele ale altor grupări, astfel încât ordinea în care urmează a fi rezolvate
problemele - indiferent cât de apolitice ar fi acestea - poate implica foarte multe interese,
devenind astfel obiectul controverselor. O atitudine "părtinitoare" este aşadar
inevitabilă. Partidele sunt asociaţii libere ale unor cetăţeni care împartasesc aceleaşi
convingeri, care formulează propuneri programatice în vederea soluţionării
problemelor de ordin politic şi care participă cu candidaţi la alegeri în vederea
constituirea parlamentului şi a guvernului, pentru a-şi putea transpune astfel programul
în realitate. Un ingredient decisiv al democraţiilor libere este libertatea de înfiintare a
partidelor politice, chiar dacă acest lucru ar putea displăcea partidelor deja existente,
care încearca să îngreuneze apariţia unor organizaţii concurente (...). »Partidele
paticipă la formarea voinţei politice a poporului.« (...). Această afirmaţie descrie la
modul general activitatea partidelor şi ar fi greşit să întelegem că partidele deţin
monopolul asupra formării voinţei politice. Nici vorbă de aşa ceva. Pentru că şi
asociaţiile de interese participă (...) în mod decisiv la formarea voinţei politice. De
aceea, partidele şi asociaţiile de interese sunt din multe puncte de vedere foarte
asemănătoare. Iar graniţa dintre partid politic şi asociaţie de interese poate fi foarte
transparentă. Au existat de multe ori partide ţărăniste care nu reprezentau decât strict
interesele acestui segment de populaţie (...). Spre deosebire de asociaţiile de interese,
care încearca să influenţeze organele constituţionale aflate la putere, partidele au ca
obiectiv ferm ocuparea funcţiilor de conducere la nivelul federaţiei, al landurilor şi al
localităţilor. Ele îsi prezintă candidaţii pentru alegerile parlamentare, iar din rândul
acestora sunt aleşi membrii guvernului. Partidele devin astfel elemente indispensabile,
care fac legătura dintre popor şi reprezentanţii săi. Fără partide, poporul nu s-ar mai
putea afirma deloc din punct de vedere politic. O societate pluralistă devine capabilă de
a acţiona politic doar cu ajutorul partidelor. Alegătorii îsi pot transpune voinţa politică
în realitate doar prin intermediul partidelor. Partidele sunt instrumentele cu ajutorul
cărora poporul ocupă poziţiile de conducere dintr-un stat şi îsi ia deciziile politice
programatice. În discuţia despre avantajele şi dezavantajele democraţiei directe am
amintit şi faptul că poporul ca întreg nu îsi poate alege reprezentanţii şi în acelaşi timp
să vină şi în întâmpinarea nenumăratelor sarcini care revin conducerii politice. Pentru
îndeplinirea acestor atribuţii este necesară alcătuirea unor grupuri de activişti politici
care să participe cu candidaţi la alegeri în vederea ocupării unor funcţii politice, care
44
să formuleze propuneri spre soluţionarea problemelor de ordin politic sau care să
reprezinte interesele anumitor alegători. Alegătorii trebuie să reacţioneze la propunerile
făcute, la candidaţi şi revendicările acestora, oferindu-le sau nu votul lor. Chiar şi
alegerile prezidenţiale din SUA, unde decizia finală este luată de o mână de oameni, ar
fi de negândit şi nerealizabilă fără participarea partidelor politice. Partidele sunt cele
care stau la baza campaniilor electorale şi care desemnează candidaţii. Partidele devin
astfel intermediarii dintre popor şi organele de conducere a ţării. Fără partide, poporul
organizat nu ar putea să-şi exercite influenţa asupra politicului, influenţă conferită în
democraţiile moderne de capacitatea de codecizie şi de control. Putem spune pe bună
dreptate că partidele politice reprezintă »vocea« poporului. Ele trebuie să înregistreze
viziunile politice ale poporului, grijile, dorinţele şi necesităţile acestuia şi să le
transpună în voinţă statală. Partidele sunt locul în care oamenii îsi dobândesc educaţia
politică, unde activează şi de unde pot accede la viaţa politică. Ascensiunea în sânul
unui partid nu are alt scop până la urmă decât ascensiunea pe o poziţie de conducere a
ţării. Partidele devin astfel resurse de personal din care se distinge conducerea unei
naţiuni. Aceasta este o altă calitate unică a partidelor. Aceste sarcini cer însa eforturi
considerabile la nivelul organizării interne a partidelor. Trebuie să existe o libertate de
înfiintare a partidelor, dar acest lucru nu este suficient (...). Orice persoană trebuie să
poată adera la un partid şi să poată avansa în cadrul acestuia. Într-un partid democratic
nimeni nu trebuie să deţină puterea absolută iar birocraţia anonimă de partid nu
trebuie nici ea să fie dominantă. Statutul partidelor trebuie să asigure ca toţi membri să
aibă un cuvânt de spus la stabilirea liniei politice a partidului, la alegerea conducerii
acestuia, precum şi la desemnarea candidaţilor pentru ocuparea unor poziţii în
parlament şi stat. Partidele sunt vocea poporului - aceasta este o afirmaţie cât se poate
de corectă, dar nu este suficientă pentru a reproduce întreaga dimensiune a importanţei
partidelor dintr-un stat democratic. Această afirmaţie implică faptul că voinţa
poporului, sau mai bine spus, diversele tendinţe din cadrul voinţei poporului a fost deja
articulată, ca şi când ar fi posibil ca acestea să fies strigate printr-o "portavoce".
Partidele nu ar mai avea în acest caz altceva de făcut decât să intermedieze de jos în
sus. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Implicarea partidelor în procesul de formare a
voinţei politice decurge şi invers. Am mai vorbit de faptul că, în cazul apariţiei unui
conflict între parlament şi populaţie, deputaţii trebuie să convingă naţiunea în ceea ce
priveşte corectitudinea opiniei lor. Iar acest lucru nu poate fi făcut decât prin
intermediul partidelor. Pentru că partidele sunt cele care formează voinţa poporului.
Astfel, ele pot fi considerate un instrument prin intermediul căruia liderii politici ai
naţiunii îsi câştigă şi păstrează susţinătorii, "făcând reclamă" cu ajutorul partidelor
politicii lor. Partidele sunt, aşa cum bine le-a caracterizat Lenin, »curelele de
transmisie« care leagă conducerea politică de masele populare. Dar acesta este şi el
doar un singur aspect, la fel de adevărat sau fals ca orice altă caracterizare dată acestei
voci a poporului. Trebuie să privim ambele feţe ale monedei. Şi la nivelul partidelor ne
45
întâlnim aşadar cu tensiunile dintre elementele plebiscitare şi cele reprezentative. Prin
urmare, partidele sunt asociaţii politice care înregistreaza şi articulează opiniile politice
şi interesele sociale ale unui popor, care încearca să-şi realizeze programele sociale cu
ajutorul candidaţilor desemnaţi să ia parte la alegeri. Una dintre cele mai importante
sarcini ale unui partid este de a expune un program. Iar aici trebuie să distingem între
programul electoral care formulează intenţiile concrete pentru următoarea legislatură
şi platforma ideologică, în care sunt exprimate principiile politice de bază şi
obiectivele de durată ale partidului. Chiar dacă aproape toate partidele de astăzi s-au
raliat idealurilor fundamentale ale democraţiei: libertate, egalitate şi solidaritate, ele
dovedesc diferenţe programatice esenţiale, partidele accentuând în mod diferit valorile
democratice de bază. Aceste accente provin de cele mai multe ori din faza de formare a
unui partid, care îsi mai păstrează şi astăzi relevanţa ce trebuie permanent
determinată. Partidele politice provenite din mişcarea muncitorească - iniţial
organizaţii sociale protestatare - au ca obiectiv tratamentul politic egal al claselor
sociale inferioare. Pentru a veni în întâmpinarea acestuia, statul trebuie să intervină
permanent şi să nu permită ca lucrurile să se desfăşoare la bunul plac al jocului
puterilor. Partidele liberale îsi concentrează atenţia pe libertatea individuală a tuturor
cetăţenilor. Acesta este punctul central al tuturor revendicărilor acestui partid, care se
concentrează pe statul de drept şi pe controlul statului. În aproape toate ţările din
Europa Occidentală există, pe lângă aceste două partide devenite între timp clasice, o
grupare creştină, deseori conservatoare, care, indiferent de confesiune, încearca să
impună valorile creştine asupra politicii, fiind extrem de deschisă problemelor
bisericeşti. În afară de aceste partide mai există şi anumite partide regionale, care se
simt profund îndatorate federalismului atunci când îsi reprezintă interesele speciale ale
regiunii lor istorice şi geografice. În multe sisteme de partide din centrul şi vestul
Europei, în afară de aceste mişcări principale mai există şi unele grupări de extremă
stângă şi dreaptă - partide marxist-leniniste sau naţionalist-fasciste - care se opun
sistemului democratic parlamentar şi pluralist. Puterea pe care au dobândit-o este un
indiciu pentru gradul de acceptare de care beneficiază democraţia parlamentară între
cetăţeni (...). Incapacitatea clară a partidelor existente de a prelua în programul lor şi de
a ţine cont în practica curentă de unele probleme nou-apărute care ţin de protecţia
mediului şi de asigurarea condiţiilor naturale de viaţă a condus la (...) apariţia unei
mişcări ecologiste care a reuşit să intre şi în parlament. Între timp, mai toate partidele
au început să abordeze - cu mai multă sau mai puţină intensitate - subiecte legate de
protecţia mediului ambiant. În cele ce urmează vom vorbi despre dilema care pare să
caracterizeze în momentul de faţă statul partinic. Programul tuturor partidelor şi mai
ales cel al partidelor mari, care nu se adresează doar unei părţi restrânse a electoratului,
tinde să devină din ce în ce mai nedefinit. Campaniile electorale sunt din ce în ce mai
lipsite de conţinut. De multe ori, partidele nu se mai disting unele de celelalte decât prin
modul în care plasează accente, astfel încât doar candidaţii sau echipele propuse la
46
funcţiile de conducere mai pot oferi variante clare de diferenţiere pentru alegători.
Acest lucru ascunde unele riscuri. Pentru că dacă partidele nu mai sunt interesate decât
de ocuparea funcţiilor în stat, axându-se doar pe asigurarea sau dobândirea puterii
politice - indiferent de platformele şi conţinuturile politice, ele pot părea alegătorilor
lipsite de orice substanţă şi mai ales incalculabile. Lipsa programelor îi face pe
deţinătorii de funcţii politice să se piardă în activităţile de zi cu zi din viaţa politică şi
să piardă contactul cu alegătorii. Animozitatea şi plictiseala resimţită faţă de partide
sunt consecinţe amplificate de scandalurile din jurul bugetului partidelor sau a jonglării
cu funcţii. Depolitizarea electoratului, dezinteresul oamenilor pentru politică, sau,
dimpotrivă, radicalizarea lor, creşterea afinităţii pentru partidele extremiste sunt
consecinţele directe ale acestor realităţi. Doar atunci când partidele dispun de programe
pe baza cărora pot fi apreciate de către alegători sau membri, ele scapă de ameninţarea
de a deveni partide interesate doar de ocuparea funcţiilor sau de reprezentare a unor
interese de grup. Un partid de interese poate cuprinde anumite segmente din populaţie,
dar nu îsi pierde de şansa ca prin câştigarea majorităţii să exercite o conducere
responsabilă a societăţii, modelând-o pe aceasta în toate aspectele. Conceptul unui
partid trebuie să fie aşadar foarte cuprinzător, astfel încât partidul să poată deveni un
»partid popular«, capabil de a forma o majoritate şi care să fie apreciat de toate clasele
sociale, cuprinzând în declaraţia sa de intenţii cele mai diverse interese. Doar o
platformă orientată spre viitor permite partidelor să integreze forţele divergente ale
societăţii pluraliste şi să deosebească, pe baza propriului program, ceea ce este
important de ceea ce nu este important. Parlamentul şi guvernul nu se pot ocupa de
respectarea intereselor populaţiei de unele singure - partidele trebuie să lucreze mai
întâi la integrarea acestora în programele lor. Doar partidele ale căror concepte cuprind
totul în ele sunt mai mult decât o coaliţie a reprezentanţilor diverselor interese, ţinuţi
laolaltă de promisiunea premiului - a participării la guvernare. În universul nostru
guvernat de tehnică şi ştiinţă nu mai există practic nici o mare alternativă socio-
politică, posibilitatea apariţiei unor programe revoluţionare fiind redusă, chiar dacă din
când în când programele ideologice ale partidelor par să se profileze şi polarizeze. O
dezvoltare democratică continuă nu este posibilă în procesul de alternanţă a partidelor
decât atunci când toate partidele acceptă întregul sistem cu toate fundamentele sale
valorice. Evident că acest lucru nu înseamna că nu există concepţii politice diferite, în
funcţie de tradiţia, ideologia şi temperamentul partidelor politice. Nici situaţia dintr-o
societate nu este niciodată de aşa natură încât să constrângă la existenţa unui singur
răspuns valabil pentru toate probleme politice şi sociale. Totuşi, în acţiunile politice
concrete de astăzi, partidele au o posibilitate de intervenţie destul de limitată. Ele nu
trebuie să se înteleaga însa ca o "curte" a liderilor politici, ele având un aport important
la discuţia politică. Este cât se poate de legitim ca partidul ieşit învingator din alegeri
să ocupe poziţiile de vârf din stat cu membrii săi. Din lideri de partid, politicienii devin
astfel purtători de funcţii în stat. Acest lucru nu îi îndeparteaza de partidul de
47
provenienţă, în schimb îi încarca cu o mai mare responsabilitate. Ei trebuie să devină
executori ai programului partidului lor, apărând interesele acestuia, servind în acelaşi
timp şi întregului. Dacă reuşesc sau nu să îsi îndeplineasca misiunea depinde atât de
calitatea lor de lideri, cât şi de calitatea programului şi de disciplina din sânul partidului
care îi susţine. Pe cât de dificil ar părea să fii şi lider de partid şi om de stat - trebuie să
reţinem că doar partidele fac posibilă o conducere politică democratică. Împletirea
funcţiei din partid cu funcţia deţinută în stat privează liderii politici de falsa aureolă a
suveranităţii supra-partinice sau a celei plebiscitare, transformând-o într-un lucru banal,
de la sine înteles. În acelaşi timp, ancorarea socială şi spirituală în partidul de
provenienţă le oferă liderilor politici argumentele care pot face ca autoritatea lor să fie
de durată. Prin urmare, democraţia nu este posibilă decât acolo unde o societate
pluralistă doreşte să devină activă politic, organizându-se în grupări de interese şi
numai acolo unde poporul suveran este cel care îsi alege concepţiile politice şi liderii
politici prin intermediul partidelor cu libertate de înfiintare şi care corespund
principiilor democratice . 20

CAPITOLUL 7 CRITICA LA ADRESA PARTIDELOR

Vocile critice au imputat deseori partidelor faptul că nu au o legitimare suficientă care


să justifice puterea enormă pe care o deţin. Populaţia nu este reprezentată în cadrul
partidelor într-un mod uniform, vezi de exemplu numărul disproporţionat al femeilor
membre de partid. Un semn pentru problemele de legitimare a partidelor a fost apariţia,
în democraţiile anilor 70, a organizaţiilor care făceau concurenţă formaţiunilor
politice.

7.1 CRITICA LA ADRESA PARTIDELOR. TENDINTE OLIGARHICE


Criticii sistemului subliniază deseori faptul că partidele s-au îndepartat prea mult de
bază, de alegători. Distanţa dintre politicienii de carieră din cadrul partidelor şi
"poporul simplu" a devenit mult prea mare, nu mai există premisa unor schimburi
dinamice. Această problemă a distanţei îi vizează şi pe membrii simpli de partid. Nici
ei, spun criticii, nu au nimic de zis în faţa vârfurilor din partidele lor. În textul următor
vom încerca să explicăm această problemă, pornind de la conceptul de
"oligarhie".Ideea de "animozitate faţă de partide" însumeaza toate criticile aduse
partidelor politice. De multe ori s-a spus că partidele sunt cele care poartă vina pentru
această animozitate. Ar putea oare exista şi ale motive? Vom încerca să răspundem la
această întrebare într-un capitol Înca din 1911, Robert Michels a indicat într-o lucrare
devenită clasică "legea de fier a oligarhiei" (supremaţia unor grupuri mici de persoane).
20 [din: Waldemar Besson/Gotthard Jasper, Das Leitbild der modernen Demokratie. Bauelemente einer freiheitlichen
Staatsordnung, BpB Bonn 1990
48
Michels porneşte de la premisa că fiecare organizaţie va produce, în mod inevitabil,
conducători, fără a-i putea controla pe aceştia într-un mod eficient şi de durată.
Bineînţeles că necesitatea existenţei unor funcţionari de rang superior, gradul ridicat de
informare al vârfurilor partidelor şi de specializare sporită al politicii contribuie în mod
decisiv la câştigarea unui anumit grad de independenţă de către aparatul de partid.
Trebuie verificat însa dacă şi în ce măsură procesul de formare a voinţei politice din
cadrul partidului decurge de sus în jos. Cumulul de funcţii şi (implicit) de putere sunt
probleme serioase cu care se confruntă toate partidele mari (...). O îmbunatatire a
schimbului de idei din interiorul partidelor este absolut necesară pentru refacerea unor
structuri de partid prea rigide, la fel şi un mai mare grad de mobilizare al membrilor
acestora. Tendinţele oligarhice din sânul marilor partide democratice sunt în mare parte
şi consecinţa participării deficitare a cetăţenilor. Doar o mică parte din alegătorii şi
simpatizanţii unui partid doresc să şi intre în rândurile acestuia (...). Totuşi nu trebuie
să credem că partidele democratice desconsideră criticile şi animozitatea populaţiei -
manifestate, printre altele, prin pierderea alegătorilor tradiţionali, scăderea numărului
de membri şi o rezonanţă scăzută în rândul tinerei generaţii. Ele văd în toate acestea
un impuls pentru a promova reforme organizatorice în interiorul partidului. Partidele
populare au făcut câte ceva în această privinţă (...). Ele au adus în discuţie anumite
reforme precum limitarea perioadei de ocupare a funcţiilor şi împiedicarea cumulului de
funcţii, extinderea posibilităţilor de participare la activităţile partidului a
simpatizanţilor acestuia, fără ca aceştia să fie şi membri de partid, o implicare sporită
a femeilor şi tinerilor în cadrul conferinţelor şi comitetelor de partid21.

7.2 CRIZA DE LEGITIMARE


Există (...) o controversă în jurul întrebarii dacă populaţia recunoaşte partidele ca
reprezentanţi ai intereselor sale şi dacă democraţia partinică este suficient de adânc
înradacinata ("legitimată") în conştiinţa cetăţenilor. un grup de critici (...) a recunoscut
pericolul unui deficit serios de legitimare a partidelor: momentul de criză care
caracterizează statul capitalist se reflectă şi asupra sistemului de partide, chiar dacă
baza de legitimare a acestuia nu este decât slab dezvoltată. 95 la sută din cetăţeni se ţin
departe de partide şi chiar şi membrii de partid desfăşoară activităţi în cea mai mare
parte limitate în cadrul acestora. Grevele spontane şi mai ales a iniţiativele civile, ale
căror membri nu-şi văd suficient reprezentate interesele de către partide, pun sub
semnul întrebarii această democraţie partinică (...).alţi oameni de ştiinţă (...) pleacă în
schimb de la premisa că partidele şi sistemul de partide s-au consolidat în ochii
majorităţii populaţiei, bucurându-se prin urmare de recunoaşterea acesteia22. Problema
legitimării partidelor joacă un rol important în discuţia cu privire la "statul partinic".

21 [Uwe Backes/Eckhard Jesse, din: Informationen zur p


22 Uwe Backes/Eckhard Jesse, din: Informationen zur politischen Bildung 207, Parteiendemokratie, Bonn BpB 1997
49
7.3 CRITICA LA ADRESA PARTIDELOR. ŞI-AU PIERDUT PARTIDELE
PUTEREA?

Deseori a fost criticat faptul că partidele ar fi capitulat în faţa mass-mediei. În loc să


ocupe primul loc printre elementele de formare a voinţei politice a poporului, ele
încearca să se adapteze societăţii mass-media. În loc să ducă o politică "reală",
partidele se concentrează asupra unei politici "simbolice", orientate după mass-media,
în sensul campaniilor de PR. Puterea deţinută de mass-media se arată mai ales în
decursul campaniilor electorale. Despre ceea este real şi ceea ce se pretinde a fi real se
vorbeşte într-un alt text. Cu cât devine o societate mai complexă, pe atât de eterogene
devin şi programele partidelor. Pe vremuri, partidele îsi mai puteau formula obiectivele
pe trei pagini. Între timp însa, partidele stau "în aşteptare" mulţi ani, pentru ca fiecare
facţiune să îsi poată introduce propriile paragrafe şi interese în manifestul final.
Produsul final devine aşadar îngrozitor de lung şi de plicticos, operele programatice
atingând proporţii enciclopedice. Până la urmă, partidele nu reuşesc să răspundă decât
la probleme de mult timp depăşite. Iar aceste răspunsuri nu mai par decât lipsite de
orice putere şi conţinut. Politicienii nu reuşesc să aibă succes decât atunci când au
apariţii dinamice, vioaie şi energice. În rest, discursurile programatice nu corespund
aşteptările societăţii mass-media, care pune preţ doar pe personalizări, imagini şi
divertisment. Discursurile programatice nu pot însa oferi decât cuvinte, formule
abstracte, iar când sunt cu adevărat bune: expresia forţei intelectuale. Mesajele lor pline
de sensuri vizează durabilitatea; societatea din faţa televizoarelor aplaudă însa
schimbarea, schimbul de rapid şi nonşalant de roluri. Şi pentru că situaţia este de aşa
natură, programele partidelor de elită şi-au pierdut mult din valoarea de odinioară (...).
Iar acest lucru a denaturat sensul partidelor. Acolo unde o anumită politică şi-a pierdut
sensul, nu mai trebuie pierdută vremea cu dezbateri inutile. Astăzi, partidele nu par a se
mai certa decât pe motive de rivalitate personală. Aripile din cadrul partidelor şi-au
pierdut aproape complet importanţa, ele nu mai reprezintă decât un instrument de cotare
a deciziilor luate de anumite persoane, ele au rămas simple grupări tradiţionale de
afinităţi. Ele nu mai sunt forurile de discuţie şi controversă politică. Pentru că
politicianului-mass-media îi este clar următorul lucru: publicului nu îi plac
confruntările; partidul este cel ales, iar partidul trebuie să iasă în evidenţă prin unitatea
sa. Tot ce se poate. Dar acest lucru privează partidele de nucleul lor politic, golindu-le
de substanţă. El slăbeşte capacitatea de reproducere a elitelor. Pentru că elitele nu vor
putea apărea într-o structură lipsită de orice conflicte, într-un partid omogenizat şi
disciplinat de oamenii de la conducere. Politicieni decişi, siguri pe instinctele lor,
capabili să iasă în faţă şi profilaţi pe anumite conţinuturi se socializează pe câmpul de
luptă, în dezbateri libere, în dispute sălbatice şi nu prin intermediul unor declaraţii de
un minut ţinute în faţa camerelor de filmat. Acolo unde nu există aripi puternice, o
50
conducere moderată nu poate fi decât indecisă. În partidele puternic polarizate,
activităţile de integrare ale conducerii partidelor sunt o adevărată operă de virtuozitate
politică. Este nevoie în acest sens de capacităţi de conciliere, de încrederea diverselor
tabere din interiorul partidului, de capacitatea de a putea crea un echilibru precum şi de
a crea acel punct strategic unic, care să fie susţinut de întreg partidul şi care să devină
elementul-cheie în cadrul campaniei electorale (...). Şi din cauza acestui deficit de
conducere politică partidele nu reuşesc să fie pe atât de puternice cât ar dori, de aceea
nu reuşesc decât prea puţin să dea impulsurile necesare, să câştige autoritate politică.
Iar de aceea ele pot fi aruncate de pe "şine" de orice vânt mass-media mai puternic.
Multe din toate acestea au legătură cu tendinţa partidelor de a se prosterna din ce în ce
mai mult în faţa societăţii mass-media. Politica pare a-şi fi pierdut astfel funcţia
iniţială. "Depolitizarea politicii" este cea care a dus la izolarea în care se regăsesc
astăzi partidele. Partidele au înlocuit programele politice cu gag-uri; în loc să-şi
păstreze o identitate stabilă, ele au ales imagini efemere, în loc să-şi exploateze
orientarea politică, ele s-au decis în favoarea marketingului, în loc să conducă cu
încredere în propriile forţe, ei se lasă pe mâna consultanţilor. Politicienii sunt convinşi
de faptul că legile societăţii mass-media cer toate aceste lucruri. În schimb, societatea
mass-media îi respectă doar pe acei oameni politici care ţin cu dinţii de miezul politic
al problemelor, care nu sunt dispuşi să facă orice doar pentru a câştiga simpatia
jurnaliştilor, care nu vor să placă cu orice preţ. Politicienii nu trebuie să-şi dorească
să placă cu orice preţ. Şi probabil că nici publicul din faţa televizoarelor, indiferent cât
de pasiv ar părea el, nu-şi doreşte ca politica să se transforme în divertisment, ci să
rămână însemnul responsabilităţii, conţinuturilor cu sens şi al seriozităţii. Poate că
partidele ar trebui să încerce să mai facă din când în când...politică23. Mai ales perioada
de desfăşurare a campaniilor electorale, partidelor li se reproşează că nu îsi îndeplinesc
în mod satisfăcător funcţia de informare a opiniei publice. În loc să-şi prezinte
programul alegătorilor înainte de alegeri şi să ia atitudine în ceea ce priveşte anumite
probleme specifice, ele se mulţumesc cu a emite vorbe mari, care nu de puţine ori sunt
produsul unor experţi în marketing. Nu persoanele sunt puse în prim-plan. Imagine în
loc de explicaţii - aceasta este ideea principală emisă de critici. Se pune aşadar
problema cât este de legitim pentru un partid să se aplece în faţa regulilor pieţei mass-
media pe timpul alegerilor şi care sunt cerinţele minimale pe care acesta trebuie să le
îndeplineasca pe perioada campaniei pentru a-şi respecta funcţiile.

7.4 CRITICA LA ADRESA PARTIDELOR: DISCUTIILE DIN JURUL


CONCEPTULUI DE "STAT PARTINIC"
În următorul text mai lung care poartă titlul "Statul partinic într-un moment de
criză?" preia elemente din discuţia cu privire la animozitatea faţă de partide. Este
vorba aici de motivele pentru apariţia criticilor aduse partidelor, de funcţiile îndeplinite
23 [din: Franz Walter, Die deutschen Parteien: Entkernt, ermattet, ziellos; în: Aus Politik und Zeitgeschichte 10/2001]
51
de partide în cadrul sistemului politic şi de caracterizarea unui nou tip de partid, aşa
cum apare el în zilele noastre. Prin abordarea tuturor acestor subiecte şi prin sublinierea
rolului central pe care îl joacă partidele astăzi, acest text reprezintă un bilanţ al
întregului complex tematic "Partide". Argumentele la care face apel autorul acestui
text sunt elaborate pe baza sistemului de partide din Germania, dar parte din ele sunt
valabile şi la modul general.
Peter Lösche: Statul partinic într-un moment de criză?
Ideea de criză ne-a fost foarte la îndemâna şi am folosit-o pentru a caracteriza tot ceea
ce înseamna schimbare şi transformare. Dacă am reuşi să nu mai folosim acest concept
pentru tot ce ni se întâmpla, dacă l-am lua în serios, în ciuda diversităţii de sensuri pe
care acesta le acoperă şi a contextelor în care este folosit, actualitatea politică şi însasi
istoria Republicii Federale Germania nu ar mai părea atât de dramatică cum o
sugerează de atâtea ori foiletoanele politice. (...) Ba chiar dimpotrivă: teza de la care am
plecat este că suntem tentaţi, atât în contextul istoriei germane, cât şi în cel al istoriei
mondiale (la care nu voi face totuşi referire) să preamărim statul partinic federal
german şi că, privind în urmă la ultimii 50 de ani putem spune pe bună dreptate că a
fost o perioadă de succes pentru partidele politice, sistemul de partide şi pentru statul
partinic. Eu nu voi încerca totuşi să glorific aceste timpuri, ba chiar îmi voi permite să
formulez unele opinii critice, chiar dacă teza mea va fi mai degrabă pozitivă - toate
acestea pentru a mă distanţa de toate lamentările. Dar ce este "statul partinic" (...) în
realitatea politică? În cele ce urmează vom porni de la întelesul uzual al acestui
concept. Pentru că nu există înca o interpretare socio-politică şi analitică, o aşa-zisă
teorie a statului partinic. În zorii Republicii de la Weimar, termenul avea conotaţii
negative, ca element opus democraţiei şi republicii. "Statul partinic" era considerat
antonimul statului birocratic al monarhiei constituţionale, un stat neutral şi un sistem în
care politica şi mai ales partidele nu-şi aveau locul, un stat independent de societate şi
care, în virtutea acestei independenţe se evidenţia în mod pozitiv. Acest sistem era astfel
încarcat de resentimente şi prejudecăţi la adresa democraţiei, a republicii şi,
bineînţeles, împotriva partidelor. Altfel decât în acele vremuri, în cele ce urmează vom
vorbi despre conceptul de "stat partinic" ca factor cu conotaţii pozitive în cadrul
democraţiei reprezentative - de regulă parlamentare, nu prezidenţiale -, unde partidele
joacă un rol dominant în realitatea constituţională, adică în procesul de decizie politică
şi în cel de legitimare al acestor decizii. Partidele sunt cele mai importante, dacă nu
singurele participante la procesul de formare a voinţei politice, înregistrând necesităţile
şi interesele societăţii (...) şi delegându-le spre execuţie organelor constituţionale
legislative şi executive, înregistrând deciziile luate la acel nivel şi transmiţându-le
înapoi poporului, legitimând astfel întregul sistem politic. Republica Federală Germania
este un stat partinic prin excelenţă. Acest lucru este dovedit de următoarele
reglementări formale:
1. conform articolului 21 GG, partidele participă la formarea voinţei politice a
52
poporului, formulare care a fost dezvoltat de partidele republicane federale ca cerinţă
cvasi-obligatorie în ceea ce privea formarea voinţei politice, care urma a avea ca rezultat
dezvoltarea unui adevărat monopol al partidelor.
2. conform aceluiaşi articol 21 GG, partidele sunt privilegiate în mod deosebit, ele
neputând fi trecute sub interdicţie decât prin proceduri complicate derulate la nivelul
Curţii Constituţionale Federale, atunci când principiile reprezentate vin în contradicţie
cu principiile ordinii liberal-democratice. În schimb, conform articolului 9 GG,
asociaţiile care încalca ordinea constituţională sau principiile întelegerii între popoare,
pot fi interzise doar de către Ministrul Federal de Interne, respectiv de miniştrii de
interne de la nivelul landurilor.
3. partidele sunt finanţate parţial de stat, din bugetele federale sau din cele ale
landurilor. Acest lucru este valabil atât pentru partide cât şi pentru fundaţiile de pe
lângă acestea, precum şi pentru partidele din parlament, adică pentru fracţiuni. Pentru a
putea realiza cât de important este rolul partidelor în cadrul unui stat partinic trebuie să
cunoaştem sarcinile şi funcţiile pe care i le atribuie ştiinţele politice şi mai ales socio-
politica. Dacă luăm în considerare cele definite în publicaţiile de specialitate, putem
schiţa următorul catalog de funcţii:
1. funcţii în domeniul intermediar care mijloceşte între societate şi sistemul politico-
administrativ, şi anume: organizarea alegerilor; recrutarea şi selecţia personalului
politic; articularea intereselor sociale; agregarea intereselor sociale în cadrul partidelor;
legitimarea sistemului politic.
2. funcţii în domeniul guvernamental: formarea guvernului; structurarea parlamentului
prin fracţiuni şi crearea forţelor de opoziţiei; formularea şi executarea politicii; selecţia
purtătorilor de funcţii şi mandate; destinatarul revendicărilor politice şi sociale. Unii
observatori consideră partidele, luând în considerare funcţiile care le sunt atribuite,
asemănătoare organelor constituţionale pe lângă preşedintele republicii federale, al
Bundestag-ului, Bundesrat-ului, guvernului federal şi Curţii Constituţionale Federale.
Această consideraţie are însa unele lacune. Ea este prea unilaterală, orientată exclusiv
după stat, respectiv după puterile din stat. Pentru buna funcţionare a unui stat partinic
nu sunt însa decisive funcţiile "statale", ci tocmai acea funcţie de intermediere pe care o
au partidele între societate şi stat. Chit că această separare a societăţii de stat poate
părea strictă şi idealistă (...), partidele par a se simţi, în activităţile lor concrete, la fel
de confortabil în ambele domenii. Orice teorie care va mai apărea cu privire la statul
partinic trebuie să plece de la recunoaşterea acestei funcţii de intermediere. Cele
cuprinse în catalogul de mai sus, funcţii centrate pe activităţile reale ale partidelor, de
mediere între societate şi stat, pot fi reduse la patru funcţii principale:
1. funcţia de selecţie: partidele recrutează şi selecţionează elita politică din rândurile
societăţii - pentru funcţii locale şi până la funcţia de cancelar. Un lucru este deseori
trecut cu vederea sau chiar denigrat: partidele au fost mereu şi continuă să fie
organizaţii care funcţionează pe principiul patronajului, asociaţii de cetăţeni care
53
facilitează ocuparea unor funcţii şi poziţii, stimulând carierele. Nimic anormal până în
acest punct. Mai problematic din punct de vedere politic (şi de aceea şi reprobabil din
punct de vedere moral) este atunci când poziţiile care conferă o oarecare putere sunt
ocupate cu scop, nemaifiind astfel vorba (şi) de impunerea anumitor conţinuturi. Marele
merit al partidelor noastre pe parcursul anilor 50 şi 60 a fost nu în ultimul rând faptul că
au democratizat serviciile publice (...).2. funcţia de mediere: partidele şi reprezentanţii
lor din parlament şi guvern reprezintă anumite interese particulare ale societăţii.
Termenul de "partid" provine de la "pars" ( = parte), partidele nu reprezintă astfel decât
o parte din interesele societăţii. Doar când partidele şi parlamentarii delegaţi de acestea
recunosc că sunt reprezentanţii unor interese sau necesităţi speciale, doar atunci este
posibilă şi soluţionarea conflictelor de interese din societate, doar atunci
compromisurile rezultate devin acceptabile, nefiind denunţate a fi "putrede", iar propria
poziţie specifică, colorată de anumite interese, nu va mai fi înzestrata cu acea aureolă a
acţiunilor în interesul societăţii. Doar atunci când va exista un consens cu privire la
faptul că partidele şi parlamentarii joacă un rol dublu, ca reprezentanţi ai unor interese
particulare, respectiv ca reprezentanţi ai naţiunii, doar atunci vor putea amuţi discuţiile
din jurul unor principii generale, iar partidele vor putea părăsi meterezele de pe care s-
au războit în (...) luptele ideologice. 3. funcţia de agregare: partidele se străduiesc chiar
şi în interiorul lor să aducă la un echilibru interesele deseori divergente reprezentate de
diferitele grupări sociale organizate atât în afara, cât şi în interiorul partidului, să
ajungă la un compromis, formulând totodată o poziţie "partinică" proprie. Partidele pot
aşadar integra voinţa grupărilor, deseori de natură controversă. În cazul ideal, ele pot
acţiona ca nişte catalizatoare sociale şi politice. Pentru că cine nu trece activităţile
politice ale diverselor grupări de interese prin filtrul partidelor, dorind să le integreze
direct în procesul de formare a voinţei politice statale, va favoriza apariţia unei formule
de stat bazate pe principiul claselor sau intereselor sociale. 4. funcţia de aplanare a
conflictelor: luându-şi în serios funcţia de mediere şi de agregare, partidele îndeplinesc
şi o funcţie de aplanare a conflictelor. Statul partinic pune la dispoziţie mecanisme de
reglementare în vederea aplanării acestor conflicte dintre partide şi în interiorul acestora
şi implicit şi dintre interesele sociale divergente. Sunt stabilite aşadar anumite reguli
după care poate avea loc lupta pentru putere, fără ca acest lucru să degenereze într-un
război civil. Premisa pentru toate acestea este bineînţeles ca să se fi ajuns la un consens
social şi politic care să stabilească regulile conform cărora pot fi rezolvate conflictele
şi care stabilesc valorile fundamentale incontestabile. Aceste valori fundamentale (ca de
exemplu apărarea drepturilor omului, protecţia minorităţilor), care stau la baza
reglementărilor cu privire la soluţionarea conflictelor capătă sens doar atunci când sunt
şi recunoscute. Fără partide puternice, un sistem parlamentar nu poate exista. Sistemele
parlamentare moderne au ca trăsătură centrală faptul că executivul, respectiv cabinetul
şi majoritatea parlamentară sunt strâns interconectate. Ele formează o entitate politică
de acţiune, mai precis majoritatea aflată la guvernare. Acestei majorităţi i se opune
54
opoziţia. Din această constelaţie rezultă, în cadrul sistemului parlamentar, şansa de a
deţine puterea de control; această constelaţie, această antonimie dintre majoritatea la
putere şi opoziţie reprezintă cu adevărat principiul separării puterilor, şi nu relaţia
dintre legislativ şi executiv. Partidele formează paranteze în limitele cărora se
integrează diferitele ramuri ale sistemului politic (executivul şi majoritatea
parlamentară care formează guvernul) şi - în cazul Republicii Federale Germania - în
care încap diversele nivele ale politicului, guvernul federal, guvernul statal şi guvernul
local. După cum se ştie, Republica Federală Germania are un sistem extrem de
complicat în ceea ce priveşte separarea puterilor, al controlării şi limitării acestora, care
se aseamănă mai mult cu sistemul american al "checks and balances" decât de cel
simplu, bipolar, din Marea Britanie, care distinge doar între "ins" şi "outs". În cazul
ţării noastre au un cuvânt de spus atât landurile, Bundesrat-ul, comunele, Curtea
Constituţională Federală, două bănci centrale din Frankfurt, instituţiile europene de la
Bruxelles şi de la Straßburg sau NATO, cât şi - mai ales - asociaţiile şi grupările de
interese de tot felul, astfel încât cancelarul - în ciuda competenţelor sale de decizie
politică - nu are decât un rol modest de moderator care - dacă doreşte să se numere cu
adevărat printre mai mari - trebuie să stabilească priorităţile şi să-şi impună, pe
perioada mandatului său, în cel mai bun caz maximum două sau trei obiective mai mari.
Dacă în această epocă a globalizării, a internaţionalizării, europenizării şi
economizării mai există vreo şansă pentru ca politica să ocupe o poziţie de frunte,
doar partidele se pot ocupa de acest lucru. Partidele sunt baza care ţine laolaltă
instituţiile politice - îndeosebi prin intermediul unor acorduri şi cooperări informale.
Germanii folosesc în acest sens un termen foarte potrivit: Elefantenrunden stă în natura
sistemelor parlamentare, neavând cu nimic de-a face cu asociaţiile secrete sau cu
eventualele trişări ca şeful executivului - cancelarul, în cazul Republicii Federale
Germania - şi miniştrii cei mai importanţi, preşedinţii de partide şi de fracţiuni
parlamentare din guverne de coaliţie sau guverne majoritare, să organizeze reuniuni în
care să facă schimb de informaţii şi să discute pe anumite teme. Prin disciplina de
partid şi a fracţiunilor în ceea ce priveşte anumite probleme legislative centrale se
constituie şi majoritatea la putere şi opoziţia. Mai concret: cea mai importantă lege
dintr-un an parlamentară, legea bugetului, se bucură de susţinerea majorităţii
parlamentare. În cazul în care această susţinere lipseşte avem de-a face cu o criză
serioasă a puterii. Cei care se vaită că relaţia clasică de opoziţie dintre puterea
executivă şi cea legislativă a fost perturbat de partide, cei care doresc să reconstituie
incompatibilitatea dintre mandatul guvernamental şi cel parlamentar, de cancelar şi de
lider de parti, aceia se mai află înca din punct de vedere istoric în biserica de la
Frankfurt a Sf. Paul a anului 1848, ei au o viziune arhaică asupra parlamentarismului,
proiectează opoziţia dintre stăpânul absolutist şi reprezentanţii poporului asupra
prezentului şi sunt prinşi înca - în mod conştient sau inconştient - în mentalitatea
statului autoritar. (...) Partidele din Republica Federală Germania s-au apropiat începând
55
cu jumătatea anilor 60 de acea imagine a partidului ideal necesar bunei funcţionări a
sistemului parlamentar, nu în ultimul rând pentru faptul că reuşiseră să se rupă de
lanţurile ideologice şi organizatorice ale mediului socio-moral de care aparţineau. Ele
au început să îndeplineasca încetul cu încetul acele patru funcţii prezentate mai sus.
Sistemul de partide, la început foarte stufos şi înca păstrând semnalmentele sistemului
din Republica de la Weimar în ceea ce priveşte comportamentul electoral, s-a concentrat
până la urmă, în anii 60 şi 70, sub forma unui sistem de partide de tipul "2 ˝", în care
concurau două partide populare mai mari şi unul de cadre. Au avut loc trei schimbări de
putere, astfel încât jocul majorităţii şi al opoziţiei părea să funcţioneze. Participarea la
alegerile pentru Bundestag a depăşit pragul de 90 %. Partidele fuseseră acceptate.
Acele vremuri idilice s-au sfârşit. Toată lumea vorbeşte astăzi despre aşa numita
animozitate faţă de partide. Avem oare de-a face cu o criză a statului partinic, să fi
ajuns acesta la capătul zilelor sale? Criza în care se găseşte statul partinic se sprijină pe
următoarele fenomene: s-a arătat în sondaje că alegătorii sunt nemulţumiţi de
activitatea partidelor, că nu mai sunt de acord cu politica dusă de ele; marile partide
pierd din ce în ce mai multe voturi; partidele mai mici, ca de exemplu ecologiştii, PDS-
ul, republicanii şi DVU-ul câştigă alegători; procentul celor care nu mai votează este
în creştere, la fel şi cel al alegătorilor care şi-au schimbat opţiunile; numărul de
membri ai tuturor partidelor este în scădere - cu excepţia numărului membrilor
partidului ecologist, care stagnează. Avem, fără îndoiala, de a face cu o adevărată
aversiune resimţită faţă de partide, poate şi cu o oarecare criză a statului partinic, dar
în nici un caz însa cu o criză a democraţiei parlamentare. Trebuie să ne întrebam de
unde a apărut această animozitate faţă de partide. Există cauze multiple: în această
epocă a post-materialismului s-au încetatenit noi forme de participare, tendinţele de
individualizare stagnează, conţinuturile politice au devenit din ce în ce mai complicate
şi mai complexe, astfel încât partidele nu mai sunt capabile să ofere alegătorilor
concepţii bine conturate. În orice caz, partidele însele poartă o parte din vină pentru
această aversiune resimţită de popor. Printre aceste cauze se numără faimoasele afaceri
cu privire la finanţarea partidelor şi la corupţie. Mai greu cântăreşte însa faptul că
partidele au părut, în perioada lor de glorie, că se pot ocupa de absolut orice problemă,
că dispun de monopolul asupra formării voinţei politice. Partidele şi-au extins
competenţele şi au penetrat domenii în care nu aveau ce căuta. Printre aceste domenii
se numără consiliile responsabile cu audio-vizualul, în care nu numai că se votează pe
principiul partidului de apartenenţă, ci mai există şi "cercuri de prieteni", similare
fracţiunilor, care se întrunesc înaintea şedinţelor oficiale. Mai mult, partidele şi-au
extins patronajul în domeniul administraţiei publice: nu ştim de ce este atât de
important criteriul apartenenţei la un partid atunci când se numeşte noul director al unui
teatru sau al unei opere. La fel, opinia publică nu întelege de ce în anumite părţi ale
Republicii Federale Germania o promovare în sistemul educaţional nu este posibilă
decât dacă persoana în cauză deţine carnetul de partid "potrivit". La nivel local,
56
partidele par să fie omniprezente: ele se amestecă în activităţile diverselor asociaţii,
asociaţii sportive sau muzicale, asociaţiile vânătorilor sau ale pompierilor voluntari.
Această omniprezentă justifică sentimentul că partidele se amestecă în toate treburile.
Şi aici este problema care s-a întors, asemenea unui bumerang, în ultimii ani în sânul
partidelor. Partidele au provocat pe baza pretenţiei lor de omnipotenţă anumite
aşteptări, aşteptări pe care nu le pot onora în realitatea politică şi socială a Republicii
Federale Germania. Din pricina acestei pretenţii de a monopoliza toate sferele, ele sunt
făcute astăzi vinovate pentru multe probleme pentru care nu poartă nici o răspundere.
Mai concret: partidele nu pot fi făcute răspunzătoare pentru globalizarea pieţelor de
capital, pentru internaţionalizarea pieţii muncii, pentru deficitele bugetare sau pentru
necesitatea transformării statului social. La această animozitate resimţită faţă de
partide a contribuit şi faptul că partidele noastre mari au probleme cu propria
fragmentare şi segmentare, cu propria eterogenitate şi contradicţiile pe care le
proliferează. Acest lucru este valabil în această perioadă mai mult pentru SPD decât
pentru CDU, deşi şi partidul din urmă dovedeşte aceleaşi semnalmente. Contrar
imaginii de care se bucură SPD-ul şi CDU-ul în rândul marelui public dar şi al unor
analişti politici, aceste partide nu sunt organizaţiile-mamut, ierarhiste sau orligarhiste, ci
mai curând nişte "fragmente adunate laolaltă", o "anarhie organizată". Decentralizate şi
fragmentate la nivel organizatoric, cu o măsură importantă de autonomie conferită
organizaţiilor teritoriale, diverselor grupări de interese intra-partinice aşa cum se
întâmpla în cazul SPD-ului sau al CDU-ului; cu funcţionari, membri şi alegători extrem
de coloraţi din punct de vedere social, făcând un spagat dificil între grupările sociale
cele mai opuse; la fel de colorate şi din punct de vedere programatic şi ideologic; ţinute
laolaltă prin voinţa de putere, prin patronaj, prin simbolurile, ritualurile şi punctele din
program moştenite de-a lungul istoriei şi - pe cât posibil - prin conducători carismatici
şi/sau competenţi, partidele nu oferă aşadar o imagine completă, armonică - lucru care
contribuie la construirea animozităţii. În plus, problemele istorice care au împiedicat
într-o oarecare măsură funcţionarea partidelor în cadrul sistemului parlamentar nu au
fost cu totul rezolvate nici astăzi. Acest lucru vine să justifice în parte sentimentul de
animozitate faţă de partide, destul de răspândit în rândurile electoratului şi al
sociologilor. La sentimentul de aversiune împotriva partidelor a contribuit, în fine, şi
faptul că partidele din ţara noastră se află într-un permanent proces de schimbare:
etichetele rămân, în timp ce conţinuturile politice sunt modificate. Iar acest lucru duce
la confuzie şi încrâncenare. Prin acestea nu trebuie să întelegem că PDS-ul s-a
transformat într-un partid regional est-german şi că "Bündnis 90/Die Grünen" (Partidul
Ecologist) a devenit o formaţiune social-liberală,astfel încât divizarea liberalismului
german, aşa cum o cunoaştem de pe vremea Republicii de la Weimar şi din "Imperiul
Bismark", a devenit din nou de actualitate - şi că FDP-ul a adoptat o poziţie de dreapta.
Sub eticheta de partide populare adoptată de CDU şi SPD s-a format o structură cu
totul nouă. Putem vorbi chiar de un nou tip de partide aflate în plin curs de apariţie şi
57
care semnalează sfârşitul erei partidelor de membri şi funcţionari. Acest tip nou de
partide, care pare a se impune în ultima vreme, are trei nivele şi poate fi descris cu
ajutorul a trei indicatori. 1. Noul tip de partid este un fel de partid mass-media.
Conducerea naţională a partidului, conducere formată din unul, doi sau trei preşedinţi,
comunică cu membrii, simpatizanţii şi alegătorii prin intermediul mass-mediei. Astfel
sunt evitate structurile tradiţionale de formare a voinţei politice din interiorul partidului
şi sistemul de delegaţi. Funcţionarii de partid, activiştii de partid, elita mijlocie a
partidelor îsi pierd din puterea de influenţă. "Democraţia intra-partinică", aşa cum era
ea cunoscută, este pusă sub semnul întrebarii: funcţionarii de partid erau cei care, deşi
nu participau la formarea voinţei politice de jos în sus, pe baza competenţei lor
organizatorice şi la nivel de conţinuturi politice, puteau controla centrele puterii din
cadrul partidului şi astfel şi conducerea partidului, şi care, după caz, puteau prezenta,
prin formarea de grupări şi fracţiuni intra-partinice, elite concurente, alternative la
deţinătorii puterii din partid. Elita mijlocie, funcţionarii de partid, puteau aşadar
controla conducerea partidului. În cazul partidelor mass-media, intervenţia acestei elite
mijlocii este evitată. Nici elementele democraţiei directe, introduse în procesul de
formare a voinţei politice din cadrul partidelor prin intermediul alegerii directe ale
purtătorilor de mandat şi ale funcţionarilor de partid sau prin intermediul votului
membrilor, nu au avut ca rezultat o nouă calitate a democraţiei intra-partinice. Mai
mult, în timp ce comunicarea directă dintre conducerea şi baza de membri a fost
amplificată, funcţionarii de partid au fost şi mai mult dezbrăcaţi de puterea ce
obişnuiau să o deţină. Această comunicare dintre conducere şi baza de membri nu este
în nici un caz unilaterală. În plus, sondajele întreprinse în rândul membrilor unui partid,
sondaje executate de multe ori la comanda mass-media, câştigă din ce în ce mai multă
importanţă. Aceste sondaje reprezintă răspunsul bazei de membri la acţiunile
întreprinse de conducerea unui partid. 2. Partidele au devenit în timp organizaţii care
oferă servicii profesioniste. Este deja de la sine înteles ca membrii şi funcţionarii de
partid să lipească afişe pe perioada campaniei electorale sau să îsi înceapa cariera în
cadrul partidului "de jos", încasând de exemplu cotizaţiile anuale ale membrilor unei
organizaţii locale. În realitate, toate acestea sunt lucruri depăşite. Afişele sunt lipite
astăzi de agenţiile de publicitate, iar cotizaţiile membrilor ajung direct, prin operaţiuni
bancare, în contul trezoreriei de partid. Această evoluţie a fost considerată o
"americanizare". Partidele din SUA au cunoscut într-adevăr o evoluţie similară, totuşi
nu pot fi făcute răspunzătoare pentru faptul că partidele tind să se profesionalizeze.
Partidele moderne, profesioniste, oferă trei servicii mai importante: ele organizează şi
finanţează campaniile electorale. Produsul acestor campanii este elita politică, aleasă
prin votul populaţiei, care este, mai departe, numită în diverse funcţii. Un partid
conduce o ţară atunci când intră ca fracţiune în compunerea diverselor parlamente,
punându-şi la dispoziţie baza de personal pentru ocuparea posturilor executive,
administrative şi pentru ocuparea cabinetelor la nivel federal sau la nivel de landuri. 3.
58
Vechile partide populare tind din ce în ce mai mult să devină partide-fracţiuni. Centrul
puterii unui partid, dar şi resursele organizatorice şi financiare ale acestuia se regăsesc
în fracţiunile reprezentate în parlamente şi în cabinetele ministeriale. Partidele sunt cele
care "guvernează" (în sensul lui "to govern"), funcţionarii de partid, adică acele
persoane care ocupă o anumită poziţie în cadrul unui partid, devin membrii unui
parlament sau al unor cabinete şi autorităţi executive. Funcţiile ocupate în partid,
mandatul din parlament şi funcţia deţinută în cadrul executivului se cumulează.
Supremaţia organizaţiei de partid, aşa cum o cunoaştem noi din istoria democraţiei
sociale, este astfel răsturnată. În "parties in government", în fracţiuni şi în funcţiile
executive se află adevărata putere deţinută de partide. Cu toate acestea, modul de
organizare al unui partid joacă în continuare un rol (...).Noul tip de partid apărut şi care
vine să înlocuiasca partidul popular ca partid al membrilor şi funcţionarilor, conţine
aşadar cele trei elemente partid mass-media, partid profesionist şi partid-fracţiune.
Partidele cu trăsături apropiate acestui nou tip se înteleg din ce în ce mai mult ca
organizaţii care oferă anumite servicii: ele organizează campaniile electorale,
recrutează elita politică şi deleagă personalul care compune parlamentele şi guvernul,
ele guvernează şi tot ele se ocupă de administraţie. Astfel se cristalizează o nouă
accepţiune a conceptului de partid, care se apropie de definiţia dată acestuia în
manualele americane şi care reflectă realităţile politice din SUA: "A party is to elect",
partidele au misiunea de a recruta elitele politice şi de a le aşeza în funcţii
corespunzătoare. Cu cât se va impune mai mult acest nou tip de partid, pe atât mai puţin
vor percepe partidele acele funcţii atribuite lor în mod tradiţional, şi anume de a
înregistra şi agrega diversele interese exprimate de societate şi de a funcţiona ca o
instituţie intermediară între societate şi sistemul politico-administrativ, legitimând
astfel întreg sistemul politic. Ceea ce astăzi este resimţită a fi o criză a partidelor,
animozitatea resimţită faţă de acestea, toate acestea au legătură cu exact această
pierdere a funcţiilor despre care tocmai am vorbit. Partidele nu mai funcţionează ca
odinioară (în anii 50 şi 60), ele nu mai sunt acele instituţii intermediare care agregă şi
mediază diverse interese. Ele s-au limitat din ce în ce mai mult la simpla funcţie de
organ de recrutare a elitelor. Cu toate acestea, ceasul partidelor nu a sunat înca. Această
afirmaţie se sprijină pe argumente istorice şi sistematice. În primul rând, vom aminti de
performanţele istorice uluitoare ale statului partinic din Republica Federală Germania,
mai ales în comparaţie cu cele realizate de Republica de la Weimar. Acest lucru promite
partidelor o viaţă lungă pe viitor. Să ne gândim doar la cele realizate în privinţa
integrării. Foşti adepţi ai naţional-socialismului, grupări şi partide de extremă stânga
şi dreapta, refugiaţi, opoziţia extra-parlamentară şi noile mişcări sociale bazate pe
mentalităţi şi comportamente post-materialiste au fost absorbite şi integrate de către
partide. Iar acest lucru demonstrează o mare măsură de flexibilitate. Bineînţeles că,
făcând acest lucru, sistemul politic s-a schimbat la rândul lui; cultura politică, odinioară
autoritară, s-a democratizat, dorinţa cetăţenilor de a participa la procesul politic s-a
59
accentuat, iar necesitatea implementării principiilor democraţiei directe exercită, la
rândul ei, presiuni asupra partidelor politice. În total, prin această muncă de integrare a
fost confirmat şi stabilizat sistemul de partide şi mai ales sistemul parlamentar. Această
poveste de succes a statului partinic include şi faptul că administraţia a fost
democratizată nu în ultimul rând prin intermediul patronajului partidelor (...).De fapt nu
există nici o alternativă la partide şi la statul partinic. Nu se cunosc organizaţii sau
instituţii alternative care ar putea lua locul partidelor şi mai ales care ar putea îndeplinii
funcţiile acestora în cadrul domeniului intermediar. Iniţiativele civile şi mişcările care
susţin un singur obiectiv completează statul partinic, ele nu îi periclitează însa
existenţa. Astăzi nici nu mai poate fi vorba de apariţia vreunui sistem de consilii - aşa
cum umbla vorba în perioada mişcărilor studenţeşti, cu atât mai puţin posibilitatea ca
acestea să apară ca o alternativă politică şi socială. (...) Cine vrea să realizeze ceva,
să impună anumite interese şi obiective politice, trebuie să apeleze la instituţia numită
"partid". Cu toate acestea, organizaţiile nepartinice vor contribui şi în continuare - poate
într-o măsură şi mai mare decât la ora actuală - la procesul de formare a voinţei
politice: iniţiativele şi asociaţiile civile, mişcările sociale şi cele care apără o singură
cauză. Dar şi acestea se orientează - în mod conştient - după partide, încercând să le
influenţeze pe acestea în concordanţă cu interesele pe care le reprezintă. Cu toate că
partidele continuă să ocupe o poziţie centrală în sistemul politic din Republica
Federală Germania, mai ales în ceea ce priveşte formarea voinţei politice, ele sunt pe
cale să se reformeze. Ele au devenit mai sensibile tocmai din cauza rupturilor care s-au
produs între societate şi sistemul politic şi administrativ, lucru care se manifestă mai
ales sub forma animozităţii faţă de partide. Reformele, respectiv încercarile de reformă
nu apar în sânul partidelor din pricina unor motive filantropice, de educaţie politică sau
de etică abstractă, ci din simpla dorinţă de supravieţuire. Pentru că dacă această
aversiune resimţită faţă de partide se menţine pe o mai lungă perioadă de timp,
aceasta poate provoca situaţii de criză socio-economică, putând denatura chiar într-o
animozitate faţă se sistem şi mai ales faţă de democraţie. Vechea atitudine anti-
partinică ar putea fi înlaturata măcar la suprafaţă, astfel încât să se poată impună
atitudini şi comportamente politice autoritare. Partidele sunt interesate direct să
reacţioneze în mod sensibil la critici şi de a se supune reformelor. Este vorba aici mai
ales despre faptul că partidele trebuie să recunoască că nu sunt omnipotente, şi în mod
explicit despre faptul că partidele trebuie să renunţe la pretenţiile de a deţine monopol
unic asupra procesului de formare a voinţei politice. Mai este vorba aici şi de
promovarea altor forme de participare politică, ca de ex. în iniţiative civile şi asociaţii.
În fine, este vorba şi de preluarea precaută de către partide a noilor forme de
participare, aşadar de deschiderea către elementele democraţiei directe. În tot cazul,
introducerea elementelor cu caracter plebiscitar în cadrul partidelor - vezi alegerile
preliminare şi sondajele în rândul membrilor - par destul de pripite, luând în
consideraţie efectele avute. Pe ordinea de zi stau aşadar reformarea partidelor şi a
60
statului partinic şi nu eliminarea lor. Partidele, dar şi istoricii şi specialiştii în ştiinţele
politice trebuie să se gândească ce rol urmează a juca acestea în cadrul sistemului
parlamentar. Partidele trebuie să se alinieze noilor tendinţe de dezvoltare din domeniul
politic, social şi economic, ajustându-se pentru a corespunde noilor exigenţe. În fond,
depinde de încrederea în sine şi de amestecul corect al diferiţilor factori prevăzuţi de
modul în care sunt constituite partidele. Ernst Fraenkel a formulat acest lucru acum
aproape 40 de ani, constatările sale fiind şi astăzi actuale: ce ne trebuie nouă sunt
"partide care nu se tem să recunoască că scopul lor este să-şi aducă conducătorii în
poziţii strategic importante din guvern şi administraţie; partide care nu se tem să
recunoască că trebuie să lucreze mână-n mână cu grupările de interese, fără a
capitula în faţa acestor grupări. Partide care nu se tem să recunoască că exercită
oarecari presiuni asupra reprezentanţilor săi, pentru că fără disciplină în cadrul
fracţiunilor nu poate exista un sistem parlamentar. Avem nevoie de partide care au
puterea interioară de a se dezice de mentalităţile tradiţionale, care, pentru că au apărut
din considerente politice diferite, reprezintă o sarcină împovaratoare pentru sistemul
parlamentar funcţional. Avem însa nevoie şi de partide, care, în ciuda faptului că
recunosc necesitatea de a adopta o atitudine pragmatică faţă de politică, fac apel la
ultima rămăşiţă de romantism din suflet, nefiindu-le ruşine de visurile din tinereţe,
atunci când toate mai erau înca atât de bune şi de frumoase în politică tocmai pentru că
am crezut cu adevărat că principiile sunt cele care guvernează lumea ." 24

CAPITOLUL 8 PARTIDELE ŞI MASS-MEDIA

9.1 CAMPANIA ELECTORALĂ


Partidele nu îsi conduc campaniile electorale mereu (...) în virtutea respectării
conceptului de "cetăţean responsabil". Ele sunt permanent supuse tentaţiei de a se
adapta necesităţilor. Deseori, acestea preferă să "boteze" informaţiile livrate
cetăţenilor cu promisiuni populare, renunţând să "umple paharul" cetăţenilor cu "un
vin de calitate". În schimb, partidele se adresează de multe ori laturii emoţionale. Prin
comercializarea campaniei electorale - precum şi prin unele slogane parţial neserioase
şi simplificări grobiene - există, pe de o parte, pericolul unei depolitizări generale, iar
pe de altă parte, campaniile negative conduse de partidele democratice desfiinţează
principiul atât de necesar al toleranţei. Chiar dacă încercarea partidelor de a se "vinde"
cât mai bine este de înteles, ele nu ar trebui să uite nici pe perioada alegerilor ideea de

24 [Parteienstaat in der Krise : Überlegungen nach 50 Jahren Bundesrepublik Deutschland ; Vortrag und Diskussion einer
Veranstaltung des Gesprächskreises Geschichte der Friedrich-Ebert-Stiftung in Bonn am 19. August 1999 / Peter Lösche.
[ed.: Dieter Dowe]. - Bonn : Forschunginst. der Friedrich-Ebert-Stiftung, Historisches Forschungszentrum, 1999. - 48 p. =
115 Kb, Text. - (Gesprächskreis Geschichte ; 27), Electronic ed.: Bonn: FES Library, 2000, ISBN 3-86077-843-9]
61
fair-play. Ceea ce nu înseamna în nici un caz să se teamă de confruntări. Alternanţa
partidelor la guvernare este legitimă şi chiar necesară (...). Ea nu trebuie să însemne
însa neapărat şi un "schimb de putere". A accepta acest lucru, indiferent de partidul
pentru care am votat, face parte din regulile de joc indispensabile ale democraţiei25.

9.2 CE ESTE "SOCIETATEA MASS-MEDIA"?


Este aproape de la sine înteles faptul că în societăţile democratice, mass-media,
sistemul mass-media şi opinia publică se află într-o permanentă schimbare. Ele devin
astfel pentru analişti atât indicatori cât şi factori relevanţi de descriere şi interpretare a
schimbărilor ce au loc în societate. În multe lucrări sociologice sau din domeniul
ştiinţelor politice, mediile şi sistemul mass-media nu s-au bucurat până acum decât de
prea puţină atenţie. De abia în ultimul timp s-a produs o schimbare rapidă şi
fundamentală — atât în realităţile sociale cât şi printre analiştii fenomenului. Acesta
este probabil motivul pentru care în nenumăratele articole de specialitate s-au impus
concepte precum »societate informaţională« sau »societate mass-media«, concepte
care vin să caracterizeze stadiul actual de dezvoltare. Prin aceste concepte se arată că
fabricarea, răspândirea şi receptarea de informaţii a devenit, în cadrul societăţii
moderne, foarte importantă din punct de vedere economic, cultural şi politic. Mai
mult: sistemul mass-media a devenit infrastructura centrală a societăţii moderne.
Vorbim despre o »societate mass-media« pentru că :
- sfera publicistică se extinde din ce în ce mai mult, atât la nivel cantitativ, cât şi la
nivel calitativ,
- funcţia de intermediere a informaţiilor deţinută de medii s-a amplificat şi ea enorm,
- au apărut noi medii,
- mass-media penetrează din ce în ce mai adânc întreaga societate,
- mass-media are un rol dominant în societate, câştigând atenţia şi aprobarea
populaţiei datorită gradului de utilizare crescut,
- mass-media s-a transformat într-o adevărată instituţie.
Mass-media a devenit din ce în ce mai mult o premisă pentru nevoia de informare şi
de comunicare a altor actori. Mai precis: fără mass-media nu poate exista o
comunicare reală între organizaţiile sociale şi nici între aceste organizaţii sociale şi
publicul larg. Prin urmare, opinia publică este influenţată de mass-media din
democraţiile moderne la nivel structural, procedural şi de conţinut. În ceea ce priveşte
desfăşurarea activităţilor politice şi reprezentarea acestora, toţi actorii cu putere
decizională trebuie să se supună unor noi cerinţe.
8.3 FABULA DESPRE SERVITORI SI CEA DE-A PATRA PUTERE
A fost odată ca niciodată o ţară democratică cu două mari partide care stăpâneau
poporul de pe fotoliile parlamentului. Parlamentul era numit de toţi Prima Putere.

25 [Uwe Backes/Eckhard Jesse, din: Informationen zur politischen Bildung 207, Parteiendemokratie, Bonn BpB 1997]
62
Înteleptii din partide şi-au scris viziunile sub forma unor preafrumoase programe,
mesaje lor către popor. Şi când a venit vremea, poporul a ales cel mai bun dintre aceste
programe; iar acest partid a preluat puterea pentru patru ani, conducând ţara aşa cum
promisese. Guvernul purta numele de A Doua Putere, şi pentru ca totul să fie cât mai
drept, justiţia a devenit cea de a Treia Putere, care avea grijă ca nimeni să nu însele pe
nimeni. Şi pentru ca cetăţenii din oraşe şi din provincie să afle ce avea de gând să
facă guvernul, dar să măsoare şi propunerile opoziţiei din parlament, a trebuit să
existe şi presa. Acest mijloc servea politicienilor la răspândirea mesajelor lor. Mass-
media din serviciul acestora erau aşadar un fel de servitori, servitorii politicii.
Bineînţeles că aceşti servitori mai aveau câteodată răgazul de a mai cârcoti prin
bucătărie sau la cârciumă, după slujba de duminică, despre ce au mai făcut stăpânii
— iar acest lucru a primit numele de "comentariu". Dar toţi aceşti servitori ştiau bine
care era treaba lor oficială - şi anume ştirile, şi ce era distracţie - opiniile personale. Pe
scurt: Mass-media a început să se înteleaga ca heralzi şi cronicari, ca păstrători ai
valorilor democratice şi uneori ca (foarte) apreciaţii bufoni ai ţării noastre. Astfel încât
ei s-au auto-intitulat cu mândrie A Patra Putere, cu toate că acest lucru nu stătea deloc
aşa scris în Constituţie. Cam asta ar fi frumoasa fabulă despre epoca de aur a
democraţiei, când totul mai era încâ atât de simplu. Guvernul conducea ţara, opoziţia
era mereu împotriva, curţile de justiţie aplanau toate conflictele, iar presa aducea la
cunoştinţa publicului »all the news that fit to print« (aşa sună celebrul moto care
tronează pe prima pagină a New York Times), pentru ca acesta să ştie cum mai stau
treburile. Dar cum arată realitatea astăzi? Pardon, greşeală de formulare: cum decurge
dezbaterea cu privire la realitate astăzi? Partide în plină criză, guverne care
instrumentalizează mass-media. Mass-media oferă un potpuriu de ştiri, opinii şi
divertisment; ea nu mai este interesată decât de cote de audienţă. La ora asta domneşte
"jurnalismul pe bani", politicienii vorbind chiar despre un "jurnalism de troacă". Mass-
media prezintă astăzi numai ştiri despre persoane, spectacole şi scandaluri, ea vorbeşte
despre ceea ce astăzi este considerat a fi politică simbolică, nu şi despre lumea reală în
care trăim. Mass-media şi-a păstrat redacţiile de ştiri, acestea trebuie să contribuie cu
propria cotă de "infotainment". Justiţia îi urmăreşte pe toţi fără nici un rezultat sau dă
verdicte neesenţiale. Publicul este manipulat sau luat peste picior de toată lumea. Nu
mai lipseşte mult până când toţi vom deveni asemenea lui »Mr. Chance« din acel film
celebru, care credea că schimbând posturile de televiziune va putea şterge toate
situaţiile neplăcute care se întâmpla în lumea reală. Care este morala acestei poveşti?
Să nu ai încredere în vechile fabule! Şi nici în poveştile în care presa apare ca servitor
şi nici în cele în care ea devine a patra putere în stat, o portavoce a cetăţenilor de rând.
Nimic din acestea nu a existat vreodată (...). Totul a fost întotdeauna cu mult mai
complcat. La fel de neîncrezători trebuie să fim şi faţă de unele noi mituri ştiinţifice
care vorbesc despre viitoarea putere multimedia sau despre politica fractală din
cyberspace a CNN-ului şi a lui Berlusconi. O simplă privire în istoria mass-mediei
63
arată că nici măcar Bismarck nu s-a comportat cu mai multă virtuozitate în ceea ce
privea manipularea mass-mediei şi că Machiavelli a anunţat toate acestea în
»Principele« său. (...) Politica simbolică nu este nimic nou (...). Aş dori totuşi să vă
îndrept atenţia pe numărul mare de schimbările concrete şi mici, dar importante. Pentru
că revoluţiile adevărate sunt cu mult mai rare decât cred protagoniştii acestora. Ce se
întâmpla de fapt între partide, mass-media şi public?

8.4 PARTIDELE ŞI MASS-MEDIA - MODELUL 1: MODELUL TOP-DOWN


Modelul top-down pleacă de la ideea existenţei unei ierarhii sau a unei cascade în
cadrul procesului de comunicare politică.
Politicienii de prim rang, membri de
partid, iau decizii politice transmiţând
astfel impulsuri către »lumea reală«. Ei
iau hotărâri cu privire la bugete,
elaborează legi, acordă subvenţii,
creează reguli şi conduc anumite sfere.
Ei produc astfel nişte efecte care se
întorc mai apoi înapoi la ei. Astfel se
formează agendele politice, pe care
partidele le transmit mass-mediei, care
depind întru totul de acest transfer de
informaţii. Mass-media transmite, la
rândul ei, această agendă publicului mai
larg.
Acel model pare la o primă vedere destul
de simplu şi corespunde imaginii mass-
mediei, aservită politicului, aşa cum este
ea prezentată în poveste. Cu toate
acestea există o sumedenie de analize
empirice cu privire la caracterul
procesului de comunicare şi de
argumente ştiinţifice care vin să susţină
acest model.

Motivul principal pentru care partidele şi politica au un rol atât de important în


cadrul procesului de comunicare este faptul că acestea sunt alcătuite din oameni cu
64
putere de acţiune. Aceşti oameni organizează congresele partidelor, ei sunt cei care
acordă interviurile, care decid în parlament sau guvern. Toate partidele au interesul să
găsească subiecte de relevanţă maximă pentru a atrage asupra lor atenţia publicului şi
să dobândească, implicit, acceptul acestuia. În acest scop, ei îsi angajează comisii de
specialişti şi de statisticieni care analizează constant opinia publică. Partidele care
formează guvernul şi partidele din opoziţie nu se situează pe aceeaşi poziţie. Pentru că
partidul de guvernământ dispune de resurse materiale cu mult superioare (...). Totodată,
partidele la guvernare beneficiază de resurse mai mari de personal, întrucât comisiile
guvernamentale pot fi numărate în contul celor de partid. Ele au însa mai ales un plus de
activitate, având astfel la dispoziţie o paletă mai largă de subiecte eligibile. »Cine
stăpâneşte temele de discuţie politică este cu un pas înaintea concurenţei politice şi are
mai multe şanse să-şi impună propria viziune asupra temei în discuţiei«, susţine
Wolfgang Bergsdorf (...). Partidele din opoziţie sunt, după cum s-a putut vedea,
oarecum dezavantajate din punct de vedere strategic în ceea ce priveşte alegerea agendei
politice, ele neputând face altceva decât să formuleze anumite alternative, fără a face
uz şi de fapte concrete. Acesta este motivul pentru care ele au tendinţa de a devia în
polarizări programatice (mai multă solidaritate, dreptate şi pace sau creşterea
economiei de piaţă, mai multă libertate). Aceste polarizare sunt de folos mai degrabă
partidelor mai mici, cu un profil clar delimitat (...). »Această situaţie poate veni însa în
detrimentul partidelor mari (...) care, pe de o parte, sunt obligate să se profileze ca
partide majoritare, demonstrând că sunt capabile să conducă ţara, dar care, pe de altă
parte, trebuie să-şi îndeplineasca şi rolul lor de opoziţie.« Avantajele structurale ale
partidelor de guvernământ în ceea ce priveşte »managementul comunicării« nu
constituie însa o piedică decisivă în calea opoziţiei. Altfel nici nu ar mai fi posibile
alternanţele la guvernare. Partidul care deţine puterea (şi şeful guvernului) ar dobândi
altfel rolul de cel mai mare organ de comunicare, deţinând controlul asupra opiniei
publice — prin ocuparea tuturor subiectelor de interes, manipularea evenimentelor şi
întretinerea de contacte informale cu jurnaliştii. Avantajul deţinut de partidul aflat la
guvernare nu este contracarat doar de anumite greşeli comise de acesta, ci şi de
independenţa presei — despre care va fi vorba în cadrul următorului model (...). O
temă nouă şi centrală a fost şi »politica simbolică«, înscenarea unor aşa zise realităţi
politice de către partide şi politicieni. Anumite voci susţin că există tendinţa ca
politica să fie vândută sub forma unor servicii de relaţii cu publicul (public relations -
PR). Nu politicile concrete (policies), ci felul în care sunt "împachetate" şi "vândute"
influenţează opinia publică. Partidele prezintă cetăţenilor produse de comunicare.
Nimeni nu mai are interesul să transparentizeze deciziile politice, mai important este să
se înfatiseze structura superficială şi demonstrativă a politicului. Cu cât mai complexă
este o politică, cu atât mai mult încearca actorii să se folosească de ritualuri şi valori
simbolice. Politica simbolică are ca efect strategii de personalizare, campanii de
sensibilizare şi focusări ideologice. »Teza centrală este că realitatea politică este de
65
cele mai multe ori ascunsă decât relevată de vălul comunicaţional al politicii
simbolice.« În campaniile electorale, politica simbolică şi activitatea profesionistă de
PR a partidelor îsi atinge punctul culminant (...). Ceea ce în comunicarea politică de zi
cu zi a devenit deja un lucru obişnuit, dobândeşte rezonanţe extreme în campaniile
electorale: »Personalizarea, punerea în scenă şi activitatea simbolică cu ajutorul
retoricii politice prin intermediul mass-mediei caracterizează marketingul politic.« (...)
Privite în ansamblu, rezultatele analizei comunicării din cadrul campaniilor electorale
sunt foarte contradictorii: unii analişti cred că întreaga putere este deţinută de
profesioniştii în PR angajaţi de partide, alţii trag un semnal de alarmă în ceea ce
priveşte mass-media care a devenit prea puternică şi asupra jurnaliştilor care fac
politică. (...) Aceasta este de fapt o problemă esenţială în ce priveşte distingerea atât de
plauzibilă şi populară între politica »eminamente« simbolică şi politica »reală«. Dacă
majoritatea cetăţenilor îsi capătă informaţiile politice aproape în exclusivitate din
mass-media, ce se întâmpla atunci cu politica »reală«? Mai există oare aşa ceva? Se
întrepatrund sau nu aceste două sfere? Devine oare faţada realitate, conform aşa
numitului principiu Potemkin: »Doar ce se vede este real; doar ceea ce este real este şi
eficient.« Este oare politica simbolică o politică proastă, doar pentru că este
manipulatoare, iar politica reală, o politică bună, pentru că este mult mai perceptibilă?
Nu s-ar condamna astfel şi unele idei şi viziuni ale partidelor care sunt totodată şi
simboluri pozitive? Iar sărăcia lucie sau corupţia crasă nu este şi ea oare o realitate
politică foarte nefavorabilă? Toate acestea nu vin să sublinieze doar paradoxurile
conţinute de teoria media de tip constructivist, ci şi problemele fundamentale de natură
epistemiologică. Există însa mult mai multe întrebari care vin să cutremure principiile
de bază din modelul top-down de manipulare centrală a mass-mediei şi opiniei publice
de către factorul politic. Să privim aşadar următorul model
8.5 PARTIDELE ŞI MASS-MEDIA - MODELUL 2: MODELUL
MEDIOCRAŢIEI
Cu toate că până şi numele dat acestui model a fost un fapt contestat, mediocraţia
presupune că mass-media a devenit în zilele noastre a patra putere din stat, ba chiar mai
mult, ea a revendicat o poziţie extrem de privilegiată.

66
Mass-media transmit publicului agenda
politicienilor de »sus« în »jos«. Ea
transformă informaţii obiective în
divertisment, personalizând politica
pentru a aduce pe micile ecrane
personalităţi mai marcante.
Dar în ce fel s-a schimbat mass-media?
Ea a fost întotdeauna importantă pentru
opinia publică (...). Astăzi ne aflăm din
nou în faţa unei schimbări de formă şi
conţinut. În Germania existau bunăoară
în 1980 272 de ziare şi reviste de interes
mai larg; în 1990, numărul acestora
crescuse deja la 546. În timp ce în 1980
existau 745 de publicaţii de specialitate,
în anul 1990 au fost înregistrate 866 de
titluri. Ziarele de mică publicitate şi-au
sporit şi ele numărul în perioada sus
numită: de la 350 la peste 1.000 de
titluri.

În mod intenţionat am ales să vorbesc mai întâi despre presa scrisă, a cărei
expansiune nu trebuie trecută cu vederea, la fel cum nu trebuie trecută cu vederea nici
evoluţia formidabilă a posturilor de televiziune. Până în anul 1980, în Germania existau
doar două posturi TV principale şi un al treilea post cultural regional. În 1990
apăruseră deja peste 150 de televiziuni comerciale private şi 20-30 de posturi noi cu
recepţie prin cablu şi satelit. În ultimii ani — între 1989 şi 1994 — timpul petrecut de
adulţi în faţa televizorului a crescut cu 18,5 procente, iar cel de copii, cu 26,7 procente
— la o durată medie de vizionare a populaţiei de peste 14 ani de 179 de minute. Trebuie
să avem însa în vedere faptul că această rată de consum este într-o continuă creştere şi
că mulţi folosesc televizorul doar ca imagine de fundal pentru alte activităţi întreprinse.
Forma şi conţinutul s-au schimbat şi ele, din pricina excesului de comercializare, până
şi televiziunile de stat au adoptat până la urmă deviza »ne uităm şi ne distrăm«.
Repercusiunile acestor tendinţe asupra politicii sunt extrem de importante. Bernd
Guggenberger a spus că »avem de-a face cu un adevărat proces de vizualizare a
politicii.« Şi »Mass-media funcţionează ca o lupă gigantică. Ea acordă politicii
partidelor populare o atenţie şi o viteză de răspândire până acum necunoscută.
Această nou-căpătată dimensiune se plăteşte totuşi prin pierderea încrederii
oamenilor, precum şi prin pierderea constanţei acestora, care se manifestă printre altele
prin creşterea drastică a numărului alegătorilor indecişi. Presa este o forţă motorie pe
67
cât de puternică pe atât de incontrolabilă. Sintagma "nimic nu este mai important decât
succesul" se transformă, prin promovarea politicienilor ieşiţi învingatori la alegeri, în
"nimic nu este mai important decât sugerarea succesului". Mediile crează o realitate pe
care ele ar trebui de fapt să o redea.«Odată cu apariţia telecomenzii putem schimba
canalele cu o viteză ameţitoare. Comportamentul mediatic şi stilul de viaţă al tinerei
generaţii este caracterizat de trecerea rapidă de la o activitate la alta. Acest "zapping"
poate fi comparat cu creşterea numărului alegătorilor care îsi schimbă comportamentul
electoral. Analiştii vorbesc deseori în jargonul lor despre o »volatilitate electorală«
crescută — fapt care îi caracterizează pe alegătorii care pendulează de la un partid la
altul. Acestei volatilităţi electorale îi corespunde o volatilitate a mass-mediei, care se
caracterizează printr-o trecerea rapidă de la o temă la alta. Ziarele îsi pierd astfel linia
politică consecventă. »S-a dezvoltat astfel un jurnalism postmodern, care se crede
progresist.« (...) Totuşi, multe din aceste transformări au la bază şi legile interne ale
logicii mass-mediei, ale »opticii mass-mediei«. Obligativitatea vizualizării (şi lipsa de
imaginaţie al ziariştilor) aduc în faţa celor ce se uită la ştirile TV politicieni, conferinţe
de presă, strângeri de mână, tăieri de panglici, care nu stimulează mai cu nimic
imaginaţia cetăţenilor. Cercetarea aşa numitei agenda-setting a fost completată prin
»issue-attention-cycle«, care pleacă de la premisa că mediile dispun de legi proprii în
ceea ce priveşte ciclul vieţii unui subiect: de la faza premergătoare la cea de
descoperire, urmată de punctul culminant şi mai apoi de scăderea în importanţă şi
pierdere din vedere. Ştiinţele media se mai ocupă şi cu »criteriile valorilor prezentate
în ştiri«, care marchează prelucrarea realităţilor politice. Ştirile se orientează de ex.
după evenimente cu conotaţii negative, de supriză, de personalizare, elitiste, de
relevanţă socială şi de apropiere culturală. Dacă nu ar dispune de aceste criterii -
rutine şi standarde - »redactorul ar fi mort«. Mass-media nu a dobândit doar o poziţie
privilegiată şi de putere între partide şi public, ea se ocupă în mare măsură şi de
comunicarea intra-partinică. Publicaţiile de partid au dispărut aproape cu totul; în ceea
ce priveşte congresele partidelor, acestea nu mai adus membrilor practic nici o
informaţie nouă cu privire la politica partidelor. Membrii se informează în acest sens
aproape exclusiv din mass-media — indiferent dacă este vorba de o direcţie nouă sau
despre discuţii mai vechi cu privire la persoane sau poziţii din sânul partidelor. Mass-
media îsi depune amprenta pe mesajele transmise. Iar în cadrul acesteia există unele
ierarhii: cotidianele de mare tiraj şi publicaţiile săptămânale cu tentă politică, adică
ziarele de o calitate mai ridicată, nu se adresează doar elitelor politice ci şi jurnaliştilor
din restul presei. (...) Oberreuter îsi continuă critica cu următoarea constatare:
»Mediatizarea politicii înseamna că mass-media şi mai ales televiziunea au supus
politica într-o mare măsură propriilor legi.« Rezultă astfel o formulare deosebit de
consecventă a modelului mediocratic: mass-media a îngenuncheat politica. Democraţia
telespectatorilor s-a transformat într-o democraţie a televizorului.

68
8.6 PARTIDELE ŞI MASS-MEDIA - MODELUL 3: MODELUL BOTTOM-UP
Cel de-al treilea model în discuţie propagă credoul democratic clasic, conform căruia
politica trebuie să fie dominată de jos în sus prin voinţa alegătorilor şi prin
intermedierea mass-mediei.

69
Publicul este cel care determină agenda
politică, iar mass-media este
instrumentul care amplifică vocea
publicului pentru ca aceasta să ajungă la
urechile politicienilor din cadrul
partidelor şi a guvernului. În plus, prin
participarea la alegeri, cetăţenii dispun
de înca un canal direct de formare a
voinţei politice. Politica, aleasă în mod
democratic, influenţează evenimentele
din lumea reală. Repercusiunile acestei
politici sunt însa şi ele resimţite în mod
direct de către electorat, iar astfel, cercul
este întregit şi îsi poate relua cursul de la
capăt.
(...) Am văzut în celelalte două modele
că realitatea s-a schimbat. Partidele
influenţează mass-media prin
managementul comunicării şi prin PR
profesionist; ele domină posturile radio
şi de televiziune de stat; ele se adresează
mai degrabă jurnaliştilor mai comozi;
ele inventează evenimente, parte a
politicii simbolice, implicând mass-
media în acest proces. Mass-media
imprimă agenda partidelor în politică şi
în conştiinţa cetăţenilor, ea preferă
prezentările superficiale în detrimentul
celor obiective şi consistente, încercând
să-şi supună politica propriilor reguli.

Care este rolul cetăţenilor în această schemă? Există cu siguranţă unele aspecte
care vin în favoarea modelului bottom-up şi în defavoarea scenariilor prezentate în
modelul bottom-up. Astfel, comercializarea posturilor de radio şi de televiziune — în
fond, presa a fost dintotdeauna dominată de sectorul economic privat — înseamna o
orientare după piaţă, clienţi şi public telespectator/ascultător, şi mai ales o goană
permanentă după rating. De aceea, Jarren a constatat că: »>presa de clasă< orientată
odinioară după stat şi organizaţiile sociale, s-a transformat într-o >presă a maselor<,
tributară societăţii. Aceasta, la rândul ei, tinde să se transforme în >presă pentru
grupuri-ţintă<, foarte maleabilă, care îsi caută publicul în funcţie de interesele mai
70
importante din societate.« Trebuie avut în vedere faptul că presa n-ar trebui să solicite
prea mult acest public. În viaţa de zi cu zi a celor mai mulţi oameni, politica joacă un
rol cât se poate de marginal;mai importante sunt evenimentele din viaţa particulară şi
comunicarea inter-personală. Mai ales cei care se uită mai mult la televizor sunt
apolitici; în acelaşi timp, ei fac de cele mai multe ori parte din clasele sociale
neprivilegiate. Trebuie să ne întrebam aşadar, dacă rezultatelor sondajelor efectuate de
presă cu privire la creşterea consumului de televiziune, nu ar trebui să ne pună pe
gânduri şi să ne facă să le evaluăm într-o manieră mai critică. Aşa am vedea că
politicienii şi strategiile de comunicare supraestimează cu mult rolul televiziunii. În
cazul radioului putem constata o tendinţă de democratizare prin existenţa a unui număr
foarte mare de posturi de radio locale; în cazul presei scrise, datorită apariţiei tehnicilor
simple şi ieftine de tipărire şi copiere s-a produs o adevărată revoluţie, care a permis
şi iniţiativelor civile, grupurilor de întrajutorare şi forurilor orăşeneşti să publice, să
reproducă şi să răspândească ziare şi reviste extrem de atrăgătoare. Alternativele de
influenţare a opiniei publice de jos în sus au crescut astfel sensibil datorită acestor
tehnici (...). Datorită revoluţiei multimedia este posibil să apară o mişcare electronică
de tip "grass-roots" de jos în sus via internet. Acest lucru este privit cu scepticism de
analişti, în ciuda euforiei care domină în acest domeniu. În tot cazul există astăzi medii
şi reţele de comunicare noi care să vină de jos împotriva supremaţiei politicienilor şi
concernelor media de sus. Au apărut atât noi grupuri de susţinători cât şi noi
conţinuturi (...). Succesele repurtate pe tot cuprinsul lumii de organizaţiile
neguvernamentale (ONG-uri) sunt remarcabile, vezi în anii nouăzeci Conferinţa de la
Rio cu privire la mediu, Conferinţa Socială de la Copenhaga sau Conferinţa Femeilor
de la Peking. Acţiunile întreprinse de Greenpeace împotriva concernului Shell din vara
anului 1995, care avea ca scop împiedicarea - prin mobilizarea opiniei publice -
construirii platformei petroliere Brent Spar din Marea Nordului, a fost o performanţă
uluitoare. Au fost însa acestea exemple de comunicare tip bottom-up? Succesul acestor
mişcări nu a fost oare rezultatul unei colaborări între sfera civilă (inferioară),
publicarea şi răspândirea ideilor prin intermediul mass-mediei (cameramanii fiind
preluaţi imediat de Greenpeace cu elicoptere) şi prin intermediul unor politicieni
renumiţi, care au aderat în mod oportunist la boicot? Bineînţeles că ar fi greşit să
credem că succesul acestei acţiuni a fost succesul exclusiv al opiniei publice. El a fost
succesul întregii societăţi mass-media.
8.7 MODELUL BIOTOPE
Toate cele trei modele pe care le-am discutat până acum — modelul top-down,
mediocratic şi bottom-up — au fost susţinute de argumente plauzibile, de fapte
empirice şi de analişti de marcă. S-ar putea, prin urmare, ca modelul ideal să fie o
împletire a acestora. Totuşi, acest lucru ar fi prea simplu şi chiar şi nesatisfăcător,
pentru că un astfel de model de interdependenţă, general şi nespecific, ar fi lipsit de
contururi şi nu ar avea nici un profil.
71
(...) Unele analize empirice mai recente
din Germania confirmă mai degrabă
existenţa unui biotop în care se regăsesc
atât politicienii cât şi jurnaliştii. Werner
Patzelt a observat, de-a lungul
interviurilor sale intensive, că politicienii
şi ziariştii se află într-o relaţie foarte
strânsă de cooperare. Acest lucru reiese
dintr-o afirmaţie, de altfel extrem de
tipică, a unui deputat din Bundestag-ul
german: »Cooperăm bine unii cu alţii.
Dacă (ziaristul) îmi spune: >Auzi, n-ai
putea să spui toate astea într-un limbaj
mai complicat?< — atunci concep totul
dintr-o perspectivă parlamentară, iar ei
redau lucrurile aşa cum le-am spus.«
Relaţiile dintre oamenii politici şi
ziarişti sunt »un fel de relaţie de
dependenţă reciprocă«.

Faptelor ce vin în folosul politicianului


- publicitate personală,
- tematizarea unui subiect important pentru el,- de-tematizarea unui subiect care nu îi
convine,
- informare prin ziarişti (de ex. despre concurenţi),
- echidistanţa ziariştilor, în corespund fapte ce vin în folosul reciproc al ziariştilor.
Pentru că şi ziariştii sunt interesaţi să dobândească un prestigiu personal, să se
tematizeze un subiect important sau să se de-tematizeze o temă care nu le convine, să
fie informaţi pe termen lung de către politicieni (de ex. despre ziarişti concurenţi) şi
echidistanţa pe termen lung a politicienilor. Ambii actori urmăresc aşadar un obiectiv
comun, şi anume menţinerea procesului de comunicare politică, indiferent de intenţiile
şi interesele diferite. Ambele părţi intră astfel în relaţii de co-dependenţă, devenind
actori care interacţionează în reţele de negociere. (...) Jurnalistul este nevoit să îsi
cultive sursele speciale, iar politicianul, partenerii de discuţie în care au încredere.
Ambii actori par a pluti într-o atmosferă artificială de imponderabilitate asemănătoare
celei dintr-o capsulă spaţială. Publicul rămâne undeva jos, la limita inferioară, şi
urmăreşte la televizor strania interacţiune a celor două părţi. (...) Dacă conceptul de
"clasă politică", un concept la modă în ultima vreme, este valabil, atunci el trebuie
aplicat aceştui biotop constituit din politicieni şi (...). În acest sens se potriveşte foarte
bine şi termenul de »politică din umbră«. Populaţia nu va putea face altceva decât să
72
urmărească, ca la o partidă de tenis, această relaţie dintre cele două părţi - uneori
conciliante, alteori pe poziţii opuse, această alternanţă de puneri în scenă şi scandaluri,
»osanale« şi »crucificări«: cu gura căscată, întorcându-şi capul când la stânga, când la
dreapta.

8.8 LIBERTATEA OPINIEI PUBLICE: PREMISA SI EXPRESIE A


DEMOCRATIEI
(...) Democraţia (...) trăieşte din lupta dintre opiniile divergente. Ea are nevoie în
general, la toate nivelele societăţii - în familie şi la şcoală, în asociaţii şi la serviciu -
de un anumit climat social care să favorizeze discutarea deschisă a divergenţelor de
opinie. Susţinerea propriilor păreri trebuie tolerată şi încurajata, la fel şi constanta
repetare a "de ce"-urilor. Acţiunile, care trebuie să fie mereu deschise criticilor, nu
trebuie să pornească de la directive care nu se bazează pe discuţii şi motivaţii
prealabile, ci care pleacă de la argumente solide (...). Este de la sine înteles că aceste
dezbateri trebuie să aibă loc în public. Ce ar mai avea de câştigat opoziţia, dacă
criticile sale la adresa guvernului ar rămâne ascunse după uşi ferecate? Argumentele lor
nu ar mai avea nici un efect, pentru că opoziţia nu poate exercita presiuni asupra
conducerii decât în momentul în care, prin critică publică, poate influenţa alegătorii.
De abia când un partid la putere se vede ameninţat de nişte alegeri care s-ar putea sfârşi
neaşteptat, abia atunci va lua în serios criticile opoziţiei, alegătorii devenind astfel un
fel de arbitrii între putere şi opoziţie. Dar pentru că alegătorii sunt cei vizaţi în această
competiţie dintre partide, partidele trebuie să ajungă cumva la ei. Premisa unei opoziţii
solide este de aceea şansa de a putea reprezenta în mod liber şi public propriile
convingeri. Pe de cealaltă parte, şi partidele la putere sunt obligate, pentru a-şi păstra
poziţia, să contribuie la formarea opiniei publice, punând la dispoziţia acesteia propriile
lor perspective şi convingeri. Funcţia de control, de critică şi de stimulare nu revine
însa doar opoziţiei parlamentare, ci întregii opinii publice. Caracterul public este
determinat în primul rând de faptul că oricine îsi poate aduce aportul la formarea
opiniilor. Toţi trebuie să aibă posibilitatea să strângă informaţii şi să contribuie la
formarea opiniei publice. Pe de altă parte, conceptul de "opinie publică" presupune şi
că obiectul acesteia este de natură publică, şi nu privată. Obiectul ei este aşadar »res
publica« în sensul cel mai larg al termenului. De sfera publică aparţin prin urmare toţi
cetăţenii unui stat sau asociaţiile de cetăţeni dintr-un stat preocupaţi de soarta
societăţii care îsi exprimă preocupările în mod public sub formă de critici şi atitudini
de respingere sau de aprobare, încercând astfel să influenţeze procesul de formare a
voinţei politice. Ei constituie opinia publică. Dar pentru că într-o societate pluralistă
există de regulă mai multe opinii în ceea ce priveşte sfera publică, nu va exista
niciodată o singură opinie publică general valabilă, ci mai multe. Caracterul public al
structurii democratice iese la iveală tocmai din această poziţie independentă, aflată la
polul opus aparatului statal. În democraţie, toţi au dreptul să-şi exprime în mod liber
73
opiniile politice. Prin acest lucru nu se întelege că fiecare dintre noi are dreptul să-şi
aibă propriile opinii personale. Opiniile proprii sunt mai mult, ele sunt fundamentul pe
care este clădită participarea activă la viaţa publică (...). În acest punct, dreptul de
liberă formare şi exprimare a opiniilor se află în cea mai strânsă legătură cu dreptul la
liberă întrunire şi asociaţie, precum şi cu libertatea presei şi a audiovizualului. Aceste
drepturi au relevanţă politică, pentru că fără ele, dreptul de a participa la formarea
opiniei publice nu ar mai putea fi realizat. Un singur individ nu poate să facă
propagandă personală pentru opiniile sale în cadrul procesului de formare a opiniei
publice. Opiniile lui vor căpăta relevanţă politică doar atunci când vor fi amplificate
prin intermediul presei scrise, a radioului şi televiziunii. În statele moderne, dezbaterile
publice ar fi de neconceput fără instrumentarul mijloacelor de comunicare în masă.
Aşadar, dreptul fiecărui individ de a lua parte la formarea opiniei publice este urmat
îndeaproape de necesitatea ca mijloacele de comunicare în masă să fie libere de orice
constrângere statală. Conducerea unui stat nu trebuie să poată interveni în conţinuturile
ziarelor sau a programelor de radio sau de televiziune. Partidele la putere nu trebuie să
renunţe la utilizarea mijloacelor moderne de comunicare în masă pentru a-şi explica
politica, dar ele trebuie să dacă acest lucru adoptând rolul de simplu partener al altor
partide în cadrul procesului de formare a opiniei publice, fără să pretindă să ocupe o
poziţie privilegiată. Atunci când puterea are ceva de spus, opoziţiei trebuie să i se dea
posibilitatea să ia şi ea cuvântul. Libertatea presei nu este asigurată doar de blocarea
intervenţiilor puterii sau de interzicerea cenzurii. Instanţele publice trebuie să se asigure
şi de faptul că nici o parte a societăţii nu va prelua monopolul asupra opiniei publice.
Pentru că pericolul ascuns de mijloacele moderne de comunicare în masă este evident.
Ele permit ca informaţiile să fie transmise unui număr mare de telespectatori,
ascultători sau cititori, fără ca toată populaţia să aibă accesul asigurat la aceste
mijloace de comunicare în masă. Există oameni care nu au bani nici de un ziar. (...)
Datorită progreselor tehnologice s-a ajuns la o concentrare crescută a tirajelor ziarelor,
astfel încât diversitatea opiniilor s-a limitat în mod sensibil. Iar acest proces nu prea mai
poate fi inversat. Ziarele "bune" trebuie să se bucure de o anumită amploare. Organele
legislative au rolul să împiedice formarea monopolurilor; acolo unde aceste monopoluri
există, ele trebuie ţinute sub control. Statul trebuie să se asigure că în redacţiile
ziarelor este respectat prin statut dreptul la liberă exprimare al ziariştilor. (...) Din
fericire, aceleaşi noi procedee de tipărire şi multiplicare au dus şi la creşterea
numărului diversităţii publicaţiilor regionale şi locale, lucru care a condus la creşterea
posibilităţilor de răspândire a informaţiilor şi comentariilor cu iz politic. Răspândirea
aparatelor de multiplicat a devenit astfel un factor politic de prim rang (...). Şi mai greu
poate fi evitată apariţia monopolurilor în domeniul radioului şi al televiziunii.
Investiţiile de capital necesare precum şi avantajele tehnice pe care le au aceste medii
permit ca orice grupare să îsi poată găsi audienţa în eter sau în faţa ecranului TV. De
aceea, peste tot în acest domeniu au fost create reglementări care să asigure ca toate
74
atitudinile prezente în societate să poată fi proiectate şi în eter sau pe ecranul
televizoarelor. Procesul de formare a opiniei publice trebuie să decurgă, mai ales în
radio şi televiziune, într-o manieră pluralistă, necesitând un control strict al încercarilor
de manipulare venite din partea grupărilor aflate la putere (...). Cine doreşte să îsi
exercite dreptul la libertatea opiniilor trebuie să aibă posibilitatea de a fi informat cu
privire la lucrurile de care este interesat. Nu poţi să-ţi formezi propriile judecăţi dacă
nu ştii despre ce este vorba. Cine este de acord cu conceptul de cetăţean activ politic
care participă la formarea opiniei publice, acceptându-l ca sursă suverană a autorităţii
statale, trebuie să îl informeze pe acesta asupra tuturor deciziilor politice care urmează
a fi luate. Aceasta este cealaltă faţetă a libertăţii presei şi a opiniilor. Toate lucrurile de
interes public pe care trebuie să le cunoască cetăţenii pentru a-şi putea forma judecăţi
politice justificate trebuie discutate în mod public. Nu vom putea însa niciodată defini
exact lucrurile de interes public. Aici este vorba mai degrabă de stilul, bunul-plac şi
autodisciplina ziariştilor şi mai puţin de reglementările legale. Bineînţeles că mulţi
ziarişti vor profita de libertăţile care le sunt oferite, mai ales atunci când dezvăluie
detalii din viaţa unui om politic. Totuşi, cei care îsi vor depăşi atribuţiile în mod
exagerat vor fi pedepsiţi conform legilor în vigoare, care nu trebuie însa să se
transforme într-o "botniţă" pusă presei, radioului şi televiziunii. Cine pune preţ pe
informaţie va trebui să ia în calcul şi problemele care se pot ivi ca urmare a abuzului de
libertăţi. Statul trebuie să se ferească să apeleze la cenzură pentru a preveni comiterea
unor astfel de abuzuri, pentru că astfel, libertatea presei s-ar putea cutremura din
temelii. Pentru că - după cum a scris Karl Jaspers – "este incert dacă adevărul iese la
iveală prin uzul libertăţii. Sigur este însa că prin cenzură, adevărul este pervertit". (...)
Doar în aceste condiţii se poate forma o opinie publică liberă, care să emită critici, să
controleze şi să dea impulsuri. Numai într-o sferă publică funcţională oamenii îsi pot
contura judecăţi valabile, devenind capabili să-şi dovedească importanţa politică în
cadrul şi în afara alegerilor. Democraţia şi dezbaterile publice libere sunt două faţete
ale aceluiaşi lucru. (...) Opiniile nu se mai formează aproape deloc în mod spontan, ele
sunt de cele mai multe ori create. Puterea, partidele şi asociaţiile au o »activitate
publică«. Societatea pluralistă ia la cunoştinţă o sumedenie de opinii publice, deseori
controverse. Cine emite pretenţia că redă şi reprezintă singuraopinie publică valabilă,
dorind să impună politicului anumite linii directoare, este suspectat că prin apelul făcut
la această unicăopinie publică doreşte să dea o amploare necuvenită propriilor sale
interese. Pentru că doar printr-un dialog real, care să pună faţă în faţă opiniile
divergente, se poate ajunge la o "adevărată" opinie publică. Liniile directoare din
politică sunt formulate în cadrul societăţii pluraliste mai puţin prin intermediul
dezbaterilor publice sau de către o opinie publică exprimată la unison. Ele apar de
obicei ca expresie a unei serii de compromisuri care trebuie făcute de diferitele puteri
socio-politice din stat. Parlamentul nu mai este astăzi aşa cum era el înfatisat în teoria
burgheză, o adunare de persoane care discută, care în cadrul unor discuţii libere găsesc
75
soluţii pentru binele comunităţii, el este ultima instanţă, locul în care sunt fixate
compromisurile dintre forţele sociale şi revendicările comunităţii (...). Astăzi, opinia
publică este nu mai este dominată de aportul la discuţii al unor indivizi care reprezintă
anumite interese politice, ci de luările de poziţie ale puterii, partidelor şi asociaţiilor.
Deciziile nu se iau însa pe "piaţa" acestor informări publice, ele sunt deseori negociate
în spatele uşilor închise, astfel încât opinia publică nu mai poate înregistra decât
rezultatele finale. Totuşi nu trebuie subestimată puterea de influenţă adesea
covârşitoare pe care o au anumiţi oameni politici (...), jurnalişti sau analişti importanţi
asupra procesului de formare a opiniei publice. (...) Doar acele regimuri care se supun
atenţiei opiniei publice iau în serios maturitatea politică a cetăţenilor lor. Şi pentru că
atât partidele cât şi asociaţiile sunt astăzi parte din autoritatea publică, şi ele trebuie să
se deschidă în faţa opiniei publice. Astăzi nu trebuie să se mai discute doar la nivelul
alegătorilor şi în parlament, ci mai ales în cadrul şi între partide şi asociaţii, iniţiative
civile şi mişcări sociale (...). În faţa reflectoarelor, altfel ar putea sta lucrurile în ceea ce
priveşte partidele şi asociaţiile. Bineînţeles că democraţia modernă nu poate fi
consolidată doar prin intermediul publicităţii. (...) Democraţia, partidele şi asociaţiile
au nevoie să intre în sfera publică, accesibilă tuturor. Aici, un rol central în cadrul
democraţiei îl joacă presa, radioul şi televiziunea, iar ele pot îndeplini acest rol doar
dacă prin intermediul lor, controversele publice şi diversitatea opiniilor ies în mod clar
la lumină. Astfel, cetăţeanul reuşeşte să îsi modeleze comunitatea, democraţia reuşind
să-şi înfiga rădăcinile adânc în naţiune. Opinia publică este instrumentul care
controlează întreaga maşinărie politică. Comunitatea, care se bucură de acordul de
principiu dintre instanţele decizionale şi opinia publică, a găsit acel fundament
democratic, pe baza căruia poate fi desfăşurată o politică liberală şi consecventă.
CAPITOLUL 9: CONSOLIDAREA DEMOCRAŢIEI
PARTINICE
Democraţia intra-partinică reprezintă premisa pentru ca partidele să-şi poată onora
împreuna cu celelalte organizaţii intermediare funcţiile din cadrul sistemului politic, aşa
cum au fost descrise ele în acest curs. În lipsa unei structuri democratice interioare,
partidelor le va lipsi legitimarea poziţiei lor importante ocupate în statul democratic. În
textul următor este vorba despre cerinţele minime şi motivele democraţiei intra-
partinice, precum şi despre problemele acesteia, luând ca exemplu modelul german.
[Partidele] trebuie (...) să dispună aibă statute şi programe, ele trebuie să fie structurate
în organizaţii teritoriale (...) şi să organizeze alegeri în mod regulat. Adunările
membrilor şi conducerea partidelor, care trebuie confirmată cel puţin o dată la doi ani
sunt organe absolut necesare ale partidelor (...). Legea partidelor subliniază importanţa
crucială a membrilor în ceea ce priveşte formarea voinţei politice în cadrul partidului,
accentuând deopotrivă şi relevanţa deosebită care revine protecţiei minorităţilor intra-
partinice. Organele de partide trebuie "să funcţioneze astfel încât să permită formarea
voinţei politice democratice" (...). Democraţia intra-partinică este necesară pentru a
76
spori importanţa cetăţenilor angajaţi politic la nivel de partid. Un stat democratic nu
poate fi condus de partide construite pe o bază ne-democratică (vezi "principiul
conducătorului" sau "centralismul democratic"). În ciuda tuturor prevederilor legale,
posibilităţile de influenţare a membrilor simpli de partid sunt destul de limitate. Acest
lucru se justifică prin lipsa de participare şi prin indiferenţa manifestată de mulţi
membri de partid, prin tendinţa birocraţiei de partid de a se detaşa de baza de membri,
şi, în fine, prin constrângerile inevitabile pe care le presupune democraţia intra-
partinică modernă, care are nevoie de organe de conducere hotărâte şi de decizii luate
cu rapiditate (...).
9.1 CONSOLIDAREA BAZEI
Pentru a rezolva cumva problema animozităţii, marile partide s-au străduit în ultimii
ani să fortifice drepturile de participare ale membrilor lor. Partidele democratice se
găsesc astăzi în plin proces de reformă, al cărui sfârşit nu este înca previzibil.
Scrutinul a devenit astfel un mijloc de a transcende clivajul care a apărut între organele
de conducere a partidului şi baza de membri a acestuia. Toţi membri de partid care se
simt afectaţi de anumite decizii (alegerea conducerii partidului, a candidaţilor) trebuie
să aibă drept de vot. În plus, sondajele efectuate în rândul membrilor de partid au rolul
de a pune capăt disputelor apărute în interiorul partidului. De asemenea, partidele se
străduiesc să se deschidă în faţa simpatizanţilor reticenţi să dobândească calitatea de
membru de partid (...). Democraţia intra-partinică mai presupune şi ca facţiunile din
interiorul partidelor să-şi expună în mod public nemulţumirile. La nivelul partidelor
(dar şi printre alegători) este răspândită ideea că rezolvarea publică a conflictelor
intra-partinice nu face altceva decât să scoată la iveală punctele slabe ale acestora şi
lipsa lor de credibilitate. Un partid care nu încearca să îsi muşamalizeze divergenţele de
opinie este deseori considerat a fi "dezbinat". Acest lucru poate fi adevărat uneori, dar în
cazuri extreme, atunci când poziţiile sunt atât de divergente încât angrenează energiile
politicienilor, conflictele interne devenind mai importante decât interesele programatice
ale partidului. De multe ori însa, diferenţele înregistrate la nivelul intra-partinic sunt
cele care hrănesc şi stimulează discuţiile politice. Acest lucru poate fi aşadar un semn
de putere şi de dinamism, dar doar dacă partidul tolerează asemenea manifestări,
rămânând deschis26.
9.2 INITIATIVELE CIVILE SI PARTIDELE
Gradul sporit de participare a unui segment al populaţiei (în principal persoane cu un
nivel de educaţie peste medie) s-a regăsit înca de la începutul anilor şaptezeci în
creşterea numărului de iniţiative civile la nivel local şi regional (de exemplu împotriva
construirii de centrale atomice), care aveau şi continuă să aibă ca scop evitarea
situaţiilor conflictuale şi a planificărilor defectuoase. Cu ajutorul opiniei publice urmau
a fi astfel influenţate deciziile luate de partide şi de parlamente. Iniţiativele civile
stimulează, pe de o parte, creşterea angajamentului politic, având aşadar un aport
26 [Uwe Backes/Eckhard Jesse, din: Informationen zur politischen Bildung 207, Parteiendemokratie, Bonn BpB 1997
77
considerabil la înlaturarea apatiei care caracterizează unii cetăţeni. Ele sunt expresia
unei conştiinţe cetăţeneşti sporite, care nu se lasă transformată într-un obiect din mâna
statului sau a administraţiei. Pe de altă parte, majoritatea iniţiativelor civile au câte o
singură sferă de preocupare - iar acest lucru este cât se poate de firesc, dat fiind faptul
că acestea nu au primit un mandat din partea populaţiei, aşa cum se întâmpla în cazul
partidelor. Ele urmăresc nişte obiective relativ delimitate în spaţiu şi timp. Rolul
iniţiativelor civile într-o democraţie, relaţiile acestora cu partidele sunt diferite. Ele pot
juca un rol strict neutru, de colaborare cu toate partidele, ele se pot sprijini pe susţinerea
unui singur partid, unele dintre ele respingând chiar şi ideea de sistem de partide în
general. Primele iniţiative civile au apărut la sfârşitul anilor şaizeci. Între timp numărul
lor a crescut la mai multe mii. Cauzele care au favorizat apariţia acestor iniţiative sunt
diverse: nemulţumire generală faţă de lipsa de apropiere de popor a marilor partide,
posibilităţi insuficiente de implicare a cetăţenilor de rând la celelalte nivele ale vieţii
politice, respingerea ideii de activitate politică în formele ei convenţionale. Implicarea
cetăţenilor în cadrul acestor iniţiative care reprezintă de cele mai multe ori doar
interese locale poate ajuta pe mai mulţi să se realizeze decât în cadrul aparatului de
partid, unde puterea de influenţă nu este decât limitată. În plus, partidele populare nu
pot îndeplini de multe ori anumite interese mai specifice din pricina programului mai
general al acestora. Presiunea sporită a acestor probleme — determinată de creşterea
economică, de zonele întunecate ale progresului tehnic şi de pretenţiile crescute ale
oamenilor — revendică noi soluţii din partea partidelor. Partidele şi iniţiativele civile
nu sunt două concepte care se exclud reciproc, ele mai de grabă vin să se completeze
unul pe celălalt. Iniţiativele civile nu sunt astfel neapărat un simptom al crizei din
sistemul politic, pentru că o societate deschisă nu are decât de câştigat de pe urma
activităţii politice a cetăţenilor săi. Ele nu anunţă în nici un caz eşecul democraţiei
partinice, chiar dacă ele au avut efectul de a crea un anumit grad de nesiguranţă în
sânul partidelor (...).

78
Partidele sunt - după cum am aflat din cursurile precedente -
indispensabile pentru democraţia modernă. Mulţi se încumeta chiar
să spună că o democraţie modernă nu este posibilă decât sub forma
de democraţie partinică. Ca mediatori centrali între "popor" şi "stat",
ele sunt indispensabile, cu toate că ele nu îndeplinesc acest rol
singure, ci împreuna cu asociaţii, iniţiative civile şi mai ales cu
ajutorul mass-mediei

79
Totuşi, partidele nu se bucură de prea multă popularitate. Atunci
când cetăţenii unei ţări sunt întrebati câtă încredere au în instituţiile
politice ale statului, partidele se află de obicei la urma preferinţelor
lor. Este vorba aici de o "animozitate faţă de partide". Ce se ascunde
în spatele acestui concept şi care sunt cauzele pentru care partidele
sunt prea puţin bine văzute, despre aceste lucruri vom vorbi în acest
curs.

80
În următorul text este vorba despre unele dintre problemele puse în
acest curs. Concluzia este că nu există nici o alternativă la
democraţia partinică, dar multe lucruri pot fi înca ameliorate.

81
9.3 DISPOZITII JURIDICE PRIVIND PARTIDELE POLITICE PREVAZUTE IN
CONSTITUTIA ROMANIEI SI IN LEGEA PARTIDELOR
Intr-un stat democratic si de drept consacrarea prin constitutie a
unor reguli privind partidele politice devine obligatorie. Constitutia
trebuie sa exprime juridic scopurile partidelor politice si coordonatele in
care se se pot organiza si functiona. Constitutia Romaniei intrata in
vigoare in anul 1991 reglementeaza partidele politice in mai multe
articole. Textele de baza raman cele din articolul 8, mentionat mai sus
ca si cele din articolul 36 potrivit caruia:
1)Cetatenii se pot asocia liber in partide politice, in sindicate si in
alte forme de asociere.
2)Partidele sau organizatiile care, prin scopurile ori prin activitatea
lor, militeaza impotriva pluralismului politic, a principiilor statului
de drept ori a suveranitatii, a independentei Romaniei sunt
neconstitutionale.
3)Nu pot face parte din partide politice judecatorii Curtii
Constitutionale, avocatii poporului, magistratii, membri activi ai
armatei, politisti si alte categorii de functionari publici stabiliti prin
lege organica
4)Asociatiile cu caracter secret sunt interzise.
Dispozitiile constitutionale trebuie detaliate printr-o lege a partidelor
politice. Legea trebuie sa contina obligatia ca prin statutul care-l
prezinta cu prilejul inregistrarii sa se specifice explicit calitatea de
partid politic. Astfel spus sa existe obligatia legala, ca la inregistrare
asociatiile sau organizatiile ce vor sa se organizeze in partide politice sa
declare oficial si expres acest lucru. Este cunoscut ca nu rareori unele
partide nu au in denumirea lor termenul de partid, ci se pot numi
asociatii, organizatii, ligi, uniuni sau formatiuni.
Aliantele politice se pot realiza numai intre partidele politice pe baza
unui protocol, ce se depune la Tribunalul Municipiului Bucuresti,
solicitandu-se inscrierea in Registrul de evidenta a aliantelor politice.
Incetarea activitatii partidelor politice poate fi voluntara, prin
autodizolvare sau ordonata in cazul dizolvarii decise pe cale
judecatoreasca sau de catre Curtea Constitutionala. Incetarea prin
inactivitate intervine in situatia in care un partid politic nu desemneaza
candidati, singur sau in alianta, in doua mandate electorale legislative
succesive, in cel putin 10 circumscriptii, sau nu a tinut nici o adunare
82
generala timp de 5 ani. Incetarea activitatii unui partid, in toate
cazurtile, este constatata de Tribunalul Municipiului Bucuresti.

9.4 CRITERII JURIDICE SI SOCIOLOGICE DE DEFINIRE A


PARTIDELOR POLITICE

Criteriile juridice au in functie de epoca trei grade de


generalitate, un prim grad de gereralitate este reprezentat de
prevederile constitutionale referitoare la libertatea de
asociere, care caracterizeaza constitutiile secolelor XVII – XVIII
si unde nu se face nici o referire explicita la partide politice. Al
doilea grad de generalitate corespunde situatiei de dupa cel
de al doilea razboi mondial si presupune existenta unor
prevederi speciale referitoare la partidele politice in:
Constituia Germaniei(1949), Italiei(1945), Spaniei(1946),
Portugaliei (dupa 1945), si cele est-europene de dupa 1989
Cel de al treilea grad de generalitate se refera la existenta
legilor de organizare a partidelor politice, al caror model este
legea germana din 21 iulie 1968, care se regaseste si in
Spania, Republica Moldova, Romania.
In Romania legea 27 din 1996 se refera la organizarea
partidelor politice si ofera criterii de definire a acestora.
Inaintea acestei legi partidele s-au infiintat pe baza decretului
lege nr. 8 din 26 decembrie 1989. Conform acestuia erau
considerate partide politice toate organizatiile care aveau
minim 251 de membri si care se inscriau in registrul special la
Tribunalul Municipiului Bucuresti. Legea 27 prevede in ceea ce
priveste criteriul numeric ca partidul politic este o organizatie
care numara 10.000 de membri la nivel national si cel putin
250 in 17 filiale judetene. Referitor la organizarea de partid se
stipuleaza ca partidele au organizare teritoriala, organizatiile
in cadrul intreprinerilor sunt interzise. In ceea ce priveste
principiile si statutul se precizeaza ca partidele politice sunt
obligate sa aibă un statut si un program, sa fie conduse prin
intermediul adunarilor generale periodice, sa cunoasca o
comisie de consiliere care sa permita un grad cat mai mare de
democratie interna. Criteriile financiare ale unui partid pot fi
publice sau private, cele mai mari cheltuieli inregistrandu-se
83
odata cu campaniile electorale. Inregistrarea partidelor ca
organizatii se face la Tribunalul Municipiului Bucuresti in
registrul special. Aliantele de partide politice se inregistreaza
in acelasi loc insa intr-un registru special pentru acest lucru.
Criteriile sociologice au fost definite de N Weiner si Josef
LaPallombara in lucrarea „Partidele politice si dezvoltarea”,
1966. Primul criteriu sociologic este durata. Un partid politic
trebuie sa existe o perioada mai mare decat viata fondatorului
sau si sa-i supravietuiasca. Acest criteriu face distinctie intre
partidele politice si grupurile de sustinere care vizeaza doar
obtinerea unei functii de ministru. Cel de al doilea criteriu este
dat de organizarea pe verticala si pe orizontala. Un partid
trebuie sa aiba filiale si ierarhie de partid. Partidul politic
poate sa aibă doar organizatii teritoriale (regionale), dar nu
poate sa existe doar pe baza unei organizatii centrale. Acest
criteriu poate face diferenta intre partidele politice si grupurile
de reflectie (gen Grupul de Dialog Social si Alianta Civica). Al
treilea criteriu este dat de vointa liderilor de a cuceri puterea
atat la nivel central cat si local, ceea ce diferentiaza partidele
de grupurile de presiune.

9.5 CATEGORII SI VARIANTE DE PARTIDE POLITICE

Fenomenul partitist se caracterizeaza in primul rand prin


diversitate de aceea incadrarea partidelor intr-o anumita
categorie impune prudenta si trebuie privita cu o anumita doza
de relativitate. Desi grupuri politice cu orientari doctrinare
diferite au existat inca din Antichitate denumirea de partid
titulatura pe care noi o cunoastem astazi (partid) este atribuita
pentru prima data gruparilor Tory si Whig. Gruparea Tory care a
fost invinsa in 1686 isi trage numele de la o injurie de origine
irlandeza, un tory este un fel de hot la drumul mare. Grupul
Whyg care a triumfat in1686 este de asemenea un cuvant
derivat din scotiana inseamna conducator de trasura cu cai,
birjar. De la cele doua grupari se origineaza clivajul de mai
tarziu conservatori – liberali.
In functie de criteriul apartenentei si orientarii membrilor ce
le compun si platformelor lor partidele politice pot fi:
D. Partide confesionale care au drept criteriu de
84
organizare credintele confesionale. In mod
deosebit sunt mentionate in aceasta categorie
partidele confesionale facute de catolici si
protestanti in a doua jumatate a secolului XVI,
Partidul Catolic din Belgia (1830), Partidul Popular
Italian (constituit dupa Al doilea razboi mondial)
E. Partidele regionale sunt expresia unui „egoism
local rau inteles” reprezentand interesele locale
27

ale diferitelor regiuni, state, parti ale unui


teritoriu national neajuns inca la unificare. Dupa
opinia altora partidele regionale se pot constitui si
in cazul unui teritoriu national unificat
reprezentand interesele insuficient reprezentate
ale acelei regiuni. Un exemplu in acest sens il
reprezinta Liga Nordului din Italia. Uneori
partidele regionale au tendinte autonomiste
F. Partidele nationale au aparut in secolul XIX, odata
cu confirmarea principiului nationalitatilor. In
aceasta categorie sunt nominalizate partidele din
Imperiul Austro-Ungar, Partidul National din Prusia
(1866-1870), Partidul Popular Slovac, Partidul
National Roman. Aceste partide erau organe
organe de protest in contra structurii statelor in
care iau nastere, cu tendinta manifestata de a
ajunge prin lupta la independenta natiunilor pe
care le reprezinta.
G. Partidele de clasa reprezinta interesele unei clase
sociale. Au aparut in secolul XIX iar in aceasta
categorie sunt nominalizate partdele socialiste,
agrariene, si taranesti. Aici se include si
clasificarea ce a dominat aproape un secol, aceea
de partide burgheze si muncitoresti.
H. Partidele etnice sunt specifice continentului
African avand in vedere ca aici formarea natiunilor
nu a precedat formarea statelor independente ci
formarea statelor a fost considerata de catre
conducatorii africani ca cel mai bun mijloc pentru
formarea natiunilor. Cele mai multe partide
congoleze au avut o baza etnica printre acestea
27 P. P. N e g u l e s c u , „ Pa r t i d e p o l i t i c e ” ; e d . G a r a m o n t
85
fiind Alianta Bakongo, Confederatia Asociatiilor din
Katanga, Miscarea Nationala Congoleaza.
Un al doilea criteriu este dat de compozitia partidelor.
I. Partidele de cadre unesc notabilitatile, reprezentantii
elitelor sociale. Stau la originea democratiei in epoca
votului restrans. Universul lor politic este centrul (radicalii)
si mai ales dreapta. Sunt descentralizate si slab
organizate, mai sunt denumite si partidele patronilor. Sunt
nominalizate aici Partidul Radical Francez (1901) si
partidele conservatoare
J. Partidele de masa sunt efectul introducerii votului
universal, cuprind un numar mare de membri, de aceea au
o organizare interna mai rigida decat a partidelor de cadre,
sunt centralizate si puternic articulate. In aceasta
categorie sunt nominalizate partidele socialiste, partidele
comuniste, majoritatea partidelor africane si unele partide
crestine. Cu exceptia partidelor fasciste, notiunea de
partid de masa este straina dreptei.
In ceea ce priveste criteriul disciplinei votului partidele pot fi suple si
rigide. Partidul este suplu daca permite parlamentarilor sai sa voteze
cum vor si este rigid daca impune acestora sa voteze numai intr-un
anumit fel28.

9.6. COMPETITIVITATEA ELECTORALA SI ALEGERILE LOCALE

Toate ciclurile electorale din 1992 incoace au fost influentate nu atat de rezultatele
efective ale alegerilor locale, cat de tendintele politice pe care acestea le anticipau.
Precedand cu cateva luni alegerile parlamentare si prezidentiale (cu sapte luni in 1992,
cu cinci luni in 1996 si 2000), alegerile locale indica capacitatea organizatorica a
partidelor, gradul de mobilizare partizana si de motivare a candidatilor, dar si dinamica
electoratului. Preferinta initiala pentru un calendar electoral care sa aglomereze alegerile
pe parcursul catorva luni a produs deja efecte perverse: slaba asumare a cetateniei si
dezinteresul fata de participarea politica, inclusiv electoral. In 1992, fragilitatea
sistemului de partide romanesc, construit in conditiile dure ale primei parti a anului
1990, a transformat alegerile locale intr-un examen al viabilitatii FSN, afectat de
conflictele dintre grupurile ce isi disputau pozitiile de decizie, si a determinat sciziunea
din martie 1992, care a dus la aparitia FDSN-PDSR-PSD. Daca in 1992 justificarea
cumularii alegerilor locale si parlamentare inca putea fi inteleasa din perspectiva
asigurarii fundamentului democratic al tuturor institutiilor, o data ce Constitutia fusese

28 CRISTIAN PARVULESCU, Curs de Stiinta Politica la Facultatea de Stiinte Politice, S.N.S.P.A.


86
adoptata in decembrie 1991, lipsa unei viziuni politice coerente si a sensibilitatii
democratice a contribuit la impunerea unui calendar electoral ce raspunde doar
interesului partidelor politice de a se conserva si a transformat cetatenul-alegator intr-un
spectator neimplicat si din ce in ce mai dezinteresat. Alegerile locale nu reprezinta un
predictor electoral, dar ofera o perspectiva asupra spatiului de competitie si a tendintelor
electoratului. In 1992 alegerile locale au anuntat degringolada FSN, in 1996 au anticipat
succesul CDR, iar in 2000 - victoria PDSR. Politizarea alegerilor locale, in special in
marile centre urbane, este dublata de personalizarea competitiei, indusa de sistemul
majoritar absolut folosit pentru alegerea primarilor. Acest context a determinat pe de o
parte abandonul cetatenesc, pe de alta parte oligarhizarea vietii politice, dar si a
structurii de partid. Apropierea perioadei electorale produce in Romania scaderea
dramatica a increderii in partidele politice sub 10% (% la sfarsitul anului 2003). Faptul
ca sistemul de partide romanesc s-a osificat, datorita climatului politic slab concurential,
a generat o stare de spirit ostila acestor organizatii. Restructurarea partidelor romanesti,
mai ales a partidelor mari, orientate spre guvernare, ar putea contribui la schimbarea
situatiei. Teama de concurenta pe care partidele parlamentare o dovedesc nu faciliteaza
insa aceasta innoire. Rolul partidelor mici este esential intr-o democratie. Ele contribuie
la designul electoral largind spatiul concurential, asigurand preluarea si structurarea
acelor mesaje si teme pe care partidele mari le neglijeaza. In Romania impactul
partidelor mici asupra sistemului politic este desconsiderat. De aceea, legislatia privind
partidele politice si finantarea electorala adoptata la sfarsitul anului 2002 si inceputul
anului 2003 au vizat demobilizarea si chiar dezagregarea partidelor mici. Partidele
parlamentare au urmarit doar conservarea sistemului existent. Acelasi scop pare a fi
urmarit si de amendamentele la legea privind alegerile locale. Introducerea pragului de
5% la nivelul circumscriptiei locale sau judetene favorizeaza doar partidele mari. Inainte
de a deveni reprezentative la nivel national, partidele mici trebuie sa-si probeze calitatile
si competenta, administratia locala fiind potrivita pentru aceasta. Pe de alta parte,
partidele mici prezentand candidati in diferitele tipuri de alegeri, dar mai ales in
alegerile locale, contribuie la cresterea gradului de participare politica activa si la
democratizarea cadrului social. Pragul local sau judetean de 5% nu poate stimula
participarea la competitie a celor care nu isi gasesc locul pe listele marilor partide. Or,
insertia noilor teme, marturie a noilor perspective sociale sau politice, dar si a
candidatilor proveniti din afara partidelor, este dificila, daca nu imposibila, in
organizatiile birocratizate ale marilor formatiuni politice romanesti. Daca, etimologic,
prin partide se desemneaza partea, iar nu intregul, grupul de indivizi asociati in functie
de interesele private, iar nu natiunea si interesul national, atunci partidele mici, cu baza
locala sau regionale, chiar daca nu ajung niciodata la o reprezentare parlamentara, pot
juca un rol politic important prin structurarea curentelor de opinie si integrarea lor in
dezbaterea publica. Incercand nu atat limitarea numarului de competitori, cat blocarea
accesului spre pozitiile din administratia locala, partidele mari isi afiseaza neincrederea
in capacitatea cetatenilor de a alege. Fragmentarea societatii romanesti, dinamica
87
economica si diversitatea culturala ar trebui sa se reflecte la nivel politic prin pluralismul
partidelor. Consolidarea partitocratiei romanesti intr-o forma oligarhica si in contextul
unui sistem slab competitiv si a unei democratii fragile nu asigura posibilitatea
reprezentarii politice reale a grupurilor sociale, contribuind la cresterea dezinteresului
fata de politica. Dar poate tocmai acesta este interesul celor care definesc politica ca o
activitate profesionista pe care cetatenii pasivi si neinformati nu pot, si nu trebuie, sa o
practice.

9. 7. ROLUL PARTIDELOR MICI ÎN FORMAREA COALIŢIILOR


GUVERNAMENTALE

Vom porni de la analiza implicaţiilor pe care le are natura dublă a funcţiei de prim-
ministru şi de lider al unui partid/al coaliţiei de guvernare. Tom Gallagher şi Peter Mair
explicau această tendinţă fie ca o dorinţă a partidelor de a extrage exclusiv beneficiile
funcţiei guvernamentale deţinute de lider, fie ca un interes manifest de a influenţa
politicile statului. În primul caz, interesul coaliţiei de partide este unul exclusiv, şi
anume de a-şi conserva cât mai bine poziţiile obţinute imediat după învestirea
Guvernului, fără a mai urmări o lărgire a structurilor Executivului. În această situaţie,
Guvernul vrea să funcţioneze pe modelul unei coaliţii minimale, care include doar
acele partide ale căror mandate sunt esenţiale pentru constituirea majorităţii (de
exemplu actualul Guvern). În al doilea caz, şi anume cel legat de puterea de a influenţa
politicile statului, singurul criteriu de formare a coaliţiei este „compatibilitatea”
ideologică. Astfel, coaliţia va funcţiona pe baza apropierii ideologice dintre partide şi
va avea tendinţa de a se concentra mai mult pe politici decât pe conservarea structurilor
guvernamentale (de exemplu fostul Guvern PSD) Din prisma analizei de mai sus, vom
spune că subiectul alegerilor anticipate este mai degrabă o temă de lucru a Guvernului
decât a preşedintelui şi invocarea ei de către reprezentanţii actualului Executiv
reprezintă de fapt recunoaşterea unei vulnerabilităţi în capacitatea de negociere a unui
partid sau coaliţii de a se menţine la guvernare atunci când nu se bucură de sprijinul
unei majorităţi legislative stabile. Să vedem cum ar putea evolua actuala coaliţie
guvernamentală, pornind de la analiza caracteristicilor partidelor mici şi relaţiile pe
care acestea le stabilesc cu partidele mari în interiorul coaliţiei. Sartori vorbea despre
„potenţialul de şantaj”/”de coaliţie” pe care-l deţin partidele mici în formarea
guvernelor. Cel puţin până în campania electorală din 2004, UDMR s-a comportat ca o
formaţiune politică reprezentând exclusiv interesele unei minorităţi. De cele mai multe
ori, UDMR a venit din afara axei ideologice şi a rămas în exteriorul ei. Deşi pe anumite
problematici, UDMR a reuşit, în timpul fostei guvernări, să influenţeze sau să
faciliteze implementarea unor decizii politice, în cele mai multe cazuri, s-a comportat în
primii ani de guvernare mai mult ca un „grup de presiune” decât ca un partid care
sprijină guvernarea. Campania electorală din 2004 a găsit un altfel de UDMR, care,
88
pentru prima dată, s-a prezentat ca un partid cu potenţial politic. Programul său
electoral a inclus, alături de problematica specifică, elemente tematice generale, ceea ce
l-a apropiat tot mai mult de specificul celorlalte partide aflate în competiţia politică.
Poziţiile obţinute de UDMR în Guvern şi în structurile de la nivel local sunt revelatoare
în acest sens. Situaţia PC (PUR) este distinctă. PSD „a practicat” şi în mandatul trecut
atragerea PC la guvernare, în condiţiile în care social-democraţii aveau o majoritate
confortabilă. Explicaţia este simplă: un partid mare preferă să se înconjoare de partide
mici, astfel încât nici un alt partid care tinde să-i ameninţe puterea să nu atragă de
partea sa o parte sau toate partidele mici şi să răstoarne raportul de forţe din sistemul
politic. În timpul guvernării PSD 2001-2004, PC a crescut tot mai mult, sprijinit fiind la
nivel mediatic şi de trustul de presă al preşedintelui partidului, Dan Voiculescu.
Împartirea uniformă a mandatelor de o parte şi de alta a partidelor mari (PSD) sau a
alianţelor politice (A.D.A) a condus la creşterea mizelor politice pentru partidele mici.
Acesta este de fapt riscul la care un partid mare sau o alianţă politică se expune în
momentul în care este constrânsă sau decide să cheme la guvernare un partid mic. Cu
cât partidele mici sunt mai puţine şi scena politică tinde să se polarizeze tot mai mult,
aceste partide „de buzunar” încep să aibă pretenţii tot mai mari şi ele sunt în principal
legate de exercitarea puterii politice de pe poziţii-cheie de conducere. De aceea, în
pragul alegerilor locale din iunie 2004, PSD a venit cu propunerea coborârii pragului
electoral la 3%. Asigurarea intrării în Parlament a unor partide ca PNG, PNŢCD, AP
etc. ar fi fragmentat foarte mult câmpul reprezentat de partidele mijlocii şi mici, ceea ce
ar fi contribuit la scăderea pretenţiilor de funcţii politice şi ar fi crescut concurenţa
(poate şi competitivitatea!) dintre ele. Mai mult, cu cât erau mai multe partide mici, cu
atât puterea lor era mai puţin vizibilă şi potenţialul de şantaj mai mic. Partidul mare
(PSD) sau alianţa câştigătoare în alegeri (A.D.A.) ar fi avut mai multe posibilităţi de
alegere dintre partidele mici chemate să guverneze şi totodată ar fi beneficiat de
avantajul de a renunţa, pe parcursul mandatului, la „ajutorul” unui/unora dintre partidele
mici în schimbul altora. Dinamica algoritmului de formare a coaliţiei de guvernare ar fi
dispensat partidul mare sau alianţa de partide de influenţa decizională a partidelor mici,
ceea ce i-ar fi garantat o guvernare mai stabilă, chiar şi în condiţiile în care nu deţinea
majoritatea portofoliilor parlamentare.
Numai că rezultatele parlamentare din 2004 au generat o polarizare excesivă a scenei
politice. Doar cu UDMR şi PC pe zona de mijloc a puterii, acestea şi-au asumat
libertatea de a se deplasa aleator când mai la stânga, când mai la dreapta, modificând
configuraţia competiţiei politice, aşa cum se prezenta ea imediat după alocarea
mandatelor.
Cele două partide au fost însa pe nedrept acuzate de „balet” sau inconsecvenţă. După
cum observăm, natura în sine a sistemului românesc de partide încurajeaza genul acesta
de mutaţii. Şi nici nu este nevoie ca cele două partide să se deplaseze prea mult pe axa
stânga-dreapta, pentru că distanţa ideologică dintre cele două formaţiuni politice mari,
89
PSD, pe de o parte, şi Alianţa PNL-PD, pe de altă parte, nu este foarte mare. În
contextul analizei sistemului politic românesc, discuţia asupra distanţelor ideologice se
limitează mai mult la nivel dialectic pentru că nu se poate vorbi de elemente doctrinare
consistente în cazul nici unui partid politic românesc. Din dorinţa de a-şi
câştiga/conserva puterea, partidele, cu atât mai mult cele aflate la guvernare, intră într-
un proces continuu de dezideologizare. Asistăm astfel la o tematizare tot mai accentuată
a ofertelor politice a partidelor care intră în competiţia pentru puterea politică.
Actualmente, are loc o reconstrucţie a unui al treilea „pol de putere”, deocamdată aflat
în afara sistemului parlamentar. O posibilă aglomerare a centrului va da în viitor mai
multă libertate partidelor mari de a alege acele partide mici pe care le va antrena în
formarea coaliţiilor sau în negocierea majorităţilor parlamentare, fie că acele partide
mari se află la putere sau în opoziţie. (A.M.T.)

CAPITOLUL 10. IMPLICAREA POLITICĂ

Oportunitatea implicarii politice a indivizilor, ca si formele de implicare politica necesita


o expunere detaliata. Mai intii insa trebuie oferita o definitie a cuvintului "politica",
cuvint folosit de multe ori in mod neadecvat. Definitia este luata din cartea "Dictionar
Politic-Institutiile democratiei si cultura civica" aparuta la Editura Academiei Romane in
1993 sub semnatura lui Sergiu Tamas. Definitia politicii in viziunea acestui autor este
urmatoarea:
"1.Activitate de guvernare a societatii prin decizii ce se refera la directionarea
dezvoltarii spre anumite obiective, mobilizarea si alocarea resurselor necesare,
asigurarea stabilitatii sociale, promovarea schimbarii si inovarii, reglementarea
raporturilor unui stat cu mediul international. Politica este rezultatul convietuirii
oamenilor si al faptului ca resursele disponibile pentru a satisface nevoile si dorintele lor
sint limitate. In consecinta sint necesare decizii cu privire la modul de alocare autoritara
a valorilor in societate(David Easton)si diviziunea activitatilor intre cei ce decid si cei ce
executa; 2.Intr-o interpretare mai larga, actul politic este activitatea legata de exercitarea
puterii(H.Laswell). Functionarea puterii instituite in toate formele de organizare umana
se exprima prin acte de decizie,produsul acestora fiind "politicile" ce urmeaza sa se
execute la nivelul guvernarii societatii, conducerii intreprinderilor economice si
financiare, functionarii unui partid, sindicat sau alta organizatie (culturala,
religioasa,etc.). Aristotel califica omul drept "animal politic". Politica are implicatii
pentru fiecare cetatean, fie ca participa sau nu la procesul politic propriu-zis, intrucit
prin activitatile pe care le desfasoara, dincolo de limitele vietii private, oamenii rezolva
90
problemele publice cu care se confrunta, prin decizii care au in vedere trecerea de la
ceea ce este, la ceea ce ar trebui sa fie. In societatea contemporana, politica este realizata
din ce in ce mai putin de persoane aduse pe primul plan al vietii publice datorita
ereditatii sau bunastarii materiale, locul lor fiind luat de profesionisti. Joseph
Schumpeter (Capitalisme, socialisme et democratie, 1967) sublinia ca specializarea si
profesionalizarea activitatii politice au facut ca "politica sa devina inevitabil o cariera",
iar "profesiunea politica dezvolta interese autonome". Factorii care au contribuit la
aceasta schimbare sint numerosi: aparitia parlamentelor, intensificarea "concurentei
politice" pentru cistigarea de voturi din partea populatiei, obtinerea si exercitarea puterii
ca miza politica. In acest context, oamenii politici sint angajati intr-o activitate din ce in
ce mai specializata care cere o instruire metodica in vederea stapinirii regulilor jocului
politic. Ca si managerii intreprinderilor economice,oamenii politici cauta sa se remarce
prin competenta si abilitate. Competenta este intarita prin practica parlamentara,
exercitarea functiilor guvernamentale si cunoasterea detaliilor ascunse ale vietii politice.
Max Weber remarca ca in acest proces unii traiesc "pentru politica", iar altii "din
politica", subliniind ca ultimii sint profesionisti care fac "cariera politica" urmarind o
remunerare materiala si simbolica; 3.In sens peiorativ,activitatea unei persoane care
urmareste, prin actiunile sale, satisfacerea unor interese proprii."

10.1 OPORTUNITATEA SI FORMELE IMPLICARII


POLITICE
Viata oricarui individ care traieste pe aceasta planeta este influentata de decizii politice
si asta indiferent de zona geografica in care traieste individul respectiv. Mediul politic
are o caracteristica speciala, aceea ca poate fi schimbat in mod repetat de catre indivizii
care traiesc in el,in asa fel incit sa le ofere acestora conditii cit mai bune de viata. De aici
decurge necesitatea implicarii in viata politica a tuturor indivizilor, altfel mediul politic
va fi modelat dupa dorintele unui numar restrins de indivizi, care isi vor urmari in
principal propriile interese. Omul, la fel ca oricare alt animal,trebuie sa se adapteze la
mediu in vederea supravietuirii sale si a descendentilor sai, in consecinta fiecare om va
adopta fata de mediul politic (reprezentat de institutiile si persoanele care iau decizii
politice) in care traieste, reactia de adaptare care i se pare lui cea mai potrivita
(eficienta). Un individ poate avea fata de sistemul politic in vigoare in zona geografica
in care traieste o reactie de acceptare sau una de respingere. In situatia in care accepta
sistemul politic respectiv, poate decide sa participe direct la luarea deciziilor politice si
in acest caz se inscrie in unul din partidele politice existente. Acest lucru ii va permite sa
participe in mod nemijlocit la definirea politicilor in diverse domenii ale partidului
respectiv, iar in situatia in care partidul ajunge la guvernare, individul poate accede la o
functie de conducere, pozitie din care poate influenta decisiv viata comunitatii umane
din care face parte. Dar,pe linga implicarea directa, un individ poate alege implicarea
indirecta, prin participarea la scrutinul electoral pentru parlament si presedintie, situatie
in care o data la patru ani are posibilitatea de a desemna citeva persoane care sa-i
91
reprezinte interesele in forurile superioare de decizie ale tarii. In plus, un individ care
prefera implicarea politica indirecta, mai poate sa se inscrie intr-un sindicat, care sa-i
apere interesele profesionale si poate sa participe (chiar si numai d.p.d.v. financiar) la
actiunile unor grupuri de presiune (grupuri de interese). Un grup de presiune (lobby)
sustine, in perioada dintre scrutinurile electorale, diverse initiative in scopul influentarii
reprezentantilor cu functie de decizie(parlamentari, membri ai Consiliilor Judetene,etc.),
in asa fel incit acestia sa voteze in conformitate cu interesele grupului de presiune.
Grupurile de presiune isi intensifica activitatea in perioada campaniilor electorale,
incercind sa determine alegerea in forurile decizionale a cit mai multor persoane dispuse
sa apere interesele grupurilor respective. Trebuie mentionat ca si organizatiile de tip
civic,care spun ca reprezinta interesele societatii civile, sint tot grupuri de presiune. In
sfirsit, exista multe persoane care sint de acord cu sistemul politic dar decid sa nu
participe in nici un fel la viata politica. Un individ poate alege sa nu participe(sau sa nu
mai participe niciodata, daca deja a participat o data) la votul pentru desemnarea
reprezentantilor in forurile de decizie. Deasemenea poate decide sa nu se inscrie in nici
un partid politic, sindicat sau sa nu sprijine nici un grup de presiune. Cei mai multi
dintre indivizii care nu se implica in viata politica o fac din pura comoditate (acestia sint
de fapt multumiti cu starea de fapt existenta) sau din convingerea ca actiunile lor nu au
nici un rezultat. Sa luam acum situatia in care un individ nu accepta sistemul politic in
vigoare in tara al carei cetatean este. Prima optiune ar fi schimbarea sistemului politic
dupa cucerirea puterii politice prin intermediul unui scrutin electoral. Acest lucru
presupune formarea unui nou partid politic,atragerea de membri si participarea la alegeri
in cadrul sistemului politic deja existent. Fondatorii partidului National-Socialist din
Germania interbelica au ales aceasta varianta. A doua optiune ar fi schimbarea
sistemului politic dintr-o tara prin actiuni revolutionare. Acestea sint declansate de
grupuri de persoane care cred ca pot institui un sistem politic mai eficient si mai drept
decit cel existent, insa nu pot face acest lucru prin intermediul mecanismelor sistemului
politic in vigoare. Istoria arata ca unele dintre aceste miscari revolutionare au fost de
fapt declansate de niste grupuri de interese care au dorit sa cucereasca puterea pentru a-
si apara si cultiva mai bine interesele proprii. A treia optiune este neparticiparea la viata
politica a unui stat, deoarece statul este privit ca un instrument de opresiune a
indivizilor. Refuzul declarat al implicarii directe sau indirecte a individului in viata
politica a unui stat, din motivul expus mai sus, este o caracteristica a miscarii politice
denumita "Anarhism". Anarhismul pune pe primul plan libertatea individului si sustine
ca orice societate (de tip democratic sau nu) care are dreptul sa ia masuri coercitive
asupra membrilor sai in cazul in care acestia nu se supun unor prevederi legale in
vigoare( de exemplu refuza sa plateasca impozite), este in fapt o tiranie. Persoanele cu
putere de decizie intr-un stat (la nivel local sau national) sint denumite
"terocrati"("terrocrats" in engleza). In sfirsit, a patra optiune pentru un individ
nemultumit cu sistemul politic din tara in care traieste, este parasirea acelei tari si
emigrarea intr-o tara unde este in vigoare un alt sistem politic sau acelasi sistem politic,
92
care are insa rezultate mai bune.

10. 2 IMPLICAREA POLITICA A UNEI CATEGORII PROFESIONALE

Indivizii apartinind prin ocupatie unei anumite categorii profesionale isi pot sustine cel
mai bine interesele de grup prin participarea la luarea deciziilor politice care au un
impact direct asupra categoriei profesionale din care fac parte. Ei se pot constitui intr-un
partid politic sau intr-un grup de presiune si pot face aliante (formale sau nu) cu partide
sau grupuri de presiune care ii pot ajuta sa-si duca la indeplinire scopurile propuse.
Scopurile urmarite de un partid politic sau grup de presiune al unei categorii
profesionale sint in general legate strict de obtinerea unor avantaje pentru toti cei care
fac parte din acea categorie profesionala. Aceste avantaje pot fi salarii mai mari (daca
este vorba o categorie profesionala cum sint profesorii sau medicii, care sint platiti de la
bugetul statului), reducere de taxe vamale(pentru comerciantii importatori de diferite
produse, de ex. automobile), subventionarea unei activitati productive (siderurgie,
agricultura), etc. Acordarea de avantaje (facilitati) unor anumite categorii profesionale
care lucreaza intr-un domeniu sau altul este de competenta conducerii politice a unui
stat, cea care a venit la putere propunind populatiei o anumita strategie de dezvoltare a
acelui stat. Conducerea politica poate incuraja si subventiona dezvoltarea unei industrii
strategice (de ex.statul francez a cumparat numai avioane de lupta produse de firma
franceza Dassault) sau poate acorda facilitati fiscale firmelor care vor investi intr-un
domeniu care va aduce in afara de locuri de munca si mari profituri financiare (de
ex.firmele care vor investi in extragerea si transportul titeiului din zona Marii Caspice,
vor primi facilitati de la guvernele din zona). Se poate obiecta ca interesele unei
categorii profesionale vin in contradictie cu interesele alteia (importatorii de zahar nu
vor avea interese comune cu producatorii autohtoni de zahar, de ex.) si acest lucru face
dificila sarcina oricarui guvern. Acesta poate fi confruntat cu cereri simultane de
acordare de avantaje din partea mai multor categorii profesionale si cum bugetul unei
tari este limitat iar deficitul bugetar nu poate depasi un anumit prag,guvernul va trebui in
mod necesar sa nedreptateasca unele categorii profesionale in favoarea altora. In
proiectul de buget al unui guvern exista de la inceput niste domenii favorizate, care
teoretic ar trebui sa primeasca fonduri egale cu un anumit procent din PIB (procentele
sint diferite pentru fiecare din aceste domenii). Acestea sint (ordinea este arbitrara) :
cultura, invatamintul, sanatatea, justitia, armata,p olitia si serviciile secrete. Procentul
din PIB ramas dupa satisfacerea solicitarilor din partea acestor domenii este folosit
pentru investitii de utilitate publica si pentru sprijinirea (subventionarea) altor domenii.
Este evident faptul ca subventionarea altor domenii decit cele prezentate mai sus nu se
mai supune unor procente specificate in proiectul de buget si deci politicienii (guvernul
in special, dar si primariile) sint liberi sa acorde facilitati financiare in cuantumuri pe
care le decid ei. In acest moment intervin presiuni din partea unor sindicate, grupuri de
interese, membri ai unor partide politice aflate la putere, oameni de afaceri, etc. Aceste
93
presiuni impiedica guvernul sa ia niste decizii juste (pe care sa presupunem ca ar fi in
stare sa le ia), luind in schimb decizii in favoarea gupurilor de presiune care reusesc sa-
si sustina (uneori prin coruptie) cel mai bine interesele. Pentru ca o categorie
profesionala sa poata sa-si sustina interesele in fata persoanelor cu putere de decizie in
stat trebuie ca acea categorie profesionala sa-si alcatuiasca un grup de presiune bine
organizat sau sa apeleze la un birou de lobby. In situatia in care nu alege nici una din
aceste variante, ea va primi ca subventii ceea ce mai ramine dupa ce celelalte categorii
profesionale si-au vazut indeplinite dorintele. Trebuie amintit ca banii care se dau de la
bugetul de stat provin din impozitele platite de populatie si firme si din imprumuturile
externe ale statului roman, care vor trebui rambursate tot de populatie. Impartirea
banilor de la buget de catre guvernanti ar fi cumva nedreapta chiar si daca nu ar exista
nici un fel de presiuni iar guvernantii ar da dovada de o mare inteligenta si de o gindire
vizionara. Aceasta deoarece ei ar trebui oricum sa sprijine niste ramuri industriale (si
categoriile profesionale care lucreaza in acestea) care sint de viitor (si care au piete de
desfacere potentiale), in dauna unor ramuri industriale care sint depasite (si care nu mai
gasesc piete de desfacere pentru produsele lor). Exista obiectia ca grupurile de presiune
care au succes sint de vina pentru nedreptati flagrante, prin "furtul" de resurse financiare
de la categorii profesionale care nu au grupuri de presiune care sa le sprijine sau care au
avut grupuri de presiune mai putin pricepute. Cu alte cuvinte, minerii ar fi primit
subventii care altfel ar fi trebuit sa mearga la sanatate sau la cultura, etc. Rolul
grupurilor de presiune in stabilirea proiectului de buget al unei tari este recunoscut (si
acceptat as putea zice in toata lumea) si in aceasta situatie ar fi de dorit sa existe grupuri
de presiune pentru toate categoriile profesionale. Problema cea mare este insa rolul
exagerat pe care il au grupurile de presiune care reprezinta anumite categorii
profesionale. Acestea fac ca guvernele sa ia decizii fundamental gresite in alocarea
resurselor bugetare si fac ca intr-adevar sa para ca minerii se lupta cu profesorii pentru
aceiasi bani (putini). Care categorie profesionala are cel mai eficient grup de presiune
din Romania? Raspunsul este simplu. Cei care lucreaza in domeniul bancar. Desi acestia
sint in numar mic, ei au reusit (folosind si metode ca imprumuturi cu dobinzi ridicole
pentru politicieni, politisti, juristi, militari) sa ii determine pe guvernanti sa sustina de la
bugetul de stat banci care ar fi trebuit de mult sa dea faliment din cauza incompetentei
managerilor. Este cazul Bancorexului (si nu numai), sustinut cu mii de miliarde de lei de
catre toate guvernele de dupa 1989 pentru ca rezultatul, falimentul, sa fie acelasi ca in
situatia in care nu s-ar fi investit nici un leu. Sumele enorme de bani de la bugetul de stat
cheltuite de guvernanti pentru sustinerea unor banci (dar si alte investitii proaste facute
pe principii clientelare) sint de vina pentru starea actuala a societatii romanesti si nu
faptul ca medicii, profesorii sau oamenii de cultura cer salarii mai mari. Categoriile
profesionale mai sus amintite sint notorii pentru faptul ca nu au reusit, din cauza unor
conflicte intre persoane din interiorul lor, sa constituie niste grupuri de presiune
puternice, necesare pentru a-si apara interesele in mod eficient. Oricare ar fi forma de
implicare politica aleasa de un individ, esential este ca aceasta implicare sa inceapa cit
94
mai devreme si sa continue cit mai mult. Sistemul politic socotit in momentul de fata cel
mai bun, democratia, nu permite un control adecvat al reprezentantilor alesi de cetateni
in organismele de decizie. Acesti reprezentanti devin cu timpul experti in discursuri
pline cu promisiuni si in manevre de culise. Ei nu evolueaza insa si din punct de vedere
intelectual si moral, lucru care le-ar permite sa isi indeplineasca cu succes sarcina care
le-a fost incredintata de alegatori, aceea de a imbunatati prin decizii intelepte conditiile
de viata ale cetatenilor. In plus, perioada de patru ani existenta de obicei intre doua
alegeri este mult prea mare, nepermitind cetatenilor sa sanctioneze prin vot o guvernare
care se dovedeste incompetenta de la inceputul mandatului sau. Societatea umana va
evolua doar daca la conducerea politica va participa in mod permanent un numar cit mai
mare de indivizi care sa asigure o dezbatere de idei generatoare de solutii, in asa fel incit
sa poata exista oricind o alternativa reala la o guvernare care isi dovedeste neputinta, si
nu o alternativa de forma, prin rotirea nesfirsita la conducere a citorva partide politice.

CAPITOLUL 11. SISTEMUL PARTIDELOR POLITICE DIN


ROMÂNIA ÎN EPOCA MODERNĂ

K. 1 ÎNCEPUTURILE PLURALISMULUI POLITIC

Geneza ideilor şi curentelor politice moderne sunt strâns legate de criza structurilor
medievale şi de cadrul geopolitic în care Ţările Române erau constrânse să se
manifeste pe scena politică interna-ţională. O particularitate inevitabilă a acestora la
sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea o constituie încercarea de a se
inspira sau sincroniza cu direcţiile dezvoltării politice ideologice ale lumii europene,
îndeosebi occidentale, adoptând idei şi doctrine cristalizate iniţial în această zonă.
Mărturiile timpului remarcă creşterea interesului pentru cunoaşterea revoluţiei
franceze cu ideile ei înnoitoare şi afirmarea tot mai insistenţă a tendinţei de emancipare
de sub dominaţia fanariotă. Anul 1791 marchează începutul elaborării memoriilor
boierimii liberale, adresate marilor imperii limitrofe: Rusia, Austria, Turcia. Ele aveau
să continue şi în prima parte a secolului al XIX-lea, când se cristalizează în jurul ideilor
reformatoare şi de emancipare expuse, primele înjghebari organizatorice firave sub
formă de „partidă” sau grupări politice.
După revoluţia de la 1821, mişcarea de idei a „partidei naţionale” se revigora în
direcţia accentuării necesităţilor de schimbare nu numai în latura naţională şi politică,
ci şi în nevoile sociale de ansamblu. Documentul cel mai relevant din acest punct de
vedere era aşa-numita Constituţie a cărvunarilor din 1822, al cărui principal autor a
fost Ionică Tăutu. Ea întruchipeaza spiritul înca timid, anemic exprimat, dar de
netăgăduit al liberalismului, care va germina în curentele liberale şi naţionale din
95
perioada următoare, culminând cu acţiunea şi programele revoluţiei de la 1848.
În manifestarea fenomenului politic românesc din această perioadă nu va lipsi
nici afirmarea ideii conservatoare strâns legată de interesele marii proprietăţi funciare.
Revelator era în acest sens memoriul lui Mihail Sturdza din februarie 1923 adresat
consulului rus Minciaky. „Orice schimbare operată în principiul unui guvernământ –
scria el – este privită ca o inovare. Şi orice modificare a acestor principii subminează
aproape întotdeauna instituţiile consacrate de legitimitate şi cărora succesiunea
secolelor le-a imprimat un caracter indelebil”. Prin urmare, schimbarea semnifica un
atentat la legitimitate, la tradiţie, la raporturile consacrate de acestea. Formula
conservatoare exprimată de Mihail Sturdza are o nuanţă categorică, radicală şi de
lungă durată. Era de fapt formula unui mare boier ce beneficia de toate avantajele
condiţiei privilegiate, pe care le apăra prin insistenţa ideii de legitimitate, de tradiţie, de
consacrare istorică. Sursa privilegiilor se afla în forţa marii proprietăţi funciare şi în
raporturile clădite pe ea.
În mod direct, pledoaria lui Sturdza era îndreptata împotriva Constituţiei cărvunarilor,
prin care reprezentanţii micii boierimi, urmărind egalitatea de tratament în viaţa
politică cu marea boierime, puneau în discuţie un şir întreg de idei şi deziderate care
semnificau o breşă în ordinea politică şi constituţională a societăţii. Totodată se
enunţau cu tărie principii liberale, precum: egalitatea de tratament „înaintea pravilei”,
accesul la slujbe pe bază de merit, respectarea libertăţii persoanei, introducerea unor
reguli în sistemul obligaţiilor ţărănimii etc.
Avântul liberalismului în perioada dintre cele două revoluţii este strâns legat de o
remarcabilă dezvoltare cultural-spirituală. În acest răstimp, Ţările Române au ajuns să
dispună, prin preocuparea stă-ruitoare a unor patrioţi luminaţi, de o generaţie cultă cu
o pregătire la nivel european în diferite domenii ale ştiinţelor umaniste, exacte sau
inginereşti. Această generaţie tânără, la mijlocul sec. al XIX-lea, trebuia să fie în
măsură să preia conducerea ţării în toate ramurile vieţii publice. Exponenţi, prin
excelenţă ai liberalismului, ei au pregătit şi declanşat revoluţia de la 1848, elaborându-
i programul şi motivând justeţea luptei pentru cauza naţională, ca şi pentru libertatea
tuturor categoriilor lor sociale. Totodată, ei au fost principalii promotori ai modernităţii,
oameni de cuget, de cumpănire, de iniţiative şi acţiuni bine gândite. „Deviza scutului
nostru – afirma Ion Heliade-Rădulescu – va fi una şi aceeaşi: echilibru antitezelor. Şi
prin urmare: dreptul şi datoria, autoritatea şi libertatea, guvernul şi poporul, conservaţia
şi progresul etc., vor afla acelaşi respect, din partea noastră, aceeaşi apărare, acelaşi
cult, pe cât vor fi în echilibru, iar la întâmplare de a învinge o parte, vom trece de partea
acelei învinse, spre a susţine echilibrul. Cu aceeaşi datorie şi ardoare vom susţine şi
libertatea şi poporul şi progresul”. Formaţi la şcoli şi universităţi occidentale,
îndeosebi franceze, cu legături externe puternice, grupurile de fruntaşi ai revoluţiei în
ambele Principate, s-au constituit în comitete naţionale sau revoluţionare. Ele au apărut
în prima fază a revoluţiei cu numele de „partid liberal”, denumire concordată cu
96
programul de reforme adoptate, dar care în realitate nu reprezenta decât grupări politice
incipiente pentru un veritabil partid modern. Calificativul de liberal, purtat de grupul de
conducători revoluţionari, alterna adesea cu acela de naţional, pentru ca chiar în
desfăşurarea revoluţiei să se cumuleze ambele nume de naţional şi liberal. Îmbinarea
celor doi termeni în titulatură naţional – liberală se afirmă în Ţara Românească în
desemnarea politicii desfăşurată de conducătorii revoluţiei aflate la cârma
guvernamentală. Prin această individualizare în raport cu boierimea conservatoare sau
moderată era şi mai pregnantă.
Anii de după înabusirea revoluţiei de la 1848 au deschis calea unor noi afirmări a
partidei naţionale, alcătuită din diferite grupări politice, de la liberalii radicali,
moderaţi şi democraţi, până la conservatorii democraţi, în condiţiile în care naţiunea
română din cele două Principate era chemată prin Adunările ad-hoc, să se pronunţe cu
privire la viitoarea organizare internă. Alegerea deputaţilor pentru aceste adunări
consultative de la Bucureşti şi Iaşi, în cursul anului 1857, a prilejuit o aprigă înfruntare
între adepţii ideilor liberale şi boierii conservatori preocupaţi ca procesul unionist să nu
le afecteze privilegiile sociale şi politice. În cadrul campaniei politice pentru
constituirea Adunării ad-hoc în Ţara Românească au luat fiinţă primele nuclee liberale
la nivel central şi local. Principalii lideri ai partidei naţionale, desemnaţi ca deputaţi, au
dominat lucrările Adunării ad-hoc din Moldova şi Muntenia, întrunite în toamna anului
1857, care au pregătit Unirea, şi prin ideile lor, au imprimat conţinutul de bază al
documentelor adoptate. Opţiunile acestor organisme au fost sintetizate de Mihail
Kogălniceanu în Moldova şi de I. C. Brătianu, Constantin Creţulescu şi C. A. Rosetti
ş.a. în Ţara Românească. În etapa următoare a luptei pentru Unire din ultima parte a
anului 1858, în ambele Principate, partida naţională a avut un rol însemnat în pregătirea
alegerilor pentru desemnarea domnitorului. Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a reprezentat
rezultatul strălucit al generaţiei paşoptiste cuprinse în grupările politice reunite în
scopul soluţionării unei probleme fundamentale a existenţei istorice a românilor:
Unirea Principatelor. In România, de la Unirea din 1859 încep sa se cristalizeze primele
structuri democratice: Parlamentul, partidele politice, separatia puterilor in stat, alegeri
libere, alternanta la guvernare intre cele doua mari partide: conservator si liberal, apar
primele organizatii ale societãþii civile, exista o presã liberã . După actul istoric de la 24
ianuarie 1859, în spectrul politic românesc se manifestă o serie de confruntări în
principal între adepţii liberalismului şi ai conservatorismului, dar şi tendinţe divergente
în rândul grupărilor liberale cu privire la diferite probleme. Dar promovând
naţionalismul, constituţionalismul şi pluralismul politic, doctrina liberală în curs de
închegare se interferează în aceste aspecte cu cea conservatoare. Viziunea politicii
conservatoare poseda şi ea unele elemente de liberalism, dar chiar în punctele de
tangenţă cu acestea apăreau deosebiri de pondere. Astfel, în timp ce grupările liberale
doreau să extindă principiile de libertate şi egalitate până la baza societăţii, cele
conservatoare vroiau să le limiteze la vârful acesteia. În mod esenţial, doctrina liberală
97
se opunea ireductibil celei conservatoare, prin promovarea unei largi deschideri spre
emanciparea şi împroprietarirea ţărănimii şi înzestrarea ei cu drepturi politice. Disputa
s-a purtat îndeosebi în cadrul Corpului legiuitor unde preponderenţa conservatorilor a
împiedicat rezolvarea problemei statutului ţărănimii, ceea ce i-a determinat pe liberali
să-i înfrunte prioritar în direcţia construcţiei instituţional-politice a statului. În timpul
domniei lui Cuza nu s-a ajuns la o închegare a marilor partide, continuând însa să existe
cele două orientări generale, liberală şi conservatoare ale celor implicaţi în activităţi
politice, aceştia alcătuind grupări, mai mult sau mai puţin închegate şi statornice.
Excepţie de la această situaţie o făcea gruparea liberalilor radicali, supranumiţi şi
„roşii” în fruntea cărora se situau I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti, având o structură
ierarhică mai bine definită, cu ramificaţii mai ales în oraşele şi târgurile din Muntenia
şi o bogată activitate publicistică, îndeosebi prin gazeta „Românul” şi „nucleul dur”
sau „albii” al conservatorilor, strâns în jurul puternicei personalităţi a lui Barbu
Catargiu. Noul stat naţional era confruntat în plan politic şi de contradicţia
fundamentală izvorâtă din existenţa Corpurilor legiuitoare de la Iaşi şi Bucureşti,
dominate de conservatori, adepţi ai schimbărilor lente şi limitate şi puterea executivă
dirijată de Cuza ce întruchipa ideea transformării şi modernizării societăţii româneşti
din temelii. De aici şi manifestarea înca de la început a două tendinţe opuse de
guvernare: personală şi parlamentară. Majoritatea grupărilor politice liberale şi
conservatoare erau adepte ale modelului occidental, parlamentar de guvernare, în timp
ce domnitorul Cuza, înfruntând numeroase greutăţi în formarea guvernelor şi a
adoptării reformelor necesare, înclina tot mai mult spre instaurarea unei domnii
personale.
Această intenţie a devenit şi mai evidentă după dispariţia prin asasinare în vara
anului 1862 a lui Barbu Catargiu,care formase primul guvern unic al Principatelor.
Folosindu-se de acest prilej, Cuza avea să inaugureze practica ducerii la putere a unor
formaţiuni de centru, liberal moderate, în frunte cu Nicolae Kretzulescu şi apoi cu
Mihail Kogălniceanu. Într-o atare perspectivă, în viaţa politică românească îsi face loc
o coaliţie de o factură aparte, formată din liberalii radicali ai lui I. C. Brătianu şi C. A.
Rosetti, precum şi liberalii moderaţi ce aveau în frunte pe Ion Ghica, care au pus mai
presus de orice, lupta pentru apărarea regimului constituţional. Ei şi-au găsit aliaţi în
acest sens, pe conservatorii din jurul lui D. Ghica şi Lascăr Catargiu, punând bazele a
ceea ce s-a numit în epocă „monstruoasa coaliţie”, cu scopul împiedicarii instaurării
unei domnii personale. Această alianţă s-a întarit după lovitura de stat de la 2 mai
1864, prin care erau dizolvate instituţiile şi create prin prevederile Convenţiei de la
Paris din august 1858.
Scoase din viaţa politică, aceste grupări opoziţioniste aveau să aducă în prim-
plan necesitatea unei acţiuni nemijlocite pentru răsturnarea lui Cuza şi înlocuirea lui cu
un principe străin, dorinţă înscrisa de altfel în horărârile Adunărilor ad-hoc. După
înlaturarea lui Cuza la 11 februarie 1866, grupările liberale, cu excepţia „cuziştilor”, în
98
frunte cu Mihail Kogălniceanu, şi o parte a conservatorilor au fost preocupate de
edificarea unui regim monarhic-constituţional.
Apreciată ca una dintre cele mai avansate ale timpului său, Constituţia din 1866
reflectă prin principiile care au inspirat-o şi prin prevederile ei compromisul dintre
forţele care acţionau pe scena vieţii politice din România – liberalii şi conservatorii. Pe
de o parte se observă înscrierea unor largi drepturi şi liberatăţi individuale şi
cetăţeneşti, însotite de o mulţime de enunţuri democratice, consemnate declarativ, dar
fără o specificare a măsurilor de garantare a lor. Pe de altă parte, Constituţia adoptă un
sistem electoral bazat pe un cens foarte ridicat, care în mod practic a scos în afara vieţii
politice, a reprezentării parlamentare, masa covârşitoare a populaţiei ţării.
O dată cu instalarea la conducerea ţării a principelui Carol I şi a adoptării Legii
fundamentale se deschideau grupărilor liberale şi conservatoare perspective favorabile
de guvernare şi viaţa politică intra pe făgaşul regulilor constituţionale. Dar greutăţile
aplicării acestui sistem modern nu vor întârzia să apară. Spectrul politic continua să fie
alcătuit în linii mari ca şi în perioada anterioară. Cu excepţia grupării liberal-radicale,
care era cea mai activă şi extinsă în doar jumătate de ţară, celelalte grupări politice
erau numericeşte restrânse şi dispersate, ajungândadeseori la nivelul unor simple
asociaţii. Desigur că această situaţie se datora în bună parte şi sistemului electoral
censitar care făcea ca lumea politică românească, sau lumea „cetăţenilor activi” ai
ţării să se reducă la câteva zeci de mii de persoane din care nu lipseau veleitarii şi
ambiţioşii. Viaţa politică agitată din primii ani de domnie a lui Carol I (1866-1871),
când la conducerea ţării se vor schimba 10 guverne şi se vor efectua circa 30 de
remanieri, avea să evidenţieze slăbiciunile grupărilor politice ce nu erau capabile să
formeze majorităţi parlamentare omogene. Ca atare, există o luptă aprigă între puterea
executivă şi cea legislativă pentru supremaţie în stat. În aceste condiţii s-a născut în
noiembrie 1867, ideea care a devenit, din păcate, o practică pe termen lung, de
„influenţă morală” şi de presiune administrativă, în fapt, veritabile în ingerinţele
electorale, care să asigure guvernelor suportul legitimităţii. De acum, adevăratul centru
al puterii politice era guvernul, care îsi asigura mai totdeauna (după 1871), prin
organizarea alegerilor, majorităţile convenabile în Parlament. Consultarea electoratului
avea o importanţă secundară şi nu făcea decât să acrediteze un fapt împlinit.
Mecanismul politic avea o desfăşurare aproape invariabilă, începutul pornea de la
consultarea de către monarh a partidelor politice, care, atunci când întelegea că este
cazul să schimbe formaţia politică de la putere, numea un nou guvern, iar acesta
organiza alegeri parlamentare pe care noua administraţie le câştiga cu exactitate şi chiar
cu mari majorităţi. Această realitate l-a determinat pe fruntaşul junimist P. P. Carp să
afirme public că în România nu erau guverne parlamentare, ci parlamente guverna-
mentale, iar într-o împrejurare politică să se exprime foarte semnifi-cativ „Daţi-mi
Puterea şi vă dau Parlamentul!”. O dată cu venirea la putere a guvernului conservator,
condus de Lascăr Catargiu în martie 1871 în România celei de-a doua jumătăţi a
99
secolului al XIX-lea, are loc nu numai cristalizarea stabilităţii guver-namentale, dar şi
progresiva concentrare a marilor formaţiuni care aveau să domine viaţa politică până
la primul război mondial. Formarea partidelor politice moderne în ultimele decenii ale
sec. al XIX-lea, după modelul Europei occidentale, devenise o necesitate pentru
progresul societăţii româneşti. „Nici un partid politic nu se naşte – scria Constantin
Rădulescu-Motru – dacă nu se simte trebuinţă de el, dacă nu e precedat de anume
condiţiuni care să-l facă necesar”. În acest sens se pronunţa şi Ion I. C. Brătianu într-
un discurs rostit în Parlament în decembrie 1905: „Partidul Naţional – Liberal a răsărit
ca expresiunea unei nevoi mari şi reale a statului şi neamului nostru. El s-a făcut, rând
pe rând, organul de execuţie al necesităţilor vitale ale României şi prima nevoie la care
a trebuit să răspundă, care pe toate le precedă şi pe toate le rezumă, de la care şi -a
luat chiar numele lui de naţional – liberal, a fost nevoia de a asigura existenţa naţională
a românilor”.
11. 2. PARTIDE GUVERNAMENTALE

1. Partidul Naţional – Liberal a fost înfiintat la 24 mai /5 iunie 1875, în Bucureşti.


Preşedinţii lui au fost: Ion C. Brătianu (până în 1882-1883 împreuna cu C. A. Rosetti
şi singur până în 1891), Dimitrie C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-
1909), Ion I. C. Brătianu (1909-1927), iar apoi de Vintilă I. C. Brătianu, I. G. Duca şi
Constantin I. C. Brătianu. Membrii marcanţi ai partidului până la 1918 au fost:
Anastasie Stolojan, Mihail Pherekyde, Eugeniu Stătescu, Nicolae Fleva, Vasile Lascăr,
Petre S. Aurelian, Mihail G. Orleanu, Spiru Haret, Constantin Dissescu, Emil
Costinescu, Vasile G. Mortun, Alexandru G. Radovici, Constantin Stere, George
Diamandi, Toma Stelian. Ca organe centrale de presă a avut: „Românul” (13 februarie
1866 – 9 iulie 1884), „Voinţa naţională” (10 iulie 1884 – 13 aprilie 1914), „Viitorul”
(14 aprilie 1914 – martie 1938). Un rol însemnat în dezvoltarea doctrinei liberale l-a
avut şi revista „Democraţia”, apărută în 1913 prin grija Cercului de Studii al Partidului
Naţional – Liberal.
Guvernele formate de Partidul Naţional – Liberal până la Marea Unire au fost:
Guvernul condus de Manolache Costache Epureanu (27 aprilie – 23 iulie 1876),
Guvernul condus de I. C. Brătianu (24 iulie 1876 – 5 aprilie 1881), Guvernul condus de
Dumitru C. Brătianu (10 aprilie – 8 iunie 1881), Guvernul condus de I. C. Brătianu (9
iunie – 20 martie 1888), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (4 oct. 1895 – 19
noiembrie 1896), Guvernul condus de Petre S. Aurelian (21 noiembrie 1896 – 26 martie
1897), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (31 martie 1897 – 30 martie 1899),
Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (14 februarie 1901 – 20 decembrie 1904),
Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (12 martie 1907 – 27 decembrie 1908),
Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu (27 decembrie 1908 – 28 decembrie 1910),
Guvernul condus de Ion I. C. Brătianu (4 ianuarie 1914 – 11 decembrie 1916), Guvernul
condus de Ion I. C. Brătianu (11 decembrie 1916 – 26 ianuarie 1918). Partidul Naţional
100
– Liberal, constituit în 1875 prin perfectarea unei coaliţii între diversele curente liberale
care aveau în spatele lor o experienţă relativ îndelungata de apropieri, contacte şi
colaborări, reunea în rândurile sale reprezentanţii noii clase a burgheziei din diverse
domenii de activitate economică şi intelectuală, adepţi ai valorilor liberalismului, ai
modernizării societăţii româneşti.
Documentele programatice ale curentelor liberale de după unire, cele din 1863,
1867 şi apoi cel din 1875 al Partidului Naţional – Liberal au definit momentul naţional
ca unul constitutiv al identităţii lor. Este de reţinut ideea care va ocupa un loc dominant
în doctrina liberală, potrivit căreia partidul îsi asumă o misiune naţională, iar pe de
altă
parte se consideră purtătorul intereselor generale ale naţiunii. Această omisiune o
concepe în perspectiva progresului societăţii. De aici deschiderea partidului faţă de
propăşirea economică, de reforme înscrise pe linia de modernizare a societăţii, de
promovare a intereselor păturilor mijlocii prin intermediul dezvoltării comerţului,
industriei, al unor organisme de credit financiar-bancare. Dacă programul din 1875 avea
un caracter foarte general, excelând ca expuneri de principii ce purtau urma condeiului
marelui om politic Mihail Kogălniceanu, noul program adoptat la Congresul de la Iaşi
din noiembrie 1892 era expresia voinţei noului preşedinte al partidului, D. A. Sturdza de
autor de acte programatice. Păşind pe urmele ilustrului înaintas fără a atinge stilul şi
profunzimea ideilor acestuia, D. A. Sturdza, s-a implicat substanţial în elaborarea noului
program. Pentru prima oară în program se înscrie „sufragiul universal cu
reprezentaţiunea proporţională”, ideal pe care partidul tindea să-l realizeze prin
reforme treptate. În problema agrară, esenţială pentru societatea românească, se
prevedea crearea de instituţii care să înlesneasca cumpărarea de proprietăţi particulare
şi o îmbunatatire a legii învoielilor agricole. În program erau preconizate o suită de
măsuri în direcţia ridicării învatamântului, pentru organizarea armatei, pentru
protejarea comerţului, industriei, agriculturii, descentralizarea administrativă,
inamovibilitate judecătorească şi stabilitatea funcţiona-rilor publici, dezvoltarea
oraşelor ţării.
După 1892 şi până la 1906 în practica şi cugetarea Partidului Liberal se observă
o stagnare a preocupărilor de înnoire. Programul din 1906 relua în bună parte
obiectivele înscrise în 1892, dar nu mai amintea de votul universal, deziderat îndepartat,
ci numai de „indepen-denţa votului”. Se constată în acest timp şi apropierea în
interiorul partidului a unor curente naratoare exprimate mai ales de tinerii liberali. Ideile
lor, mai cu seamă în privinţa votului universal, sunt expri-mate în gazeta ce purta acest
nume.
Răscoalele ţărăneşti din 1907 i-au determinat pe liberali să- şi revizuiască programul
şi să dea o atenţie prioritară chestiunii agrare. Preluând puterea politică a ţării la 12
martie 1907, guvernul liberal, în numele partidului şi al monarhului, a propus:
desfiinţarea trusturilor arendăşeşti, arendarea proprietăţilor statului direct la ţărani,
101
care vor primi ajutor de la băncile populare, uşurarea învoielilor agricole, înfiintarea
Casei Rurale ş. a.
Suflul primenirii se pregătea şi la vârf, în special după gravele evenimente din 1907 şi
după preluarea şefiei partidului de către Ion I. C. Brătianu. Statura impunătoare a
figurii sale politice se relevă convingător mai întâi în aşa-zisa „eră a reformelor” din
anii 1913-1914. Mai întâi trebuie amintit programul din ianuarie 1911, în care
chestiunea agrară era din nou considerată „de căpetenie”. Programul anunţa şi intenţia
de aadopta Constituţia „noilor necesităţi ale societăţii”. Iar în adoptarea reformei
electorale se vedea „mijlocul cel mai eficace de a solidariza toate forţele naţiunii şi de a
asigura armonia socială”. În partea finală se sublinia ideea că „adevărata democraţie
însemneaza cârmuirea poporului prin sine însusi”. La Congresul partidului din
octombrie 1913 cele două reforme electorală şi agrară au fost adoptate şi trecute apoi
în programul de guvernare din 1914. Evenimentele războiului aveau să le treacă în plan
secundar, pentru că în vara anului 1917 într-o formulă mult radicalizată, votul universal
şi împroprietarirea ţăranilor să fie trecute în Constituţie. În cadrul Partidului Naţional
– Liberal, în marea guvernare începuta în 1876 şi-au făcut loc şi unele nemulţumiri
care s-au soldat cu desprinderea unor grupuri ce îsi vor lua titulatura de partid. Astfel la
10 ianuarie 1880 George G. Vernescu punea bazele Partidului Liberalilor Sinceri,
având ca principali colaboratori pe Vasile Boerescu, Nicolae Ionescu şi Dimitrie Gianni.
Purtătorul de opinie al noului partid va fi gazeta „Binele public”, editată în perioada 29
noiembrie 1878 – 17 martie 1884. El s-a sprijinit pe moşieri cu vederi liberale,
comercianţi, intelectuali. Fără să aibă un program bine conturat, acest partid se
pronunţa asupra unor chestiuni concrete, precum: înlaturarea neajunsurilor din calea
comerţului, instituirea unei mai bune administraţii, împiedicarea majorării impozitelor
ş.a. S-a evidenţiat prin luările de poziţii în Parlament, în întruniri publice şi prin
articole publicate în gazeta partidului. În acţiunea sa publică contra guvernului condus
de I. C. Brătianu, s-a apropiat de liberalii moderaţi conduşi de Mihail Kogălniceanu şi,
treptat, de Partidul Conservator. Toate aceste formaţiuni se concentrau în martie 1883 în
„Opoziţia Unită”. În noiembrie 1885 s-a desprins din Partidul Naţional – Liberal fratele
şefului guvernului, Dimitrie C. Brătianu care împreuna cu câteva personalităţi politice
însemnate: M. Kogălniceanu, Petre Gridişteanu, George Mârzescu, George D. Pallade,
înfiinteaza Partidul Liberal – Democrat. Organul de presă era „Naţiunea”, editată în
perioada 17 iunie 1882 – 26 septembrie 1891. Baza socială a noului partid a fost
restrânsă, fiind formată din elemente burgheze îndeosebi din oraşele Bucureşti, Iaşi şi
Piteşti, nemulţumite de guvernarea liberală a lui I. C. Brătianu. De altfel începutul
dezidenţei era legată de îndepartarea de la conducerea guvernului, pentru ca apoi în
cadrul Partidului Liberal – Democrat să organizeze în Parlament şi în afara lui acţiuni
contra primului ministru şi a conducerii sale tot mai personale. În perioada 1885-1888
acest partid a fost deosebit de activ în acţiunea opoziţiei de răsturnare a guvernului. Dar
n-a putut profita în urma acestei căderi, deoarece el s-a destrămat, în condiţiile acţiunii
102
de refacere a unităţii Partidului Naţional – Liberal, declanşate după trecerea sa în
opoziţie în primăvara anului 1888.
În anii de guvernare a Partidului Naţional Liberal o mare parte a prevederilor
programelor au fost concretizate în activitatea politică şi legislativă. Anul 1876 a
însemnat începutul celei mai întinse în timp guvernări liberale, până în 1888, în care s-
au cuprins evenimente majore, de cea mai mare însemnatate pentru progresul societăţii
româneşti. Mai târziu, I. C. Brătianu a condus ţara în evenimentele complexe ale
Războiului pentru Independenţă. A realizat mai multe obiective economico-sociale şi
politice: crearea Băncii Naţionale (1880); legea învoielilor agricole (1882); revizuirea
Constituţiei (1884) prin care numărul colegiilor la Cameră se reduce de la patru la trei
şi sporeşte numărul deputaţilor şi senatorilor; legea pentru încurajarea industriei
naţionale (1887). În timpul acestei guvernări, România s-a proclamat Regat (1881), iar
în planul politicii externe s-a alăturat Triplei Alianţe (1883). Dorinţa consolidării operei
de „înfaptuiri istorice” l-au împins treptat pe I. C. Brătianu la practici autoritare care
erodau tot mai mult grupul de susţinători şi sporeau atacurile Opoziţiei Unite. În faţa
energicelor manifestări ale Opoziţiei dirijate de conservatori, la 20 martie 1888, I. C.
Brătianu a demisionat. Într-un manifest către alegă-tori din 11 septembrie erau invocate
incontestabilele înfaptuiri: „Comparaţi Ţara de mai înainte cu cea de azi. Judecaţi
progresele ce ea a făcut în doisprezece ani de guvernare a Partidului Naţional Liberal.
Întrebati-vă care partid politic a mai făcut în Ţara Românească ceea ce au făcut
liberalii...”
În opoziţie, liberalii şi -au refăcut treptat rândurile, dar după moartea lui I. C. Brătianu,
în 1891, şi scurta şefie a fratelui său Dumitru, mort şi el în anul următor, şefia lui D.
A. Sturdza, în ciuda hărniciei şi a devotamentului său, a suferit o serie de slăbiciuni.
Guvernarea liberală din anii 1895-1899 a fost frământată, marcată şi de unele
insuccese în politica internă şi externă, ceea ce a determinat şi disensiuni interne între
care cea mai puternică a fost a drapeliştilor (după numele ziarului „Drapelul”) de sub
conducerea lui P. S. Aurelian. Acesta chiar a format un guvern în perioada 21 noiembrie
1896 – 26 martie 1897. Aflaţi în opoziţie după 1899, liberalii au revenit curând la
conducere deoarece conservatorii n-au putut scoate ţara dintr-o gravă criză financiară.
Preluând cârma ţării în februarie 1901, guvernul liberal a introdus un regim sever de
economii şi impozite. Acum s-a practicat politica „prin noi însine”, formulă care va
defini esenţa politicii economice a Partidului Naţional – Liberal. În martie 1907 din nou
liberalii au fost îndemnati să preia puterea pentru a pacifica ţara cuprinsă de răscoala
ţăranilor. Înabusind revolta sătenilor în rândul cărora s-au înregistrat mii de morţi şi
răniţi, guvernul liberal a căutat soluţii pentru atenuarea nemulţumirii ţăranilor.
La cumpăna celor două veacuri XIX şi XX aripa stângă a partidului din ce în ce mai
activă, se întareste prin cuprinderea în rândurile sale a fruntaşilor P.S.D.M.R., aşa-
numiţii „generoşi”. Sprijinit de Ocultă şi de stânga liberală, Ion I. C. Brătianu îl
înlocuieste pe D. A. Sturdza în decembrie 1909 la conducerea partidului. Astfel, în
103
opoziţie, în anii 1910-1913, Partidul Naţional – Liberal îsi pregăteşte un nou program
de guvernare, mai radical decât cele de până atunci, înscriind ca prioritate cele două
reforme: electorală şi agrară şi evident modificarea Constituţiei. Dar procesul de
reforme este oprit de izbucnirea primului război mondial.
Problemele externe devin acum prioritare. După doi ani de neutralitate, România
intră în război alături de Antantă pentru realizarea marelui deziderat al unităţii
naţionale. În condiţiile insucceselor militare din toamna lui 1916, guvernul condus de
Ion I. C. Brătianu s-a lărgit cu reprezentanţii Partidului Conservator – Democrat. Cele
două partide au colaborat şi în Parlament în discutarea reformelor agrară şi electorală
şi votarea revizuirii Constituţiei în iunie 1917. După mai puţin de o lună de la acest
succes al liberalilor în plan intern, problemele militare au acaparat din nou preocupările
guvernului. Prin marile bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, armata română a
reuşit
să salveze invadarea Moldovei de către trupele Puterilor Centrale, dar ieşirea Rusiei din
război în octombrie 1917 a silit România să pornească pe calea păcii separate cu
inamicul. În aceste împrejurari, la începutul anului 1918, guvernul I. I. C. Brătianu a
demisionat şi a lăsat loc unei noi formaţiuni ministeriale pentru a negocia cu Puterile
Centrale şi a încheia pacea. Convins că până la urmă, victoria va fi de partea Antantei,
preşedintele Partidului Naţional – Liberal şi-a convocat principalii colaboratori din
guvern, înainte de a fi prezentat regelui demisia, pentru a le obţine sprijinul pentru
viitoarea strategie, tactică politică pe care o concepuse şi care consta într-o acţiune care
să salveze dinastia, fiinţa de stat şi armata şi la momentul potrivit al desfăşurării
evenimentelor, România să- şi poată relua locul alături de aliaţi. Acest punct de vedere
a fost împartasit de toţi miniştri liberali.
2. Partidul Conservator
Partidul Conservator a luat fiinţă sub aspect strict organizatoric la 3 februarie 1880, în
Bucureşti, în realitate însa existenţa grupărilor şi a multor elemente ale doctrinei
conservatoare se măsura în decenii.
La conducerea partidului s-au aflat: Manolache Costache Epureanu (1880),
Lascăr Catargiu (1880-1899), Gheorghe Gr. Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp
(1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925). În
rândul membrilor marcanţi se găseau: Alexandru Lahovari, general Ioan Emanoil
Florescu, Dimitrie S. Niţescu, Mihail G. Cantacuzino, Dimitrie A. Grecianu, Constantin
Garoflid. Organele centrale de presă au fost: „Timpul” (15 martie 1876 – 17 martie
1884; 13 noiembrie 1889 – 14 decembrie 1900), „Epoca” (16 noiembrie 1885 – 14 iunie
1889; 2 decembrie 1895 – 13 februarie1901), „Conservatorul” (15 decembrie 1900 – 15
noiembrie 1914), „Steagul” (14 noiembrie 1914 – iulie 1922). Guvernele formate de
conservatori au fost: Guvernul condus de Theodor Rosetti (23 martie – 12 noiembrie
1888), Guvernul condus de Theodor Rosetti (12 noiembrie 1888 – 26 martie 1889),
Guvernul condus de Lascăr Catargiu (29 martie – 3 noiembrie 1889), Guvernul condus
104
de general George Manu (5 noiembrie 1889 – 15 februarie 1891), Guvernul condus de
general Ioan Em. Florescu (21 februarie – 25 noiembrie 1891), Guvernul condus de
Lascăr Catargiu (27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895), Guvernul condus de
Gheorghe Gr. Cantacuzino (11 aprilie 1899 – 7 iulie 1900), Guvernul condus de Petre P.
Carp (7 iulie 1900 – 13 februarie 1901), Guvernul condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino
(22 decembrie 1904 – 12 martie 1907), Guvernul condus de Petre P. Carp (29 decembrie
1910 – 28 martie 1912), Guvernul condus de Titu Maiorescu (14 octombrie1912 – 31
decembrie 1913), Guvernul condus de Alexandru Marghiloman (5 martie – 24
octombrie 1918).
Partidul Conservator s-a sprijinit îndeosebi pe marii proprietari de pământ, pe
burghezia comercială şi desigur pe un segment important al intelectualităţii. Ca şi la
liberali şi la conservatori, baza socială a manifestat o oarecare mobilitate în condiţiile
specifice evoluţiei vieţii politice româneşti în epoca modernă. Din punct de vedere
organizatoric, partidul era structurat pe cluburi. Nucleul conducător era clubul politic
central din Bucureşti, alături de care existau cluburile cu reşedinţa în centrele de judeţ.
Mişcarea şi doctrina conservatoare a căutat să valorifice o serie de idei, de repere
comportamentale specifice conservatorismului, în general: ataşamentul la tradiţie
înteleasa ca normă comportamentală, de colectivităţi clădite pe relaţii consacrate de
datină, de cultură, de ceea ce ţine de rutină şi tradiţie. De aici se desprindea şi
constatarea că există însemnate dificultăţi în asimilarea de către societatea românească
a
noilor forme burgheze, în ultimă instanţă a neputinţei fondului autohton de a încorpora
noul. Titu Maiorescu a pus în circulaţie „teoria formelor fără fond”. „Mobilităţii
instituţiilor şi persoanelor prin care Partidul Liberal a crezut că va realiza progresul – se
sublinia în Programul din 1880 al Partidului Conservator – opunem stabilitatea
instituţiilor şi a persoanelor şi progresul măsurat, dar continuu”.
Intervenţionismul de stat era calea prin care poporului trebuia să i se dea, ca să nu fie el
nevoit să ceară, dar să i se dea totdeauna cu măsură. Reformele moderate erau socotite
cele mai potrivite pentru păstrarea armoniei sociale.
Programul „Era nouă”, expus în 1881 de P. P. Carp în Parla-ment, a fost reluat şi
adoptat oficial de junimişti în 1888, pe care va căuta să-l aplice în guvernarea începuta
în acel an. În plan economic, conservatorii au încurajat mai ales industria mică şi
meseriile, dar nu s-au opus sporirii industriei, ba mai mult au adoptat tarife vamale
protecţioniste şi o importantă lege de încurajare a acestui domeniu în 1912. S-au
preocupat cu rezultate dintre cele mai bune de administraţia ţării. În plan social doctrina
conservatoare susţinea ideea că în societatea românească erau doar două clase:
moşierimea şi ţărănimea, restul – burghezii, meseriaşii, lucrătorii, intelectualitatea –
nefiind decât pături intermediare. Treptat această viziune se va schimba, prin
recunoaşterea burgheziei şi muncitorimii drept categorii sociale active.
Preocuparea de căpetenie a Partidului Conservator a rămas invariabil apărarea
105
intereselor moşierimii, ameninţată deopotrivă de reformele liberale, şi de puternica
presiune ţărănească. Evoluţia socială şi politică va deveni tot mai îngrijoratoare după
răscoala din 1907, când întregul proces reformator se radicalizează. Când în 1913
liberalii aprobă expropierea şi votul universal, conservatorii nu opun rezistenţă, dar se
străduiesc să reducă în mod substanţial efectele aplicării practice. Sub presiunea
evenimentelor în vara anului 1917 ei acceptă modificarea Constituţiei ce înscrie
principiile de aplicare a celor două reforme. Toată această evoluţie rapidă şi radicală
evidenţia faptul că rolul şi rostul Partidului Conservator se apropie de final. El va face
după Marea Unire eforturi de adoptare la noua situaţie, dar fără şanse de izbândă.
În sfera teoriei şi practicii conservatoare s-a cuprins şi Partidul Constituţional
(Junimiştii), creat la 1 mai 1891 la Bucureşti, având ca preşedinte pe Petre P. Carp, iar
ca personalităţi marcante pe Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Menelas Ghermain,
Iacob Negruzzi, Alexandru Marghiloman. Organele de presă centrale au fost:
„Constituţionalul” (15 iunie 1889 – 14 decembrie 1900), „Era nouă” (8 octombrie 1889
– 25 iunie 1900), „Epoca” (13 februarie 1901 – 17 aprilie 1907). Nucleul acestui partid
l-a constituit gruparea junimistă, înche-gată în ultimii ani ai domniei lui Cuza, ca o
societate liberală, a unei generaţii de distinşi intelectuali, care nu respingeau nici ideea
accesului la nivelurile politice superioare prin cultură. De aceea, din toamna anului
1871, ea se afirmă şi ca o grupare politică în cadrul curentului conservator, cu
reprezentanţii în Parlament şi în guvernul condus de Lascăr Catargiu. Deşi
împartaseau, în linii mari, acelaşi patrimoniu doctrinar conservator, gruparea
junimiştilor, care s-a menţinut tot timpul restrânsă, a început din 1881 să se
individualizeze prin acţiuni separate de vechii conservatori şi să devină în cursul anilor
un element dizolvant al Partidului Conservator. Programul lor „Era nouă”, atât de
dezbătut în discursurile rostite şi în articolele publicate de Petre P. Carp şi Titu
Maiorescu plecau de la ideea că modernizarea României s-a făcut „de sus în jos, nu de
jos în sus” şi, prin urmare, n-a fost o democratizare reală, ci a fost o creaţie a politicii
elitei conducătoare. Divergenţele cu vechii conservatori s-au menţinut, fără a se ajunge
la o ruptură definitivă, nici când au cultivat legături strânse cu liberalii în anii 1883-
1886, îndeosebi pe problemele politicii externe. În primăvara anului 1888 sunt aduşi de
rege la guvern, pentru scurtă perioadă, ca apoi să colaboreze la guvernele
conservatoare din anii următori. Dar, au continuat să rămână organi-zată separat de
Partidul Conservator, până în 1907 când ambiţia lui P. P. Carp a fost satisfăcută,
devenind şeful tuturor conservatorilor. Prin fuziunea produsă, junimiştii reintră în
disidenţă, adoptând titulatura de Partid Conservator. Un partid de o factură aparte aflat
pentru scurt timp în coabitare cu Partidul Conservator a fost Partidul Liberal –
Conservator, creat la 17 martie 1884 în Bucureşti, de cei doi oameni politici, Lascăr
Catargiu, George Vernescu care au devenit concomitent preşedinţii noului partid.
Alături de ei s-au aflat personalităţi marcante, precum: general Ioan Em. Florescu,
Alexandru Lahovari, general George Manu, Nicolae Blaremberg, Petre Grădişteanu,
106
Emil Protopopescu-Pake. Organul central de presă era „România” (18 martie 1884 – 29
martie 1892). Programul adoptat era în fond un acord de principii între conservatorii lui
Lascăr Catargiu şi liberalii „sinceri” ai lui George Vernescu şi cuprindea o serie de
generalităţi, precum: „progres treptat şi sănătos”, „justiţie şi siguranţa proprietăţii”,
îmbunatatirea administraţiei, desfiinţarea cheltuielilor de lux, încurajarea iniţiativei
private ş. a. Acest partid a fost o creaţie artificială, fără coeziune internă, menit să
sporească opoziţia contra guvernului I. C. Brătianu. După constituire, Partidul Liberal
– Conservator a devenit formaţiunea politică în jurul căreia s-a dezvoltat activitatea
„Opoziţia Unită”, până la căderea guvernului în martie 1888. În martie 1889 şi
februarie 1891, Partidul Liberal – Conservator a format două guverne de scurtă durată
conduse de Lascăr Catargiu şi respectiv Ioan Em. Florescu şi a participat la altele tot
mai de nuanţă conservatoare. Fiind creat pentru răsturnarea liberalilor de la putere, o
dată scopul atins, legăturile dintre părţile componente au slăbit până la desprindere
când liberalii „sinceri” s-au apropiat de Partidul Naţional – Liberal, care au fuzionat în
martie 1892, iar conservatorii şi-au refăcut propriile rânduri. Partidul Conservator,
dincolo de frământările sale interne, când s-a aflat la guvernare a realizat, în principal, o
operă de consolidare a achiziţiilor politice liberale, a reformelor deja înfaptuite. „Ceea
ce se impune acum generaţiei noastre – se scria bunăoară în Aspectul către alegători
din septembrie 1888 – este organizarea temeinică a ţării înlauntrul cadrului
constituţional”. De aceea, domeniul predilect în care conservatorii legiferează este cel
administrativ, deşi nu lipsesc nici legi ce vizează sistemul financiar, organizarea muncii
industriale etc.
Alcătuirea şi aplicarea doctrinei conservatoare româneşti s-a înscris în modul ei
specific pe coordonatele progresului şi modernizării societăţii româneşti, a afirmării
tot mai pregnante a organizării politice a românilor pe linie naţională în vederea
împlinirii marelui ideal al Unirii.
3. Partidul Conservator – Democrat
Partidul Conservator – Democrat este cel de-al treilea partid de guvernământ din istoria
modernă a României. El a luat fiinţă la 3 februarie 1908 la Bucureşti sub preşedenţia
lui Take Ionescu, care a rămas la conducerea partidului până la sfârşitul vieţii. În
rândul membrilor marcanţi s-au aflat: Alexandru A. Bădărău, Constantin G. Dissescu,
Nicolae Xenopol. Gazetele centrale ale partidului au fost:
„Ordinea” (27 ianuarie 1908 – 30 ianuarie 1913), „Acţiunea” (31 ianuarie 1913 – 14
noiembrie 1916), „Evenimentul” (14 noiembrie 1916 – 1 decembrie 1918). Noul partid
s-a născut din neînţelegerile din rândul conservatorilor conduşi de P. P. Carp, dar şi din
ambiţiile lui Take Ionescu de a edifica o nouă structură politică cu deschidere spre
spectrul social şi capabilă să guverneze ţara. El s-a bazat pe un electorat format din
avocaţi, profesori, medici, funcţionari, proprietari mici şi mijlocii şi chiar mari
proprietari. Programul partidului a fost impus în cadrul mai multor conferinţe ţinute în
diferite oraşe ale ţării şi la Congresul de întemeiere. Esenţial era, după expresia lui
107
Take Ionescu, „aşezarea ideilor conservatoare pe temelia democratică; înteleasa în
practica
vieţii politice, ca o cale de mijloc între liberalismul avântat şi conservatorismul
închistat, adică „nici reacţionarism, nici revo-luţiune”. În anii următori programul a
suferit modificări şi nuanţări strâns legate de conjunctura politică. După ce liberalii au
lansat proiectul de reforme şi de revizuire a Constituţiei în 1913, Partidul Conservator –
Democrat a înscris lărgirea corpului electoral şi la expropiere, dar restrânsă la
cumpărarea de către stat a tuturor moşiilor aparţinând instituţiilor politice şi de
utilitate şi vânzarea către ţărani în loturi mici.
Ţinând seama de evoluţia evenimentelor, după declanşarea marelui război, în
septembrie 1914, Take Ionescu, conducătorul prestigios al partidului, a renunţat la toate
rezervele de până atunci şi a încheiat o alianţă cu Acţiunea Naţională a lui Nicolae
Filipescu, desprinsă din Partidul Conservator, prin care a subordonat chestiunea
reformelor interne rezolvării marii probleme a desăvârşirii unităţii naţionale a
românilor. De aceea, în iunie, în Parlamentul de la Iaşi, Partidul Conservator –
Democrat a votat revizuirea Constituţiei cu prevederea înfaptuirii celor două reforme.
Bucurându-se de o largă popularitate şi manevrând cu abilitate între cele două partide
de guvernământ, Partidul Conservator – Democrat i-a silit pe conservatori, în 1912, să-i
accepte la guvernare. În anii neutralităţii a desfăşurat mari acţiuni în Capitală şi în
ţară pentru intrarea României în război alături de Antantă. La 11 decembrie 1916
partidul condus de Take Ionescu a intrat în guvern cu patru reprezentanţi alături de
liberalii lui Ion I. C. Brătianu, asumându-şi alte responsabilităţi în conducerea ţării,
atât de greu încercate în acei ani. După demisia guvernului, Take Ionescu, alături de alţi
oameni politici şi de cultură, a pus bazele, la Paris, în vara anului 1918, Consiliului
Naţional al Unităţii Naţionale, pe care l-a condus a cărei activitate, a fost pusă total în
slujba idealului naţional al Marii Uniri.

11. 3.PARTIDE PARLAMENTARE

1. Partidul Naţionalist – Democrat


Partidul Naţionalist – Democrat a fost înfiintat la Bucureşti, la 23 aprilie 1910.
Preşedenţia partidului a aparţinut deopotrivă lui Nicolae Iorga şi Alexandru C. Cuza în
anii 1910-1920. În rândul membrilor marcanţi îi găsim pe: Vasile M. Kogălniceanu, D.
Munteanu-Râmnic, C. Ifrim, Ion Zelea Codreanu.
Organul central de presă a fost „Neamul Românesc” (1906-1940). Partidul a
găsit audienţă în rândul studenţilor, profesorilor, preoţilor, învatatorilor, avocaţilor,
funcţionarilor, în general în cadrul unor cercuri intelectuale ataşate valorilor culturale
naţionale, încrezătoare în uriaşa personalitate a lui Nicolae Iorga. O intelec-tualitate
108
care căuta căile spre o schimbare în societate, nemulţumită de fenomene pe care le
punea pe seama neorganizării micii burghezii româneşti. Ea traducea, într-un fel,
dificultăţile acestor pături, insuccesele lor de ordin economic, căutându-le nu o dată
acolo unde de fapt nu se aflau rădăcinile lor adevărate: în precaritatea condiţiilor
generale ale economiei, în nivelul restrâns al circulaţiei mijloacelor de schimb, în
îngustimea operaţiilor de piaţă şi în starea vegetativă a târgurilor şi oraşelor din
România, în special ale celor din Moldova. Se manifestă interes pentru soluţionarea
problemei agrar-ţărăneşti în sensul întregirii loturilor ţărăneşti şi a ridicării condiţiei
material-culturale a sătenilor. Aceste idei erau cuprinse în programul din 1910, alături
de prevederi pentru protejarea comercianţilor, meseriaşilor şi industriaşilor români din
teritoriile aflate sub ocupaţii străine, cât şi pentru o politică de apropiere de statele
balcanice. Este de menţionat că A. C. Cuza a căutat să imprime acestui partid şi o
politică antisemită, neîmpărtăşită decât în mică măsură de savantul Nicolae Iorga.
Multe dintre ideile cuprinse în programul partidului au fost susţinute şi de la tribuna
Parlamentului, începând din 1914, când cei doi oameni politici sunt aleşi deputaţi.
2. Partidul Democrat – Radical
Dintre partidele situate în stânga cadrului politic, caracteristic era Partidul Democrat –
Radical condus de George Panu. Alături de el, membrii marcanţi erau: Alexandru A.
Bădărău, Constantin C. Bacalbaşa, Grigore N. Macri. Organul central de presă a fost:
„Lupta” (19 iulie 1884 – 31 noiembrie 1895). În rândul numărului restrâns de aderenţi
grupaţi în cluburile politice din Bucureşti şi Iaşi se aflau îndeosebi elemente
intelectuale provenite din burghezia mică şi mijlocie adepte ale liberalismului radical.
În suita ideilor programatice se aflau înscrise prevederi, precum: introducerea votului
universal, îngradirea şi restrângerea prerogativelor regale, exercitarea deplină a
libertăţilor constituţionale, impozit progresiv asupra capitalului şi veniturilor, cu scutiri
pentru păturile sărace, instrucţie gratuită, acordarea de pământ şi unelte de lucru
ţăranilor de către stat, modificarea legii tocmelilor agricole, fixarea unui minim de
salariu pentru lucrătorii de toate categoriile, fixarea prin lege a duratei zilei de lucru ş.
a. George Panu a adunat în jurul său şi al gazetei „Lupta”, elementele liberale care
alături de „Opoziţia Unită”, au acţionat în anii 1885-1887 pentru răsturnarea
guvernului liberal. În anii următori, radicalii împreuna cu socialiştii au iniţiat acţiuni
pentru afirmarea în forul legislativ a unor revendicări de interes social – democrat
general privind o serie de chestiuni, precum: problema ţărănească, organizarea
magistraturii, învatamântul ş.a.
Versalitatea lui George Panu a dus în cele din urmă la dispariţia partidului de pe scena
politică. Radicalismul n-a reuşit să croiască un făgaş în întreaga evoluţie a vieţii
politice din România.
3. Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România
Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România a fost creat la 31 martie 1893,
la Bucureşti. În rândul conducătorilor s-au impus: Ioan Nădejde, Vasile G. Mostun,
109
Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ioan C. Frimu, Mihail Gheorghiu Bujor, Cristian
Racovski. Organele centrale de presă au fost: „Munca” (25 februarie 1890 – 23
octombrie 1894), „Lumea Nouă” (2 noiembrie 1894 – 1 octombrie 1900), „România
Muncitoare” (1 ianuarie – 19 iunie 1902, 5 martie 1905 – 11 septembrie 1914), „Lupta
zilnică” (12 septembrie 1914 – 15 august 1916). Partidul afirma în programul din 1893
că este „repre-zentantul politic al proletariatului din România” şi că „apără şi
reprezintă interesele tuturor claselor oprimate ale naţiunii”. El a susţinut un nou model
al dezvoltării sociale, bazat pe principiile socialismului. De pe această platformă
Partidul Social – Democrat şi-a construit tactica şi strategia, a conceput, în consecinţă,
acţiunea şi s-a raportat la partidele politice guvernamentale faţă de care se considera în
opoziţie de principiu. Dincolo de idealul proiectat într-o perspectivă îndelungata, el a
elaborat o platformă de revendicări denumite ime-diate, în sensul că se puteau realiza
chiar în marginea societăţii date, platformă care avea un pronunţat caracter democrat.
Socialismul ca mişcare politică şi curent de idei n-a reuşit, în condiţiile României, să-
şi formeze o bază socială puternică şi să devină un factor influent al vieţii politice.
Lipsa unei platforme industriale evoluate şi a unui proletariat numeros, caracterul
dispersat al acestuia, nivelul scăzut de trai, absenţa unei legislaţii ocrotitoare a muncii,
lipsa unor tradiţii de organizare – toate acestea au constituit impedimente în calea
formării unei ample mişcări socialiste şi sindicale.
Mişcarea socialistă nu a putut să se afirme, în consecinţă, ca o forţă
parlamentară. A reuşit numai la sfârşitul secolului al XIX-lea să trimită 1-2 deputaţi în
Parlament. El şi-a păstrat totuşi o influenţă în rândurile unor categorii de muncitori şi
a desfăşurat o activitate de propagandă prin presă, prin adunări şi mitinguri. Conduita
generală a partidului era similară cu orientarea Partidelor socialiste şi muncitoreşti din
Europa centrală şi apuseană. În 1899, mai mulţi lideri importanţi ai partidului,
supranumiţi „generoşi”, au trecut în Partidul Naţional – Liberal. Cei rămaşi au încercat
să refacă partidul, trecând prin mai multe forme de organizare premergătoare cercurilor
socialiste, a Uniunii socialiste, pentru ca în 1910, să finalizeze efortul de un deceniu,
prin reîntemeierea Partidului Social Democrat din România, ce se declara continuator al
vechii rădăcini socialiste. În afara partidelor guvernamentale şi parlamentare în viaţa
politică românească, s-a manifestat şi tendinţa de a pune bazele unui partid ţărănesc,
care să răspundă pe cât posibil nevoilor adevărate ale ţărănimii. Iniţiativa întemeierii
unei partide ţărăneşti a aparţinut învatatorului Constantin Dobrogeanu-Argeş la care s-
a alăturat şi Alexandru Vălescu în noiembrie 1892. Organul de presă era „Gazeta
ţăranilor” (8 noiembrie 1892 – 1899). Organizarea era influentă prin preoţi şi
învatatori în unele sate din judeţele Argeş, Muscel, Olt şi Vâlcea. Ea nu avea o
structură de partid. Programul era orientat în direcţia susţinerii cauzei ţăranilor, prin
împroprietariri din pământurile statului, drept de vot direct pentru toţi ştiutorii de carte
şi indirect pentru toţi ceilalţi, sau vot universal. Se pronunţă în favoarea domniei
legilor, descentralizării administrative, pentru promovarea unei politici economice
110
echilibrate ş.a. În 1895, Partida Ţărănească a ales doi deputaţi în Parlament. După
destrămarea acestei prime structuri de sine stătătoare a ţărănimii, în septembrie 1906,
acţiunea este reluată de Vasile N. Kogălniceanu şi Alexandru Vălescu, redactorul
„Gazetei Ţăranului”, dar eforturile lor au fost anihilate de marea răscoală din anul
următor. În anii premergători primului război mondial, susţinătorii cei mai fermi ai
ţărănimii au fost învatatorii satelor. Din rândul lor se va evidenţia învatatorul Ion
Mihalache, devenit preşedinte pe ţară a
Asociaţiei Învatatorilor care va porni o nouă organizare a unui partid ţărănesc de
masă, dar izbucnirea războiului i-a întrerupt activitatea.

11.4.PARTIDELE POLITICE DIN PROVINCIILE ROMÂNEŞTI AFLATE SUB


STĂPÂNIRE STRĂINĂ

1. Partidul Naţional Român din Transilvania


Partidul Naţional Român din Transilvania a fost format la 12 mai 1881, la Sibiu.
Preşedenţia partidului a fost asigurată de: Nicolae Popea (1881-1882), Partenie Cosma
(1882-1883), George Bariţiu (1884-1888), Ioan Raţiu (1889-1890), Vincenţiu Babeş
(1890-1902), Gheorghe Pop de Băseşti (1903-1919). În rândul membrilor marcanţi se
aflau: Eugen Brate, Iuliu Caroianu, Vasile Goldiş, Vasile Lucaciu, Alexandru Vaida-
Voievod, Ştefan Cicio-Pop. Organele centrale de presă au fost: „Tribuna” (14 aprilie
1884 – 16 aprilie 1903), „Lupta” (24 decembrie 1906 – 1 decembrie 1910), „Românul”
(1 ianuarie 1911 – 28 februarie 1916, 26 octombrie – 31 decembrie 1918).
Partidul Naţional Român s-a născut din dorinţa naţiunii române din Transilvania de a-
şi apăra propriile interese. El a fost organizatorul şi îndrumatorul luptei împotriva
asupririi străine, pentru apărarea fiinţei naţionale a românilor, de aceea s-a bucurat de
un larg sprijin în rândul tuturor categoriilor sociale.
Primele iniţiative organizatorice au apărut ca o reacţie împotriva dualismului austro-
ungar instaurat în 1867. La 7 februarie 1869 s-au pus bazele la Timişoara, Partidului
Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria, iar la 7-8 martie acelaşi an, la Miercurea
Sibiului s-a creat Partidul Naţional al Românilor din Transilvania. Fiecare dintre cele
două partide îsi avea propria tactică faţă de Dieta maghiară. Primul –activismul, al
doilea – pasivismul. Două evenimente majore au găsit unificarea mişcării naţionale.
Cel dintâi, războiul pentru independenţă, cel de-al doilea, politica brutală de
maghiarizare declanşată de guvernul de la Budapasta. Conferinţa naţională din 12 – 14
mai 1881 de la Sibiu a pus bazele Partidului Naţional Român, care a pus la loc de frunte
în programul său necesitatea redobândirii autonomiei Transilvaniei, la care se adăugau
dezideratele esenţiale: introducerea limbii române în administraţie şi justiţie, numirea
de funcţionari români în teritoriile locuite de populaţia majoritară românească,
revizuirea legii naţionalităţilor din 1868 ş. a. Această orientare gene-rală aşezată pe
linia tactică a pasivismului a fost însotita de acţiuni organizatorice şi propagandistice
111
care au urmărit dezvoltarea şi întarirea legăturilor permanente cu Ţara, prin conferinţe
politice, presă, memorii, prin sprijinirea asociaţiilor şi societăţilor culturale. După
alcătuirea unui Memorial în 1882, menit să înfatiseze situaţia reală a românilor din
monarhia dualistă, care a avut un larg ecou în opinia europeană, guvernul maghiar a
ripostat accentuând tendinţele de maghiarizare: conducerea P.N.R. a trecut la
organizarea unei mişcări mai ample şi mai dinamice. Punctul culminant al acesteia a
fost în 1892, când a fost înaintat Curţii de la Viena un Memorandum, ce analiza în mod
cuprinzător situaţia românilor din Austro – Ungaria, dezvăluind inumanele abuzuri şi
silnicii ale guvernanţilor. Oficialităţile ungare au întemeiat un proces fruntaşilor
Partidului Naţional Român la Cluj, finalizat cu condamnarea acestora. Dar această
mişcare memorandistă a pus într-o lumină vie întreaga solidaritate a comunităţii
româneşti, forţa de afirmare asentimentelor sale identitare, maturitatea conştiinţei
naţionale. Etapele ulterioare ale mişcării memorandiste au fost, după un relativ reflux
al acesteia, etape de consolidare, de reorientare tactică spre activismul politic, de sporire
a capacităţii de afirmare şi a influenţei în mase a P. N. R. În acest sens, Conferinţa
naţională a partidului din 1905 a adoptat noul program care înscrie revendicări într-o
formulare clară şi fermă, precum:recunoaşterea individualităţii politice a naţiunii
române şi asigurarea dezvoltării sale etnice şi constituţionale, aplicarea în practică a
legii cu privire la egala îndreptatire a naţiunilor asuprite în folosirea limbii materne în
administraţie, justiţie, şcoală, armată, vot universal, libertatea presei etc. De acum
toate bătăliile politice purtate de reprezentanţii P.N.R. în Parlamentul de la Budapesta
sau în afara lui se revendicau de la acest program. Activitatea deputaţilor a fost dublată
şi de raţiuni populare contra legilor tot mai opresive ale guvernanţilor. După
declanşarea primei conflagraţii mondiale, Partidul Naţional Român şi-a suspendat
activitatea nevrând să se angajeze faţă de autorităţile dublei monarhii. În condiţiile
iminentei prăbuşiri a Imperiului austro-ungar la 12 octombrie 1918, Comitetul Executiv
al partidului, întrunit la Oradea, a adoptat Declaraţia care proclama dreptul la
autodeterminare al naţiunii române şi necesitatea convocării unei Adunări Naţionale
care să hotărască viitorul Transilvaniei, declaraţie expusă de Al. Vaida-Voievod în
Parlamentul de la Budapesta la 18 octombrie. Constituirea Consiliului Naţional Român
Central la 12 noiembrie, format dintr-un număr egal de reprezentanţi ai Partidului
Naţional Român şi ai Partidului Social – Democrat, marca momentul decisiv al trecerii
la pregătirea sub toate aspectele a Marii Adunări Naţionale de la Alba- Iulia de la 1
Decembrie 1918, ce va consfinţi actul Marii Uniri.
2. Partidul Naţional Român din Bucovina
Partidul Naţional Român din Bucovina a fost înfiintat la 7 martie 1892. Preşedinţii
partidului au fost: Iancu Zota (1893-1896), Varteres Pruncul (1896-1897), Iancu Lupul
(1897-1899), George Popovici (1900), Iancu Flandor (1908-1910). În rândul membrilor
marcanţi se aflau: Modest Grigorcea, Constantin Isopescu, Victor Stârcea, Valeriu
Bodnărescu, Constantin Morariu. Organele centrale de presă au fost: „Gazeta
112
Bucovinei” (14 mai 1891 – 6 aprilie 1897), „Patria” (14 iulie 1897 – 21 aprilie 1900),
„Deşteptarea” (2 septembrie 1900 – noiembrie 1904), „Apărarea naţională” (17
octombrie 1906 – 29 septembrie 1908), „Românul” (16 octombrie 1908 – 4 februarie
1909), „Patria” (7 februarie 1909 – 27 noiembrie 1910), „Viaţa nouă” (6 ianuarie 1912
– august 1914). Partidul Naţional din Bucovina se declara ca reprezentant al tuturor
categoriilor de români. Doctrinar pleda pentru „menţinerea autonomiei Bucovinei” şi
pentru „individualitatea ei istorică şi politică”, pentru autonomia Bisericii Ortodoxe,
dezvoltarea învatamântului în limba română, folosirea limbii române în administraţie şi
organele judecătoreşti ş.a. Acest program a fost reluat şi înnoit în mai multe rânduri şi
îmbogatit în tot cursul activităţii practice a deputaţilor români în Parlamentul de la
Viena, în presă şi în întruniri politice. Un succes important a fost dobândit, imediat
după
înfiintarea partidului, la alegerile pentru Dieta Bucovinei, când românii au obţinut mai
mult de o treime din mandate. Aceasta le-a permis să acţioneze mai organizat în cadrul
„Clubului naţional” pentru promovarea programului adoptat. Curând aveau să apară şi
nemulţumiri în rândurile partidului, tinerii politicieni, considerând că activitatea
conducătorilor este lipsită de energie, au creat un nou partid cu tendinţe radicale, ce îsi
propunea să aşeze „politica partidului nostru pe baze adevărat naţionale”. Autorităţile
austriece adoptă mă-suri aspre în primăvara anului 1899, împotriva românilor,
concretizate în expulzări, restrângerea libertăţii presei, pedepse împotriva studenţilor ş.
a. Dar în august 1900, într-o mare adunare populară la Cernăuţi, gruparea „românilor
tineri” au pus bazele Partidului Poporal Naţional Român din Bucovina, care în fond
continua activitatea vechiului partid. Acum, se afirmă în rândul deputaţilor din Dietă,
Iancu Flandor care formulează critici aspre la adresa guvernului Bucovinei, pentru
starea economică şi socială grea, ca şi pentru politica de deznaţionalizare. În anii
următori partidul trece prin situaţii dificile şi este înfrânt în alegerile din 1904, an în
care se şi autodizolvă. În octombrie 1908 se constituie Partidul Creştin Social Român
din Bucovina în fruntea căruia este chemat Iancu Flandor. La începutul anului următor,
acest partid îsi reia numele iniţial de Partidul Naţional Român din Bucovina. Este anul
în care deputaţii reuşesc să obţină înfiintarea unei catedre de istorie naţională la
Universitatea din Cernăuţi, al cărei prim titular ajunge istoricul Ion Nistor. Nu vor lipsi
disensiunile politice, în anii următori, care uneori aveau să aducă şi divizări de poziţii
orientativ-doctrinare: naţională, democratică şi conservatoare. Dar acestea vor fi
depăşite şi partidul avea să- şi menţină unitatea şi să acţioneze în interesul românilor
până în august 1914 când îsi înceteaza activitatea ca urmare a izbucnirii marii
conflagraţii mondiale.
3. Partidul Naţional Moldovenesc
Partidul Naţional Moldovenesc a fost înfiintat la 3 aprilie 1917, la Chişinău.
Preşedintele activ a fost Pavel Gore, iar preşedintele de onoare Vasile Stroescu. Printre
membrii marcanţi s-au aflat: Pantelemon Halippa, Ioan Pelivan, Teofil Iancu, Ion
113
Buzdugan. Organul central de presă a fost „Cuvântul moldovenesc” (martie 1917 –
martie 1918).
Se cuvine a aminti că Basarabia a fost cea mai vitregită parte a spaţiului istoric
românesc. Viaţa naţională, aproape stinsă în exterior datorită autocratismului rusesc,
crunt şi intolerant, la orice manifestare a libertăţii, se păstra totuşi vie în afundurile
sufleteşti ale românilor basarabeni. Scânteile ei s-au aprins o vreme în anii de intense
frământări ai revoluţiei din 1905-1907 din Rusia. Activitatea publicistică, formele de
manifestare culturală şi religioasă, închegarea unor tendinţe politice şi a unor proiecte
de acţiune vădeau că sub învelisul tăcerii se păstrau vii potenţialităţile unei mişcări
apte să asigure resurecţia vieţii naţionale. Un deceniu mai târziu, în volbura
evenimentelor revoluţionare din Rusia anului 1917, la Chişinău a putut să se nască
acest partid cu un nucleu de intelectuali, la care s-au alăturat oameni din toate
categoriile; de la proprietari până la studenţi şi militari. Deşi nu dispunea de o
organizare bine conturată, Partidul Naţional Moldove-nesc a acţionat cu succes în
direcţia imprimării unei orientări naţionale revoluţiei din Basarabia în anii 1917-1918,
pornind de la ideea că cea dintâi şi cea mai importantă cucerire a revoluţiei ruse era
eliberarea popoarelor de sub dominaţia cruntă a Rusiei ţariste. Revendicările sociale
înscrise în program erau condiţionate în mod firesc de cele cu caracter naţional în care
la loc de frunte era „dobândirea celei mai
largi autonomii administrative, judecătoreşti, bisericeşti, şcolare şi economice
aBasarabiei”. Toate legile privind Basarabia urmau să fie întocmite şi aprobate de
Sfatul Ţării, în concordanţă cu tradiţiile locale. Se prevedea introducerea limbii române
în şcoală, autonomia bisericii şi ţinerea slujbei în limba română, efectuarea serviciului
militar în interiorul Basarabiei, formarea de funcţiuni de stat din „sânul poporului şi în
limba poporului”.
În anul 1917 şi începutul lui 1918, Partidul Naţional Moldovenesc a fost
iniţiatorul şi organizatorul primelor congrese ale ostaşilor, învatatorilor, preoţilor,
studenţilor, al cursurilor de învatatori în limba română, al introducerii alfabetului latin.
Toate aceste măsuri au creat cadrul favorabil desfăşurării evenimentelor din Basarabia
care au culminat cu decizia luată de Sfatul Ţării, ca organ reprezentativ de unire cu ţara
la 27 martie 1918.
Structurile politice care s-au afirmat în epoca modernă, de la primele grupări
închegate la începutul secolului al XIX-lea, până la partidele guvernamentale,
parlamentare sau aflate sub opresiune străină, din preajma primei mari conflagraţii
mondiale, au oferit oamenilor politici şi în general intelectualilor de cele mai diverse
opinii şi tendinţe cadrul de susţinere şi promovare a unor idei, programe în slujba
progresului continuu al societăţii româneşti, a cărei primă cerinţă era desăvârşirea
unităţii naţionale.

11.5. PERIOADA INTERBELICĂ


114
Odatã cu încheierea primului rãzboi mondial , dupã Marea Unire de la 1 decembrie 1918
si cu recunoasterea României Mari primul val al democratizãrii cuprinde si România.
Partidul Tãrãnesc condus de Ion Mihalache se unifica cu Partidul National din
Transilvania condus de Iuliu Maniu formând unul din cele mai puternice partide politice
ale Romanei interbelice . Partidul Conservator dispare dupã scena politica a României
începând cu 1920, dar Partidul Liberal se consolideazã in ciuda sciziunilor care nu iartã
nici acest partid. Viata politica romaneasca in perioada interbelicã este destul de
frãmântata: guvernele se schimba cu repeziciune, au loc remanieri guvernamentale,
coalitiile nu rezista, dar România din punct de vedere economic prosperã, legitimitatea
partidelor aflate la guvernare era datã de celelalte caracteristici ale unui stat democratic.
Doar dupã venirea lui Carol II la conducerea tãrii partidul lui Goga este cel care
formeazã un guvern fãrã ca acest partid sã fi câstigat alegerile.
Dictatura regala instituita in 1938 avea sa punã capãt scurtei perioade democratice din
România. Declansarea celui de al doilea rãzboi mondial va duce România initial in
tabãra Germaniei, Italiei si Japoniei. Dupã actul de la 23 august România participa
alãturi de puterile aliate la înfrângerea Germaniei, insa sub presiunea URSS se
instaureazã un regim ilegitim in România.
Partidul National Liberal Reprezenta interesele burgheziei industriei
si financiare;La conducerea partidului s-a aflat I. C. Bratianu (1909-
1927) Vintila I. C. Bratianu (1927-1930), I. G. Duca (1930-
1933),Constantin I. C. Bratianu (1934-1947). Programul partidului preconiza
infaptuire reformei agrare si electorale,adoptare Constitutiei si promovare in domeniul
economic al politicii "prin noi insine" Activitatea Guvernamentala a PNL din
perioada interbelica cuprinde 3 perioade:

a) decembrie 1922- septembrie 1919 - reforme agrara


• unificarea administrativa.

b) ianuarie 1922- noiembrie 1928


Perioada cunoscuta sub numele de "decada bratienista" pentru
rolul pe care l-a avut I. C. Bratianu si P. N. L in viata politica. In
aceasta perioada a avut loc incoronarea de la Alba- Iulia(1922),
adoptarea Constitutiei(1923) si a legi administratiei(1925).
CONSTITUTIA din 1923 A fost elaborata in timpul guvernari
liberale si adoptata la 28 martie 1923;
Principiile sustinute erau:
• Suveranitatea nationala- Romania era declarata stat national unitar si indivizibil,
teritoriul ei fiind inalienabil.
• Separarea puterilor in stat:
115
• puterea executiva;
• puterea legilativa;
• puterea judecatoreasca
• functia sociala a proprietati
• libertatile individuale erau garantate fara deosebire de origine etnica, limba sau
religie.
• In 1926 liberali au votat "legea electorala". Aplicand "prin noi insine " in 1925
liberali au votat legea monelor prin care se limita patrunderea capitalului strain.
I. C. Bratianu a exercitat o mare influenta asupra regelui Ferdinand. Prin moarte
lui partidul pierdea putere pe care o avusese pana atunci. In 1930, cu ocazia
intoarceri lui Carol al doilea, patridul cunoaste schimbarea;

c) Noiembrie 1933- decembrie 1937


Guvernul Gh. Tatarescu se va afla sub semnul politici autoritare a lui Carol. La alegerile
din 1937, P. N. L. nu a reusit sa obtina 40% din voturi. Ca si in cazul PNT, activitatea
PNL a fost suspendata în timpul dictaturii lui Carol al II-lea, a statului national-legionar
si a dictaturii militare instauratã de Ion Antonescu., Dupã instaurarea regimului
comunist, si fruntasii PNL au fost supusi unui regim de represiune, mii de liberali fiind
aruncati în închisori si lagãre comuniste.
PNŢ. La 3 martie 1923 s-a ajuns la realizarea unei înţelegeri între
Partidul Naţional şi cel Ţărănesc pe baza căruia cele două partide
constituiau Opoziţia Unită, cu o platformă care includea, printre altele:
statornicirea unei vieţi constituţionale reale; combaterea hotărârii
guvernului liberal de a impune, prin parlamentul existent (care avea o
majoritate liberală zdrobitoare) o nouă Constituţie; lupta împotriva
guvernului Brătianu etc. Lupta celor două partide nu a reuşit însă să
împiedice adoptarea Constituţiei din 1923. La 10 februarie 1924,
Partidul Ţărănesc a adresat partidelor din opoziţie o scrisoare prin care
propunea crearea unui front unit, pe baza unei platforme care includea,
între altele: împiedicarea guvernului de a realiza „legiuirile de aplicare a
Constituţiunii sale şi a legilor de acaparare a avuţiilor statului”;
răsturnarea guvernului liberal, stabilirea unui regim legal şi
constituţional; anularea legislaţiei liberale [1]. Singurul partid care a
răspuns apelului a fost Partidul Naţional. La începutul lunii mai 1924
între Vasile Goldiş, Iuliu Maniu şi Constantin Stere au început tratativele
în vedere fuziunii, pe baza unui program în zece puncte alcătuit de
Stere. Acordul de fuziune a fost semnat în iunie 1924 de Maniu şi
Mihalache şi prevedea repartizarea unui număr egal de posturi între
cele două partide în conducerea acestuia, preşedinţia urmând a fi
116
preluată de Iuliu Maniu. Cu toate acestea, fuziunea a eşuat, datorită
unei serii de neînţelegeri de ordin programatic, dar şi a dezacordului în
privinţa componenţei Delegaţiei Permanente a Partidului şi în special, a
refuzului naţionalilor de a accepta prezenţa lui Constantin Stere în acest
organism. Cele două partide s-au prezentat totuşi cartelate la alegerile
pentru Camerele Agricole din 25 august 1925, reuşind cu această
ocazie să învingă pe candidaţii PNL. După aceasta, la sfârşitul anului
1925 s-a încheiat un acord de guvernare, iar la începutul anului 1926, în
contextul în care mandatul de guvernare a patru ani al PNL era pe cale
să expire, alianţa naţional-ţărănistă era pe cale să preia guvernarea.
Regele Ferdinand a preferat însă să numească în funcţia de prim-
ministru pe Alexandru Averescu, care se bucura şi de încrederea
liderului liberal, Ion I. C. Brătianu.
În urma unor tratative „cu uşile închise”, în septembrie 1926 s-a
încheiat un nou acord de fuziune între Maniu şi Mihalache. Nicolae Iorga
a respins cu tărie fuziunea, demisionând din Partidul Naţional. La 10
octombrie 1926, congresele celor două partide au aprobat în mod
simultan fuziunea celor două partide, noul organism politic urmând să
poarte denumirea de Partidul Naţional-Ţărănesc
Lupta pentru preluarea puterii (1926-1928)
În epoca de constituire a PNŢ viaţa politică internă a României era
dominată de Partidul Naţional Liberal şi de liderul necontestat al
acestuia, Ion I. C. Brătianu. Un factor suplimentar, care va marca
evoluţiile politice în următorii ani era criza dinastică declanşată de
renunţarea principelui Carol la drepturile sale la tron. Lucrurile s-au
agravat odată cu decesul, în anul 1927 a regelui Ferdinand şi apoi, la
câteva luni după aceea, în noiembrie, cel al lui Ion I.C. Brătianu. În luna
decembrie 1927, PNŢ a declanşat o adevărată campanie de răsturnare
a guvernului, condus acum de Vintilă Brătianu, mizând pe organizarea
unor adunări şi demonstraţii de masă. Punctul culminant al acestei
tactici a fost adunarea naţională de la Alba-Iulia din 6 mai 1928, la care
au luat parte circa 100.000 de oameni şi la care se pare că se aştepta să
aibă loc întoarcerea în ţară a lui Carol. Acesta din urmă a fost însă
împiedicat de autorităţile engleze să decoleze spre România [2].
Moţiunea adoptată de adunare solicita demisia guvernului liberal şi
instalarea imediată a unui guvern naţional-ţărănist. Regenţa nu a dat
însă curs acestei cereri, astfel că PNŢ a hotărât constituirea unui
parlament, care să funcţioneze paralel cu cel existent. În urma
eşecurilor de a obţine un împrumut extern destinat să stabilizeze
moneda naţională, la 3 noiembrie 1928, Vintilă Brătianu a prezentat
117
demisia guvernului său. După consultări politice cu liderii vremii, la 8
noiembrie 1928, Regenţa a încredinţat mandatul de formare a
guvernului lui Iuliu Maniu.
Prima guvernare (1928-1931)
Primul guvern naţional-ţărănist a depus jurământul la 10 noiembrie
1928. Alegerile din decembrie 1928 au adus victoria PNŢ, care a
câştigat 77,76% din voturi şi 348 de mandat de deputat. Preşedinţia
Consiliului de Miniştri a fost păstrată de Iuliu Maniu. La 7 octombrie
1929 a încetat din viaţă Gheorghe Buzdugan, membru al Regenţei. Sub
influenţa lui Iuliu Maniu, Parlamentul l-a ales ca înlocuitor pe Constantin
Sărăţeanu, consilier la Curtea de Casaţie, un personaj şters, a cărui
alegere a contribuit la scăderea prestigiului Regenţei . Pe acest fond, la
6 iunie 1930, Carol s-a reîntors în ţară. Iuliu Maniu i-a oferit acestuia
intrarea în Regenţă, sub condiţia de a-şi relua căsătoria cu principesa
Elena şi a renunţa la legătura cu Elena Lupescu şi a solicitat
angajamentul lui Carol de a respecta regimul constituţional. Neobţinând
acceptarea lui Carol, dar abţinându-se de la luarea măsurilor legale la
care era îndreptăţit (respectiv expulzarea lui Carol) Maniu a demisionat
în seara zilei de 7 iunie, când s-a format un nou guvern PNŢ condus de
Gheorghe Gh. Mironescu, care a organizat preluarea tronului de către
Carol, la 8 iunie 1930. Ulterior, la 13 iunie, Carol l-a numit din nou pe
Maniu în funcţia de prim-ministru. La 12 august 1930 sosea în ţară şi
Elena Lupescu; episodul avea să fie punctul declanşator al unei ostilităţi
profunde între Maniu şi aşa-numita „camarilă regală” adunată în jurul
acesteia, care avea să dureze până la abdicarea lui Carol în 1940. La 8
octombrie 1930, Maniu a demisionat din nou, invocând starea sa de
sănătate. Prim-ministru a fost numit din nou Gheorghe Gh. Mironescu.
Acesta a demisionat la data de 4 aprilie 1931, în urma unei crize de
guvern provocate de Mihail Manoilescu, moment care marchează finalul
primei guvernări naţional-ţărăniste. Guvernul PNŢ a contractat o serie
de împrumuturi externe, pe baza cărora s-a trecut la stabilizarea
monetară a leului, a cărui greutate în aur a fost scăzută de circa 32 de
ori faţă de anul 1892, precum şi la convertibilitatea deplină a monedei
naţionale. În acest context, s-au acordat o serie de monopoluri pe
termen lung unor firme străine – monopolul chibriturilor a fost
încredinţat firmei suedeze Svenska Tänsticks Aktiebolaget, telefoanele
au fost concesionate către International Telephone and Telegraph
Corporation (S.U.A.) etc. La 16 martie 1929 s-a publicat legea pentru
organizarea şi administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor
publice. Legea prevedea că toate concesiunile urmau a se face prin
118
licitaţie publică; pe baza legii s-au constituit regii autonome în domeniul
căilor ferate, telecomunicaţiilor, petrolului, gazului metan etc. Alte
măsuri legislative importante au privit cooperaţia, vânzarea pe credit a
maşinilor industriale, organizarea Creditului Funciar Rural şi a Creditului
Agricol, ameliorarea terenurilor degradate, adoptarea unui nou tarif
vamal, iniţierea unui vast program de modernizare a drumurilor,
reglementarea circulaţiei pământurilor cultivabile (prin care se stabilea
o limită de 25 ha de familie pentru dobânditorii de teren cultivabil, care
nu puteau fi decât cetăţeni români, care să fie agricultori), reprimarea
cametei, introducerea contractului colectiv de muncă (lege prin care se
introducea, pentru prima dată, concediul de odihnă plătit de 7-30 de zile
pe an), reorganizarea administrativă a ţării etc. Guvernele PNŢ au fost
însă nevoite să opereze într-un context economic dificil, dominat de
marea criză economică începută în anul 1929. Preţul petrolului şi al
produselor agricole (principalele mărfuri de export ale României) a
scăzut dramatic, ajungându-se ca, în ciuda dublării sau triplării
producţiei şi a exporturilor sumele încasate să fie mai scăzute.
Conjunctura economică dificilă a obligat guvernul să înceapă aplicarea
„curbelor de sacrificiu”; prima dintre acestea s-a aplicat de la 1 ianuarie
1931 şi a constat în scăderea salariilor tuturor funcţionarilor publici cu
circa 10-25%
În opoziţie (1931-1932)
La 18 aprilie 1931 s-a constituit un guvern de uniune naţională, în fapt
un guvern de tehnicieni, condus de Nicolae Iorga, care a dizolvat
Parlamentul şi a convocat noi alegeri parlamentare, la care PNŢ s-a
clasat pe locul al doilea. În contextul în care liderii PNŢ erau acuzaţi că s-
ar fi îmbogăţit pe căi necinstite, Ion Mihalache a depus un proiect de
lege privind controlul averii tuturor funcţionarilor publici şi demnitarilor
de după 1914 şi pentru apărare onoarei. Averea care nu putea fi
justificată, urma a fi confiscată de către stat. Proiectul nu a trecut însă
de comisiile tehnice ale Parlamentului.
A doua guvernare
Lipsit de sprijinul unui partid politic puternic, Iorga a prezentat demisia
guvernului la 31 mai 1932, răspunderea formării unui nou cabinet
fiindu-i încredinţată lui Alexandru Vaida-Voievod. Alexandru Vaida-
Voievod Guvernul Vaida-Voievod, instalat la 6 iunie 1932 a avut ca
primă misiune organizarea de noi alegeri, care au fost câştigate, la
limită, de PNŢ. Legislaţia promovată de guvern a dus la scăderea
impozitelor (de exemplu impozitul profesional, pentru avocaţi, medici,
ingineri ş.a. se reducea de la 8% la 6%, iar impozitul agricol scădea cu
119
50% etc.). În timpul acestei guvernări s-a adoptat şi legea controlului
averii funcţionarilor publici; controlul averii se făcea de către magistraţi,
la sesizarea oricărei persoane care avea indicii care justificau bănuiala
unor activităţi ilicite; în cazul în care averea era nejustificată, se aplica
un impozit de 90%; în cazul în care cel controlat îşi justifica averea însă,
denunţătorul putea fi pedepsit cu închisoare până la un an. Vaida şi-a
depus mandatul la 17 octombrie 1932, mandatul de prim-ministru fiind
preluat, pentru ultima dată, de Iuliu Maniu. Cea mai importantă măsură
luată de Guvern a fost introducerea contingentărilor la import, prin care
se stabileau cote de import la o scară largă de produse, în scopul
protecţiei producţiei naţionale. Aceasta marca practic renunţarea PNŢ
la politica „porţilor deschise”, care fusese pilonul viziunii economice
naţional-ţărăniste. În urma unui conflict declanşat de dorinţa lui Ion
Mihalache de a înlocui pe Gabriel Marinescu din funcţie de prefect al
poliţiei capitalei (care fusese numit însă de Carol), Maniu şi-a prezentat
demisia la 12 ianuarie 1933, când Alexandru Vaida-Voievod a fost numit
din nou prim-ministru. Ulterior, la 2 aprilie, Maniu avea să demisioneze
şi din funcţia de preşedinte al partidului, care a fost preluată tot de
Vaida. Noul guvern Vaida a operat într-o conjunctură dificilă. În februarie
1933, a fost nevoit să recurgă la forţă pentru reprimarea grevelor
muncitorilor de la „Atelierele Griviţa”, introducându-se starea de asediu.
Printre măsurile legislative ale guvernului PNŢ s-au numărat legea
pentru unificarea asigurărilor sociale, înfiinţarea jurisdicţiei muncii,
înfiinţarea impozitului pe venitul global etc. Confruntat cu
nemulţumirea regelui Carol şi cu agitaţia liberalilor, guvernul Vaida a
demisionat la 9 noiembrie 1933.
Din nou în opoziţie (1933-1938)
După pierderea puterii, Vaida-Voievod a demisionat şi din funcţia de
preşedinte al partidului, funcţie preluată de Ion Mihalache, la 21
noiembrie 1933. Perioada a fost marcată de opoziţia PNŢ la tendinţele
autoritare ale regelui Carol, la care acesta era îndemnat de camarila
polarizată în jurul său şi al Elenei Lupescu. În 1935, nu fără amestecul
lui Carol, Vaida-Voievod a decis să părăsească PNŢ, înfiinţând Frontul
Românesc. La demisia guvernului PNL condus de Gheorghe Tătărescu,
în noiembrie 1937, mandatul de premier i-a fost acordat lui Ion
Mihalache, dar numai cu condiţia ca acesta să ajungă la o înţelegere cu
Vaida, care avea sprijinul lui Carol. Mihalache a resppins însă
propunerea, renunţând la singura posibilitate din viaţa sa de a deveni
şef de guvern. În aceste condiţii, Tătărescu a primit un nou mandat de
prim-ministru, iar Mihalache a renunţat la funcţia de preşedinte al
120
partidului în favoarea lui Maniu, cu cuvintele „d-le Maniu ia comanda şi
dă porunca” Campania electorală care a urmat a fost una dintre cele
mai virulente, plasându-se sub spectrul ascensiunii partidelor
naţionaliste, de extremă dreaptă, şi al tendinţelor de instaurare a
dictaturii regale[6]. PNŢ a încheiat, la 25 noiembrie 1937 un pact de
neagresiune electorală cu PNL (Gheorghe Brătianu)şi Garda de Fier, un
act controversat, dar care a fost justificat de Maniu ca intenţie de a
realiza o platformă împotriva instaurării regimului de dictatură regală.
Alegerile nu au dat câştig de cauză nici unui partid, ceea ce a permis lui
Carol să numească prim-ministru pe Octavian Goga, conducător al
Partidului Naţional Creştin, formaţiune politică de dreapta, clasată însă
pe locul 4 la alegeri. Unii lideri ţărănişti (printre care Armand Călinescu)
au acceptat să facă parte din guvernul Goga, motiv pentru care au fost
excluşi din PNŢ. Un efect neaşteptat a fost însă înscrierea în partid a lui
Nicolae Titulescu, precum şi a colaboratorilor acestuia. La 10 februarie
1938 însă, regele obţine demisia lui Goga şi decide instaurarea
regimului de dictatură regală, consacrat la nivel legislativ de Constituţia
din 1938, adoptată prin plebiscit la 27 februarie 1938.
Perioada suprimării partidelor politice (1938-1944).
La 30 martie 1938 se adoptă un decret-lege prin care toate partidele
politice au fost dizolvate. Deşi dizolvat în mod formal şi pus în
incapacitate de a mai recurge la manifestări publice, PNŢ a continuat să
aibă o viaţă internă de organizaţie. Multe din publicaţiile naţional-
ţărăniste au continuat să apară („Dreptatea”, până la 29 iunie 1938,
„Ţărănismul”, până ianuarie 1940 etc.). Poziţia partidului era exprimată
prin memorii adresate lui Carol. După abdicarea acestuia, la 6
septembrie 1940, conducerea partidului, reprezentată de Maniu, şi-a
exprimat punctele de vedere cu privire la conducerea ţării prin memorii
care au fost adresate lui Ion Antonescu. Măsurile de represiune
împotriva membrilor PNŢ au existat, dar au fost departe de amploarea
pe care aveau să o atingă după instalarea regimului comunist în
România. Astfel, o serie de fruntaşi ai partidului, printre care Virgil
Madgearu (care a fost asasinat în cele din urmă de legionari în
noiembrie 1940), Ilie Lazăr, Aurel Leucuţia, Corneliu Coposu au avut a
înfrunta, în timpul dictaturii regale, măsuri de tipul domiciliului
obligatoriu, închisoare sau lagăre de internare. Iuliu Maniu şi Ion
Mihalache au fost solicitaţi să participe le cele două consilii de coroană
din 29-30, respectiv 30-31 august 1940 în care s-a dezbătut atitudinea
României faţă de Dictatul de la Viena, ocazie cu care s-au opus cedării
fără luptă a Transilvaniei de Nord. Iuliu Maniu a trimis cu aceeaşi ocazie
121
telegrame de protest lui Hitler şi Mussolini. În condiţiile în care Carol a
fost nevoit să abdice, iar puterea a fost preluată de Ion Antonescu, Iuliu
Maniu a fost rezervat faţă de dorinţa acestuia ca PNŢ să participe la
noul guvern. PNŢ a salutat intrarea României în războiul împotriva
URSS, dar nu a fost de acord cu participarea la război peste râul Nistru.
Pe măsură ce situaţia frontului din est se înrăutăţea, ajungându-se ca, la
începutul anului 1944 trupele sovietice să ajungă pe teritoriul
românesc, Maniu şi-a sporit insistenţele pentru ca Antonescu să încheie
un armistiţiu cu puterile aliate. Armistiţiul era însă dificil, dat fiind că
aliaţii impuseseră formula capitulării necondiţionate pentru toţi sateliţii
Germaniei; astfel, Antonescu a refuzat propunerea sovietică de
armistiţiu din 12 aprilie 1944, care era formulată pe această bază. PNŢ
s-a orientat spre o colaborare cu PNL, Partidul Social Democrat şi
Partidul Comunist Român, care, deşi nu avea o bază de mase
considerabilă, era văzut totuşi ca un aliat util pentru câştigarea
bunăvoinţei URSS. Astfel s-a constituit Blocul Naţional Democrat, care
avea să joace un rol important în pregătirea înlăturării lui Ion
Antonescu. Iuliu Maniu a continuat totuşi până în ultimul moment
eforturile de a-l determina pe Antonescu să încheie el armistiţiul. În
seara zilei de 22 august 1944, Ion Mihalache s-a deplasat în acest scop
la Snagov, la reşedinţa mareşalului; acesta, deşi realiza că Germania
pierde războiul îşi rezerva dreptul de a decide singur momentul
încheierii armistiţiului . A doua zi, la 23 august, dimineaţa, Antonescu a
solicitat totuşi un asentiment scris al opoziţiei pentru încheierea
armistiţiului, bază pe care ar fi putut semna armistiţiul în condiţiilor
propuse de Aliaţi[7]. Acest lucru nu s-a întâmplat însă până în după-
amiaza zilei, când Antonescu a fost arestat. Imediat, s-a constituit un
nou guvern, condus de generalul Constantin Sănătescu, în care au
intrat ca miniştri fără portofoliu personalităţi desemnate de cele patru
partide din Blocul Naţional Democrat, printre care şi Iuliu Maniu din
partea PNŢ.
Crepusculul activităţii politice a PNŢ (1944-1947)
La presiunile SUA şi ale Marii Britanii, s-a acceptat ca guvernul Groza să
includă, la 7 ianuarie 1946, şi reprezentanţi ai PNL şi PNŢ. La 31 august
1944 a fost repusă parţial în vigoare Constituţia din 1923, ceea ce a
permis reluarea legală a activităţii PNŢ. Perioada următoare a fost
dominată de lupta împotriva instaurării regimului comunist în România
şi salvarea libertăţilor democratice puse în pericol de instaurarea, cu
sprijin sovietic, a guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945. Ele s-au
încheiat cu victoria Blocului Partidelor Democrate, condus de comunişti,
122
care au obţinut conform numărătorii oficiale, 68,62% din voturi,
rezultate însă care, potrivit opiniei majorităţii istoricilor nu reflectă
rezultatele reale, fiind falsificate. Alegerile programate pentru
noiembrie 1946 aveau să fie decisive pentru viitorul ţării. În condiţiile în
care activitatea oficială a PNŢ era tot mai dificilă, conducerea partidului
a luat hotărârea ca o parte din liderii partidului să plece în străinătate
pentru a-şi desfălura activitatea în mod liber. La 14 iulie 1947 la
Tămădău însă, Ion Mihalache (atunci vicepreşedinte al partidului,
Nicolae Penescu (secretar general al partidului), Nicolae Carandino
(directorul ziarului „Dreptatea”) şi Ilie Lazăr (membru în Delegaţia
Permanentă) au fost arestaţi. Represiunea care a urmat împotriva PNŢ a
fost extrem de virulentă. La 19 iulie, Adunarea Deputaţilor a hotărât
ridicarea imunităţii tuturor parlamentarilor ţărănişti, iar la 29 iulie
guvernul decidea dizolvarea partidului. A urmat arestarea
conducătorilor PNŢ, trimiterea lor în judecată şi condamnarea acestora
pentru „complot împotriva guvernului legal al ţării”. Condamnările au
fost grele: Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost condamnaţi la închisoare
pe viaţă; alţi lideri ai partidului au primit şi ei pedepse grele.
Conducerea partidului a fost practic decapitată, PNŢ fiind pus în
imposibilitatea de a mai desfăşura activităţi importante până la
căderea regimului comunist.
Mişcarea Legionară. Legiunea Arhanghelului Mihail, numită
pe scurt Mişcarea Legionară, a fost o organizaţie ultranaţionalistă din
România interbelică. A fost creată la data de 24 iunie 1927 de către
Corneliu Zelea Codreanu. Organizaţia a avut un caracter mistic-religios,
violent[1] fascistoid, anticomunist, antisemit şi antimasonic. Co-fondatori
ai mişcării au fost, pe lângă Zelea-Codreanu, Ion Moţa, Radu Mironovici,
Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă. În anul 1930 Corneliu Zelea
Codreanu înfiinţează o organizaţie anexă a Mişcării Legionare, intitulată
Garda de Fier, organizaţie care să cuprindă în râdurile sale orice partid
sau grupare, indiferent de adversităţile politice, care doreşte să lupte
împotriva expansiunii comunismului din URSS. După aceasta Mişcarea
Legionară a fost denumită şi uneori Garda de Fier. Despre originile
mişcării, Neagu Djuvara scrie: "să nu credeţi, cum spun adversarii
Mişcării Legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului.
Mişcarea Legionară a fost o mişcare autohtonă, născută din grupări
studenţeşti anticomuniste". Legiunea nu a avut un program politic
oficial. În cuvintele lui Corneliu Zelea-Codreanu, "Ţara aceasta piere din
lipsă de oameni, nu din lipsă de programe. Aceasta este părerea
noastră."[4]. Pentru alegerile parlamentare din 1933, însă [...] "legionarii
123
s-au pregătit de alegerile din ţară cu un program atât de violent fascist,
antisemit si antioccidental, încât liberalul I. G. Duca, însărcinat de rege
să organizeze alegerile, a crezut de cuviinţă să interzică participarea la
alegeri a Gărzii de Fier". Membrii ML purtau uniforme verzi (ca simbol al
reînnoirii, de unde şi denumirea cămăşile verzi) şi se salutau folosind
salutul roman. Principalul simbol al mişcării a fost crucea triplă,
reprezentând o reţea de zăbrele de închisoare (simbolizând martiriul). I
se mai spunea "Crucea arhanghelului Mihail" Legiunea s-a diferenţiat de
mişcările fasciste ori fascistoide europene contemporane prin
importanţa pe care o acorda religiei, ortodoxiei creştine, precum şi prin
faptul că majoritatea susţinătorilor săi erau ţărani şi studenţi. Însă a
avut în comun cu diverse mişcări similare în comun recurgerea la
violenţă şi la asasinat politic. Cu Codreanu drept lider carismatic,
Legiunea s-a făcut cunoscută pentru propaganda sa de succes, inclusiv
o utilizare bună a spectacolului. Prin marşuri, procesiuni religioase,
"miracole", imnuri patriotice, muncă voluntară şi campanii caritabile în
zonele rurale, Legiunea îşi făcea cunoscută filosofia, care includea
anticomunismul, antisemitismul, antiliberalismul, antiparlamentarismul
şi se prezenta ca alternativă la celelalte partide, dispreţuite ca
formaţiuni politice corupte şi clientelare. Aidoma altor mişcări europene
fascistoide ale timpului, ML era antisemită şi susţinea teza existenţei
unei „agresiuni rabinice împotriva lumii creştine”, care ar fi luat forme
precum: francmasoneria, freudianismul, ateismul, marxismul,
bolşevismul, războiul civil din Spania. Din punctul de vedere al
membrilor mişcării, toate acestea ar fi avut drept scop subminarea
societăţii şi a naţiunii. La 10 decembrie 1933, prim-ministrul liberal Ion
Gheorghe Duca a scos Garda de Fier în afara legii. Membrii Gărzii au
ripostat la 29 decembrie prin asasinarea premierului Duca în gara din
Sinaia. În alegerile din 1937, Legiunea a fost al treilea partid după
Partidul Naţional-Liberal şi Partidul Naţional-Ţărănesc, obţinând 15,5%
din sufragii. Regele Carol al II-ea li se opunea legionarilor şi i-a ţinut în
afara guvernului până la abdicarea sa în vara anului 1940. La 15 aprilie a
fost promulgata o lege cu privire la "apararea ordini de stat". Conducatarii Garzi de Fier
- Corneliu Zelea Codreanu a fost arestat (condamnat la 10 ani de munca silnica pentru
inalta tradare) In luna noiembrie, Carol a avut o intalnire cu Hitle care i-a cerut sa-i
elibereze pe legionari si sa le acorde un loc important in viata politica;
C. Z. Codreanu impreuna cu 13 legionari au fost omorati în timpul unei aşa-zise
încercări de evadare în luna noiembrie a aceluiaşi an. După toate
probabilităţile, nu a existat o atare tentativă de evadare. Codreanu şi
ceilalţi legionari deţinuţi este foarte probabil să fi fost executaţi din
124
ordinul regelui Carol, poate şi ca reacţie la asasinarea unei rude a
politicianului Armand Călinescu. În martie 1939, un nou guvern a fost
format de Călinescu. Acesta a fost asasinat de legionari la 21
septembrie 1939, ca act de răzbunare pentru moartea lui Corneliu
Codreanu. În primul an al războiului, România a rămas neutră, dar în
urma realizării pactului Hitler-Stalin, zis şi pactul Ribbentrop-Molotov,
semnat la 23 august 1939, asigurările date României de Franţa şi Marea
Britanie nu mai valorau mult, apropierea de puterile Axei părea
inevitabilă.
La 4 septembrie 1940, Legiunea a încheiat o alianţă cu generalul Ion
Antonescu, pentru a forma un guvern al "Statului Naţional Legionar",
care l-a forţat pe Carol II să abdice în favoarea fiului său, voievodul
Mihai. Ajunsă la putere, Legiunea a promulgat legi antisemite foarte
dure şi a început o companie de pogromuri şi asasinate politice. Mai
mult de 60 de foşti demnitari au fost asasinaţi în penitenciarul de la
Jilava, iar Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu au fost asasinaţi fără să fi fost
arestaţi. În ianurie 1941, Antonescu a reuşit să zădărnicească o
încercare de lovitură de stat a legionarilor, Legiunea fiind scoasă de la
guvernare. Au urmat trei zile de război civil în Bucureşti, câştigat de
Antonescu, care se asigurase în prealabil de sprijinul Germaniei în
demersurile sale. Membrii Gărzii de Fier au pus la cale cel mai mare
pogrom din istoria Bucureştiului, în care au fost ucişi peste o sută de
evrei, iar zeci dintre aceştia au fost atârnaţi în cârlige la abator şi
mutilaţi într-o parodie macabră a tehnicilor de măcelărire a animalelor
în modul cuşer. Horia Sima şi alţi fruntaşi legionari s-au refugiat în
Germania (unde au fost cazaţi în lagărele de concentrare Buchenwald,
Dachau şi Rostock, Sima având însă libertate de mişcare), liderul
sindical Grozea în URSS[], iar mulţi alţii au fost închişi.

125
Partidul Comunist A fost infiintat in 1921 prin deprinderea gruparii
radicale din Partidul Socialist din Romania, in timpul Congresului
general al partidului desfasurat la Bucuresti. Noul partid s-a aflat la
Internationala Comunista ai 1923 si a adoptat teza cominternului, potrivit careia
Romania este un stat multinational si trebuie sa permita dreptul la auto determinare,
pana la separare. Conducerea comunista de la Moscova nu recunoaste unirea Basarabiei
cu Romania si a sustinut actiunile separatiste din sudul Basarabiei desfasurate in vara
anului 1934 la care au participat si membri PCR . Drept urmare, PCR va fi scos in
afara legii (pana la 23 august 1944). Structura etnica a partidului: romani,
maghiari, evrei, bulgari, rusi, ucrainieni. In ROMANIA, coalitia fortelor politice
care au rasturnat regimul maresalului Ion Antonescu n-a putut sa
supravietuiasca mai mult de cateva luni de zile. In octombrie s-a creat
Frontul National Democrat o trambulina de pe care comunistii vor
prelua puterea cu ajutorul Moscovei. Dupa scenariile care au functionat
si in alte tari de sub tutela Moscovei la sfarsitul lunii februarie
comunistii au trecut la asaltul asupra puterii organizand violente
manifestatii de strada. Lovitura impotriva guvernului N. Radescu a fost
dirijata de A.I. Vasinski care a sosit, pe 27 februarie, pe neasteptate la
Bucuresti. La inceputul lunii martie A. I. Vasinski a obligat pe regele
Mihai I sa "accepte" formarea unui guvern condus de Petru Groza
dominat de F.N.D. "Constituirea guvernului Groza a adus dupa sine
totala subordonare a fortelor de ordine fata de comunisti"(6; 53) fapt ce-
a usurat actiunea de eliminare a opozantilor din viata politica mai ales
dupa ce acesta a fost recunoscut si de occidentali. Alegerile desfasurate
la 19 noiembrie 1946 prin frauda au fost castigate de comunisti. La 30
decembrie 1947 prin abolirea monarhiei a fost inlaturat si ultimul
obstacol in calea desavarsirii dominatiei sovietice in Romania.
Alte Partide. Partidul Social Democrat. Cei care nu au acceptat transformarea in
partidul comunist si afilierea la Internationala Comunista au format federatia Partidelor
Socialiste in Romania. In 1927 aceasta organizatie sta la baza formari partidului social
condus de Constantin Titel Petrescu; La 14 noiembrie 1918, Constantin Titel Petrescu şi
alţi intelectuali sociali – democraţi scot gazeta “Trăiască socialismul”, devenită
imediat “Socialismul”. După doar trei săptămâni publicaţia este suspendată, deoarece
publicase manifestul – protest din aprilie, însa acestă măsură arbitrară a autorităţilor
provoacă greve de protest, paralizând Capitala, ceea ce a obligat revenirea asupra
interzicerii ziarului. Tipografii bucureşteni organizează la 13 decembrie 1918 o grevă
revendicând programul economic şi politic al social- democraţiei, precum ziua de
muncă de 8 ore, înlaturarea cenzurii, garantarea libertăţilor cetăţeneşti, etc. Guvernul,
confundând această demonstraţie paşnică cu răzmeriţele bolşevice din Rusia care se
extinseseră în Austro – Ungaria şi Germania, a trimis trupele de jandarmi să împrastie
126
pe grevişti. Rezultatul a fost dramatic, înregistrând sute de răniţi şi peste o sută de
morţi, devastarea sediilor PSD şi ale sindicatelor, arestări ilegale, maltratări de oameni
nevinovaţi. Ministrul de Interne, Mârzescu, încercând să-şi justifice ordinul dat forţelor
de ordine de a trage în plin, fără nici-un motiv, a declarat că grevişti erau aţâţaţi de
agenţi bolşevici. Nu era departe de adevăr, deoarece chiar cu o zi înainte, profitând de
grevă, un grup de anarhişti, oprise automobilul regal, strigându-i cu înversunare
monarhului, să abdice spre a proclama ei “republica”. De altfel, printre cele 52 de
persoane arestate sub învinuirea de “crimă contra siguranţei statului”, “complot contra
Statului” şi “provocare de rebeliune şi ofensă adusă M.S. Regelui” se aflau Alecu
Constantinescu, Jagues Konitz, Alexandru Bogdan şi I. S. Dimitriu într-adevăr
comunişti convinşi, infiltraţi în rândul social – democraţilor la ordinul bolşevicilor de
la Moscova. La procesul intentat acestora, pe banca apărării s-au aflat Constantin Titel
Petrescu , Constantin Mille, Radu Rosetti, Toma Dragu şi N. D. Cocea. La proces
Comisarul regal nu a putut aduce dovezi în sprijinul rechizitorului, spre a susţine
încadrarile juridice, decât împotriva agitatorilor comunişti, pe care Curtea Marţială i-a
condamnat la 5 ani închisoare. Ceilalţi au fost achitaţi. La începutul lunii februarie
1919, la Bucureşti au venit social – democraţii ardeleni Ion Fluieraş şi Iosif Jumanca,
miniştri în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, care s-au prezentat la regele Ferdinand
cerând-i cu insistenţă deschiderea sediilor PSD şi ale sindicatelor, libertatea întrunirilor
şi oprirea teroarei împotriva social – democraţilor. Regele şi primul ministru I.I.C.
Brătianu le-au satisfăcut cererile. Constantin Titel Petrescu este un precursor al
mişcării mondiale pentru apărarea drepturilor omului. De altfel, el este cel care a
susţinut, fără întrerupere, ca publicist, în zeci de articole, cerinţa respectării libertăţii
individuale, proprietăţii, dreptul la viaţă, muncă şi asociere, ca piloni ai democraţiei.
În anul 1923 iniţiază chiar constituirea “Ligii Drepturilor Omului”, la care aderă mari
personalităţi politice şi culturale ale ţării, printre care Grigore Iunian, Virgil Madgearu,
Dem Dobrescu, Radu Rosetti, Constantin Mille, dr. N. Lupu, C. Rădulescu Motru,
Victor Eftimiu. Liga a promovat numeroase acţiuni, a lansat apeluri şi manifeste,
activitatea sa ajungând, până la urmă să deranjeze guvernul autoritar al lui I.I.C.
Brătianu,care a dizolvat-o înainte de a demisiona, la cererea regelui Ferdinard. Pe
Brătianu îl irita mai ales articolele lui Constantin Titel Petrescu publicate în ziarele
“Lumea Nouă” şi “Socialismul” şi nu uita faptul că tocmai acesta îi chemase la
Bucureşti, în decenbrie 1918, pe Fluieraş şi Jumanca, punându-l într-o situaţie penibilă
în faţa regelui. De altfel, la începutul anului1925 sosise un bun prilej spre a-i riposta
gazetarului social – democrat într-o manieră brutală. Constantin Titel Petrescu, pe
atunci avocat şi redactor la ziarul “Socialismul” tocmai publicase un pamflet, sub
pseudonimul de Stockman, în care ironiza moravurile cazone din Armată. Ministrul de
Război se simte ofensat şi-l aduce pe autor în faţa Curţii Marţiale sub acuzaţia de
“ultraj adus armatei”. Cum era de aşteptat, magistraţii militari, aflaţi sub ordinea
Guvernului, l-au condamnat pe inculpat la un an închisoare şi 10.000 de lei amendă.
127
Trei luni a durat încarcerarea lui Constantin Titel Petrescu la Jilava, timp în care nu au
contenit protestele, inclusiv ale “Ligii Drepturilor Omului”, la care s-au asociat toate
ziarele de mare tiraj, cerând la unison respectarea drepturilor înscrise în Constituţia din
anul 1923, inclusiv a libertăţii de opinie, reîntronarea drepturilor cetăţeneşti. În această
atmosferă se judecă recursul făcut de Constantin Titel Petrescu la Curtea de Casaţie
Civilă, apărarea fiind susţinută de corifei ai Baroului bucureştean – profesorul
universitar G. Taşcă, Eduard Mirto, Dem Dobrescu, Grigore Trancu - Iaşi şi I. Gr.
Perieţeanu. Argumentul neconstituţionalităţii sancţiunii aplicate de Curtea Marţială
este admis, acuzatul fiind achitat. În iunie 1926, Federaţia Partidelor Socialiste din
România – FPSR decide convocarea unui Congres general pentru unificarea partidelor
de orientare social – democrată. Secretar al Biroului de organizare a Congresului a fost
ales Constantin Titel Petrescu. El va fi acela care la 7 mai 1927 va deschide lucrările
Congresului. După două zile de dezbateri s-a votat revenirea la vechea denumire
Partidul Social – Democrat şi s-a adoptat un program politic, în care se făcea o
categorică delimitare faţă de comunism şi care a rămas valabil timp de două decenii.
În Biroul Comitetului Executiv Central al PSD a fost ales ca secretar Constantin Titel
Petrescu, el rămânând de aici înainte în rândul conducerii partidului, avansând ulterior
în funcţie ca vicepreşedinte, preşedinte al Comitetului Executiv şi apoi preşedinte al
partidului, demnitate pe care o deţinut-o până la moarte. Ca reprezentant al social –
democraţilor din România, Constantin Titel Petrescu este prezent la congresele
internaţionale, printre care cele de la Paris, Bruxelles şi Viena, unde cuvântările sale
produc o vie impresie. El promovează idei novatoare, combătând teza “putreziciuni
capitalismului” vehiculată de marxism, arătând că realitatea o infirmă, capitalismul
fiind corespunzător necesităţilor economice şi sociale ale vremii, el putând fi remodelat
printr-o legislaţie corectă, fermă, elaborată de parlamente de orientare social –
democrată. Concepţiile liderului român au fost împartasite, de altfel, de Karl Kautsky şi
Otto Bauer, teoreticieni ai social – democraţiei internaţionale. Constantin Titel Petrescu
a susţinut şi necesitatea autonomiei naţional – culturale, prevăzută de altfel în
documentele Marii Unirii din 1918, ca şi cerinţa descentralizării administrative,
desfiinţarea armatei permanente alcătuită din recruţi neinstruiţi şi înlocuirea acesteia
cu trupe profesioniste, în timp de pace, reforma justiţiei şi abolirea pedepsei capitale,
întretinerea de către stat a tinerilor talentaţi, garantarea internaţională a drepturilor
omului, scutirea de impozit a salariilor mici etc. Constantin Titel Petrescu se apropie
astfel de ideile lui Eduard Bernstein, blamând legislaţia oprimantă, mergând pe modelul
compromisurilor şi dobândirea pe această cale a drepturilor cetăţeneşti. El contestă
schema revoluţiei care constituie obstacol al progresului social, pledând pentru
realizarea de aranjamente democratice pe plan economic şi social, durabile şi pozitive.
La începutul carierei politice Constantin Titel Petrescu, nu refuză multe teze marxiste,
cum ar fi lupta de clasă, dar o întelegea ca o formă democratică, parlamentară,
deschisă dialogului, nu legitimarea violenţei, forţei brutale sângeroase, propovăduite de
128
leninism şi stalinism. În felul acesta el se apropia mai mult de curentul social –
democrat reformist iniţiat de Leon Blum, care întrezarea soluţii dincolo de violenţă şi
marxism, pe cale parlamentară şi transformării societăţii prin reforme economice.
Astfel Constantin Titel Petrescu respinge “dictatura proletariatului”, proletariatul
rămânând în concepţia sa un mandatar al puterii în cadrul pluripartitismului, nu
“stăpânul” acesteia, acaparator al conducerii societăţii. Este deosebit de interesant de
văzut că această concepţie, dezvoltată de Constantin Titel Petrescu şi respectată de
social – democraţii români până în 1946, când s-a scindat partidul datorită manevrelor
comuniştilor, a fost adoptată la 2 iulie 1951 la congresul de la Frankfurt pe Main al
Internaţionalei Socialiste. Atunci s-au definit fundamentele social – democraţiei
moderne, actuale, blamând-se categoric doctrina marxistă şi forţarea istoriei prin
lovituri militare, sângeroase, de tip leninist. Din păcate, Constantin Titel Petrescu nu a
putut fi de faţă la triumful ideilor sale, el fiind deţinut în închisorile comuniste.
Problematica teoretică elaborată de Constantin Titel Petrescu a fost expusă, de altfel,
înca din toamna anului 1931 la Conferinţa Interparlamentară Socialistă care a avut loc
la Bucureşti, la care au participat, alături de români, delegaţi ai partidelor din Franţa,
Suedia, Germania, Cehoslovacia, Bulgaria, Finlanda, Belgia, Danemarca şi Estonia. Doi
ani mai târziu în mai 1933 are loc Congresul PSD, Constantin Titel Petrescu fiind reales
preşedinte al partidului, cu care prilej, in cuvântarea sa, se pronunţă vehement
împotriva regimului hitlerist, instaurat în Germanie doar cu câteva luni înainte. El a
întrevazut pericolul acestui regim antidemocratic, prin prisma încalcarii principiilor
social – democrate, reformiste, conţinute în discursurile sale, chiar dacă Hitler îsi
intitula partidul drept “naţional socialist”. Aprecire care s-a dovedit corectă în
derularea evenimentelor care au urmat. În aceiaşi ordine de idei, Constantin Titel
Petrescu a calificat mişcarea legionară ca o “trădare a românismului”, ţinând seama de
apropierea ei slugarnică faţă de nazism şi fascism.
Fin politician, Constantin Titel Petrescu luptă pentru unitatea social – democraţilor,
nu prin crearea de alianţe, federaţii sau combinaţii electorale, ci prin fuziuni fireşti. În
1937, convinge să revină în partid pe dizidenţii conduşi de doctorul L. Ghelerter,
desprinşi din PSD în 1928 datorită respingerii tezelor politice reformiste avansate de el
în congrese şi articole publicate în ziare. Un an doar după această reunificare, regele
Carol al II-lea instaurează dictatura sa personală, încercând să imite fascismul lui
Mussolini. Prima măsură a dictaturii regale a fost desfinţarea tuturor partidelor şi
crearea partidului unic, condus de el, intitulat “Frontul Renaşterii Naţionale - FRN”.
Scos în afara legii, PSD a continuat să existe, grupat în jurul ziarului “Lumea Nouă”,
al cărui director era Constantin Titel Petrescu . Ziarul a ţinut sus steagul social –
democraţiei româneşti, în pas cu ideile reformiste ale lui Constantin Titel Petrescu.
Patriot înflacarat, directorul ziarului şi preşedinte al PSD – ului scos în afara legii, a luat
o fermă atitudine împotriva Moscovei, ale cărei pofte anexioniste le-a pus alături de
cele ale Berlinului hitlerist. La 7 iulie 1940, el semna un articol fulminant în “Lumea
129
Nouă”, scriind între altele: “Cu inima sângerândă şi cu mâinile ferecate a trebuit să
înduram sfâşierea unui trup din trupul ţării, Basarabia toată şi o bună parte din
“dulcea” Bucovină ne-au fost răpite”. Reafirmând poziţia social – democraţilor care au
recunoscut întotdeauna că “principiul naţionalităţii trebuie să stea la temelia uniunii
federative a statelor de mâine, după cum au recunoscut existenţa patriilor ca
individualităţi istorice, cu limba, literatura şi simţul particular de viaţă al fiecăruia”,
omul politic îsi continua premoniţia asupra Uniunii Europene, configuraţie continentală
apărută după cel de al doilea război mondial şi nedrept pusă pe seama unor politicieni
francezi şi germani, cu o altă clar-viziune care astăzi stă la baza dreptului
internaţional: “Ideea expansiunii, a anexiunii de teritorii străine, e repudiată astăzi atăt
de concepţiile noi, căt şi de opinia universală. Frontierele, aşa cum vor fi trasate acum
vor fi o grea povară şi ele nu vor servi pacea şi armonia în relaţiile de bună vecinătate,
atâta vreme cât nu se va respecta voinţa de unitate naţională a fiecărui popor”.
După 6 septembrie 1940, regimul de dictatură militară al generalului Ion
Antonescu a interzis ziarele cu caracter politic, inclusiv “Lumea Nouă”, ca şi
activitatea orcărui partid democratic. Cu toate acestea, PSD a continuat sa-şi menţină
structurile, în noiembrie 1941 fiind aleasă o nouă conducere, având ca preşedinte pe
Constantin Titel Petrescu. Sub conducerea acestuia, în 1942 se va constitui un comitet de
iniţiativă lansând “lupta împotriva hitlerizării ţării şi intrării în război alături de
puterile Axei”. În a doua jumătate a anului 1943, a luat fiinţă Comitetul Executiv al
PSD, având ca preşedinte pe Constantin Titel Petrescu, care primeşte şi acordul de a
demara acţiunea subversivă de înlaturare a dictaturii antonesciene, împreuna cu liderii
PNŢ, Iuliu Maniu şi PNL, Dinu Brătianu. În tot cursul vremii, până la 23 August 1944,
sub conducerea lui Constantin Titel Petrescu au loc consfătuiri în diverse case
conspirative din Bucureşti, Sinaia şi Popeşti Leordeni, având ca obiectiv organizarea
partidului în vederea insurecţiei. Constantin Titel Petrescu trimite mai multe scrisori
Internaţionalei Socialiste şi preşedintelui acesteia Louis de Brouckere, ca şi
conducerilor partidelor socialiste din ţările membre, precum şi Partidului Laburist
Englez, informând-le despre hotărârea României de a se alătura Coaliţiei Antihitleriste,
aliaţilor săi fireşti.
Istoria consemnează evoluţia evenimentelor premergătoare actului de la 23 August
1944, afirmarea PSD ca o forţă politică democratică şi naţională, care şi-a asumat
răspunderi de importanţă capitală. La 24 August 1944, apare primul număr al ziarului
“Libertatea”, organul de presă al PSD, având ca director pe Constantin Titel Petrescu.
În zilele următoare se reorganizează Comitetul Central al PSD, în funcţia de preşedinte
al partidului fiind ales Constantin Titel Petrescu. Un număr imens de persoane cer să fie
primite ca membri ai PSD, convinse de prestigiul şi credibilitatea acestui partid,
neerodat nici de acte de guvernare precum PNŢ şi PNL şi nici de bolşevism, cum era
Partidul Comunist. În noiembrie 1946 apare, în Editura PSD, volumul “Socialismul în
România (1835 – 6 septembrie 1940) “ o primă sinteză a mişcării socialiste, având ca
130
autor pe Constantin Titel Petrescu.
Consecvent concepţiilor sale, Constantin Titel Petrescu nu a cedat o clipă
insistenţelor comuniştilor de a pune la dispoziţia Moscovei social – democraţia
română, deşi existau unele voci din conducerea partidului de a se realiza o apropiere cu
aceştia. Preşedintele PSD a condamnat atitudinea primejdioasă a comuniştilor care
considerau că Germania hitleristă se afla într-un “război just de apărare împotriva
imperialiştilor reprezentaţi de Franţa şi Marea Britanie”. De asemeni a refuzat orice
contact cu PCR, care cerea ca Romănia “să rămână neutră, să nu se transforme într-un
cap de pod al Angliei şi Franţei în războiul contra Germaniei şi URSS”. Din
considerente tactice, împuse de conjucturile naţionale şi internaţionale, Constantin Titel
Petrescu a consimţit în 1944 ca PSD-ul să devină partener egal alături de PNŢ şi PNL
şi cu PCR, reprezentat de Lucreţiu Pătrăşcanu, în vederea înlaturarii dictaturii
antonesciene. Lucreţiu Pătrăşcanu, care avea domiciliul la Buşteni, pe Valea Prahovei,
venea adesea pe ascuns, în vila lui Constantin Titel Petrescu, de la Sinaia, trecând prin
pădurea muntelui Cumpătu unde a pus la cale şi a semnat la 23 aprilie 1944 un acord
privind crearea unui front unic al PSD cu PCR. La 1 Mai 1944, Radio Londra anunţă
constituirea în Romănia a Frontului Unic Muncitoresc – FUN, care îsi propune să lupte
pentru alungarea trupelor hitleriste din România, întronarii unui regim de libertate şi
democratie. În toate discuţiile ulterioare cu Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Lucreţiu
Pătrăşcanu, Constantin Titel Petrescu nu a încetat să atragă atenţia că atitudinea PSD
faţă de partidele din coaliţia antihitleristă este datorată spiritului de colaborare
naţională pentru reinstaurarea unui regim democratic în România, subliniind necesitatea
menţinerii întregii independenţe ideologice şi politice a fiecărei organizaţii politice. Ca
urmare a diligenţelor lui Constantin Titel Petrescu, la 20 iunie 1944 a fost semnată o
declaraţie comună a celor patru partide PNŢ, PNL, PSD şi PCR privind constituirea
Blocului Naţional Democrat, “care să acţioneze pentru salvarea ţării” având ca
obiectiv final reinstaurarea “unui regim constituţional, democratic, pe baza acordării
drepturilor şi libertăţilor civile tuturor cetăţenilor ţării”. În acest text se recunoaşte
fără greş pana social – democratului Constantin Titel Petrescu, teoreticianul care a ţinut
să consfinţească pentru viitorime tezele sale privitoare la drepturile omului exprimate
neîncetat de-a lungul anilor. În ziarul “Libertatea” din 5 septembrie 1944, Constantin
Titel Petrescu expune fără echivoc toată istoria tratativelor anterioare actului de la 23
August 1944.
După acest moment istoric, la insistenţa lui Lucreţiu Pătrăşcanu, PSD a consimţit
să intre în Frontul Naţional Democrat, alcătuit în februarie 1945 din PCR, Frontul
Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, Madosz, Sindicatele Unite şi PNŢ – fracţiunea Anton
Alexandrescu. Curând s-a dovedit că FND-ul era, de fapt, o manevră a comuniştilor de
a-şi crea o majoritate pe plan electoral în dauna social – democraţilor. În ziarul
“Libertatea” din 26 octombrie 1945 acest adevăr a fost expus limpede: “Trebuie
împiedicata tendinţa acestuia (FND) de a se considera un supra – partid”. Fruntaşii PSD
131
şi îndeosebi Constantin Titel Petrescu nu au ezitat să se opună încercarilor repetate ale
conducătorilor PCR, mulţi veniţi de la Moscova, de a desfiinţa social – democraţia,
fluturând ideia realizării partidului unic muncitoresc. Ana Pauker şi Lucreţiu
Pătrăşcanu nu oboseau în organizarea a tot felul de manevre menite să subjuge PSD-ul.
Drept urmare CC al PSD a votat la 25 octombrie 1945 o rezoluţie în care declară
refuzul partidului de a adera la ideia susţinută de PCR, textul încheind-se: “CC al PSD
îndeamna organizaţiile sale să continue, cu toate puterile, munca de întarire şi de
afirmare a partidului”. Ziarul “Libertatea” a relut, în numeroase articole, tema opoziţiei
faţă de PCR. Drept urmare, comuniştii au abandonat ideia Partidului Unic, cel puţin de
formă, începând un alt tip de manevre pentru a convinge PSD-ul de a merge pe liste
comune în alegerile ce se prefigurau. În faţa opoziţiei ferme a PSD, conducerea PCR a
cerut cu insistenţă convocarea unei şedinţe comune a Birourile Politice ale PSD şi
PCR pentru clarificarea problemei alegerilor. Şedinţa s-a ţinut într-adevăr într-un
imobil din str. Amzei nr. 4, Constantin Titel Petrescu declarând hotărârea partidului:
“Mergând singuri în alegeri, Partidul Social Democrat continuă tradiţia sa, prezentând-
se în faţa alegătorilor cu programul său propriu. El va folosi alegerile pentru a propaga
în mase ideile socialiste şi metodele sale de acţiune, distincte de ale celorlalte
organizaţii politice”.
Hotărârea Biroului Politic al PSD a creat o situaţie penibilă pentru comunişti. Însa
PCR-ul schimbă rapid tactica, începând imediat asaltul de a corupe elemente din
conducerea PSD, ca Th. Iordăchescu, Barbu Solomon şi Lothar Rădăceanu,
promiţând-le unora funcţii publice înalte, recompense exorbitante, în timp ce pe alţii
ca Ştefan Voitec, Ion Pas şi Şerban Voinea îi şantaja cu învinuirea de
“colaboraţionişti” cu regimul antonescian. Manevrele comuniştilor au reuşit în final.
La 10 martie s-au deschis lucrările Congresului PSD care urma să consfinţească
hotărârea Conferinţei partidului din 1-3 decembrie 1945. Adrian Dimitriu, participant la
Congres notează în amintirile sale: “Dar, ceea ce s-a întâplat cu ocazia Congresului
partidului de la 10 martie 1946 reprezintă una din paginile cele mai negre şi mai
dureroase din istoria Partidului Social Democrat din România. Din ea se va putea vedea
modul ruşinos în care o parte din conducerea partidului, în frunte cu Lothar Rădăceanu
şi Ştefan Voitec (la care s-au alăturat în ultima oră şi alţii, în frunte cu Şerban Voinea),
acţionând cu rea credinţă şi trecând fără nici-un scrupul peste convingerile lor
anterioare, a pus la cale şi au reuşit să falsifice voinţa masei partidului, făcând ca, prin
ameninţări şi corupţie, delegaţii trimişi la Congres să accepte o teză pe care ei o
combătuseră; şi anume aceea de a merge pe liste comune cu comuniştii în alegerile
viitoare”.
Astfel, PSD s-a fracţionat în mod nefiresc. “Partidul care devenise una dintre cele
mai puternice forţe politice din ţară a suferit o dureroasă dezmembrare, şi anume într-o
ramură credincioasă lui Rădăceanu – Voitec şi una care l-a urmat pe preşedinte şi
care, mai târziu, a luat denumirea de Partidul Social Democrat Independent, spre a se
132
face deosebirea necesară de prima, comunizată” scrie în amintirile sale Adrian
Dimitriu.
După Congresul din 10 martie 1946, PSD-ul condus de Rădăceanu – Voitec a
trecut la o campanie de excludere a membrilor partidului care îsi manifestau acum
deziluzia şi împotrivirea faţă de cele petrecute. Printre cei excluşi sunt de remarcat
figuri marcante ale social – democraţiei româneşti ca Eftimie Gherman, Iosif Jumanca
şi Ştefan Lăcătuş.
În timp ce PSDI îşi urma drumul său firesc, sub preşedenţia lui Constantin Titel
Petrescu, gruparea Rădăceanu – Voitec a mers mai departe pe calea comunizării,
organizând un Congres de “unificare” cu PCR, ţinut la începutul lunii octombrie 1947.
La 20 februarie 1948 a avut loc semnarea actului de deces a grupării Rădăceanu –
Voitec, a doua zi având loc Congresul de “unificare” a PSD cu PCR, noul partid luând
numele de Partidul Muncitoresc Român, a cărui conducere era în proporţie uriaşă cea a
fostului partid comunist. De altfel, nu după mult timp la cel de al IX – lea congres al
PMR s-a decis ca el să-şi recapete denumirea de Partidul Comunist Român. Afacerea de
tip bolşevic era tranşată, social – democraţia fiind asasinată.
Prin contrast, PSDI nu a renunţat nici o clipă la doctrina şi programul său politic
inspirat de tezele preşedintelui său Constantin Titel Petrescu. La 16 martie 1946, PSDI
a dat publicităţii un apel către ţară, semnat de preşedintele partidului în care declara
drept nule şi neavenite actiunile grupării Rădăceanu – Voitec, ca fiind contrare liniei
social – democrate, reformelor adânci menite să asigure reconstrucţia ţării pe temeiuri
democratice, în deplină libertate a poporului român, politica tradiţională de solidaritate
şi cooperare cu Naţiunile Unite. În ziua de 9 Mai 1946 s-a deschis Congresul PSDI,
care dezavuând actele de falsificare a voinţei PSD de către gruparea Rădăcenu – Voitec
i-a exclus din mişcarea social – democrată pe toţi adepţii comunizanţi ai acestora, care
acceptaseră ideologia marxist – leninistă – stalinistă. Participând pe liste proprii la
alegerile din noiembrie 1946, PSDI cu semnul electoral “Fântâna cu cumpănă” s-a
expus unei terori inimaginabile din partea comuniştilor. Un fals grosolan înfaptuit de
Teohari Georgescu, agent al Moscovei, care gira “alegerile” a scos ca perdante partidele
democratice, inclusiv PSDI. Protestele şi un apel semnate de Constantin Titel Petrescu,
Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, au fost adresate Naţiunilor Unite prin care era demascată
mascarada alegerilor regizată de comunişti. Urmarea a fost un uriaş val de represiuni,
de abuzuri, percheziţii, devastări şi închideri de sedii ale PSDI. La începutul lunii mai
1947 au început arestările în rândul membrilor PSDI de către Siguranţă. Printre primii
loviţi de “mânia proletară” a fost cel mai luminat şi integru lider social – democrat
modern, Constantin Titel Petrescu, arestat în noaptea de 5 spre 6 mai 1948. Rând pe rând
au fost târâţi în temniţele comuniste aproape toţi foştii conducători politici şi sindicali
social – democraţi din Bucureşti şi din ţară. La 13 iunie 1949, Securitatea se putea
lăuda că îi arestase pe toţi social – democraţii de vaza, chiar dacă aceştia nu erau decât
simpli membri ai partidului. Mulţi, enorm de mulţi social – democraţi au pierit în
133
temniţă, printre aceştia fiind eroii nationali precum Iosif Jumanca, Ion Fluieraş şi
George Grigorovici care au luptat pentru înfaptuirea României ca stat unitar, naţional,
Ene Filipescu şi Ilie Predaru fruntaşi ai partidului. Condamnat la muncă silnică pe
viaţă, pentru fapte imaginare, Constantin Titel Petrescu este purtat din temniţă în
temniţă, supus la torturi, înfometat şi distrus fizic. Anul 1955 a fost cel mai chinuitor
pentru liderul social – democrat. Sleit de puteri, grav bolnav, îmbatrânit, Constantin Titel
Petrescu se afla în pragul morţii. În acestă stare de nedescris a fost adus de la
închisoarea din Sighet la Securitatea din Bucureşti în februarie 1955, unde i s-a cerut să
semneze o scrisoare contrafăcută ce urma să fie publicată în ziarul comunist
“Scînteia”, drept preţ al eliberării sale. Cu demnitate a refuzat să semneze textul. Drept
urmare, a fost retrimis la Sighet, unde a fost supus unor noi maltratări. În noiembrie
acelaşi an, aproape în stare de inconştienţă, deţinutul adus iarăşi la Bucureşti, a cedat
presiunilor şi a semnat textul scrisorii, în schimbul asigurării că toţi social – democraţii
aflaţi în închisori vor fi eliberaţi. După ce a fost pus în libertate, Constantin Titel
Petrescu şi-a petrecut restul zilelor în spital, bolnav de scorbut şi TBC, stingându-se din
viaţă la 2 septembrie 1957, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Capitală.
Dârzenia acestui mare luptător pentru libertate şi democraţie, voinţa sa ca
dreptatea să se afirme s-au văzut şi după ieşirea sa din închisoare. Constatând că
scrisoarea pe care o semnase era pură înselatorie a comuniştilor, care oricum erau
presaţi de Internaţionala Socialistă şi guvernele occidentale social – democrate să-i
elibereze pe deţinuţii “titelişti”, Constantin Titel Petrescu a recurs la proteste
vehemente verbale şi scrise, prin care cerea mai marilor comunişti să-şi respecte
promisiunile. Un asemenea protest l-a adresat, în scris, în 1956, lui Chivu Stoica, prim-
ministru de atunci. Conducerea Partidului Laburist din Marea Britanie, sesizată de cele
ce se petreceau în România, a trimis pe liderul său Hugh Gaitskell la Moscova, unde
acesta s-a întâlnit cu Hruşciov, cerându-i să intervină la Bucureşti pentru eliberarea
deţinuţilor social – democraţi. Astfel, guvernanţii comunişti din Romănia au trebuit să
se supună ordinelor primite de la Kremlin. Gherghe Gheorghiu – Dej a încercat să se
scuze cu ipocrizie de urgia pe care o porniseră comunişti împotriva social –
democraţilor, dând vina pe “clica Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu”,
după ce Hrusciov l-a chemat la Moscova, la raport.
În afara unei vaste opere publicistice, Constantin Titel Petrescu şi-a expus ideile
sale toretice asupra dezvoltării social – democraţiei moderne în mai multe lucrări,
printre care “Ce este socialismul” apărută în anul 1945 şi “Ce este Partidul Social
Democrat” (1946). Tot în anul 1946 vede lumina tiparului lucrarea sa “Socialismul în
România” care nu este neapărat o istorie a PSD şi a epocii dintre anii 1835-1940, ci un
prilej de a trata în mod lucid şi fără părtinire faptele aşa cum au fost ele sub aspect
politic, economic şi social.
Literatura teoretică lăsată de Constantin Titel Petrescu dezvăluie cu claritate
spiritul vizionar a acestui mare om politic român, previziunile făcute privind viitorul
134
României şi al întregii Europe. El preconizează o Europă unită, o comunitate reală şi
liberă a naţiunilor toate cu drepturi egale indifernt de mărimea şi puterea lor, o
federaţie a solidarităţii colective a popoarelor, neîngrădite de frontiere pasagere
superioară suveranităţii naţionale. El formulează împacarea antitezei “patriotism –
internaţionalism” susţinând cu argumente imbatabile că aceste notiuni nu numai că nu
se exclud, dar sunt “două forme care se completează ale aceleeaşi iubiri a umanităţii”.
Constantin Titel Petrescu a propus cel dintâi o guvernare democratică a Europei de
către o “Societate a Naţiunilor”, asigurarea poliţiei armate internaţionale, a arbitrajelor
şi securităţii internaţionale. În fine, el Constantin Titel Petrescu este cel care a
întrevazut şi a militat, fireşte ca teoretician, pentru o confederaţie “a Statelor libere şi
independente europene, asemănătoare Statelor Unite ale Americii”.
Averescu a înfiinţat în 1918 şi a condus Liga Poporului (din 1920 va
deveni Partidul Poporului). În anul 1930 Alexandru Averescu şi vechiul
său rival, Constantin Prezan ajung la rangul de mareşali. Viaţa sa
politică nu a fost lipsită de tensiuni. În primul rând Alexandru Averescu a
fost loial casei regale şi s-a luptat să îşi păstreze popularitatea pe
treptele cele mai înalte în faţa declinului. A fost preţuit de către regele
Ferdinand, iar o dovadă de preţuire a fost momentul unei destăinuri:
când regele se afla pe patul de moarte a poruncit ca Averescu să vină la
el şi să fie lăsaţi singuri. Înainte să moară, regele i-a declarat: "Averescu,
multe s-au spus între noi; de mult însă n-am mai crezut nimic rău despre
tine. Îţi fac această mărturisire ca să intru uşurat în groapă".Spre finele
vieţii sale, bătrân şi bolnav se retrage din viaţa politică. Moare în
octombrie 1938 la Bucureşti. Dupa ce si-a dat demisia din armata (militarii nu
puteau desfasura activitate politica), la 2 aprilie 1918 a lansat un apel Catre toti românii,
anuntându-si hotarârea de a crea Liga Poporului, "a carei singura menire ar fi
îndreptarea dorita si ceruta de toti". A doua zi, în casa profesorului universitar Matei
Cantacuzino din Iasi, s-a semnat actul de constituire a noii formatiuni. Printre fondatori
se aflau, alaturi de Averescu, fostii conservatori. Printre fondatori se aflau, alaturi de
Averescu, fostii conservatori C. Argetoianu, Grigore Filipescu si M. Cantacuzino,
generalii Gh. Valeanu, Grigore Croiniceanu si C. Coanda, intelectualii Ion Petrovici, V.
Babes, si Duiliu Zamfirescu; procesul-verbal a fost scris de A.C. Cuza, fruntas al
Partidului Nationalist-Democrat. Presedinte a fost ales în unanimitate Al. Averescu,
cesta tinând sa precizeze ca Liga Poporului nu era un partid politic, în rândurile ei
putând veni toti cei animati de dorinta de îndreptare a situatiei în care se gasea tara.
Organul de presa al Ligii Poporului a primit chiar numele de Indreptarea . Liga nu avea
program, vehiculând lozinci generale: "Munca, cinste, legalitate", "Raspunderi"(1), "
nfaptuirea reformelor" etc.
Introducerea votului universal, prin modificarea Constitutiei în 1917, a facut din
taranime principala masa electorala, iar aceasta reprezenta 80% din populatia României.
135
Liga s-a adresat acestui segment de electoral cu primisiunea reformei agrare, în urma
careia fiecare familie de tarani va primi "cel putin 5 ha de teren arabil".
"Taica Averescu" era pe buzele tuturor satenilor. I.G. Duca, în memoriile sale, relateaza
ca satenii din judetul Vâlcea traiau o adevarata "nevroza". ntâlnindu-i pe drum te salutau
strigând: Traiasca tata Averescu . Pâna si femeile îi pomeneau cu evlavie numele. ntr-o
comuna din Valea Cernei, numita Batasani, taranii afirmau ca în timpul razboiului
Averescu venise cu aeroplanul si îngrijise personal de aprovizionare si de nevoile lor, si
ca acum tot el este acela care le-a dat pamânt Notati ca asemenea lucruri mi le spuneau
mie, care eram autorul decretului-lege de expropriere si care prezidam aplicarea acestei
mari reforme " La rândul sau, C. Argetoianu scria ca "în toamna anului 1919,
popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei. n sate, oamenii îl vedeau în vis, unii
jurau ca-l zarise coborându-se din aeroplan în mijlocul lor, altii cei care facusera
razboiul povesteau ca traisera cu el în transee , în el se cristalizau nadejdile numai de la
el se astepta minunea unui trai lipsit de griji si de nevoi. Popularitatea lui era ceva
mistic, ceva supranatural si fel de fel de legende începusera sa-si faca drum în jurul
acestui nou Messia al neamului românesc". Fire sincera si lucida, Averescu a mentinut
starea de asediu si cenzura pe timpul campaniei electorale, iar aparatul de stat era cel
liberal. Generalul Averescu a decis sa nu participe la alegerile parlamentare din
noiembrie 1919. Primul scrutin parlamentar pe baza votului universal s-a încheiat cu un
rezultat nedecis. S-a constituit un "bloc parlamentar" pe baza caruia s-a format un
guvern prezidat de Al. Vaida-Voevod (1 decembrie 1919). La staruinta regelui,
Ministerul de interne a revenit lui Averescu. Generalul a acceptat si în speranta ca din
acest post va actiona mai eficient în vederea fuziunii Ligii Poporului cu Partidul
National Român, dupa care Parlamentul urma sa fie dizolvat. Noile alegeri, câstigate de
partidul rezultat din fuziunea celor doua formatiuni ar fi dat un guvern prezidat de
Averescu, mult mai solid. Dar calculele sale nu s-au realizat. Iuliu Maniu n-a dat curs
propunerilor generalului, iar N. Iorga, pe faza, a declarat ca va sprijini cu toata energia
parlamentul nou ales, pe care "unii, aflati pe banca ministeriala", ar dori sa-l vada
dizolvat. Simtindu-se vizat, la 13 decembrie Averescu a demisionat din fruntea
Ministerului de interne. Steaua generalului si formatiunii sale politice stralucea însa, din
moment ce la alegerile partiale din februarie 1920 Liga Poporului a câstigat toate
mandatele. Si cum I.I.C. Bratianu era nemultumit de guvernul Vaida, s-a apropiat cu
abilitate de Averescu. ntâlnirea dintre cei doi fruntasi politici de la sfârsitul lunii
februarie 1920 a consemnat o întelegere: generalul renunta la "Raspunderi", va înfaptui
reforma agrara în limitele prevazute de Constitutie si va restabili ordinea în tara, în
schimb, fruntasul liberal promitea sa sprijine venirea Ligii Poporului la putere. Intr-
adevar, la 13 martie 1920, Averescu a fost numit de rege în functia de presedinte al
Consiliului de Ministri. Doua saptamâni mai târziu Parlamentul a fost dizolvat prin
decret regal, anuntându-se noi alegeri. Liga Poporului a cunoscut si o rapida
restructurare organizatorica: la 17 aprilie a fuzionat cu o grupare a Partidului taranesc
din Basarabia condusa de Sergiu Nita si cu o grupare desprinsa din Partidul National
136
Român condusa de Octavian Goga; tot atunci s-a facut fuziunea si cu fractiunea lui Dori
Popovici, desprinsa din Partidul Democrat al Unirii din Bucovina. Noua formatiune si-a
schimbat numele în Partidul Poporului, fiind cea dintâi formatiune politica din România
postbelica ce avea organizatii în toate provinciile istorice. Presedintele Partidului
Poporului, Al. Averescu, a avut bucuria sa obtina o victorie categorica în alegerile din
mai-iunie 1920. Guvernul Averescu a avut o agenda destul de încarcata: refacerea
economica a tarii, unificarea monetara, alcatuirea primului buget al României Mari,
înfaptuirea reformei agrare, restabilirea ordinei publice si normalizarea vietii sociale.
Acest guvern a semnat tratatele de la Trianon si Paris, a încheiat un tratat de prietenie cu
Polonia si a contribuit la întemeierea Micii ntelegeri, prin aliante bilaterale cu Iugoslavia
si Cehoslovacia. Asteptarile populatiei erau însa mult mai mari si "mitul Averescu" a
intrat într-un proces de rapida erodare. Cei mai dezamagiti erau taranii, care nu numai ca
nu au primit cele 5 ha promise, dar reforma se înfaptuia cu foarte mare greutate.
In vara lui 1921, mereu la pânda si atent cu ce se întâmpla, I.I.C. Bratianu a declansat
campania de înlaturare a generalului. El l-a convins pe rege ca Averescu nu mai putea
face fata situatiei. Regele procedeaza în consecinta si, primind proiectul de mesaj din
partea guvernului privind deschiderea Parlamentului, a adaugat o fraza în text:
"Timpurile sunt atât de grele, încât tara are nevoie de concursul oamenilor de bine din
toate partidele". Când s-a citit mesajul, la 28 noiembrie 1921, Virgil Madgearu aprecia
ca "nu era un mesaj de deschidere, ci unul de lichidare". La sugestia regelui, ministrul de
externe Take Ionescu si-a dat demisia la 11 decembrie, provocând o criza, încheiata
peste doua zile prin depunerea mandatului de catre Averescu. Dupa un guvern de numai
o luna (Magazin istoric , nr. 11/1973), la 19 ianuarie 1922, liberalii au preluat puterea.
Trecut în opozitie, Partidul Poporului s-a confruntat cu serioase probleme interne. n
decembrie 1923, C. Argetoianu s-a autoproclamat presedinte al partidului, declarând ca
"steagul generalului Averescu a apus". Sciziunea n-a fost atât de grava cât a sperat
initiatorul ei. n primavara lui 1924, Averescu a initiat o suita de întruniri în tara, pentru a
demonstra ca "Partidul Poporului traieste". La 3 iunie 1924, la Bucuresti s-a tinut o mare
adunare la Arenele Romane, 50.000 participanti, dupa aprecierile ziarului ndreptarea).
Cei prezenti au cerut demiterea guvernului Bratianu si formarea unui cabinet Averescu.
Generalul s-a prezentat regelui cu motiunea adoptata de adunare si, dupa o discutie si cu
I.I.C. Bratianu, s-a convenit ca generalul sa împrastie manifestatia si sa promoveze o
politica de continuitate bazata pe Constitutia din 1923. In schimb, Bratianu se angaja sa
sprijine, "la momentul potrivit", aducerea lui Averescu la putere. Revenit la Arenele
Romane, generalul a comunicat simpatizantilor sai ca "lupta noastra si-a atins scopul",
cerându-le sa se întoarca la casele lor. Au existat nemultumiri, strigându-se din multime
îndemnul "La Palat!", pentru înlaturarea imediata a lui Bratianu. "Daca voiti le-a replicat
Averescu sa faceti întocmai ca vaca din poveste, care dupa ce a umplut galeata cu lapte
i-a dat cu piciorul, faceti cum vreti. Sa stiti însa ca eu am pus chezasie cuvântul meu, si
cei ce tin la mine trebuie sa faca asa ca eu sa nu ramân de minciuna". Multimea s-a
împrastiat nemultumita, dar Averescu stia ca facuse un pas important spre o noua
137
guvernare. In acest scop, a adoptat o atitudine prudenta fata de guvernul liberal,
nelasându-se antrenat în campania zgomotoasa declansata de taranisti si nationali. Un
moment important s-a consumat si cu prilejul Consiliului de Coroana din 31 decembrie
1925, când Averescu a sustinut propunerea regelui Ferdinand de primire a renuntarii
principelui Carol la mostenirea tronului. La fel a procedat si la 4 ianuarie 1926, când a
pledat în Parlament pentru confirmarea hotarârii Consiliului de Coroana, proclamarea
principelui Mihai ca mostenitor al tronului si instituirea unei Regente care sa execute
prerogativele regale în caz ca acesta va ajunge la tron înainte de majorat.
In martie 1926 se împlineau patru ani de guvernare si Bratianu a trebuit sa depuna
madatul. Cele mai îndreptatite sanse la succesiune le aveau Partidul National Român si
Partidul taranesc. n ciuda tuturor asteptarilor, însa, regele a cerut un guvern de coalitie,
format din cele doua partide amintite mai sus si Partidul Poporului. Generalul, într-un
moment de entuziasm, a propus fuziunea celor trei partide într-o noua formatiune a carei
sefie sa fie asigurata de el, tot el urmând sa prezideze si guvernul. Maniu si Mihalache
au refuzat oferta, începând negocieri pentru formarea unui guvern national-taranesc. Dar
în timp ce Maniu distribuia ultimele ministere în guvernul pe care se pregatea sa-l
prezideze, a venit surpriza. Averescu a fost chemat de rege, fiind însarcinat cu formarea
noului cabinet (Magazin istoric, nr. 4/1973). Daca în 1920, chemarea lui Averescu
aparuse ca un act normal, acum ea constituia o surpriza de proportii pentru opinia
publica. ntr-un manifest lansat de nationali si taranisti se aprecia ca guvernul Averescu
"n-a fost adus la cârma tarii prin indicatiile vointei nationale, ci este un guvern impus,
un guvern personal. Guvernul generalului este un guvern de locotenenta, un loctiitor al
fostului guvern Bratianu". Având la interne pe Octavian Goga, noul guvern a câstigat
alegerile parlamentare din mai 1926 si, beneficiind de "prima electorala", a obtinut 292
mandate, în timp ce nationalii si taranistii detineau împreuna 69. Noul guvern a adoptat
masuri financiare vizând dezvoltarea economiei nationale, a continuat înfaptuirea
reformei agrare, a initiat mai multe legi pentru protectia muncii, dar s-a lovit curând de
multe dificultati, speculate cu abilitate de acelasi I.I.C. Bratianu.
Ceea ce a provocat ruptura a fost atitudinea generalului fata de criza dinastica. Boala
regelui Ferdinand se agrava si Averescu a stabilit, în secret, legatura cu principele Carol,
aflat la Paris, pentru a gasi o modalitate de revenire a acestuia asupra actului de
abdicare. Bratianu a aflat si în aprilie 1927 i-a reprosat ca s-a abatut "de la cele
convenite împreuna". Generalul a replicat: "Pentru numele lui Dumnezeu, lasati-ne sa
guvernam cum întelegem noi". "Când am dat acest raspuns avea sa relateze Averescu ,
seful Partidului National Liberal a spus ca-mi retrage sprijinul d-sale. Am raspuns Daca
n-avem nevoie de acest sprijin . Mi-a raspuns: Va sa zica, dupa ce te-am adus la putere,
acum vrei sa te ridici si sa ma domini? . I-am raspuns: Domnule Bratianu, poti sa dai si
interpretarea aceasta cuvintelor mele, eu însa le dau alta interpretare. N-am nevoie de
sprijinul d-tale, prefer sa parasesc guvernul. Iata, poftim, ia guvernul ".
Asta si voia, de fapt, Bratianu, care a cerut un guvern de concentrare. La 4 iunie 1927, în
timp ce conducea o sedinta de guvern, Averescu a fost vizitat de maresalul Palatului, C.
138
Hiott, care i-a prezentat decretul regal de numire a lui Barbu Stirbei ca presedinte al
Consiliului de Ministri. Averescu si--a scris mai întâi demisia si pe urma a semnat
decretul regal, dupa care s-a întors la sedinta de guvern. Întrebat despre rostul vizitei lui
Hiott, a raspuns sec: "Mi-a adus un decret sa-l semnez. Un decret prin care printul
Stirbei este numit prim-ministru în locul meu". Din acel moment, Averescu însusi a
realizat ca era împins spre periferia vietii politice.
In alegerile parlamentar din iulie 1927, Partidul Poporului a întrunit mai putin de 2% din
voturi si nu a mai putut patrunde în Parlament. n 1929, C. Garoflid a parasit Partidul
Poporului si a întemeiat Liga Agrara; acelasi lucru l-a facut si Grigore Filipescu, pentru
a crea Liga "Vlad Tepes". Geeralul s-a multumit cu locul de senator de drept de care
beneficia în baza legii electorale din martie 1926. In 1929, problema cea mai presanta a
devenit aceea a crizei dinastice. Pe fondul greutatilor economice generate de criza si a
framântarilor sociale, în tara s-a creat un curent favorabil revenirii lui Carol pe tron, el
fiind prezentat ca "salvatorul României". n acest context, în aprilie 1930, Averescu a
avut o întâlnire cu principele Carol în Elvetia, la Belizona (Vezi relatarea ei în evocarea
semnata de Eliza Bratianu, în acest numar).
Revenit inopinat în tara, la 6 iunie 1930, în noaptea de 6/7 iunie, Carol a avut discutii cu
numerosi oameni politici, între care si Averescu. A salutat revenirea printului în tara si s-
a pronunat pentru intrarea lui în Regenta. Sedinta Parlamentului din 8 iunie a decurs însa
în sensul anularii actului din 4 ianuarie si proclamarea lui Carol ca rege. n timpul
sedintei, Averescu i-a cerut lui Goga sa modifice declaratia pregatita si sa sustina urcarea
pe tron a lui Carol.
Carol l-a privit totdeauna cu suspiciune pe general, dar deocamdata era interesat sa
câstige de partea sa pe toti oamenii importanti din tara. La 14 iunie 1930, Carol a
înfiintat demnitatea de maresal al României, la care au fost înaltati generalii Alexandru
Averescu si Constantin Prezan.
Unul din obiectivele proaspatului rege era macinarea partidelor politice si
compromiterea lor. n acest joc un rol important i-a revenit camarilei regale, care
manevra din umbra, peste capul guvernelor si oamenilor politici. Averescu s-a ridicat
înca dela început împotriva camarilei, îndeosebi a Elenei Lupescu, publicând mai multe
articole în ziarul ndreptarea. Concomitent, însa, Octavian Goga s-a aratat foarte receptiv
la sugestiile regelui si ale camarilei sale de a trece la spargerea Partidului Poporului. n
martie 1932, Goga s-a proclamat presedintele partidului, detronându-l pe Averescu,
despre care spunea ca "prin atitudinile sale politice tulbura consecvent si metodic
traditionalul respect care a înconjurat Coroana la noi". Goga si adeptii sai au creat o
noua formatiune politica Partidul National Agrar si în alegerile din iulie 1932 au obtinut
3,64% din voturi; Partidul Poporului a luat numai 2,16%, devenind tot mai izolat pe
scena politica.
Si totusi, la începutul anului 1934, Carol II si camarila sa gândeau la un guvern de
"autoritate" sub presedintia lui Averescu. Alegerea, oarecum paradoxala, era bine
motivata: maresalul nu mai avea nici o sansa de a ajunge pe cai normale la putere, avea
139
prestigiu în armata si era, în continuare, animat de ambitii politice. Dupa circa doua luni
de tratative secrete, ideea a cazut, Averescu tinând mortis sa constituie un guvern al
Partidului Poporului, sa organizeze alegeri parlamentare, iar noile Corpuri legiuitoare sa
decida modificarea Constitutiei. Dimpotriva, Carol dorea un guvern din personalitati si
odata cu constituirea acestuia sa fie anuntata noua Constitutie prin care prerogativele
regale sa fie considerabil sporite. Dupa esuarea tratativelor, maresalul avea sa afirme ca
regele i-a "jucat o farsa", ca era "complet lipsit de caracter". n consecinta, si--a reluat
activitatea critica la adresa camarilei, în 1935 reusind sa creeze un "Front
Constitutional", alcatuit din Partidul Poporului, Partidul Conservator, Partidul National
Liberal (Gh. Bratianu), organizând numeroase întruniri publice.
Ascensiunea dreptei, atât pe plan extern cât si intern, l-a determinat pe maresal sa se
pronunte, în repetate rânduri, pentru mentinerea ordinei constitutionale existente si a
orientarii externe spre Franta si Marea Britanie. n alegerile parlamentare din decembrie
1937, Partidul Poporului nu a reusit sa obtina decât 0,83% din totalul voturilor,
nemaiputând juca nici un rol în viata politica a tarii. Solicitat de rege în ziua de 9
februarie 1938 sa contribuie la restabilirea climatului de ordine si potolirea disputelor
politice, maresalul Averescu a raspuns pozitiv si a fost inclus alaturi de alti sase fosti
prim-ministri în guvernul Miron Cristea. Totusi, semnatura sa nu figureaza pe textul noii
Constitutii din 27 februarie 1938, deoarece, cum aprecia într-o scrisoare catre patriarhul
Miron Cristea, nu considera ca era momentul potrivit pentru schimbarea legii
fundamentale a tarii. Mai mult, el tinea sa precizeze ca în cazul în care pozitia sa
reprezenta o piedica în calea activitatii guvernului, "cu foarte adânca parere de rau sunt
gata sa trag urmarile firesti".
Framântarile si zbuciumul sufletesc aveau sa sfârseasca însa cu totul în ziua de 3
octombrie 1938, când a încetat din viata. Trupul neînsufletit a fost înmormântat în cripta
de la Marasti, în mausoleul ridicat aici prin straduinta sa, pentru a cinsti pe eroii
bataliilor din vara anului 1917.
Ca militar a contribuit la faurirea statului national unitar român, iar ca om politic la
consolidarea si impunerea lui pe arena vietii europene. Suficient pentru ca numele sau sa
figureze în galeria marilor barbati ai neamului.
(1) Formula utilizata în practica politicianist-electorala de dupa primul razboi mondial;
considerându-i vinovati de dezastrul tarii pe cei care guvernaera în timpul razboiului,
îndeosebi pe liberali, multi politicieni au cerut, spre a obtine adeziunea maselor, masuri
drastice împotriva "vinovatilor". Fenomenul, la alta scara, fusese prezent si în secolul
trecut, dupa razboiul pentru cucerirea independentei, când conservatorii si liberalii se
dadusera reciproc în judecata (Magazin istoric, 1, 2/1973)

11. 6. PARTIDUL UNIC (1945 – 1989)

Regimul comunist instaurat in tara noastrã dupã cel de-al doilea rãzboi mondial,
instaurat cu forta de cãtre Armata Rosie si-a dobândit legalitatea dar nu si legitimitatea.
140
Era ilegitim pentru cã alegerile din 1946 au fost falsificate, pentru ca guvernul Groza
fusese instaurat sub presiunea amenintãrii de care Armata Rosie, pentru ca avea sa
desfiinteze partidele politice libertatea presei a mitingurilor
Partidele politice au fost desfiintate de cãtre regimul comunist, liderii acestora au fost
inchisi si multi dintre ei au murit in închisori. Încetul cu încetul comunistii veniti la
putere si-au construit legalitatea in speranta ca in acest fel vor reusi sa obþinã si o
legitimitate. Aderarea României la ONU, OSCE sau alte organisme internationale,
elaborarea unei Constitutii, a unui alt sistem legislativ abrogarea vechiului sistem
legislativ s-a fãcut tot pentru încercarea obtinerii unei legitimitãti.
In timp ce noi state erau cuprinse de cel de al doilea val al democratizãrii, ocupate de
cãtre URSS tarile Europei de Est adoptau socialismul ca forma de guvernare
Regimul Ceausescu avea sa aducã comunismul in forma cea mai taberanta a sa.
Dictatura proletarã prevãzutã de Marx era pusa in practicã, insã sub o alta forma: cei
care provãduiau egalitatea se scãldau in lux in timp ce restul populaþiei se asemãna din
ce in ce mai mult cu prolii lui George Orwell. In Ungaria, 1956 avea sa aducã prima
forma de opozitie atât împotriva regimului comunist dar si împotriva URSS. Imre Nagy
avea sa fie executat de cãtre sovietici iar regimul comunist ramane la putere. In
Cehoslovacia in 1968 Primãvara de la Praga avea sa aducã o serie de schimbãri
acceptate chiar de cãtre liderii comunisti precum Alexander Dubcek, din pãcate
înãbusite de Armata Rosie. In România cele doua momente: greva minerilor de la
Lupeni si protestele brasovenilor au fost anihilate de carte regimul Ceausescu.
Dupã venirea lui Mihail Gorbaciov la putere in URSS se declansazã o serie de schimbãri
influentate de cel de al treilea val al democratizãrii. România lui Ceausescu se opune
tuturor schimbãrilor care cuprinseserã întreaga Europa de Est. A fost nevoie de revolta
de la Timisoara urmata de cea de la Bucuresti ca dictatorul comunist avea sa paraseasca
puterea, parasit la rândul sãu de cãtre fortele de Securitate, Armata, si de apropiatii sãi.
Noile elite instalate dupã Revolutia din 1989 aveau sa adopte la presiunea partidelor
istorice dar si a strãzii sistemul pluripartit, presa era de acum libera, se trece la separatia
puterilor in stat, s-au organizat alegeri libere. Pentru prima data dupã aproape 50 de ani,
peste 80 de partide politice aveau sa participe la alegerile din 20 mai 1990.
Pentru a se instaura la putere, comunistii profita de prezenta trupelor sovietice si
reusesc sa patrunda la aparatul de conducere a tarii, cand trec direct la amenintari. Astfel
la 6 martie 1945 Moscova impune un guvern comunist condus de dr. Petru Groza
marcand instaurarea la putere a regimului comunist si a lichidarii democratiei.
Au inceput a fi facute epurari in randul detinutilor politici (inlocuirea acestora cu
alte persoana fidele ideologiei) in leagare, si se introduce cenzura. In aceasta situatie
Rgele Mihai doreste ca guvernul sa demisioneze. Deoarece Groza refuza, se introduce
“greva regala” in care suveranul refuza sa mai semneze decretele guvernului.
La 8 noiembrie de ziua onomastica a regelui, la Bucuresti, in Piata Palatului, au fost
primele demonstratii anticomuniste finalizandu-se cu numeroase victime: arestati, raniti
si morti.
141
Dupa ce la 4 februarie 1946 a fost recunoscut guvernul dr. Petru Groza, acesta a
dorit sa inlature adversarii politici (ai regimulu communist) facandu-i o inscenare
maresalului Ioan Antonescu si a colaboratorilor lui. Primele alegeri parlamentare
postbelice (19 noiembrie 1946)desi fiind castigate de catre democrati au fost falsificate
de catre comunisti in scopul instaurarii la putere.
In anul 1947 si-a incetat existenta P.N.T si P.N.L fiind inlaturati si arestati Ghe.
Tatarascu si colaboratorii sai. Astfel, partidul communist devine unic fiind reprezentat de
catre un regim dictatorial care a nescolit profound drepturile si libertatile individuale .
Astfel rgele Mihai ramane ultimul obstacol al P.C.R,dar rams fara sprijin (Min. de
Externe si Min Apararii Nationala) suveranul abdica la 30 deceambrie 1947 sub
amenintarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
Pe data de 22 martie 1965 ca urmare a decesului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
Plenara C.C al P.C.R il allege in functia de prim-secretar pe Nicolaie Ceausescu.
In 28 martie 1974 Nicolaie Ceausescu devine primul presedinte al Romaniei.
Regimul comunist din România a deþinut forma legala prin care si-a impus doar forme
de constrângere si sanctiuni majoritãtii populaþiei. Desi intr-o forma minusculã a existat
si o opozitie care a contestat legitimitatea comunismului.
Comunismul este o doctrina sociala, poitica si economica constituita pe principiul
abolorii proprietatii private asupra mijloacelor de productie si al instaurarii proprietatilor
colective. Primele idei comuniste de organizare sociala au la baza principiul comunuttii
de bunuri si se gasesc la unele grupuri religioase (vechii crestini, mansatirile medievale).
In unele societati istorice (Sparta, secta anabaptista a lui Th. Muntzer, Republica iezuita
a Paraguay-ului din sec 16). In unele societati ideale elaborate de Platon in “Republica”.
Th Morus in “Utuopia”. Incepand cu sec 16 s-a inceput un curent utuopic,
reclamandsuprimarea proprietatilor private si abolirea inegalitatilor de orice fel.
Comunismul modern este legat de ideile lui Karl Marx si Fr. Engels, care, ulterior, au
fost preluate, precizate, adaptate si dezvoltate de diversi politicieni (Lenin, Stalin,
Trotki, Mao). Central in doctrina comunistaeste conceptual de societate fara clase,
bazata pe proprietatea comuna asupra mijloacelor de productie. Societatea fara clase ar
urma dupa perioada tranzitoriede dictatura a proletariatului si dupa etap pregatitoare a
socialismului. In ura revolutiei din octombrei 1917 din Rusia doctrina comunista a fost
folosita pentru preluarea puterii politice de stat. dupa cel deal doilea razboi mondial,
comunismul a fost impus de catrre U.R.S.S unor state din Europa de Est, Asia, Africa si
America Centrala.
Dupa caderea comunismului prin Constitutia Romaniei (1991) a fost consacrat
pluripartidismul. Articolul 8 din Constitutie prvede ca:
L. Pluraslismul in societatea romaneasca este o conditie si o
garantie a democratiei cnstitutionale.
M. Partidele politice se constituie si isi desfasoara activitatea in
conditiile legii. Ele contribuie la definirea si exprimarea vointei
politice a cetatenilor, respectand suveranitatea nationala,
142
integritatea teritoriala, ordinea de drept si principiile democratiei.
7. PARTIDELE POLITICE DIN ROMÂNIA DUPÃ 1989;
Romania se caracterizeaza astazi prin existenta unui numar foarte mare de partide.
Aceasta se intampla datorita faptului ca la noi fenomenul partidelor politice este in curs
de cristalizare. Suntem inca intr-o perioada de cautari de solutii, de definiri politice, de
prospectare. In baza Decretului- Lege nr 8 / 1989, s-au organizat un numar foarte mare
de partide. Multe dintre ele aveau platforme si programe politice asemanatoare, nici
unele nu ofereau solutii eficiente si viabile pentru gravele probleme economice care se
conturau inca de pe atunci. Viata politica actuala in Romania are mai mult un aspect de
razboi politic decat de competitie, existand intoleranta intre lideri (nu cooperare in
vederea rezolvarii problemelor economice) si exprima prea putin vointa poporului (in
prezent aproape de loc). Constitutia Romaniei prevede in Articolul 8 ca "pluralismul in
societatea romaneasca este o conditie si o garantie a democratiei constitutionale",
"partidele politice contribuie la exprimarea vointei politice a cetatenilor, respectand
suveranitatea nationala, integritatea teritoriala, ordinea de drept si principiile
democratiei". Lipsa de consecventa politica o mai putem observa si la numarul mare de
prim-ministrii pe care i-a avut fiecare guvernare: PDSR: - Petre Roman (1989 -1991)
Theodor Stolojan (1991-1992)-Nicolae Vacaroiu (1992 -1996) CDR: - Victor Ciorbea
(1996 -1998) -Radu Vasile (1998 - 1999)- Mugur Isarescu (1999 - 2000).
Aceste schimbari au fost consecinta luptelor stradale (greva minerilor din timpul
guvernarii Roman), sau frictiunilor aparute intre partidele din cadrul CDR (inlaturarea
guvernelor Ciorbea si Vasile). Pentru ca guvernantii sa se preocupe exclusiv de
problemele economice ale tarii (sa incerce sa faca ceva pentru ca promisiunile lor
electorale sa nu ramana in van), ar trebui ca aceste framantari politice dintre partide (si
in cadrul partidelor intre membrii acestora) sa dispara. Doar in momentul in care sa va
ajunge la o maturitate politica vom putea spune ca, intr-adevar democratia este
reprezentativa (puterea politica prin ceea ce intreprinde este reflectia vointei
poporului). In final vom aminti faptul ca, Constitutia Romaniei reglementeaza rolul
partidelor in cadrul proceselor electorale, reglementeaza organizarea parlamentului si
desemnarea primului-ministru (spre deosebire de alte constitutii care nu cuprind
reglementeri exprese - constitutia olandeza, belgiana sau cea a Statelor Unite ale
Americii. Partidele politice pot fi definite ca asociatii libere ale cetatenilor prin care se
urmareste, pe baza unei platforme (program), definirea si exprimarea vointei politice a
cetatenilor, asociatii care au, si-si afirma clar si deschis, vocatia si aptitudinea
guvernarii. In Romania art.8 din Constitutie stipuleaza ca partidele politice contribuie la
definirea si exprimarea vointei publice a cetatenilor. Aceasta functie esentiala se
dimensioneza in raport de valorile democratiei constitutionale astfel cum sunt ele
definite in art.1 si in art.8 din Constitutie:
1) Pluralismul in societatea romaneasca este o conditie si o garntie a democratiei
constitutionale
2) Partidele politice se constituie si isi desfasoara activitatea in conditiile legii. Ele
143
contribuie la definitivarea si exprimarea vointei politice a cetatenilor, respectand
suveranitatea nationala, integritatea teritoriala, ordinea de drept si principiile
democratiei
• Dispozitii juridice privind partidele politice prevazute in Constitutia Romaniei si
in Legea Partidelor
Intr-un stat democratic si de drept consacrarea prin Constitutie a unor reguli privind
partidele politice devine obligatorie. In art.36 din Constitutia Romaniei se stipuleaza:
1) Cetatenii se pot asocia liber in partidele politice, in sindicate si in alte forme de
asociere.
2) Partidele sau organizatiile care prin scopurile ori prin activitatea lor, militeaza
impotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranitatii, a
independentei Romaniei sunt neconstitutionale.
3) Nu pot face parte din partide politice judecatorii Curtii Constitutionale, avocatii
poporului, magistratii, membri activi ai armatei, politistii si alte categorii de
functionari publici stabiliti prin lege organica
4) Asociatiile cu caracter secret sunt strict interzise
Dispozitiile constitutionale trebuie detaliate printr-o lege a partidelor politice . Legea
trebuie sa contina obligatia ca prin statutul care-l prezinta cu prilejul inregistrarii sa se
specifice explicit calitatea de partid politic. Altfel spus sa existe obligatia legala, ca la
inregistrare asociatiile sau organizatiile ce vor sa se organizeze in partide politice sa
declare oficial si expres acest lucru. Aliantele politice se pot realiza numai intre partidele
politice pe baza unui protocol, ce se depune la Tribunalul Municipiului Bucuresti,
solicitandu-se inscrierea in Registrul de evidenta a aliantelor politice. Incetarea
activitatii partidelor politice poate fi voluntara, prin autodizolvare sau ordonata in cazul
dizolvarii decise pe cale judecatoreasca sau de catre Curtea Constitutionala . Incetarea
prin inactivitate intervine in situatia in care un partid politic nu desemneaza candidati,
singur sau in alianta, in doua mandate electorale succesive, in cel putin 10
circumscriptii, sau nu a tinur nici o adunare generala timp de 5 ani. Incetarea activitatii
unui partid, in toate cazurile, este constatata de Tribunalul Municipiului Bucuresti.

Dupa caderea blocului communism s-au format mai multe partide dintre care cele
mai representative sunt:
Nr. Partide/formatiuni politice
crt.
1. Frontul Salvarii Nationale (FSN)
2. Uniunea Democratica a Maghiarilor Din Romania (UDMR)
3. Partidul National Liberal (PNL)
4. Miscarea Ecologista din Romania (MER)
144
5. Partidul National Crestin Democrat (PNTCD)
6. Partidul Uniunii Nationale a Romanilor (PUNR)
7. Partidul Democratiei Agrare din Romania (PDAR)
8. Partidul Ecologist Roman (PER)
9. Partidul Socilaist Democrat (PSD)
10. Partidul Social-Democrat Roman (PSDR)

Dintre acestea cele mai importante care in prezent formeaza


Parlamentul (Camera Deputatilor\Senatului) sunt urmatoarele:

Denumirea partidelor Conducerea


P.S.D ( format din P.S.D.R si Adrian Nastase
P.D.S.R)
P.N.L Teodor Stolojan
P.R.M Corneliu Vadin
Tudor
P.D Traian Basescu
P.U Dan Voiculescu
U.D.M.R Marko Bello

Principalele partide politice din Romania de dupã 1989 care au intrat in Parlament sau
au ajuns la guvernare isi revendica legitimitatea in moduri diferite.
FSN ( Frontul Salvãrii Nationale din România)- S-a format ca partid politic in
februarie 1990 dupã ce la presiunile partidelor istorice a acceptat sã renunte la
conducerea tarii si sa se înfiinteze Consiliul Provizoriu de Uniune Nationalã
Pana la divizarea din 1991 a încercat sa isi justifice legitimitatea ca fiind “o emanatie a
Revolutiei din Decembrie 1989”. La alegerile din mai 1990 obtine peste 80% din voturi.

145
A detinut puterea pana la alegerile din 1992 perioada in care a fost puternic contestat atât
de cãtre partidele istorice dar si de organizatii neguvernamentale ( Grupul pentru Dialog
Social, Alianta Civica, Liga Studentilor si sindicate) . A încercat sã obtinã legitimitatea
prin adoptarea unei Constitutii in 1991, prin diverse contacte cu celelalte tãri
occidentale, prin adoptarea unei platforme program de stânga care i-a adus voturile ce i-
au permis sa deþinã puterea pana in 1992 din partea populatiei sãrace a României. Nu a
reuºit sã obþinã Autoritate, in 3 rânduri liderii acestui partid chemând ca forte de ordine
acer sa împrãºtie manifestaþiile împotriva guvernului muncitorii din fabrici si mai ales
minerii din Valea Jiului. În 1992 se divide 2 partide (FSN-PD si FDSN) unul condus de
Petre Roman, celalalt de Oliviu Gherman de jure, de facto fiind condus de cãtre
presedintele tarii Ion Iliescu. La alegerile parlamentare si prezidentiale cele douã partide
participã separat, fiecare revendicându-se ca rezultat al Revolutiei din decembrie 1989.
FDSN-PDSR (Frontul Democratiei Sociale din România - Partidul Democratiei
Sociale din România): PDSR - dateazã din iulie 1993, dupã ce FDSN a fuzionat cu
Partidul Republican, Partidul Cooperatist si Partidul Socialist Democratic. Se
autodefineste ca fiind un partid social-democrat modern, de centru stânga, cu vocatie
europeana, formatiune politica profund democratica si reformatoare, eliberata de orice
nostalgie dupã vremurile trecute, in dezacord cu orice viziune autoritaristã si extremista.
A solicitat in 1993 aderarea la Internationala Socialista fãrã a fi acceptat. Dezvolta
relaþii cu Partidul Socialiºtilor Europeni, cu partide social-democrate din diverse tari ale
lumii.
Dupã alegerile pe care le-a pierdut in anul 1996, devine principalul partid de opoziþie,
iar in iunie 1997 o altã grupare condusã de fostul ministru de externe Teodor Meleºcanu
se desprinde din partid formând ApR. Pentru a-ºi consolida legitimitatea a avut contacte
cât timp s-a aflat la guvernare cu diferite organizatii internationale: in 1995 România
fiind prima tarã care a semnat Parteneriatul pentru Pace cu NATO, detasamente ale
Castilor Albastre participã la operatiuni sub egida ONU in Rwanda, Irak, Somalia, fosta
Iugoslavie.
PD-FSN ( Partidul Democrat - Frontul Salvãrii Nationale): O grupare condusã de
Petre Roman fost prim-ministru in perioada decembrie 1989- septembrie 1991 se
desprinde din FSN in 1992 formând FSN-PD. Încearcã sa isi obþinã Legitimitatea ca si
PDSR sustinand ca este ºi el o emanaþie a Revolutiei din Decembrie 1989.
În perioada 1991-1996 s-a aflat in opoziþie încearcã sa capete legitimitate in fata
electoratului prin aderarea la Internaþionala Socialistã, adoptând o politicã de centru
stânga. Puterea PD este data de participare in coaliþia de guvernare alãturi de CDR ºi
UDMR
Partidul este lipsit de Autoritate ca de altfel întreaga coaliþie: aceasta nu poate adopta
legile in parlamentul României deoarece diferenþele ideologice ale celor trei formaþiuni
politice sunt atât de mari încât practic puterea legislativã – Parlamentul - aproape nu
funcþioneazã, executivul fiind nevoit sã adopte Ordonanþe de Urgenþã pentru
accelerarea reformei in România.
146
PNTCD (Partidul National Tãrãnesc Crestin Democrat) Principalii lideri
nationali-taranisti si-au sfârsit viata in închisoare: Iuliu Maniu in inchisoarea de la
Sighet in 1953, iar Ion Mihalache la Ramnicu Sarat, in 1963.
Intre anii 1936-1946, Iuliu Maniu l-a numit in functia de secretar politic pe Corneliu
Coposu (viitorul lider al PNŢCD de dupã 1989) - student la Drept si membru al redactiei
ziarului "România Noua", pentru ca in 1947 acesta sa primeascã functia de secretar
general adjunct al partidului si al delegatiei permanente. Dupã înscenarea de la
Tãmadau, Corneliu Coposu este arestat la 14 iulie 1947 si condamnat la munca silnica
pe viata. Dupã iesirea din închisoare acesta a reusit sa înscrie in 1987 PNt în Uniunea
Crestin Democrata. Sub conducerea sa se organizeazã in România dupã 1989 primele
mitinguri împotriva regimului Iliescu reusind sã înfiinteze CPUN, PNtCD fãcând parte
din acesta. PNTCD devine in anul 1992 membru cu drepturi depline al Uniunii
Europene Crestin Democrate, In 1991 se creeazã Conventia Democrata din România, la
initiativa PNTCD, formatiune care reuneste principalele forte de opozitie: PNL, Alianta
Civicã, PAC, PAR, PSDR, PER. Legitimitatea acestui partid este datã in primul rând de
faptul cã acest partid e a fost una din principalele forte politice in perioada interbelicã.
De asemenea el si-a câstigat legitimitatea in toate legislaturile prin obtinerea încrederii
unei parti a populaþiei tãrii, reusind sa acceadã in Parlament. Din pãcate, ca si in cazul
PD, el nu a reusit sã obtinã o Autoritate decât pentru scurt timp atat in cadrul CDR, cat
si din partea unei pãrti a societãtii civile, electoratul sãu fiind format in special din
rândul populatiei cu studii superioare din marile orase.Si in cadrul partidului PNTCD se
confruntã in ultimul timp cu o criza de autoritate voci reprezentative ale acestuia
fãcându-se auzite tot mai des. In ultimul timp fostul premier Victor Ciorbea pãrãsind
partidul.
PNL ( Partidul NaTional Liberal) : Dupã revoluþia din decembrie 1989, PNL este
reînfiinþat, din iniþiativa unor vechi liberali: Dan Amedeo Lazarescu, Nicolae Enescu si
Sorin Botez, care au instituit un comitet de reconstituire, alcãtuit din 12 liberali din tara
si din exil. Reînscris la tribunalul Municipiului Bucuresti la data de 6 ianuarie 1990,
PNL a obþinut la alegerile din 20 Mai 1990, 7% din voturi, cu 29 de deputaþi si 10
senatori. Ales presedinte al PNL, la 31 martie, Radu Câmpeanu, este învins în cursa
pentru Presedinþia României de cãtre candidatul FSN, Ion Iliescu. Dupã cãderea
guvernului Roman în 1991, PNL participa la guvernarea Th. Stolojan, cu 3 ministri si 7
secretari de stat. Decizia presedintelui Radu Câmpeanu de a parasi CDR va face ca PNL
sa nu obtinã pragul necesar de 3% la alegerile din 1992 nereusind sã acceadã in
Parlament.La Congresul de la Brasov din 28 februarie 1993, este aleasã o nouã
conducere a partidului (preºedinte fiind ales Mircea Ionescu Quintus) iar partidul
fuzioneazã cu Noul Partid Liberal. Revenirea PNL în CDR, s-a realizat la începutul
anului 1995, iar la 13 mai, Grupul Politic Liberal din PL'93 si Grupul pentru Unificarea
Liberala din PAC au aderat la PNL. La alegerile din 1996 participã in cadrul CDR
reusind sa acceadã in Parlament, si sã participe la guvernare, iar in 1997 fuzioneazã cu
PAC dupã ce anterior fuzionase cu Partidul Socialist-Liberal ºi Pl-93 Din punct de
147
vedere al Legitimitãtii, PNL se apropie cel mai mult de cerintele impuse de acest
concept, prin doctrina sa prin programul politic pe care îl susþine, punând accentul pe:
- libertatea individuala si proprietatea privata;
- inviolabilitatea individului ;
- toleranta si pluralism;
- limitarea puterii politice si separarea puterilor in stat;
- drepturi individuale si autonomie personala.
In ceea ce priveste deþinerea Puterii, PNL a detinut-o inca de la infiintarea particpand
la guvernare, dar si prin scurta sa participare la guvernarea Stolojan si dupã câstigarea
alegerilor din 1996 in cadrul CDR, fiind unul din partidele din arcul guvernamental.
In cadrul CDR a fost lipsit de Autoritate, principalul partid care a condus Conventia la
alegeri fiind PNT-CD. In ultimul timp poartã negocieri cu acesta pentru delimitarea unor
divergente in ceea ce priveste participare la guvernare. Precum si distribuþia mandatelor
in viitoarea legislaturã. Pentru viitoarele alegeri locale se pare cã PNL va avea proprii
candidati. De asemenea nici acest partid nu detine decât o Autoritate relativã in rândul
membrilor sãi, partidul fiind frãmântat de sciziuni.
PUNR ( Partidul Unitãtii Nationale din România): S-a constituit la data de 20
martie 1990 dupã evenimentele de la Tg. Mureº. Este fondat ca partid politic de o parte
din membrii Uniunii Vatra Româneascã, formatiune care se pronuntã si astãzi împotriva
UDMR si a solicitãrilor pe care aceastã formaþiune le are. La alegerile din 20 mai 1990
obtine 11 locuri in Parlamentul României. Primul sãu presedinte Radu Ciontea a fost
înlocuit imediat dupã alegeri cu Gheorghe Funar. Dupã alegerile din 1992 când obþine
cca. 10% , participã la guvernare alãturi de PDSR, PDAR, având sprijinul parlamentar al
PRM si PSM. Extremismul de care a dat dovada Gh. Funar a fãcut ca PUNR sa piardã o
parte a încrederii populatiei, la alegerile din 1996 obtinând cu puþin peste 5% .Doctrina
PUNR dupã cum afirma membrii acestui partid este una social –liberalã (?!), partidul
fiind adeptul dreptului de proprietate, dar se pronunþã în acelaºi timp si pentru o
protecþie socialã a populaþiei. De asemenea PUNR se pronunþã pentru un stat naþional
unitar roman nefacând nici o concesie minoritãþilornaþionale, adversarul sau in plan
politic si ideologic fiind UDMR. Majoritatea membrilor partidului sunt transilvãneni
singurul membru marcant care nu este originar din Transilvania fiind deputatul Valentin
Iliescu.
Dupã alegerile din 1996, in partid se creeazã o rupturã intre aripa condusã de Gh. Funar
care este înlocuit din functia de presedinte al partidului la 22 martie 1997 cu Valeriu
Tabãrã (fost ministru al Agriculturii in guvernul Vãcãroiu), si una condusã de acesta din
urma secondat de Ioan Gavra. Gruparea Funar se va unifica mai târziu cu PRM, dupã
aceastã rupturã partidul încercând sã-ºi refacã o nouã imagine adoptând un nou statut
mai moderat, declarându-se dispus la discuþii cu UDMR din pãcate neconcretizate din
varii motive. Partidul a detinut Puterea in perioada cat s-a aflat la guvernare alãturi de
PDSR. Dupã 1996 este lipsit de aceasta si implicit de Autoritate, lipsa acesteia aceasta
manifestându-se atât în cadrul partidului dar si in rândul electoratului, multi membrii ai
148
sãi plecând spre alte partide precum: PNR, PNL etc., partidul scãzând in sondajele de
opinie la 1%.
A.p.R. (Alianta pentru România) S-a fondat in 1997 dupã pãrãsirea PDSR a unui nr.
de membrii marcanti ai acestui partid condusi de fostul ministru de externe în guvernare
Vãcãroiu, Th. Meleºcanu. Deoarece Regulamentele Parlamentului nu permit ca partidele
care nu au participat la alegeri sã se constituie in grupuri parlamentare, toti parlamentarii
acestui partid sunt independenti. Poartã in prezent tratative cu PSDR pentru fuzionarea
acestor douã formaþiuni politice nefinalizate încã cu nici un rezultat concret. Liderul
acestui partid se bucura de cea mai mare încredere din partea populaþie conform
sondajului CSOP din 21 iunie 1999 ( 36%), in schimb la alegerile prezidenþiale ar
obþine doar 15% Partidul este lipsit de Autoritate si de Putere deoarece in cadrul
Parlamentului nu are nici o aliantã politicã încheiatã cu vreun partid politic, nu participa
la guvernare. Pentru a-si justifica legitimitatea se revendicã ca partid de centru-stânga, si
prin faptul cã membrii sãi au obtinut un numãr de voturi prin care au intrat in Parlament
desi au candidat pe listele altui partid.
PRM (Partidul România Mare) .S-a fondat in 1991 de cãtre ziaristii de la revista cu
acelasi nume respectiv: Corneliu Vadim Tudor, Eugen Barbu, Mircea Musat, Radu
Theodoru, primul dintre ei fiind ales presedinte al partidului.
Principalul obiectiv politic al acestui partid conform programului electoral este refacerea
României Mari. Întreþine relaþii internaþionale. cu Frontul Naþional Francez, al cãrui
preºedinte Jean Marie Le Pen a participat la Congresul al II-lea al PRM din 1997, dar si
cu autoritãþi din orientul mijlociu precum: Saddam Husein, Mohamer al Gadaffi
Dupã pãrãsirea de cãtre aripa Funar a PUNR, fuzioneazã cu formaþiunea politicã
condusã de acesta ( PAUR) care devine unul din vicepreºedinþii partidului. PRM are un
mesaj electoral in principal antisemit si intolerant, adversarii sãi politici fiind coaliþia
CDR-USD-UDMR, protestând împotriva tuturor acþiunilor desfãºurate de cãtre UDMR,
si acuzând aceasta formaþiune cã doreºte ruperea Transilvanie de România. La alegerile
din 1992 a obþinut cca. 4% din voturi reuºind sa intre in Parlament, sprijinind la
guvernare PDSR alãturi de PUNR PSM si PDAR.La alegerile din 1996 ajunge la cca.
5% aflându-se însã in opoziþie. Acuza actuala guvernare de trãdare a interesului
naþional, mesajul sau electoral fiind unul de tip nationalisto-populisto-neocomunist. Prin
actiunile sale este un partid de tip ultra-nationalist, tip de partid apãrut in Europa de Est
dupã cãderea comunismului, când nationalismul a devenit noul stindard de luptã
împotriva Occidentului , pe care îl acuzã si pe el de trãdare in special dupã respingerea
României de aderare la structurile Euro-Atlantice. PRM nu a participat la guvernare
panã acum, deci nu detinut decât in micã mãsurã putere, aceasta paote datorita fatului ca
in perioada 1992-1996 a sprijinir PSDR si guvernarea Vacaroiu alaturi de PUNR, PDAR
PSM.. Neavând decât un numãr mic de parlamentari singura solutie este aceea de a intra
in coalitie alãturi de alte partide de stânga. Partidul încearcã sa isi obþinã Legitimitatea
prin mesajele sale naþionaliste si populiste câºtigând încrederea electoratului mai puþin
educat in special din Vechiul Regat dar si a unei mici parþi a populaþiei din
149
Transilvania. Spre deosebire de PUNR care are in aceastã zona un electorat puternic.
In cadrul partidului detinãtorul Autoritãtii este liderul necontestat C. V. Tudor singura
voce care se face auzitã fiind a sa. In ultimele sondaje PRM aratã cca. 8-10% in vreme
ce liderul sãu are cca. 18%.
UDMR ( UNIUNEA DEMOCRATÃ A MAGHIRILOR DIN ROMANIA) S-a fondat
in 1990 ca expresia a minoritãii maghiare din România care dorea sã apere drepturile si
interesele acestui segment al populatiei din România. Primul sau presedinte a fost un
vechi comunist Domokos Geza fost membru al CC al PCR. Dupã alegerile din 1992
conducerea partidului este schimbatã aproape in totalitate: presedinte este ales Marko
Bella , noi lideri facându-se remarcati unii mai moderati precum Gyorgy Frunda si Akos
Birtalan altii radicali precum Laszlo Tokes sau Kincsezs Elod
Moderatii se pronuntã pentru obtinerea drepturilor cuvenite minoritãtilor nationale pe
cale legalã, prin dialog politic , in timp ce radicalii din UDMR încalcã uneori legile
României, in speranta punerii statului român in fata faptului împlinit.
Electoratul UDMR se situeazã la cca. 7% fiind format din cetãtenii români de etnie
maghiarã in special din judetele in care sunt majoritari, respectiv Harghita si Covasna.
Dupã alegerile din 1996 participã la guvernare alãturi de CDR si USD, deþinând doua
portofolii : cel al Turismului si cel al sãnãtãtii rin acest lucru dovedindu-se si deþinãtori
ai puterii. Legitimitatea acestui partid este data de faptul ca reprezintã minoritatea
maghiarã din România, dovedind o puternicã autoritate in rândul electoratului sãu.
Paradoxal dar parlamentarii sãi se aseamãnã in privinta participãrii la sedinþele celor
doua camere in mod asemãnãtor cu parlamentarii PUNR dovedind la fel ca si acestia
preocupãri pentru îmbunãtãtirea domeniului legislativ romanesc si aducerea acestuia la
standardele europene. Dupã aceastã scurtã trecere in revistã a principalelor partide din
România, observãm ca aproape nici unul din aceste partide
( exceptând poate UDMR ) nu detin toate cele trei componente care ar face ca România
sa fie o tara democraticã. În principal partidele politice din România nu se bucurã nici de
încrederea populatiei, si nici nu au autoritatea si puterea de a impune valorile
democratice in România în acest fel ele devenind legitime pe care o pierd datoritã
întârzierii reformei (principalele pârghii ale unui stat de drept: cele trei puteri: executivã,
legislativã si judecãtoreascã figurând in topul neîncrederii populatiei.).
Tãrãgãnarea transformãrilor democratice nu va face decât ca România sa se întoarcã la
totalitarism, iar daca luam in calcul teoria lui S. Huntington acest lucru este posibil:
orice flux este urmat de un reflux iar acest reflux s-ar putea sa se opreascã doar la
Ungaria, Polonia Cehia si probabil Slovenia si Croatia, tãri catolice.
Revenind la Motto putem spune cã cerintele de baza (aceleasi de aproape 9 ani) ale
populaþiei României sunt: oprirea sau încetinirea ritmului inflatiei; privatizarea;
îmbunãtãtirea serviciilor publice; libertatea de circulatie in Europa. Dacã aceste cerinte
nu sunt îndeplinite cu greu mai putem crede cã democratia si valorile occidentale dupã
care tânjim cei mai multi, se vor consolida in România. Dupã cum se observa,
guvernantii, (fãrã exceptie ) au oferit NATO, Uniunea Europeana, anticoruptie, drumul
150
petrolului, Mebo, 15.000 de specialisti pe când oamenii vroiau eliminarea inflatiei, vize,
privatizare, servicii publice mai bune, o realã protectie socialã. Îndrãznesc sã afirm cã
România are nevoie astãzi in primul rând de un consens al elitelor care sã poatã face
posibil crearea unui cadru legislativ favorabil accelerãrii reformei, in armonie cu cel
european. Aceasta este cred una din condiþiileesenþiale ca România sã rãmânã in sfera
þãrilor democratice.
In Romania se poate observa un fenomen original : numarul mare de partide de
diferite orientari doctrinare, ceea ce nu reprezinta neaparat un lucru rau . Se poate spune
ca fenomenul se datoreaza lipsei de libertati de exprimare din perioada comunista,
imposibilitatii se imtarire a structurii centrale a partidelor datorate divergentelor de
opinii, proastei legislatii in domeniu dar si experienta perioadei de tranzitie spre o
societate democratica. Pe de alta parte numarul mare de partide poate semnifica
incaapacitatea sistemului de a se institutionaliza, ceea ce este un factor negativ in
procesul de democratizare. Un lucru este cert : partidele politice reprezinta una dintre
cele mai importante castiguri ale democratiei din Romania, desi lupta pentru putere
dintre aceste partide nu se duce mereu in limitele legii dau nici in ale bunului simt.

CAPITOLUL 12 ACTIVITATEA PARTIDELOR POLITICE IN


PARLAMENTUL EUROPEAN
Se desfăşoară la nivel de federaţii transnaţionale, grupuri politice şi partide
naţionale. Federaţiile s-au creat în anii ’70 – Partidul Oamenilor (Poporului) Europei
(EPP); partide Creştin-Democrate şi ramurile acestora; Partidul Liberal, Democrat şi
Reformist (ELDR); şi Partidul Socialiştilor Europeni (PES). Pentru grupurile politice
numărul minim de persoane se specifică prin Regulamentul Parlamentului [9].
Grupurile s-au format şi dezvoltat din mai multe motive, între care cele ideologice şi
beneficiile organizaţionale sunt importante. De exemplu, fondurile pentru administrare
şi cercetare sunt distribuite pe baza unor sume fixate pe grup (independenţii sunt
consideraţi un grup în acest caz). Partidele politice şi parlamentele naţionale sunt şi
ele implicate în activităţile legate de Parlamentul European care organizează reuniuni
anuale cu preşedinţii parlamentelor statelor membre, ai Consiliului European şi ai
Adunării Uniunii Europei Occidentale (Conferinţele Mari), şi pre-sesiuni ale
reprezentanţilor Adunării Palamentare cu cei ai parlamentelor naţionale ale statelor
membre (Conferinţele Mici), pregătite şi precedate de reuniuni ale secretarilor generali.
Întâlnirile între comisiile corespondente. nu sunt la rândul lor, îngradite de diferenţele de
151
structură internă între parlamentele naţionale şi cel european (număr variabil de
comisii, competente şi rol diferit). Din 1981 au avut loc peste 100 de întâlniri de lucru,
adesea sub formă simplificată de delegaţii ale unei comisii a parlamentelor naţionale şi
a Parlamentului European. Apoi, a fost creat în 1977 în cadrul unei Conferinţe Mari,
Centrul European de Cercetare şi Documentare Parlamentară, al cărui scop este de a
promova schimburile de informaţii între parlamente inclusiv accesul la băncile de date
ale Comunităţilor şi la cele ale statelor membre. Organizarea şi funcţionarea
Parlamentului European este realizată în linii generale prin Regulamentul interior.
Organele de conducere sunt Preşedintele şi Biroul. Din Birou, alături de Preşedinte, fac
parte 14 Vice-preşedinţi , 5 chestori cu drept de vot consultativ. Conferinţa
preşedinţilor reuneşte Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice. Ea
este competentă pentru organizarea lucrărilor şi fixarea ordinii de zi a sesiunilor.
Parlamentul ţine o sesiune anuală care începe în cea de a doua zi de marţi din luna
martie. Parlamentul poate să lucreze în sesiune extraordinară la cererea majorităţii
membrilor săi, a Consiliului şi a Comisiei. Parlamentul este dotat cu comisii
parlamentare care se reunesc în intervalul sesiunilor şi asigură continuitatea lucrărilor.
Ele sunt comisii permanente*, comisii temporare, comisia temporară de anchetă,
comisii parlamentare mixte cu parlamentele statelor asociate sau ale statelor cu care au
fost angajate negocieri în vederea aderării, altele . Sistemul politic european prezintă
sisteme juridice şi legislative diferite. Ceea ce le uneşte este setul de valori care stau la
baza edificiului constituţional şi, Parlamentul European – principal for de dezbatere şi
acţiune politică. El a cunoscut transformări în ceea ce priveşe competenţa în procesul
decizional. Pentru a întelege modul de acţiune al acestei suprastructuri, înainte de a-i
analiza competenţa trebuie cercetat palierul actorilor politicii europene. La o primă
vedere lucrurile par a fi simple şi ne întrebam deseori dacă nu cumva trăim un sfârşit al
ideologiilor, o plafonare a doctrinelor sub impresia discursului populist. De fapt, asistăm
la un proces complex şi deosebit de interesant care nu poate fi analizat la întreaga sa
dimensiune decât prin metoda comparativă pe o cazuistică naţional-supranaţional.
Sistemul politic european este un sistem care încearca să reprezinte structurile sociale
existente în societate, tendinţe şi curente majoritare sau minoritare. Politicienii europeni
au de satisfăcut două mari criterii: criteriul politic naţional capabil a asigura numărul
de voturi necesare reprezentării la nivel european şi criteriul politic european capabil a
încadra mişcarea politică respectivă în grupurile politice consacrate (creştin-
democraţii, social-democraţii, verzii, liberal-democraţii) care joacă rolurile directoare
în Parlament. În ultimii ani se observă două tendinţe interesante şi pline de înteles: pe
de o parte, trecere de la votul naţional la votul politic, iar pe de altă parte ascensiunea
semnificativă a unor noi grupuri politice care încearca ieşirea din anonimatul scenei
europene. Cele mai multe dintre partidele importante ale Europei folosesc alegerile
directe pentru Parlamentul European în a-şi măsura forţa în pregătirea alegerilor
naţionale. În spectrul politic dinamicile sociale, problemele dezvoltării sectoriale,
152
ţintele dezvoltării Uniunii Europene angajează o serie de polemici şi dispute. (Se
observă tendinţa de transformare spre partide de tip „catch all” care încearca să
reprezinte sfere cât mai largi de interes). Dacă în urmă cu câţiva ani se putea vorbi în
Europa de partide clericale, partide capitaliste, partide muncitoreşti etc., în ultima
perioadă vorbim de o cvasi-universalitatea valorilor politice europene susţinute de
partidele politice. Datorită specificului Uniunii europene identificăm cadrul de
funcţionare naţional şi cel european.* În cadrul Parlamentului European partidele
politice se afiliază la grupuri politice parlamentare structurate sau nu pe scheletul unor
formule politice supranaţionale.
12. 1. DEMOCRAT-CRESTINII EUROPENI
Între partidele politice europene, creştin democraţii sunt dintre cei mai puţin întelesi.
Catalogaţi de public a fi de centru-dreapta, înca din 1961 ei au intrat într-o serie de
combinaţii guvernamentale cu partidele de centru-stânga dar şi cu partidele liberale.
Odată cu Consiliul ecumenic ţinut la Roma în 1962 – cunoscut ca şi Vatican II –
doctrina partidelor democrat-creştine a devenit mai socială. Partidul care a influenţat
cel mai mult democraţia creştină a fost Democrazia Cristiana (căzut acum la periferia
politicii italiene după ce a dominat autoritar spaţiul politic vreme de 50 de ani).
Partidele asemănătoare celui italian sunt Partidul Creştin-Popular (CVP) din Flandra
şi Partidul Social-Creştin din Valonia. În cadrul Partidului Popular European, partidul
care asumă astăzi politica doctrinară este C.D.U.-ul (Christlich-Democratische Union)
german. Paradoxal componenţa creştin-democrată a partidului este mult estompată de
componenta conservatoare, CDU fiind ceea ce se obişnuieşte a fi un partid conservator.
Alături de Partidul Conservator britanic, CDU (Christlich-Democratische Union) au
reuşit să imprime Partidului popular european caracteristicile unui partid de centru
dreapta.** Grupul parlamentar a fost fondat ca şi grup creştin-democrat la 23 iunie
1953, o fracţiune în nou creată Comunitate Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. În
anul 1979 după primele alegeri directe pentru Parlamentul European şi-a schimbat
denumirea în grupul partidului popular european, iar ultima particulă – democraţilor
europeni – e adaugată în luna iulie a anului 1999. După ultimele alegeri pentru
Parlamentul European din 13 iunie 1999, acesta este grupul cel mai numeros cu 233 de
parlamentari (din totalul de 626 parlamentari) reprezentând partide conservatoare şi
creştin democrate din cele 15 state ale Uniunii Europene. Structura politică a grupului
se suprapune în mare Partidului Popular European şi reuneşte: Christlich
Democratische Union (Germania); Christlich Soziale Union (Germania); Centro
Cristiano Democratico (Italia); Forza Italia (Italia); Partido Popularo Italiano (Italia);
Rinnovamento Italiana (Italia); Südtiroler Volkspartei (Italia); Unione democratica per
la Republica (Italia); Partido popular (Spania); Partido Nacionalista Vasco (Spania);
Unio Democratica de Cataluna (Spania); Conservative Party (Marea Britanie);
Démocratie libérale (Franţa); UDF/Adherents directs (Franţa); UDF/Force Démocrate
(Franţa); UDF/Parti Populaire pour la Democratie Francaises (Franţa); UDF/Pôle
153
républicain independent et libéralNea Demokratia (Grecia); Christen Democratisch
Appčl Partido Social Democrata (Portugalia); Österreichische Volkspartei (Austria);
Christliche Volkspartij (Belgia); Parti Social Chrétien (Belgia); Christliche Sozial Partei
(Belgia); Moderata Samlingspartiet (Suedia); Kansallinen Kokoomus (Finlanda); Fine
Gael (Irlanda); Det Konservative (Danemarca); Parti Chretien Social (Luxemburg).
Analiza rezultatelor din 1999 evidenţiază că spre deosebire de rezultatele din 1994,
grupul partidului popular european şi al democraţilor europeni a obţinut un spor de 25
de mandate. Dacă reprezentanţii popularilor din Grecia, Olanda, Portugalia, Austria şi
Luxemburg şi-au menţinut numărul de mandate din legislatura precedentă,
reprezentanţii Germaniei, Marii Britanii, Franţei, Suediei, Finlandei şi Irlandei au
obţinut un plus de şase pentru Germania, respectiv unsprezece, zece, două, unul şi unul
pentru celelalte state menţionate anterior. Surprinde numărul mai mic de mandate
obţinut de partide conduse de lideri importanţi ai popularilor, ca de exemplu rezultatele
obţinute în Belgia (un mandat) aici fiind conduşi de fostul lider al grupului W. Martens
sau cei ai lui Jose Maria Aznar din Spania (2 mandate). Situaţia creştin democraţilor
danezi devine din ce în ce mai dificilă ei ajungând să ocupe doar un loc (faţă de 1994
se pierd două mandate) din cele 16 acordate Danemarcei. Rezultatele bune din Marea
Britanie şi Germania care au fost decisive în lupta pentru întâietate politică în
Parlament s-au datorat şi unor probleme interne de care s-au lovit guvernele Blair şi
Schröder. În ceea ce-l priveşte pe Tony Blair, cu cât creşte popularitatea sa pe continent,
generată de determinarea cu care încearca integrarea mai rapidă a britanicilor în
Uniune, cu atât îi scade popularitatea în ţara sa natală şi totodată creşte ponderea
conservatorilor cunoscuţi a fi apropiaţi de eurosceptici. În Germania, politica socială a
lui Schröder nu a reuşit să schimbe radical situaţia socială existentă. În acelaşi timp, în
peisajul politicii externe, Germania a cam pierdut din rolul de negociator şef între
centrele de putere de pe continent. Planul de acţiune 1999–2004 vine în continuarea
unor documente fundamentale pentru grupul partidului popular european şi al
democraţilor europeni şi anume la Programul de Bază de la Atena din 1992 care
stabileşte un set de valori creştin-democrate, completate cu aspectele sociale reliefate de
Congresul al XII-lea de la Toulous (9–11 noiembrie 1997) – sănătate publică, asigurări
sociale şi protejarea familiei. Filosofia P.P.E. are la bază o politică care împleteste
integrarea europeană şi interese regionale şi naţionale. Scopul acţiunii politice este o
Europă comunitară, democratică, transparentă şi capabilă a lua decizii. În contextul
discuţiilor asupra viitorului Uniunii Europene P.P.E nu doreşte un super-stat, ci mai
degrabă o diviziune a responsabilităţilor şi obligaţiilor între Uniune, statele membre şi
instituţiile regionale şi municipale. Componenta anti-socialistă a programului este
importantă. Dintre elementele de structură ale programului ne reţin atenţia reformă
instituţională a Uniunii Europene, implementarea cetăţeniei, elaborarea Constituţiei
europene care să delimiteze atribuţiile şi competenţele instituţiilor europene, să
reconfirme drepturile prevăzute în documente. Finanţarea Uniunii ar trebui să se facă
154
pe principiile solidarităţii, autonomiei, anualităţii şi unicităţii. Reforma în domeniul
comunitar ar trebui să cuprindă şi reforma politicii comune în domeniul agricol.
Reforma modelului social european ar trebui, la rândul ei, să cuprindă lupta împotriva
sărăciei, excluziunii sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi, folosirea standardului
social minim, înfiintarea de fundaţii care să promoveze educaţia şi trainingul. Reforma
pieţei muncii trebuie să promoveze mobilităţii pe piaţă, deschiderea spre noi
tehnologii, educaţie profesională de viitor. Un capitol important îl constituie provocarea
la adresa infracţionalităţii. Acesta are în vedere măsuri pentru contracarea flagelului:
cooperarea juridică, dezvoltarea EUROPOL, schimb de persoane şi training, statistici
infracţionale comparative, cooperarea între statele U.E. şi non U.E., cooperare în lupta
împotriva terorismului, a spălării banilor negrii, a traficului de carne vie etc.*
2. SOCIAL-DEMOCRAŢII
După dominaţia creştin-democraţilor în anii ´80 a sosit şi timpul social-democraţilor.
Astfel, bastioanele de centru-dreapta din Marea Britanie, Franţa, Germania au căzut
unul câte unul. A rezistat cu succes ofensivei stângii Partidul Popular spaniol condus de
Jose Maria Aznar. În ultima perioadă o altă alianţă, popularii austrieci conduşi de W.
Schüssel (OVP) şi naţionaliştii lui Haider (FPÖ) a reuşit să bareze accesul social-
democraţilor în guvern. Social-democraţia europeană nu este deloc unitară în abordări,
atât în ceea ce priveşte problemele sociale cât şi a celor ale dezvoltării Uniunii. În
1999, analiştii politici identificau trei mari curente social-democrate: primul curent
susţinut de premierul francez Lionel Jospin se detaşează printr-un socialism îmbunatatit
în problema socială; a doua tendinţă, aşa numită Linia Londra-Berlin sau „new
labour” promovează un social-libera-lism deschis mai ales către ideile centrului decât
ale stângii în timp ce o a treia linie politică încearca să realizeze un compromis între
cele două curente principale. Grupul Socialiştilor Europeni (GSE) se revendică ca şi
continuator al Confederaţiei Partidelor Socialiste din Comunitatea Europeană. Femeile
au un rol deosebit în acest grup, ele reprezentând 36 % din numărul celor 180 de
parlamentari, iar în structura de conducere 38 %. Spre deosebire de legislatura
anterioară, când am obţinut 25 mandate în elecţiunile din vara lui 1999 socialiştii au
obţinut doar 180 mandate. Partidele afiliate la Partidul Socialist European sunt:
Sozialdemokratische Partei Österreichs (Austria); Parti Socialiste şi Socialistische Partij
(Belgia); Socialdemokratiet (Danemarca); Sosialdemokratatien Poulue (Finlanda); Parti
Socialiste (Franţa); Sozialdemokratische Partei Deutschlands (Germania); PASOK
(Panellinio Sosialisko Kinina) – (Grecia); The Labour Party (Irlanda); Democratici di
Sinistratta (Italia); Socialisti Democratici Italiani (Italia); LSAP – Parti Ouvrier
Socialiste Luxembourgeois (Luxemburg); PvdA – Partij van der Arbeit (Olanda); The
Labour Party (Marea Britanie); Det Norska Arbeiderpartri (Norvegia) – statut special;
Partido Socialista (Portugalia); Partido Socialista Obreso Espanol (Spania);
Socialdemokratisk Arbeitareparti (Suedia). Analiza rezultatelor din 1999 confirmă
tendinţa europeană a fost aceea de a sancţiona prin vot, social democraţii. Astfel,
155
Belgia, Danemarca, Grecia, Italia, Olanda, Finlanda, Suedia, au pierdut câte un mandat
fiecare. Rezultate foarte bune au obţinut socialiştii din Franţa (plus şase mandate), cei
din Spania (plus trei mandate), cei din Portugalia (plus două mandate) şi cei din Austria
(plus un mandat). Însa rezultatele dezastroase înregistrate de laburişti (minus treizeci şi
trei de mandate) şi cele ale social-democraţilor germani (minus şapte mandate) au
înclinat definitiv balanţa în favoarea popularilor europeni.*
Unul din ultimele proiecte ale socialiştilor europeni este intitulat Noi ambiţii europene
pentru noul mileniu adoptat în decembrie 1999, pregătit pentru Summit-ul de la
Lisabona din martie 2000. Punctele acestui program sunt în concordanţă cu prevederile
documentului „New European way” adoptat în urma Congresului al IV-lea al Partidului
Socialiştilor Europeni, desfăşurat în perioada 1–2 mai 1999 la Milano. Dintre temele
importante amintim: ocuparea locurilor de muncă; creştere economică durabilă;
justiţie socială şi o nouă prosperitate pentru cetăţeanul european.
Socialiştii se concentrează pe încurajarea managementului macro-economic, adâncirea
şi sporirea strategiei de ocupare a forţei de muncă, creşterea coeziunii sociale şi
răspândirea îmbunatatirilor făcute. Noile politici economice pentru Europa trebuie să
cuprindă o mai bună disciplină şi o mai bună administrare a bugetelor naţionale, un
sistem fiscal stimulativ, menţinerea celor patru piloni de la Luxemburg: crearea de
locuri de muncă, adaptabilitate, şanse egale, spirit întreprinzator, apoi promovarea mai
rapidă a accesului la capital pentru construirea S.R.L.-urilor, folosirea tehnicilor de
ultimă generaţie, ajutor pentru dezvoltarea regională şi aplicarea principiului
solidarităţii.**

N.3. LIBERAL-DEMOCRAŢII

Al treilea grup parlamentar ca pondere este cel al liberal-democraţilor.


Analiştii prevedeau căderea acestora, dar mai mult sau mai puţin
surprinzător, ei au revenit în forţa detronându-i pe ecologişti de pe
poziţia a treia. Succesul e cu atât mai mare cu cât liberalii nu au beneficiat de
sprijinul liberalilor germani (FDP) care nu au depăşit pragul electoral. Decisive au fost
voturile din ţările nordice, din Italia şi Marea Britanie. La fel ca marile grupuri
prezentate anterior liberal democraţii au un partid european care le reprezintă interesele
– ELDR (Partidul liberal-democraţilor şi reformatorilor europeni). Şeful grupului
parlamentar liberal este irlandezul Pat Cox.
În martie 1976 s-a infiinţat Federaţia Partidelor Liberale şi Democrate din Comunitatea
Europeană. Cu acelaşi prilej s-a adoptat Declaraţia de la Stuttgart. În iulie 1977 ei au
adoptat noua titulatură „European Liberal Democrats” sub care au participat la primele
alegeri directe pentru Parlamentul European obţinând 14 % din voturi. Cu ocazia
Congresului din Catania, aprilie 1986, îşi schimbă încă o dată numele în
Federaţia Partidelor Liberal-Democrate şi Reformatoare. La alegerile din
156
1994 ELDR a obţinut 43 locuri din 567 posibile.
ELDR are membrii cu drepturi depline şi din Estul Europei sau din
Elveţia. În prezentarea de mai jos ne vom mărgini la enumerarea
reprezentanţilor statelor Uniunii Europene: Liberales Forum (Austria);
Parti Réformareur Libéral şi Vlaamse Liberalen en Democraten (Belgia);
Det Radikale Venstre şi Venstre Danemarks Liberale (Danemarca);
Suomen Keskusta-Centre Party şi Svenska Folkpartiet (Finlanda); Parti
Radical (Franţa); Frei Demokratische Partei (Germania); Federazione dei
Liberali Italiani-FdlI şi Partito Repubblicano Italiano şi Partito Liberale
(Italia); Progressive Democrats (Irlanda); Demokratesch Partei
(Luxemburg); Liberal Democrats Party şi Alliance Party of Northern
Ireland (Marea Britanie); Democraten 66-D´66 (Olanda); Catalan
Democratic Convergence (Spania); Folkpartiet Liberalerna (Suedia).
Analiza rezultatelor din 1999 ne sugerează că cel mai important progres l-au înregistrat
liberalii britanici care au reuşit o bresă puternică în electoratul laburist. (Noua
direcţionare politică imprimată de Paddy Ashdown la începutul anilor ´90, spre stânga
precum şi roadele fuziunii cu Partidul Social Democrat (1988) şi-au făcut simţită
prezenţa). Dezamăgitoare rămâne prestaţia FDP german şi a Liberales Forum din
Austria. Cu toate acestea, contestatarii actualei politici duse de W. Gerhard, grupaţi în
jurul liderului FDP Molleman pregătesc o soluţie de viitor care să aducă succesul
liberalilor germani – desemnarea propriului cancelar pentru cursa electorală. Parti
Republicain (Fra) a ieşit de pe scena liberală europeană lăsând loc liberalilor italieni
care au obţinut un plus de 4 mandate. D´66 olandez şi partidele liberale belgiene se afla
într-o perioadă nepropice pierzând primii 4 mandate, iar ceilalţi trei mandate. Catalanii
liberali au mai adus trei importante mandate care îi plasează pe liberali în faţa
ecologiştilor. Interesant este ca liderul grupului este reprezentantul Progre-ssive
Democrats-Pat Cox – partid care a adus doar un mandat din alegerile irlandeze. Danezii
liberali au câştigat cel mai important număr de mandate din Danemarca sporind scorul
electoral anterior (din 1994) cu un mandat. În rest, consecvenţa şi constanta este
cuvântul determinant în cazul rezultatelor liberalilor din Luxemburg, Suedia,
Finlanda.
Ca Program politic Liberal-democraţii europeni accentuează ideea respectării
identităţii naţionale. Totodată dezvoltă şi ideea că ceea ce s-a creat nu e doar o
Europă a afacerilor, ci şi o Europă a indivizilor. Liberalii se pronunţă pentru abordarea
tehnocratică mai puţin birocratică şi pentru extinderea puterilor Parlamentului
European, militează pentru o Europă a deschiderilor, o Europă a solidarităţilor, pentru
o Europă deschisă spre cealaltă Europă – descătuşată de lanţul comunist.
Europa trebuie să fie în opinia lor, un exemplu de respect a drepturilor civile, toleranţei,
emancipării şi dezvoltării individului, un dialog între culturi diferite într-un cuvânt o
Europă luminată.*
157
12. 4. ECOLOGIŞTII
Grupul Verzilor cuprinde atât partide ecologiste cât şi partide
autonomiste din diferite ţări europene şi se caracterizează prin
intransigenţă în problemele de mediu precum şi promovarea unor
politici autonomiste militând pentru o integrare prin devoluţiune.
Mişcärile autonomiste din Marea Britanie şi Spania sunt bine integrate
în acest grup. Cu toate acestea, forţa derivând din organizarea internă
este inferioară celei a partidelor prezentate mai sus. Partidele ecologiste s-
au afirmat mai ales la începutul anilor ´90 maximul de forţă fiind înregistrat la alegerile
naţionale de la jumătatea deceniului. Pe plan european, în ultimul timp, au scăzut, o
parte a programelor lor fiind asumate de celelalte orientări ideologice. În Germania
după un sondaj FORSA dat publicităţii la 28 iunie 2000 B´90/Die Grunen inregistra
doar 5 %. Partidele afiliate la grupul verzilor sunt: Die Grünen (Austria); Agalev
(Belgia); Volksunie (Belgia); Ecolo (Belgia); Vihreä Litto (Finlanda); Les Verts
(Franţa); Bundnis ´90/Die Grünen (Germania); Federazione dei Verdi (Italia); The
Green Party (Irlanda); Déi Greng (Luxemburg); The Green Party, Scottish National
Party, Plaid Cymru (Tara Galilor/Marea Britanie); Groen Links (Olanda); Partido
Andalucista (Andalucia/Spania); Eusko Alderdi Jertzailea (Tara Bascilor/Spania); Eusko
Alkartasuna (Tara Bscilor/Spania); Bloque Nacionalista Galego (Galicia/Spania);
Miljopartiet De Gröna (Suedia). Analizând rezultatele obţinute, 48 mandate în
comparaţie cu cele precedente 27 mandate, putem constata un real progres, chiar dacă
ecologiştii europeni se aşteptau la un procentaj electoral superior, bazându-se pe
rezultatele naţionale obţinute. Vârfurile de lance au fost pentru verzi – The Green Party
şi Scottisch National Party, Les Verts, partidele autonomiste spaniole şi ecologiştii
belgieni care au adus un plus de 6,9, 4 şi 5 mandate. În acelaşi timp, ecologiştii suedezi
au înregistrat un minus de un mandat, iar ecologiştii italieni şi luxemburghezii au rămas
constanţi. Unul din programele fundamentale ale Verzilor este Manifesto. Participarea în
guvernele Germaniei, Franţei, Italiei şi Finlandei le legitimează noile opţiuni – este
construirea unei societăţi în care să se respecte drepturile fundamentale şi justiţia,
mediului înconjurator. Pe lângă drepturile consacrate verzii fac apel la dreptul la
adăpost sau dreptul la o sănătate bună. Valorile fundamentale ale Verzilor sunt:
solidaritatea, inovaţia, independenţa, deschiderea. În ceea ce priveşte lărgirea U.E. ei
consideră că ar trebui începute negocierile cu toate ţările doritoare, participarea
membrilor asociaţi cu vot deplin la deciziile privind dezvoltarea instituţională şi
reforma comunitară. Verzii contestă supremaţia NATO şi UEO şi consideră că o
structură pan-europeană sub autoritatea ONU şi OSCE ar fi eficientă şi productivă.*
12. 5. COMUNIŞTII
Comuniştii europeni sunt o prezenţă constantă în Parlamentul
European şi beneficiază de suportul comuniştilor germani şi francezi.
Ideologic vorbind nu toţi comuniştii europeni reproduc teze leniniste şi staliniste, ci
158
recurg în special la K. Marx şi F. Engels. Aceştia sunt aşa numiţii eurocomunişti. Alţii,
cum sunt Partido Comunisto Portugues au rămas fideli ideilor marxist-leniniste.
Diferenţele de opinii sunt importante: nordicii (danezii titoişti de ex.) sunt apropiaţi de
social-democraţi, reformiştii au folosit naţionalismul în ideea comunistă (Iniţiativa per
la Catalunya, ortodocşii, partide fidele „moştenirii” acceptă, evoluţia doctrinară
(Partidul Comunist Francez) în timp ce integriştii care au rămas fideli dogmei
comuniste.
Grupul Stangii Europene Unite s-a fondat în 1994, la 14 iulie ca forum de colaborare
între diferite partide. Obiectivele lor ating în principal domeniul social şi cel al
mediului înconjurator; se pronunţă pentru crearea unei zone sociale care să promoveze
drepturi egale de la cel mai înalt nivel şi până la ultimul cetăţean. Doresc o Europă a
solidarităţilor. În domeniul relaţiilor internaţionale se pronunţă pentru creşterea puterii
OSCE în defavoarea NATO şi UEO şi trecerea de la mentalitatea eurocentrista la una
deschisă tuturor. În 1999 s-au alăturat grupului comuniştilor europeni, structuri
ecologiste de stângă din ţări nordice. Partidele comuniste din Europa, reprezentate în
P.E. sunt: Dikki şi Kommunistiko Komma Elladas şi Synaspismos (Grecia); Partito dei
Communisti Italieni Socialistische Partij (Olanda); Socialistik Folkeparti (Danemarca);
Vasenmistolietto (Finlanda); Althydhu bandalg (Islanda); Partito Democratico della
Sinistra (Italia); Vänsterpartiet (Suedia); Initiativa per Cataluna şi Izquierda Unida
(Spania); Parti Communiste Francaise (Franţa); Parti Suisse de Travail (Elveţia);
Rifondatione Italiana (Italia); Partido Comunista Portugues (Portugalia); Partei des
Demokratische Sozialismus (Germania). La alegerile din 1994 comuniştii au obţinut 33
de mandate faţă de cele 42, în 1999. Portugalia, Suedia şi Finlanda au înregistrat
rezultate mai slabe în timp ce comuniştii germani, francezi, danezi, italieni, greci şi
olandezi au obţinut rezultate foarte bune. În condiţiile dezvoltării Uniunii Europene
creşterea popularităţii comuniştilor se bazează pe nemulţumirile inerente acestui
proces.*
6. ALTE GRUPURI
Grupările politice consemnate la acest subpunct au obţinut rezultate mai slabe şi nu
joacă un rol decisiv pe scena europeană:
1. Union pour l´Europe des nations
Numele întreg al grupului este Uniunea pentru Europa naţiunilor şi reprezintă partide
ce au o componenţă naţională importantă. Charta politică a grupului stipulează ca
principii fundamentale: libertate, egalitate, frăţia între cetăţeni şi naţiuni, susţine
crearea unei noi Europe bazată pe libertatea naţiunilor de a decide. Se pronunţă
împotriva unei Europe Federale. Europa trebuie să fie – în viziunea lor, o societate
democratică care respectă dorinţa cetăţenilor şi a naţiunilor. Trebuie apoi dată o
şansă vieţii rurale şi creată o Europă puternică care nu se subordonează nici unei
puteri politice, economice sau unei dominări culturale. Cele 30 de mandate ale grupului
sunt împartite astfel: RPF – Rassemblement pour la France – Franţa (12); Alleanza
159
Nazionalle Patto (Italia) (9); Fianna Fail (Irlanda) (6); CDS – Prtido Popular
(Portugalia) (2); Dansk Folke Parti (Danemarca) (1). În legislatura trecută grupul era al
treilea pe scena europeană. În 1999 a scăzut de la 56 la 30 de mandate – a pierdut 15
mandate italiene, 6 mandate franceze, un mandat irlandez şi unul portughez, două
mandate greceşti câştigând doar un mandat danez. Explicaţia poate fi dată de faptul că
naţionalismele europene se polarizează spre partidele extremiste (gen Frontul Naţional)
sau către moderaţia naţinalismului creştin-democrat.
2. Europa democraţiei şi diferenţelor (EDD)
Grupul reuneşte 16 deputaţi ai unor partide care se manifestă
eurosceptic şi este deschis membrilor Parlamentului European care
subscriu la Asociaţia Europeană a Statelor şi Naţiunilor Suverane.
Unul din partidele interesante este Partidul Independenţilor din Marea
Britanie fondat la 3 septembrie 1993 la London School of Economics de
dr. Alan Sked şi mai mulţi membrii ai Ligii Antifederaliste. Ascensiunea
partidului care deţine 3 mandate europene, este pusă pe seama poziţiei
insulare în dinamica europeană a britanicilor. Alte partide membre ale
grupului sunt: Chasse, Peche, Nature, Traditions (Franţa) - 6 mandate; RPF/SGP/GPV
(Olanda) - 3 mandate; Partidul Independenţilor din Marea Britanie - 3 mandate; Juni
Bevaegelsen (Danemarca) - 3 mandate; Folkebevagelsen mod EU (Danemarca) - 1
mandat.
. Grupurile independenţilor
În această categorie putem încadra cele două grupuri ale independenţilor – Grupul
tehnic al deputaţilor independenţi şi Grupul Neafiliaţilor. În ciuda denumirilor, dintre
cei 18 membri în primul şi 8 din al doilea, mare parte aparţin unor partide care nu s-au
identificat cu direcţiile grupurilor consacrate – Partito Radical (Italia), Liga Nordului
(Italia), Partidul Libertăţii (Austria).

Concluzii

Partidele politice reprezinta o realitate a vietii politice moderne . Totodata ele
reprezinta unul din criteriile de clasificare a statelor totalitare sau democratice. Daca
pentru primele caracteristic este partidul unic de obicei de tip comunist, pentru statele
democratice se poate observa o mare diversitate doctrinara, partidele fiind liberale,
conservatoare, social-democrate, crestin-democrate, uneori chiar socialiste si comuniste.

CAPITOLUL 13 GRUPURILE DE PRESIUNE ŞI


GRUPURILE DE INTERESE

160
13.1. APARITIE SI DEFINIRE.
Fenomenul grupurilor de presiune este mult mai vechi decât studiul acestora,
deoarece formarea grupurilor este un fenomen comun tuturor societăţilor. Orice grup se
formează în numele unor interese comune (afective, patrimoniale, ideologice,
corporative, profesionale, de convieţuire) pe care le urmăreşte şi le atinge prin
presiune. În sens larg, toate grupurile sunt grupuri de presiune, căci „activitatea de
presiune este o activitate unuversală“.
Fenomenul politic al pressing-ului a devenit obiect de studiu după cel de-al doilea
război mondial; termenul de grup de presiune (pressure group) a apărut în SUA în
prima parte a secolului, dar s-a încetatenit după 1945. El sugerează o acţiune de
presiune univocă, unilaterală, când de fapt grupul exercită presiune, dar şi suportă
presiuni din partea altora, iar semantic i se asociază ideea de manevre de culise sau
corupţie; unii politologi preferă termenul de grup de interese sau grup se influenţă.
Majoritatea politologilor constată în prezent „declinul partidelor“ .... proporţii
diferite de la ţară la ţară, în funcţie de locul pe care acestea îl ocupă în viaţa politică.
Ca urmare a proceselor noi survenite în evoluţia social-politică a lumii
contemporane, a complexităţii crescând a forţelor social-politice şi a mecanismelor
vieţii politice, „datorită modificării naturii statului, a funcţiilor sale, a dimensiunilor
noi ale politicii militare, a cerinţelor de raţionalizare a politicii, instrumentele
tradiţionale ale acţiunii politice, partidele au devenit ineficiente şi insuficiente“.
„Există peste tot o criză a partidelor, dar nu putem vorbi de declin decât în cazul
Franţei şi al Italiei“, opinează Georges Burdeau. Atracţia exersată asupra individului
de grupurile de presiune, specializate în apărarea intereselor lui, rezultă din constatarea
că acestea îl reprezintă şi îl apără mai bine decât instituţiile specifice politice.
Noi instrumente şi tehnici de acţiune, menite să suplinească incapacitatea sau
refuzul de adaptare a instrumentelor clasice, grupurile de presiune au apărut şi s-au
dezvoltat rapid şi impresionant, nu întâmplator, mai întâi în SUA, acolo unde cele două
partide, care alternează la putere, nu se încadreaza în parametrii tradiţionali, respectiv
sunt slab distanţate ideologic, nu-şi realizează funcţia mobilizatoare decât imperfect şi
sporadic şi sunt în principal instrumente electorale. Grupurile de presiune au intrat în
concurenţă cu partidele în orientarea şi determinarea politicilor: ca urmare, au apărut
unele teorii („poliarhia“ lui Robert Dahl, „puterea compensatoare“ a lui J.K.
Galbraith, „partida de croquet“ a lui David Riesman), care tind să prezinte statul
contemporan american ca arena unui joc de echilibru şi negociere a diferitelor grupuri
de presiune, partidele păstrându-şi în acest caz doar monopolul reprezentării politice
(prin alegeri şi structură instituţională). De altfel, numărul actual impresionant de
grupuri de presiune este şi o consecinţă logică a democraţiei contemporane,
fundamentată pe voinţa liberă a indivizilor şi în virtutea căreia puterea se vede
161
obligată constant să adapteze şi să amelioreze structuri economice şi sociale.
Grupurile de presiune sunt „grupuri sociale, cu un grad variabil de formalitate,
care caută să promoveze şi/sau să apere interesele specifice ale membrilor lor prin
exercitarea unei presiuni asupra puterii politice sau asupra administaţiei“. Ele intră în
interacţiune cu instituţiile statului şi partidele politice angajate în lupta pentru cucerirea
sau exercitarea puterii. Dar grupurile de presiune nu participă direct la cucerirea şi
exercitarea puterii, ci acţionează asupra puterii, rămânând exterioare ei, caută să o
influenţeze. Grupul de presiune intră în acţiune pe interese proprii şi, chiar dacă se
intitulează nepolitic, el este angajat în politică, adică „face o <<politics of policy>>,
o politică pentru un anume interes sau o anume conduită politică, în timp ce partidele
sunt exclusiv consacrate acţiunii poltice şi au un program pe baza căruia fac o politică
de poziţie“.
Grupul de interes este un grup de presiune potenţial: el devine grup de presiune
atunci când sub impulsul interesului, mai mult sau mai puţin conştientizat, exercită o
presiune asupra puterii politice, direct sau indirect. Din acest motiv, delimitarea
grupurilor de presiune este dificilă: chiar dacă nu este interesat să influenţeze puterea
politică, orice grup poate fi pus la un moment dat, episodic sau cu ocazia unor
circumstanţe care-l afectează în mod deosebit, în situaţia de a se mobiliza pentru a
obţine avantaje sau a împiedica luarea unei decizii contrare intereselor lui. Cea mai
nevinovată grupare poate să se transforme în grup de presiune, mobilizându-se sub
impulsul unui lider sau/şi ca reacţie la un eveniment care o afectează. Mai departe,
unele grupuri de presiune se pot transforma în partide, organizându-se nu doar pentru a
influenţa puterea , ci şi pentru a participa la cucerirea şi exersarea acesteia: un astfel de
exemplu îl constituie grupurile ecologiste sau feministe, care în ţări ca Germania,
Finlanda s-au transformat în partide, sau partidul laburist în Anglia, ca expresie politică
a intereselor muncitorilor şi sindicatelor.
Scopul grupurilor de presiune, influenţarea puterii, este relevant, dar nu
definitoriu, deoarece scopul poate fi permanent sau ocazional, unic sau multiplu,
principal sau secundar. Nici caracterul organizat nu este definitoriu, deoarece există şi
alte grupuri organizate care intervin în viaţa politică, în primul rând partidele politice,
iar pe de altă parte pressing-ul poate fi exercitat şi de grupuri informale sau fără statut
legal. Definitorii pentru grupul de presiune sunt sensul presiunii, determinat de natura
socială şi interesele grupului, şi tehnica presiunii, ca tectică sau mijloc specific de
acţiune politică.
Deoarece în prezent grupurile de presiune reprezintă un fenomen foarte extins, cu
implicaţii în viaţa social-politică a ţărilor şi a lumii, întrucât sunt organizate astfel
încât să-şi sporească a maximum influenţa asupra centrelor de decizie şi îsi adaptează
tactica structurii sistemului politic, funcţional şi ???, prin actul presiunii şi consecinţele
lui asupra procesului decizional.

162
13.2. CLASIFICAREA GRUPURILOR DE PRESIUNE.

Grupurile de presiune sunt extrem de variate sub raportul dimensiunii, influenţei,


intereselor, ariei acţiunii, organizării şi tehnicilor folosite. Clasificările diferă şi ele, în
funcţie de criteriul adoptat pentru departajarea şi descrierea lor (mărime, structură,
natură, scop, tehnici etc.).
Maurice Duverger foloseşte, ca şi în cazul partidelor politice, criteriul strucural
pentru clasificarea grupurilor de presiune şi deosebeşte:
O. grupul de presiune exclusiv de cel parţial.
Cel exclusiv acţionează doar în domeniul politic, făcând presiune asupra puterii.
În această categorie intră: lobby-urile, acele birouri tehnice specializate, care
acţionează pentru alte grupuri (parţiale). Ele îsi închiriaza serviciile în schimbul plăţii,
similar consilierilor fiscali sau juridici. Adevărata presiune vine însa de la cei care
utilizează lobby-urile şi nu de la lobby-ul însusi. De cele mai multe ori caută să-şi
ascundă activitatea adevărată, pretinzând că sunt asociaţii cu obiective largi şi
prestigioase, adică să apară în ochii publicului drept grupuri parţiale.
Cel parţial are şi alte raţiuni de a exista decât presiunea politică, care reprezintă
doar o parte a activităţii sale, precum şi alte mijloace de a acţiona. Sindicatele, de
exemplu, fac uneori presiuni asupra guvernului, dar au şi alte meniri. Grupurile de
presiune parţiale sunt extrem de numeroase, căci „orice asociaţie sau grupare poate fi
pusă în situaţia de a utiliza presiunea politică la un moment dat în activitatea sa.
Academia franceză a intervenit pe lângă Parlament pentru a încerca să limiteze
fiscalitatea asupra cărţilor şi scriitorilor“.

P. grupul de presiune privat de cel public.


Iniţial grupurile de presiune erau doar grupuri private; ulterior, pe măsura
extinderii, complicării şi specializării aparatului administativ, a apărut tendinţa ca
administraţiile publice să se constituie în grupuri de presiune. Teoreticienii clasici ai
statului consideră acest fenomen ca fiind patologic şi ca traducând o gravă criză a
statului. În cadrul administraţiilor publice, serviciile se află, în general, într-o
permanentă rivalitate, datorată influenţei lor diferite şi fiecare se constituie într-un grup
de presiune în raport cu guvernul sau cu parlamentul. În cadrul serviciilor se pot forma
grupări de înalti funcţionari, care caută să acapareze posturile de conducere şi să
exercite presiuni asupra serviciilor rivale sau asupra guvernului. Frontierele între grup
public şi privat sunt din ce în ce mai puţin descifrabile, multe grupuri private jucând în
realitate un rol public.
Q. grupul de presiune interior de cel străin.
Primele fiinţează şi acţionează într-o anume ţară, servind interese ale unor
cetăţeni din acea ţară, celelalte intervin în viaţa politică internă a altor ţări, servind
interesele unor persoane, grupuri, naţiuni străine (spre exemplu, sindicatele britanice
163
care ajută sindicatele italiene aflate în grevă, CIA influenţând militarii din Orientul
Mijlociu).
R. pseudogrupurile de presiune sunt toate acele organizaţii care exercită
presiune politică, fără a se constitui în grupuri propriu-zise, respectiv lobby-
urile (birouri tehnice care, fără a se preocupa de orientarea politică sau
socială a celor ce le folosesc, intervin pe lângă administraţie sau guvern, fiind
simple mijloace de acţiune ale adevăratelor grupuri de presiune), casieriile
electorale (organizaţii ad-hoc care finanţează alegerile şi astfel exersează
presiuni asupra puterii), oficinele de propagandă, presa şi organismele de
informare (pentru care scopul pofit se află pe planul al doilea după cel de
pressing). Organismele de informare şi ziarele pot fi simple intreprinderi
comerciale, constituite pentru a face bani. Pentru unele însa, profitul este
secundar, ele vizând în special să exerseze o presiune asupra guvernului,
puterii politice sau opiniei publice. În acest caz ele pot fi mijloace de expresie
ale unor grupuri determinate, de care nu pot fi separate (ziarele sindicale,
organe de presă al eunui partid) sau îsi disimulează dependenţa, pretinzându-
se autonome (presa de industrie finanţată de marii industriaşi, de bănci). În
general însa, ziarele sunt concomitent industrie de presă (cu scopul de a vinde
informaţie) şi presă de industrie (proprietarii lor doresc să obţină profit,
exersând totodată şi presiune politică).
S. grup de presiune de masă de cel de cadre: primul urmăreşte să reunească
un număr mare de aderenţi, căci din număr îsi trage puterea (sindicatele
muncitoreşti, organuzaţiile de fermieri, confederaţiile micilor artizani,
mişcările de tineret, organizaţiile feminine, societăţile sportive sau culturale)
şi are un scop unic – dezarmarea, antirasismul etc.; grupul de cadre nu
urmăreşte cantitatea, ci calitatea aderenţilor, importanţa, funcţia sau bogăţia
lor (cluburile politice, francmasoneria, sindicatele patronale, asociaţiile de
artişti, ziarele şi organismele de informare, care pot fi considerate grupuri de
presiune).
T. grupul de presiune fără relaţii cu un partid politic de cel cu relaţii
(permanente sau ocazionale): relaţiile ocazionale pot apărea în timpul
alegerilor, al grevelor sau al altor situaţii deosebite; legături permanente pot
rezulta din situaţia de dependenţă faţă de un partid (organizaţiile de tineret şi
cele feminine), recunoscută sau nu – în acest din urmă caz, procedeul frecvent
folosit este alegerea în funcţiile de conducere a unor membri ai partidului
respectiv, controlaţi şi supuşi discplinei acestuia sau a unor personalităţi
eminente, dar ineficiente, care ocupă funcţiile onorific, fără a avea şi putere
– sau din situaţia de dominare a unui partid, în mod direct (partidul laburist
britanic este tipic până în 1927 pentru această situaţie, el fiind format până la
acea dată doar din delegaţii sindicatelor) sau mascat (mult timp partidele
164
conservatoare din America Latină nu erau decât organisme anexe ale
grupurilor de presiunedin industrie sau ale marii proprietăţi funciare).
U. grup de presiune directă (acţionează la nivelul organismelor ??? ministere,
parlament, înalti funcţionari) de cele de presiune indirectă (exercitată asupra
publicului, pentru ca atitudinea acestuia să influenţeze guvernanţii, totdeauna
sensibili şi atenţi la opinia publicului).
Deoarece clasificarea de mai sus se dovedeşte inoperantă practic, însusi
Maurice Duverger propune, pentru simplificare, o depertajare binară a grupurilor pe
criteriu socio-profesional al membrilor, în grupuri de presiune profesionale (sindicate,
organizaţii patronale, organizaţii agricole) care reunesc persoane după activitatea lor
economică, şi celelalte grupuri de presiune: organizaţii politice specializate,
constituite în jurul unui scop politic particular (dezarmare, pace, reforme, subvenţii),
cluburile politice (definesc programele de acţiune aplicabile de guvern) duc o activitate
esenţialmente politică, deoarece realizează ceea ce partidele ar trebui să facă,
„membrii lor corespunzând generaţiilor care ar fi trebuit să înnoiasca cadrele
partidelor politice, dar care nu pot să o facă deoarece partidele sunt maşinării închise,
sclerozate“ (Maurice Duverger), asociaţiile de foşti combatanţi, mişcările de tineret,
mişcările feministe şi familiale, grupările ideologice şi religioase, grupurile de
presiune publice (ministere, înalti funcţionari, armata).
Almond şi Powell propuneau în 1966 o clasificare a grupurilor de
presiune, stabilită după criterii de organizare, în cadrul căreia disting grupuri
anomice, non-asociative (ambele insuficient structurate pentru a putea fi considerate, în
viziunea acestui curs, grupuri de presiune), instituţionale şi asociative.
Pornind de la această clasificare Yves Mény realizează o densă descriere
a principalelor tipuri de grupuri de presiune, în evoluţia lor, urmărind să le justifice
amploarea şi diversitatea actuală prin stadiul de dezvoltare şi gradul de complexitate a
societăţilor contemporane, al instituţiilor şi interacţiunilor care le caracterizează.
Clasificarea pe care o propune ţine cont de modalităţile de organizare şi de acţiune a
grupurilor de presiune. În cadrul ei se deosebesc grupurile instituţionale şi grupurile
asociative, singurele tipuri care, fiind organizate, pot acţiona eficient şi stabil.
Grupurile instituţionale (publice la Duverger) posedă structuri care nu
au menirea de a promova propriile interese, dar care pot, în anumite situaţii, să
folosească puternica lor organizare pentru a influenţa deciziile politice sau
administrative. Astfel de grupuri sunt administraţiile, biserica, armata, structuri oficiale
ale autorităţii, a căror primă vocaţie nu este de a apăra interesele. Totuşi, aceste
organizaţii pot, la limita sau în detrimentul funcţiilor lor de bază, să devină puternice
grupuri de presiune, capabile să influenţeze sau să determine politica în avantajul
intereselor lor corporative sau personale. În acest caz, există un gen de simbioză între
grupuri de interes şi anumite segmente ale aparatului de stat, care utilizează accesul lor
privilegiat la putere spre propriul profit. Administraţia în cauză, în loc să servească
165
tuturor, se preocupă mai întâi de propriile sale interese şi de cele ale membrilor săi,
blocând sau anulând reformele guvernamentale care o privesc. De exemplu, Ministerul
Educaţiei Naţionale, în Franţa, este citat deseori ca prototip de administraţie preocupat
mai mult de interesele corpului didactic, decât de politica educativă, care este, de fapt,
raţiunea sa de a fi.
Dar grupurile de presiune instituţionale nu se formează doar pentru a
apăra interesele personale ale membrilor săi sau pentru a bloca reformele care le-ar
putea afecta, ci şi pentru a influenţa deciziile altor instituţii sau altor segmente ale
administaţiei. Un exemplu îl costituie asociaţiile primarilor, grupuri instituţionale
locale, constituite pentru a face presiuni asupra guvernului (în Marea Britanie:
Association of Metropolitan Authorities; în Germania: Deutsch Stadtstag; în SUA:
National Governor's Conference, Council of State Governments).
Un alt fenomen interesant este apariţia alianţelor între grupurile de
presiune instituţionale şi cele asociative, în momentul când interesele lor ??? se
constituie în acele în acele cazuri, adevărate „policy-clusters“, adică ciorchini de
interese în jurul unei politici, în care administraţii şi grupuri specifice de cetăţeni se
află într-o situaţie de dependenţă reciprocă. Această osmoză de interese conduce
inevitabil la interpenetrarea elitelor, care transgrezează uşor din domeniul militar sau
economic în cel politic şi invers (complexul militar, industrial), la un „triunghi al
puterii“ bazat pe convergenţa intereselor obiective şi pe solidaritatea elitelor, recrutate,
recrutate din cercuri restrânse.
În Franţa, spre exemplu, administraţia, grup de presiune care se identifică
cu aparatul de stat, simplificând accesul la centrul de decizie ce trebuie influenţat, tinde
să fie percepută ca reprezentanta interesului general, deşi ea apără propriile interese
corporatiste ale funcţionarilor săi. Ca reflex, a apărut în anii '60-'70, numeroase grupuri
de presiune, asociative însa, care au ca scop afişat apărarea interesului general:
apărarea consumatorilor, a mediului, a păcii.
Grupurile de presiune asociative formează un ansamblu heterogen, din
care se detaşează organizaţiile profesionale, patronale, sindicale şi agricole. În toate
ţările dezvoltate, aceste grupuri sunt interlocutori privilegiaţi ai administraţiei publice.
Astfel, nici un guvern occidental nu poate să neglijeze organizaţiile
patronale, grupuri puternice şi indispensabile elaborării şi punerii în practică a
politicilor economice, fiscale, sociale. National Association of Manufacturers în SUA,
Bussines Round Table, compusă din directorii celor mai mari 200 de întreprinderi
americane, Federaţia Industriei Germane (BDI) şi Federaţia Camerelor de Comerţ
(DIHT) în Germania, Confederation of British Industry în Marea Britanie, Confederaţia
Naţională a Patronilor (CNPF) şi Camerele de Comerţ di Franţa sunt „parteneri“ ai
statului, mai ales acolo şi atunci când se aplică o politică intervenţionistă, importanţa
lor crescând în ultimii 20 de ani.
Spre deosebire de cele patronale, organizaţiile sindicale sunt divizate,
166
deoarece organizarea lor se bazează deseori pe programe ideologice şi politice (curente
reformiste, social-democrate, revoluţionare) dispersia cea mai pronunţată există în
Franţa, unde rareori cele 5 sindicate puternice colaborează între ele, dar şi în Italia unde
cele 3 organizaţii sindicale mari sunt rezultatul sciziunii, pe motive de culoare politică
(Unione Italiana del Lavoro este aproape de social-democraţi, Confederazione
Italiana dei Sindicati dei Lavoratori – democrat-creştini). În Germania, Deutsche
Angestelltengewerkschaft este sindicatul lucrătorilor din sectorul public şi privat,
Deutsche Beamten Bund este federaţia funcţionarilor, Deutschen Gewerkshafts
Bund reprezintă 17 sindicate dintre care cel al metalurgiştilor este cel mai puternic.
Sindicatele britanice par a fi cele mai puternice deoarece sunt unite în ???
Unions. În fapt, există multe elemente care le deosebesc şi deci, le opun: mărimea (de
la câteva zeci la sute de mii de membri), organizarea, relaţiile cu Partidul Laburist
(unele sindicate aderează în bloc la partid, altele lasă decizia la nivel individual), baza
profesională.
Legea Taft-Hartley, adoptată în 1947 de Congresul american, a
reglementat ??? acţiunea sindicatelor. În 1955, cele două mari federaţii, American
Federation of Labor şi Congress of Industrial Organizations s-au unit, dar această
confederaţie nu este decât un ansamblu foarte suplu de sindicate heterogene, cu
dimensiuni şi concepţii disparate.
Puterea sindicatelor poate fi măsurată prin numărul aderenţilor, dar mai
ales prin procentul membrilor faţă de numărul total al muncitorilor salariaţi. Franţa se
află pe ultimul loc, sindicaliştii (respectivresursele şi mijloacele) reprezentând doar
10% din numărul salariaţilor. Sindicaliştii italieni sunt mai numeroşi (51% din
salariaţi în sectorul privat şi 60% în sectorul public), dar numărul lor tinde să scadă ca
urmare a crizei şi a transformării structurii salariaţilor. În SUA declinul sindicatelor este
puternic în industrie şi, în general, în nord-estul federaţiei. Mişcarea sindicală este mai
puternică în Germania şi Marea Britanie unde, în 1980, sindicaliştii reprezentau 40%
din numărul salariaţilor. În SUA, Marea Britanie şi Germania, cotizaţia sindicală este
preluată direct din salariu de către intreprindere, pe care o varsă sindicatului,
garantându-i astfel resursele şi permiţându-i să furnizeze membrilor săi servicii,
indemnizaţii în caz de gravă etc.
În general, însa, mişcarea sindicală, odată cu prăbuşirea industriilor
naţionale, cu dezvoltarea sectorului terţiar (servicii) şi mai ales cu criza din anii '70,
pierde din teren şi din putere.
Organizaţiile agricole constituie un exemplu interesant de grup de
presiune, deoarece reuşesc să-şi păstreze influenţa în ciuda declinului continuu al
populaţiei agricole, ca şi când teritoriul şi locuitorii lui privilegiaţi (agricultorii) ar
beneficia în politică de un tratament particular. În prezent agricultorii nu mai reprezintă
decât 3% din populaţia activă în Marea Britanie, 2,3% în SUA, 5% în Germania, 7% în
Franţa, 9% în Italia. Declinul însâ nu s-a tradus printr-o scădere paralelă a influenţei
167
organizaţiilor agricole. Negocierea şi integrarea instituţională reprezintă modalităţile
de apărare a intereselor agricole, reprezentate şi susţinute cel mai adesea de organizaţii
hegemonice: National Farmers Union în Marea Britanie uneşte 90% din agricultorii
britanici, Deutscher Bauerverband reuneşte cvasi-totalitatea agricultorilor germani. În
Germania, Franţa şi Italia Camerele de agricultură constituie un punct de sprijin
esenţial şi un instrument instituţionalizat de relaţii între sfera economică şi sfera
politică. În SUA, American Farm Bureau Federation, cu peste 1,8 milioane de aderenţi,
este considerat un grup de presiune puternic, capabil să împiedice orice legislaţie
contrară intereselor sale.
După apogeul din anii '70, criza economică şi scăderea demografică s-au
conjugat şi au condus la slăbirea eficacităţii presiunilor organizaţiilor agricole,
numeroase guverne, cum este cazul şi în prezent, refuzând sau micşorând drastic
subvenţiile de stat pentru agricultură.
Clasificarea grupurilor de presiune este dificilă nu numai datorită
organizării lor multiforme, ci şi din cauza faptului că presiunea poate să se exerseze la
orice nivel de manifestare a puterii şi în forme foarte variate.
Presiunea se poate exersa asupra legislativului: mult timp parlamentarii au
fost ţinta privilegiată a presiunilor. Ca o dovadă, în SUA doar activitatea lobby-urilor
(cuvântul lobby însemna iniţial „culoar“ şi desemna holurile Congresului american,
lobby-ul fiind acea organizaţie care acţionează „pe holuri“, intervenind pe lângă
oamenii politici sau înalti funcţionari), orientată asupra Congresului, este reglementată.
3/5 din reprezentanţii americani provin din lumea afacerilor, iar grupurile de presiune nu
ezită să recruteze ca lobby-şti, foşti congresmeni, care au în continuare acces la
camere. În Marea Britanie şi Italia, acţiunea grupurilor de presiune este uşurată de
faptul că numeroşi parlamentari sunt foşti şefi de sindicate sau de organizaţii
profesionale.
Presiunea se poate exrcita şi asupra executivului şi administraţiei sale,
asupra locurilor unde se iau deciziile. În prezent există tendinţa ca ţinta presiunilor să
se deplaseze de la legislativ la executiv. Contactele dintre administraţie şi grupurile de
presiune agreate sunt numeroase şi constante. Odată cu revigorarea Pieţei Comune,
administraţiile naţionale negociază, în sectoare din ce în ce mai numeroase, cu ceilalţi
parteneri europeni, în problema respectivă, tranformând interesele particulare ale unui
grup de presiune dat, în interese generale, ale respectivei ţări. Guvernul francez este
obligat să apere la Bruxelles interesele economice franceze, identificate cu interesul
naţional, administraţia devenind atunci, de exemplu, simpla purtătoare de cuvânt a unor
mari firme siderurgice sau de automobile şi însusindu-şi punctul de vedere al
industriaşilor francezi. Un alt exemplu care dezvăluie rolul ambiguu al administraţiei,
în condiţiile comunitare, este apărarea agricultorilor franceză şi însusirea punctului de
vedere al organizaţiilor agricole, de către Ministerul Agriculturii în negocierile de la
Bruxelles.
168
În prezent grupurile de presiune sunt supuse unei dible constrângeri: cea
inerentă oricăror acţiuni care obligă grupul să-ţi adapteze organizarea obiectivelor
urmărite şi cea impusă de puterea politică ce obligă uneori grupurile să se încadreze în
forme instituţionale. Puterea politică supusă influenţei grupurilor intră în relaţii cu
aceste grupuri interzicându-le eventual, controlându-le uneori, asociindu-le acţiunii sale
deseori.
Astfel, administraţia publică, obiectul privilegiat în prezent al presiunii, nu
rămâne inertă la acţiunea grupurilor, ci caută uneori să le interzică, de cele mai multe
ori să le reglementeze sau să le atenueze influenţa, integrându-le şi instituţionalizându-
le.
Un prim exemplu european de reglementare de acest fel a avut loc în
Germania, prin legea din 1972 care încadreaza grupurile ce doresc să aibă relaţii cu
parlamentul şi guvernul: aceste grupuri trebuie să se înregistreze la preşedinţia
Bundestag-ului, indicând structura, numele, conducătorii, reprezentanţii şi baza
socială. În schimbul acestei formalităţi, reprezentanţii grupurilor de presiune pot să
intre în contact cu parlamentul, să schimbe informaţii, să fie invitaţi să participe la
comisiile parlamentare. Efectul legii este că permite identificarea grupurilor şi le
impune o anumită transparenţă. Dar, „este foarte posibil ca legea să nu permită în
realitate decât descoperirea părţii vizibile a iceberg-ului, atâta timp cât traficul de
influenţă şi corupţia pot să utilizeze căi mai puţin vizibile şi mai greu de supus
reglementării“ (A.F. Bentley).
Puterea poate să adopte o atitudine mai activă faţă de grupurile de
presiune, căutând să le integreze, ori asociindu-le formal la procesul decizional ori
instituţionalizându-le şi transformându-le astfel în grupuri cvasi-publice.
Mijloacele folosite de grupurile de presiune sunt corupţia colectivă,
semicorupţia individuală, informaţia, grevele, manifestaţiile, greva foamei. Informaţia
a luat o amploare deosebită, în ultima perioadă putând fi folosită în propagandă,
dezinformare, manipulare, ca mijloc de pressing eficient. Spre exemplu, „un parlamentar
care vrea să fie informat într-o problemă ce ţin ede industrie, se va documenta, evident,
cu ajutorul reprezentanţilor respectivei ramuri, care îl vor informa, în mod abil,
prezentând mai ales ceea ce este favorbil lor; reprezentanţii puterii primesc astfel
informaţii serioase, dar orientate“ (M. Duverger).
Problema locului şi rolului grupurilor de presiune a suscitat multe
controverse: spre deosebire de Franţa şi Italia, conducerea SUA consideră grupurile de
presiune o dovadă şi o garanţie a pluralismului social şi politic. Conform teoriei lui
Bentley, guvernul şi politicile sale nu sunt decât rezultanta presiunilor exersate de
diferitele grupuri, „echilibrul diferitelor presiuni este starea reală a societăţii“ (A.F.
Bentley).
Franţa a respins cel mai virulent apariţia şi dezvoltarea grupurilor de
presiune şi a cedat tardiv, sub presiunea realităţilor, în primul rând ca urmare a
169
organizării sindicatelor muncitorilor, pe care mai întâi le-a tolerat şi ulterior le-a
recunoscut. De altfel, sindicatele au fost nevoite la începutul secolului XX să lupte
pentru a accede la o existenţă legală şi eficientă, nu doar în Franţa, ci şi în Marea
Britanie, SUA, Germania şi Italia.
Dar neîncrederea statelor faţă de grupurile de presiune nu s-a manifestat
doar printr-o formă radicală, anume interzicerea lor, ci şi printr-un ansamblu de reguli
şi restricţii care urmăreau îngradirea câmpului de acţiune al grupurilor sau controlul
activităţii lor.
După 1960 au apărut diferenţe în aprecierea statutului grupurilor de
presiune, dar în general se consideră în prezent că acţiunea lor are un caractr benefic
pentru democraţie. În Franţa, grupurile de presiune au fost o perioadă de timp
condamnate în bloc, apoi au fost criticate doar acele grupuri care prin intermediul unei
oligarhii, plutocraţia, controlau puterea politică.
Concepţia corporatistă a societăţii, aplicată în Germania, Italia, Spania,
Portugalia, Franţa, după primul război mondial, presupunea ca grupurile de presiune să
participe la exersarea puterii, deoarece prin reprezentarea intereselor organizate,
grupurile se substituiau tradiţionalei reprezentări politice, bazată pe sufragiul universal.
În anii '70, neo-corporatismul a suscitat un viu interes: definit ca „sistem de
reprezentare a intereselor în care unităţile constitutive sunt organizate în număr
limitat, ierarhic, diferenţiat funcţional, non-competitiv, recunoscute sau organizate de
stat, care le acordă în mod deliberat monopolul prezentării în cadrul categoriilor
respective“, el se deosebeşte de cel clasic prin posibilitatea de coexistenţă a sistemului
de reprezentare clasică şi a sistemului de reprezentare a intereselor.
Modelul neo-corporatist este greu de aplicat în Marea Britanie, Italia,
Franţa, deşi în Franţa el acţionează în domeniile agriculturii şi al ???. în schimb, în
Austria, Germania, Suedia, aplicarea lui este favorizată de prezenţa la putere a
partidelor social-democrate, apropiate sindicatelor şi gata să le susţină, şi de statutul
public conferit unor grupuri de presiune.
După ce au fost interzise, condamnate,criticate, apoi acceptate, autorizate
şi agreate, grupurile de presiune sunt în prezent parte constitutivă a democraţiei. Ele
caută să influenţeze puterea politică (instituţiile statului, partidele politice) în favoarea
propriilor interese, iar puterea politică intră în relaţii cu ele pentru a le controla sau a le
asocia la acţiunea ei. Astfel se tinde spre un nou echilibru societal, spre o nouă fază a
democraţiei contemporane.

13.3. SOCIETĂŢILE SECRETE.

Orice grup de presiune implică o latură secretă, care caracterizează, în


grade diferite, ori scopul, ori componenţa, ori activitatea, ori statutul, ori mijloacele, ori
tehnicile utilizate de acesta. Respectiva caracteristică reprezintă o recţie de autoapărare
170
intrinsecă, explicabilă, în special în prima perioadă de apariţie a grupurilor de presiune.
Datorită ei, precum şi datorită proliferării grupurilor de presiune, statul s-a văzut
nevoit să-şi schimbe tactica adoptată iniţial, respectiv să intre în relaţie cu grupurile,
să le oficializeze, să le instituţionalizeze. Totuşi, o bună parte dintre grupurile de
presiune „scapă“ acestei „atenţii“, preferând fiinţarea şi acţiunea la adăpostul
secretului. Cele mai puternice grupuri de presiune „sunt cele car enu se văd“, sublinia
Jean Meynaud. Iată de ce o atenţie aparte trebuie acordată societăţilor secrete.
Nu toate societăţile secrete sunt obligatoriu grupuri de presiune, dar ele
pot deveni la un moment dat sau pot fi folosite ca grupuri de presiune deoarece statutul,
organizarea şi funcţionarea lor se pretează indiscutabil pressing-ului. În plus, ele sunt
mult mai periculoase, căci acţionând în afara cadrului legal, nu sunt controlabile şi, ca
atare, utilizează deseori practici criminale dau tehnici teroriste.
V. Lantoine şi, mai recent, Serge Hutin, analizând societăţile secrete, au
deosebit două tipuri mari: societăţile secrete iniţiatice şi societăţile
secrete politice. Alţi cercetători nu iau în calcul decât acele grupuri cu
scop politic care nu acţionează pe teren electoral sau parlamentar,
deoarece nu doresc acest lucru şi atunci le denumesc societăţi secrete
sau nu pot să o facă şi atunci le denumesc grupări clandestine
(interzise prin lege).
Societăţile secrete iniţiatice nu încearca nicidecum să-şi disimuleze
existenţa, doar dacă sunt persecutate şi trecute în afara legii. Legile, istoria, locurile de
întâlnire şi doctrinele lor, deseori chiar şi numele aderenţilor nu sunt un mister pentru
nimeni. Aceste grupări nu ţin cu adevărat „secrete“, decât ceremoniile (la care profanul
nu poate asista) şi semnele de recunoaştere ce permit membrilor să se identifice între ei.
Ele sunt mai mult societăţi închise şi discrete decât secrete, acordă membrilor lor o
iniţiere, au ritualuri mai mult sau mai puţin complicate şi celebrează un gen de cult.
Aceste grupuri, mai puţin cunoscute decât cele politice de către marele public, au
existat înca din Antichitate: riturile esoterice, cultele misterelor în Evul Mediu,
corporaţiile, frăţiile, Templierii, Catharii, Rosacrucienii, Francmasonii.
Iniţierea este un proces prin care se realizează psihologic, la un individ,
trecerea dintr-o stare cunoscută drept inferioară a fiinţei umane, într-o alta, superioară.
Printr-o serie de acte simbolice, de încercari morale şi fizice de ritualuri, individul
înzestrat cu anumite aptitudini, calităţi naturale care îl fac „iniţiabil“, se transformă din
profan în iniţiat. Riturile de iniţiere se desfăşoară cel mai adesea în secret, iar neofitul
se obligă prin jurământ să nu le dezvăluie niciodată profanilor. În toate organizaţiile
iniţiatice există o ierarhie, diferitele grade marcând etapele cunoaşterii esoterice a
doctrinei secrete, care este o explicare a lumii, revelată într-o adunare aleasă cu grijă,
izolată de exterior şi de mulţime, şi nivelurile sau treptele de perfecţiune la care au
ajuns iniţiaţii. O întreaga organizare, de multe ori foarte complicată, urmăreşte şi
supraveghează alegerea adepţilor şi respectarea tradiţiilor, precum şi gradarea
171
progresivă a ritualurilor.
Deşi unii politologi consideră că „Masoneria nu este, în prezent, atât
societate secretă, cât mai curând discretă“ de exemplu, Jean Charlot: apariţia şi
evoluţia ei este relevantă pentru întelegerea structurii şi rolului societăţilor secrete.
Înca din Antichitate, constructorii, deţinătorii de cunoştinţe deosebite, constituiau un
fel de aristocraţie în mijlocul altor corporaţii. În Evul Mediu, constructorii de catedrale
şi de palate beneficiau, din partea autorităţilor ecleziastice şi laice de numeroase
privilegii, de unde le-a venit şi numele de „francs-maçons“ (zidari scutiţi de taxe).
Arhitectura era considerată „artă regală“, iar tainele ei erau încredintate numai celor
demni, aleşi. Serge Hutin denumeşte această masonerie „operativă“, deoarece din ea
făceau parte oameni de meserie şi o deosebeşte de masoneria modernă, pe care o
denumeşte „speculativă“. Hutin consideră că trecerea de la masoneria operativă la cea
speculativă s-a petrecut în Anglia, ca urmare a rolului din ce în ce mai mare jucat de
masonii „acceptaţi“ în organizaţie, la sfârşitul secolului al XVI- lea: datorită încetinirii
ritmului construcţiilor, corporaţiile s-au simţit ameninţate şi au început să admită în
rândurile lor membri ce nu erau oameni de meserie, dar care erau persoane influente,
menite să ridice prestigiul Ordinului. Numărul masonilor acceptaţi a crescut simţitor,
deoarece pătura cultivată găsea astfel posibilitatea de a pune în aplicare propriile idei
de fraternitate, iar adversarii puterii şi catolicii găseau în loji un refugiu sigur. În Franţa
francmasoneria pătrunde prin 1730 şi cunoaşte o dezvoltare rapidă. Se susţine că ea a
pregătit ideologic Revoluţia franceză căreia i-a împrumutat, de altfel, şi vestita deviză
„Libertate. Egalitate. Fraternitate.“
Scopul francmasoneriei este „arta construirii Templului ideal“, adică
transformarea fiinţei umane, de la starea de profan, prin iniţiere, la cea de ucenic, apoi
calfă şi maistru, „şlefuirea pietrei brute care să devină piatra ???, ce poate fi inclusă în
Templul ideal“. Scopul masoneriei este constructivist, deoarece urmăreşte construirea
unei societăţi raţionale, care să asigure omenirii o dezvoltare perfectă, dar şi iniţiatic,
deoarece deschide calea cunoaşterii esoterice, a acelei tradiţii secrete de cunoştinţe
tainice, cultivate şi transmise iniţiatorilor, care urmăreşte restabilirea vârstei de aur a
omenirii, a paradisului terestru.
La prima vedere, francmasoneria apare ca o organizaţie filantropică şi
umanitară, al cărei ţel este ameliorarea morală şi materială a omenirii, iar principiile
sale sunt credinţa, progresul şi toleranţa, în afara oricăror deosebiri religioase,
naţionale sau sociale. De fapt, Masoneria este mai mult decât o organizaţie filantropică
internaţională, ea este o societate secretă, care dispune, în urma unei selecţii riguroase,
de membri săi, de obicei persoane influente sau importante, îi supune unor reguli stricte,
îmbracate în forme ritual-simbolice şi îi orientează, în activitatea lor, prin ordine
ierarhice.
Societăţile secrete politice sunt grupări care încearca să-şi ascundă
activitatea sau măcar numele membrilor şi al căror efort este îndreptat fie în afara
172
organismelor oficiale (este vorba de cele cu scop justiţiar) fie, cel mai adesea, împotriva
puterii existente. „caracteristica unor asemenea grupuri, oricât de organizate şi
ierarhizate ar fi, este durata lor limitată“ (S. Hutin). O societate secretă nu durează
decât atât cât obiectivul său este actual. Când dispare motivul pentru care a luat naştere,
dispare şi obiectul şi, deci, şi societatea secretă.
În anumite cazuri este destul de greu să diferenţiezi cele două tipuri de
societăţi secrete: societăţi la început iniţiatice au deviat spre scopuri politice, iar
diverse grupări având ţeluri pur temporale au simţit nevoia să adopte o ierarhie şi
ritualuri asemănătoare celor ale societăţilor iniţiatice (un exemplu în acest sens îl oferă
Masoneria, care a avut influenţă asupra evoluţiei politice – în Franţa ea a avut un rol,
alături de partidele liberale, în votarea legilor, privind separarea dintre Biserică şi Stat).
Totuşi, există deosebiri radicale: scopurile urmărite de societăţile
iniţiatice sunt supratemporale, în timp ce ale societăţilor politice sunt temporale;
valoarea riturilor şi simbolurilor societăţilor iniţiatice sunt de ordin filosofic, moral sau
religios, în timp ce la societăţile politice ele nu au nici semnificaţie intrinsecă, ci sunt
folosite doar pentru a inspira respect imaginaţiei neofitului. Cea mai evidentă
caracteristică a societăţilor secrete politice este durata lor limitată: organizaţiile
iniţiatice au scopuri transcendente, ca religiile, în timp ce societăţile politice durează
destul de puţin. Fiind neagreate de stat, societăţile politice nu pot avea localuri bine
amenajate, ca cele iniţiatice, iar obiectivele lor odată realizate, dispar sau se transformă
în partide politice (interzicerea lor legală anulându-se).
Astfel, Mişcarea republicană populară (MRP) în Franţa, Partidul
democrat-creştin în Italia, provin din foste mişcări de rezistenţă clandestine. La fel
Partidul comunist în URSS.
Existenţa unor autorităţi ambiţioase, intolerante, perioadele de stagnare
economică sau socială reprezintă condiţii favorabile apariţiei societăţilor secrete
politice. Ele pot fi clasificate, după scopurile urmărite astfel: Societăţile Justiţiare
(care se substituie justiţiei, când aceasta este considerată nesatisfăcătoare sau când
guvernul se dovedeşte slab, incapabil să menţină ordinea), Societăţile cu intenţii
exclusiv politice (combat fie o dominaţie străină fie un regim agresiv) şi Societăţile
criminale (singurele clandestine, în adevăratul sens, care atrag atenţia opiniei publice
şi autorităţii prin faptele lor).
Au existat şi există numeroase societăţi secrete politice ori asimilate înca
de la Sfânta Vehme (societate secretă cu scop justiţiar, ce a luat naştere la mijlocul
secolului al XIII-lea în Westfalia şi a dispărut după invadarea Germaniei de trupele lui
Napoleon), la Carbonarii secolului al XIX-lea, care au luptat pentru eliberarea Italiei de
absolutism şi a Franţei de monarhie, la societăţile secrete irlandeze, care au luptat, înca
din perioada elisabetană, pentru independenţa Irlandei şi mai luptă şi în prezent, sub
denumirea de IRA (Irish Republican Army), pentru alipirea prin violenţă a Ulsterului la
Irlanda, la Ku-Klux-Klan (organizaţie cu scopuri rasiste, care folosea ca tehnică de
173
acţiune atentatul, cu un număr de membri estimat, în 1922, deci într-o perioadă de
apogeu, la un milion, în SUA).
Mafia este o organizaţie secretă siciliană, care a luat naştere la începutul
secolului al XIX-lea, când monarhia din Neapole, alungată de armatele napoleoniene, a
găsit refugiu în Sicilia, sub protecţia flotei engleze a lui Nelson. „Pe atunci Sicilia era
năpădită de tâlhari, iar bandele rivale impuneau ţării multe sacrificii. Deoarece
suveranul nu dispunea de suficiente forţe pentru a le controla activitatea, a luat în
solda sa câteva bande care să asigure ordinea, sub denumirea de <<jandarmeria
rurală>>. Aşa s-a constituit Mafia, organizaţie secretă ce va rămâne multă vreme
suverană în Sicilia “. Deşi guvernul a revenit la vechea administraţie, „bandiţii care nu
mai erau în solda guvernului, au continuat să-şi exerseze meseria pe cont propriu şi să
atrgă în rândurile lor pe toţi nemulţumiţii de ordine existentă. Posibilităţile de
recrutare erau inepuizabile, fiindcă în Sicilia domnea o mare mizerie printre muncitori,
dar Mafia şi-a făcut partizani în toate clasele sociale, inclusiv în cadrul autorităţilor
comunale şi magistraturii”. Deşi membri ei comiteau abuzuri, făceau fărădelegi,
populaţia prefera să îndure furturileşi chiar asasinatele decât să recurgă la poliţie, în
care nu avea încredere, deoarece respectau ordinea instaurată de Mafie şi faptul că era
favorabilă autonomiei Siciliei. Între cele două războaie mondiale, emigranţii sicilieni
au înfiintat ramuri ale Mafiei în diferite ţări (SUA, Franţa), devenind o temută
asociaţie criminală, cu mijloace brutale de presiune. Scandalul declanşat la sfârşitul
anului 1992 în Italia este o dovadă a puterii actuale a Mafiei şi a amplorii activităţilor
ei.

13.4 DESPRE GRUPURILE DE INTERESE,

Foarte frecvent vehiculată în ultimele luni în mediul politic românesc, noţiunea de grup
de interes, grup de presiune continuă să suscite discuţii în contradictoriu. În fapt, despre
grupul de interes, la modul general, nu se poate discuta în termeni maniheişti, de bun
sau rău. La fel cum în cazul democraţiei, nu putem aprecia dacă acest tip de sistem
politic este bun sau rău. Cum se stie, eficienţa unui sistem democratic poate fi
cuantificată în funcţie de foarte mulţi indicatori. La fel în cazul grupurilor de interese.
Acţiunea lor poate fi apreciată în funcţie de mai mulţi factori, respectiv eficienţa
instituţională, gradul de maturizare a partidelor politice, nivelul participativ al
cetăţenilor, sistemul legislativ etc. De regulă, în statele cu o democraţie consolidată,
aceste grupuri de interese reprezintă, alături de partide, ONG-uri sau alte organizaţii
profesionale, actori importanţi în jocul socio-politic. Rolul lor este cunoscut şi apreciat
ca unul care ţine de funcţionalitatea unui sistem democratic. Grupurile de interese
174
activează într-un anumit cadru instituţional, după reguli bine stabilite sau în virtutea
unor cutume verificate în timp. Dacă sistemul in integrum funcţionează în mod
defectuos, se poate ca şi anumite componente ale sale să producă efecte negative. În
mod firesc, democraţia presupune participare. Aşadar, funcţionarea unor grupuri de
interese reprezintă o regulă, dar eficienţa ei depinde de gradul său de reglementare.
Evident, există şi derapaje, dar nu în aşa măsură încât să determine o eliminare a
acestor actori din schema structurală a democraţiei participative. O democraţie
consolidată ştie să controleze şi să corijeze principalele sale derapaje sistemice.
Statuarea rolului grupurilor de interese sau presiune în democraţiile consolidate s-a
produs în timp, în urma unui îndelung proces de maturizare legislativă şi instituţională.
Modelul european
Este ştiut faptul că grupurile de interese şi de presiune funcţionează pe lângă
instituţiile UE, iar rolul lor în procesul decizional este unul instituţionalizat. La
Bruxelles există zeci de mii de lobby-şti profesionişti, între care 15.000 numai pentru
marea industrie, care îsi desfăşoară activitatea pe lângă principalele instituţii europene.
Grupurile de lobby sunt recunoscute şi acreditate, dar nu sunt obligate să se
înregistreze. Din acest motiv, neexistând o evidenţă, fondurile şi cheltuielile lor nu pot
fi cunoscute. În ultimii ani însa, activitatea acestor organizaţii de lobby a fost subiect de
critici care acuzau supradimensionarea influenţei acestora şi cereau mai multă
transparenţă în ceea ce priveşte modul lor de acţiune. Activitatea grupurilor de interese
este privită cu multă reticenţă în unele ţări din Uniunea Europeană. În Franţa
bunăoară, termenul are o semnificaţie, în mare parte, peiorativă, desemnând un grup de
presiune secret care doreşte să impună deciziile politice într-o manieră nedemocratică.
Modelul american
În Statele Unite, în schimb, grupurile de presiune sunt instituţionalizate şi reglementate
de mai multe legi. Diferenţa de percepţie şi de acţiune a acestor grupuri se datorează,
în bună măsură, sistemului politic american care funcţionează după alte reguli decât
cele din Europa. În fond, democraţia americană s-a născut pe alte fundamente decât cea
europeană. În urma acţiunii acestor grupuri, anumite legi sunt rescrise sau chiar retrase,
sau, dimpotrivă, promulgate. Sistemul politic american este construit, însa, astfel încât
să dispună de un cadru instituţional şi legislativ care să permită o acţiune eficientă şi
transparentă a acestor grupări. Putem aprecia că percepţia americană asupra noţiunii
de grup de interes se datorează, în mare parte, unui anumit tip de cultură politică şi
civică.
Cum este în România. În România termenul este asociat, la nivelul opiniei publice, cu
cel ce presupune diverse interese obscure, mafiote chiar. Este dificil de apreciat o cauză
precisă a acestei percepţii. Pe de o parte nivelul înca scăzut al unei culturi a
democraţiei, pe de alta, discreditarea clasei politice, în ansamblul său, din ultimii ani.
Probabil cauza rezidă într-o îmbinare a celor două aspecte. Opinia publică receptează
difuz acţiunea acestor structuri, de regulă ea gândeşte în termenii de „toţi sunt la fel”,
175
ba chiar o surprinde – în mod inconştient – spunând că politicienii se sprijină reciproc,
fără a ţine cont de la ce partide sunt. Ca şi în cazul partidelor politice, grupurile care
transcend politica, economia, mass-media, presupuse a reprezenta grupuri de interese,
sunt percepute per ansamblu în mod negativ de către cetăţeni. Este greu de crezut că o
modificare de percepţie a noţiunii de grup de interes se va produce foarte curând. Ea
depinde în mare măsură şi este legată în mod inevitabil de percepţia asupra clasei
politice în general. Profesionalizarea clasei politice, dar şi transparentizarea mediului
economic vor atrage şi o nouă accepţiune a termenului de grup de interes, cea pe care i-
o atribuie, în mod firesc, normele democratice. Aceasta se va opera în timp, dar şi prin
reglementări care să susţină o funcţionare eficientă şi transparentă a acestor structuri.

13.5. GRUPURI DE INTERESE/GRUPURI MAFIOTE

Structurile de putere - tinta grupurilor oculte


1. Intr-o tenta jurnalistica, inevitabil simplificatoare, un concept al teoriei politice a
invadat in acest august spatiul public romanesc. Pentru ca presedintele Traian Basescu a
folosit termenul “grup de interese” in demonstratiile sale mediatice prin care urmareste
sa se repozitioneze, institutional si politic, dezbaterea a fost lansata. Grupurile de
interese au trecut, din zona rezervata teoriei, in prim-planul mass-media. In fond, despre
ce vorbeste presedintele? In limba romana comuna interesul desemneaza un
comportament ambiguu, uneori chiar peiorativ. A-ti urma interesul presupune, de cele
mai multe ori, a privilegia atitudini egoiste, in opozitie cu altruismul comunitar.
Contrazicand morala dominanta, la acest nivel interesul confirma practica sociala.
Pentru ca valorile traditionale, conservatoare si comunitare, se simt amenintate de
ofensiva individualismului si reactioneaza, interesul ramane la marginea moralei.
Dar, fiind subiectul unui conflict valoric, interesul trece automat in spatiul politic.
Termenul folosit de presedintele Traian Basescu trimitea, destul de transparent, la
grupurile de putere care controleaza oligarhic resursele, iar nu la formele de asociere ale
indivizilor in vederea atingerii unor obiective. O minima analiza in acest registru teoretic
este necesara. Rationalismul modern si, apoi, liberalismul clasic priveau interesele si
pasiunile in contradictie. Daca interesele defineau un comportament rational orientat de
calcule bazate pe informatii pentru a anticipa situatiile imprevizibile, pasiunile nu puteau
fi controlate, scapau analizei rationale si, de aceea, se puteau intoarce impotriva celor
stapaniti de ele. Interesul presupune controlul vointei, exercitiu liber al alegerii, pe cand
pasiunea determinare psihologica. Stapanirea pasiunilor era obligatorie pentru atingerea
intereselor. Pe acest fundal, clasicii individualismului au privit interesul ca unic
principiu explicativ al actiunilor individuale. Toti oamenii ar cauta, pe baza principiului
utilitatii maxime, sa-si satisfaca in cel mai simplu mod cu putinta interesele. In aceasta
logica, grupurile de interese sunt rezultatul asocierii libere si rationale a indivizilor,
constienti de impactul acestei actiuni, in jurul unui obiectiv practic.
In general, conflictele de interese sunt inerente politicii, iar lupta pentru privilegii si
176
control al resurselor este rezultatul acestei situatii. De aceea, atunci cand actiunile unui
decident sunt susceptibile a fi in interes personal sau al grupului politic ori de afaceri,
caracterul ilegitim este pus in discutie. Accesul protejat de detinerea puterii reale la
resurse creeaza tensiunea ce da sens politicii. In actuala controversa, grupul de interese
pare sinonimul grupului de presiune. Acesta da seama mult mai clar de caracterul politic
al asocierii. Daca grupurile de interese pot fi tot atat de multe cate interese exista,
grupurile de presiune apar doar atunci cand indivizii se asociaza pentru a influenta
deciziile publice. De la sindicate, patronate, asociatii profesionale la organizatii oculte,
grupurile de presiune folosesc metode diverse (greve, ocuparea cladirilor, blocarea
soselelor, rapoarte de expertiza, campanii publice ori santajul sau mita) pentru a-si
atinge obiectivele. Legitimitatea acestora depinde de gradul de transparenta al actiunilor
si de tipul intereselor reprezentate.
2. In orice regim, chiar si in cel totalitar, grupurile informale sunt organizate pentru a
proteja interese si afaceri. Complicitatea dintre unele grupuri politice si de afaceri este
cheia succesului economic in societatile in tranzitie browniana. Acolo unde societatea
civila este relativ slaba, iar statul, captiv al grupurilor oligarhice, este lipsit de autoritate,
chiar daca formal controleaza resursele, cum pare a fi cazul in Romania, politica nu mai
asigura tuturor aceleasi mijloace de influenta, ci avantajeaza grupurile de putere
economica. Absenta economiei de piata libere si concurentiale si a pluralismului politic
real favorizeaza oligarhizarea puterii. Si daca cuvantul “mafiot” are o conotatie
criminala, caracterul ocult al multor aranjamente politice si economice din cei 15 ani de
tranzitie trimite spre existenta unor astfel de grupuri informale.
3. Tinta grupurilor oculte o reprezinta structurile de putere. Influenta pe care o au le
poate asigura protectie si acces preferential la resurse. In Romania situatia este aceeasi
ca peste tot, dar formele de aparare sunt precare. Dar chiar daca aceste grupuri dispun de
un arsenal mediatic redutabil controland o parte a pietei, campaniile de presa nu pot
schimba perceptia sociala si nu pot eluda tema centrala a dezbaterii: coruptia.
Exercitarea puterii de catre anumite grupuri este compatibila cu democratia, cu conditia,
obligatorie, a pluralismului politic si economic. Abuzul de putere in interes privat sau de
grup, chiar in absenta unei legislatii clare, este ilegitim. El creeaza suspiciune
generalizata si viciaza mecanismele de autoreglare sociala.

Asocierea banului cu politicul


1. Grupurile de interese sunt transpartide. Cand e vorba de bani multi, ele sunt neaparat
prezente langa putere. Prin intermediul puterii politice isi realizeaza afacerile. Puterea
poate si produce grupuri de interese, inventand averi, oferind resurse unor clienti
politici. Drumul este si in sens invers. Grupurile exista spontan, inerent, in afara puterii,
dar se apropie de ea cand interesele ii impun. Chestiunea este: cum functioneaza ele,
cum relationeaza cu puterea? La vedere sau subteran? Care sunt scopurile lor? Controlul
resurselor? Monopolul? Manuie bani negri? Sunt corupte? Corup?
2. Da, bineinteles. Una din explicatii ar fi slaba institutionalizare a vietii politice, dar si
177
absenta normelor si regulilor in mediul de afaceri. Romania a fost si este in aceasta zona
de intersectie, crepusculara i-as spune, un Macondo. Trendul: imbogatirea rapida,
controlul puterii. Reteta perfecta a fost asocierea banului cu politicul. Liderii politici au
adus la targ voturile si accesul lor la decizia politica, iar omul de afaceri, banul. S-a facut
schimb.
3. Grupurile de interese actioneaza peste tot unde exista puterea politica. Si la Cotroceni,
si la Guvern. Asa a fost si sub Iliescu, si sub Constantinescu, in egala masura. De regula,
se constituie un grup, o camarila, care face jocurile dincolo de ideologii. Se formeaza
retele de interese, o clientela care aduna “oamenii de incredere”. Adesea politica la
Bucuresti nu este decisa la Guvern, in Parlament, ci in interiorul acestei camarile
politico-financiare si, evident, in folosul ei.

In Romania lobby-ul este pentru a ignora si incalca legi


1. Orice grup de persoane care se asociaza in vederea promovarii unui interes comun, in
orice forma, este pana la urma un grup de interese. Cel mai clar caz sunt sindicatele, care
niciodata in istorie nu au pretins ca sustin un “interes social general”, ci doar interesele
membrilor lor. Dar grupuri de interese pot desigur sa fie si asociatiile de afaceri, ligile
culturale, partidele politice etc. In cultura politica de tip anglo-saxon predomina chiar o
viziune asupra democratiei numita “pluralista”, care spune ca societatea ca intreg nu
este altceva decat o suma de grupuri de interese. Intelepciunea in acest caz consta in a
gasi acele institutii si mecanisme care permit ca grupurile de interese din societate sa
negocieze in mod pasnic un compromis acceptabil. Pe aceasta viziune s-a construit
federatia americana, avand ca idee centrala notiunea de checks-and-balances - adica o
constructie de asa natura, incat, chiar daca un grup de interese pune stapanire pe una din
puterile statului, sa existe alte puteri care s-o cenzureze, incat raul pe care prima il poate
face sa nu fie foarte mare. Experienta “pluralismului” descrisa mai sus a dus la
concluzia ca cel mai bun sistem pasnic de putere il constituie democratia constitutionala,
adica acela in care grupurile de interese se lupta, dar nu pun niciodata sub semnul
intrebarii doua lucruri: (i) regulile jocului politic atunci cand sunt la putere (adica eu nu
abolesc alegerile libere dupa ce m-am ales); (ii) drepturile fundamentale ale omului
(intre care viata, libertatea, proprietatea, cuvantul), care nu sunt subiect de vot, fie si
majoritar, ci sunt cumva intangibile, deasupra deciziei majoritatilor de un fel sau altul.
Asta este ceea ce se cheama indeobste domnia legii. Daca viziunea de mai sus e corecta
- si eu cred ca este - atunci e clar ca nici Romania nu se abate de la regula, fiind plina de
grupuri de interese. Ce nu e clar la noi este cat de puternica e domnia legii.
2. Accepta toate grupurile romanesti ca proprietatea (in toate formele ei subtile, inclusiv
combaterea furtului din averea publica) si exprimarea libera sunt intangibile, in caz ca
ajung la putere? Nu cred, si s-a vazut. 3. Sunt toate grupurile de interese angajate in
influentarea oficialilor pentru a schimba legi si reguli (acceptabil); sau ii preseaza pentru
a incalca legile si regulile (inacceptabil)? Specific Romaniei este in special faptul ca la
noi lobby-ul este pentru a ignora si incalca legi. In plus, una este sa te asociezi la vedere
178
intr-un sindicat sau asociatie de producatori (de carne, de exemplu) si sa finantezi
evenimente si publicatii care sa-ti sustina punctul de vedere (nu prea e cazul), si alta sa
pui mana de la mana cu nasul, finul, cumatrul etc. si sa cumperi pe sub masa un secretar
de stat. 1. Grupurile de interese din Romania au o miza importanta mai ales in
economie, acolo unde se fac banii. Sigur ca interesele nu sunt doar economice,
varietatea acestora se suprapune cu alte domenii care servesc ca mijloace pentru
obtinerea unor beneficii materiale: interese politice (cine este premier? pe cine sprijinim
ca ministru al Finantelor? cum putem infiinta un partid? etc.), interese mediatice - prin
controlul unor ziare, televiziuni, agentii de stiri prin care grupurile isi promoveaza
interesele si isi ataca adversarii. De obicei, aceste grupuri de interese sunt conectate atat
la partidele politice, cat si la birocratie. Ele se imprietenesc usor cu unii analisti, cu unii
ziaristi, pentru a-si conserva sau corecta imaginea publica. De multe ori grupurile de
interese sunt confundate cu clientelele politice. In realitate, clientelele politice depind
mult de un partid politic. Atunci cand acest partid vine la putere le promoveaza
interesele, si afacerile lor prospera, cand partidul pleaca de la putere atunci clientelele se
zbat la limita supravietuirii si cotizeaza pentru intoarcerea partidului favorit. Grupurile
de interese consolidate in perioada de tranzitie nu mai depind de un partid sau altul. Ele
depasesc granitele politice si practic au infiltrate toate structurile de putere in stat. Asa
isi probeaza longevitatea. Atunci cand miza este economica, grupurile de interese
incearca sa-si elimine sau sa defavorizeze competitorii si sa obtina privilegii din partea
statului. Grupurile de interese nu au nici un fel de legitimitate, atata vreme cat
actioneaza in afara cadrului legal.
2. Caracterul mafiot al grupurilor de interese este dat de regulile dupa care functioneaza
si de mijloacele folosite pentru a-si atinge scopurile. Atunci cand grupurile sanctioneaza
“tradatorii”, impunand legea tacerii de exemplu, ele au caracter mafiot. Atunci cand
grupurile recurg la santaj, amenintari si chiar crima, ele au un caracter mafiot. Grupurile
de interese in general in tarile democratice au un cadru legal prin care pot face presiuni,
fara sa distorsioneze democratia sau statul de drept. Asa-numitul lobby. Acest cadru
legal impiedica formarea unor retele subterane, care sa functioneze dupa reguli proprii si
care sa-si aleaga singure mijloacele. In Romania justitia ar fi trebuit sa sanctioneze
adeseori aceste grupuri, dar ea insasi a fost infiltrata, ceea ce o face nefunctionala in
cazul acestor grupuri.
3. Grupurile de interese cu caracter mafiot sau fara caracter mafiot, clientelele politice
functioneaza de 15 ani in Romania. In fapt, multe dintre ele sunt produsul acestor ani de
tranzitie, in care regulile abia au inceput sa fie scrise. Nu a existat vreun guvern din
Romania care sa nu fi fost supus presiunilor grupurilor de interese. Multi ministri au fost
numiti chiar cu acordul acestor grupuri. Grupurile au finantat campanii electorale si
astfel si-au rezervat dreptul de a-si numi propriii ministri. Cei din guvern au negat
neconvingator. In fapt, ar fi o ipocrizie sa negi existenta acestor grupuri. E adevarat ca
cetateanul obisnuit nu le percepe, dar in lumea politica ele sunt arhicunoscute

179
CAPITOLUL 14. FINANŢAREA PARTIDELOR POLITICE
IN EUROPA

14.1CONSIDERAţII GENERALE

În prezent, importanţa finanţării partidelor politice este fără îndoiala un truism.


Aceasta influenţează funcţionarea corectă a democraţiei. Este indiscutabil faptul că
existenţa şi activitatea partidelor politice sunt determinate în mod natural şi de
resursele financiare şi că nici o campanie electorală nu ar putea avea loc fără
finanţare, oricare ar fi forma acesteia (publică, privată sau mixtă).
Modul de reglementare a finanţării organizaţiilor politice constituie de câteva decenii
subiectul dezbaterilor politicienilor şi specialiştilor în majoritatea ţărilor democratice.
Prima lecţie care se poate învata din experienţa vestică este aceea că nu există soluţii
simple pentru problemele majore din acest domeniu, cum ar fi:
1. Corupţia: politicienii şi partidele acordă “favoruri” politice în schimbul unor
contribuţii financiare
2. Inegalitatea de şansă electorală:
a) între partide politice: o campanie electorală bine finanţată reprezintă un avantaj de
necontestat în cursa electorală, deşi nu este singura condiţie necesară pentru câştigarea
alegerilor. Un partid politic care beneficiază de surse financiare considerabile din partea
anumitor simpatizanţi deţine un atu faţă de adversarii săi electorali prin angajarea unui
staff calificat şi printr-o largă publicitate.
b) între candidaţii la demnităţile publice: dacă succesul electoral este condiţionat de
fondurile de campanie deţinute, cetăţenii cu o stare materială modestă sunt în
imposibilitatea de a candida la funcţii publice. Într-un regim democratic, accesul la
demnităţile publice nu poate fi blocat de impedimente de ordin financiar.
Scandalurile recente din ţările occidentale privind corupţia în clasa politică
demonstrează cât de complexă este problema finanţării partidelor politice:
- Colapsul Partidului Creştin-Democrat din Italia a avut loc şi ca urmare a evidenţierii
legăturii dintre membrii săi şi Mafia.
- În centrul crizei politice declanşate în Japonia, la începutul anilor 1990 de către
liberal-democraţii de la putere, au stat o serie de scandaluri privind donaţiile ilegale în
vederea acoperirii costurilor uriaşe de campanie.
- Franţa este a treia ţară unde au fost introduse, în ultimii ani, noi reglementări asupra
180
finanţării politice, în scopul diminuării gradului de corupţie.
- În Marea Britanie problemele nu au fost chiar atât de grave. Dar acuzele din presa
naţională împotriva Partidului Conservator au declanşat în 1993 o anchetă efectuată de
către Comitetul Afacerilor Interne de la Camera Comunelor asupra finanţării partidelor
politice. Partidul Laburist, venit la putere în mai 1997, a iniţiat unele reforme în
această
privinţă. În noiembrie 1997, Primul ministru, Tony Blair, a cerut Comitetului Neill să
revadă problemele legate de finanţarea partidelor şi să facă recomandări asupra unor
eventuale modificări legislative.
- În SUA sau în Germania, normele referitoare la finanţarea politică introduse în mod
original ca o metodă de combatere a corupţiei, au dus la apariţia altor probleme,
fenomen ce ar putea fi rezumat prin sintagma “reforma reformelor”.
Pronunţându-şi verdictul asupra situaţiei Germaniei, profesorul Wildenman afirma:
“Practicile de finanţare ale partidelor constituie pata neagră a actualei guvernări
reprezentative.”
În scandalurile financiare au fost implicaţi lideri marcanţi ai partidelor politice,
reprezentanţi ai diferitelor ideologii şi curente. În Belgia, acuzaţiile legate de folosirea
fondurilor au fost aduse Stângii, în timp ce în Italia, partidul cel mai afectat a fost de
Dreapta, iar în Germania, trăsătura marcantă a Afacerii Flick (de la începutul anilor
1980) a fost aceea că reprezentanţi importanţi ai tuturor formaţiunilor politice au
încalcat legea.

13.2 REGLEMENTARE JURIDICA: NOTIUNI INTRODUCTIVE

Secţiunea 1 - Obiectul reglementårilor


Începând cu Al Doilea Război Mondial, majoritatea democraţiilor vestice au introdus
prevederi legislative privind controlul abuzurilor survenite în urma finanţării politice;
noile norme au reglementat :
subvenţia publică (de la bugetul de stat);
subvenţiile în natură (alocarea gratuită a timpilor de antenă, campanie electorală prin
poştă);
limitarea cheltuielilor (plafonarea cheltuielilor de campanie a candidaţilor);
limitarea contribuţiilor ( restricţii asupra donaţiilor individuale);
publicarea fondurilor (declaraţia mandatarilor referitoare la numele donatorilor şi
publicarea sumelor donate);
interzicerea anumitor tipuri de contribuţii (cele efectuate de către corporaţii, sindicate,
persoane sau organisme străine, instituţii de stat);
interzicerea anumitor tipuri de cheltuieli (‘premii’ în bani şi în natură oferită
alegătorilor);
interzicerea anumitor tipuri de publicitate electorală la televiziune;
181
măsuri pentru încurajarea donaţiilor (acordarea de facilităţi fiscale: reduceri sau scutiri
de impozite si taxe);
controlul diferitelor surse de finanţare ale partidelor de către instituţiile abilitate în
acest sens;
înasprirea regimului sancţiunilor.
Secœiunea 2 - Obiectivele reglementårilor
Obiectivele reglementărilor în materie diferă în funcţie de scandalurile politice care au
stat la baza reformelor legislative specifice. Aceste obiective sunt :
1. Eliminarea corupţiei
Este un prim obiectiv al reformelor, urmărind declararea şi publicarea surselor
financiare, în vederea controlării activităţii politicienilor, a relaţiilor dintre aceştia şi
diverse categorii de donatori.
2. Promovarea corectitudinii
Prin plafonarea cheltuielilor de campanie se realizează reducerea diferenţelor dintre
fondurile de campanie deţinute de partide - fapt care asigură echilibrarea şanselor
electorale.
3. Controlarea creşterii rapide a costurilor de campanie
Costurile electorale ar trebui să fie corelate cu stadiul de dezvoltare economică a ţării;
vădita disproporţie între o costisitoare activitate politică şi nivelul de trai scăzut pune
semnul întrebarii asupra provenienţei fondurilor băneşti şi onestităţii oamenilor
politici.
4. Promovarea unor partide politice puternice
Iniţiativa Stângii în acordarea subvenţiilor bugetare s-a bazat pe motivaţia că
necesitatea participării Statului la consolidarea partidelor politice, în vederea
asigurării pluralismului politic este o coordonată esenţială a democraţiei.
5. Încurajarea participării cetăţenilor (grassroots participation)
Dreapta consideră partidele politice asociaţii voluntare, bazate pe suportul membrilor.
De aceea aceste formaţiuni nu trebuie să depindă nici de subvenţiile de stat, nici de
donaţiile private substanţiale, ci în primul rând, de un număr cât mai mare de
contribuţii băneşti ale membrilor. Însa această idee este foarte contestată: partidele nu
pot depinde
numai de subscripţiile membrilor, singurele surse substanţiale de venit fiind subvenţiile
publice sau donaţiile, eventual străine. Dar atunci când partidele politice ştiu că pot
conta pe sursele de finanţare respective, există riscul de a pierde treptat legătura directă
cu membrii lor.
Restricţiile legislative asupra surselor de finanţare politice i-au determinat pe
politicieni să caute noi metode de eludare a legii.
În ceea ce priveşte reglementările finanţării partidelor politice, practicile politice
din ultimele două decenii au evidenţiat un paradox: implementarea unor reforme
legislative presupune, de fapt, o nesfârşită “reformă a reformelor”.
182
Cu toate acestea, îmbunatatirea legislaţiei vizează în primul rând asigurarea unui grad
mai mare de transparenţă financiară, absolut necesară într-o democraţie funcţională.
Secœiunea 3 - Legislaţie comparatå
Compararea legislaţiei existente privind sursele de finanţare ale partidelor politice s-a
realizat prin studiul normelor în domeniu în următoarelor ţări: Belgia, Bosnia-
Herţegovina, Republica Cehia, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Olanda,
Polonia, România, Spania şi Suedia.
Franţa
Cele mai multe reglementări asupra finanţării partidelor politice şi a campaniilor
electorale au fost adoptate începând din 1988. Acestea au drept obiectiv limitarea şi
egalizarea nivelului cheltuielilor electorale, controlarea sursele private de finanţare si
instaurarea unui regim de control şi de sancţiuni în domeniu. Normele de referinţă sunt:
Codul electoral francez; Legea nr.88-226 din 11 martie 1988 referitoare la transparenţa
financiară în viaţa politică; Legea nr.88-227 din 11 martie 1988; Legea nr.90-55 din 15
ianuarie 1990 privind limitarea cheltuielilor electorale şi clarificarea activităţilor de
finanţare politică; Legea organică nr. 90-383 din 10 mai 1990 privind finanţarea
campaniei prezidenţiale şi legislative; Legea nr. 93-122 din 29 ianuarie 1993 referitoare
la prevenirea corupţiei şi la transparenţa vieţii economice şi a procedurilor publice;
Legea nr.95-65 din 19 ianuarie 1995 reglementând finanţarea vieţii politice.
Belgia
Normele în vigoare în acest domeniu - Legea din 4 iulie 1989 şi Legea din 10 aprilie
1995, referitoare la limitarea şi controlul cheltuielilor electorale - s-au inspirat din
jurisdicţia germană (art. 21 al Constituţiei belgiene prevede că “partidele trebuie să
facă publice sursele lor de finanţare”, iar organizarea lor internă trebuie să fie
“democratică”).
Bosnia-Herţegovina
În acest an a fost adoptată Legea finanţării partidelor politice.
Germania
Reglementările de referinţă sunt: Legea electorală federală, republicată la 23 iulie
1993 şi modificată prin Legea din 15 noiembrie 1996; Legea partidelor politice din 24
iulie 1967, modificată prin Legea din 31 ianuarie 1994.
În 1952 şi 1956 a fost declarat caracterul neconstituţional al partidelor SRP (nazist) si al
KPD (comunist) de către judecătorul constituţional. Deşi cele două decizii de
suprimare a partidelor considerate nedemocratice au fost singurele de acest tip, faptul a
presupus o mare încarcatura simbolică; pe de altă parte, s-a constatat impactul efectului
preventiv, de ameninţare cu interzicerea şi suprimarea oricărei finanţări, pentru orice
partid german care nu respectă regulile jocului liberal şi democratic.
Italia
Legea nr.5150/1993, privind regulamentul de desfăşurare al campaniilor electorale
pentru alegerile în Camera Deputaţilor şi în Senat vizează stabilitatea şi eficienţa
183
guvernamentală, integritatea procesului electoral, urmărindu-se egalizarea accesului la
mass media, reducerea costurilor mari ale campaniei politice şi mai ales a costurilor de
publicitate, instaurarea controlului asupra acestora. Mai există alte reglementări şi
anume: Legea nr.195/1974 privind contribuţia statului la finanţarea partidelor politice,
Legea 659/1981, Legea 441/1982 cu prevederi legate de publicarea situaţiei
patrimoniale a candidaţilor aleşi.
Marea Britanie
Norma care reglementează şi modalităţile de finanţare ale formaţiunilor politice este
Actul electoral din 8 februarie 1983.
Polonia
Cele două norme poloneze de referinţă sunt: Legea privind alegerile pentru Senat din
10.05.1991 şi Legea pentru alegerile în Seimul Poloniei din 28.05.1993.
Republica Cehă
Se vor face trimiteri la: Legea nr. 247/1995 reglementând alegerea Parlamentului
Republicii Cehe, Legea nr.212/1996; Decretul Ministerului Afacerilor Interne asupra
unor prevederi din legea nr. 247/1995.
Republica Moldova
În data de 21 noiembrie 1997 a fost adoptat Codul electoral nr. 1381-XIII publicat în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 81/667 din 08.12.1997.
România
Reglementările româneşti sunt dispersate în câteva acte normative: Legea partidelor
politice 27/1996, Legea alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat nr. 68/1992 şi
Legea alegerilor locale nr. 70/1991.
Spania
În Spania Legea organică nr. 5/1985, privind regimul electoral general a fost modificată
prin legi organice adoptate ulterior (legile nr. 1/1987, nr. 8/1991, nr. 6/1992, nr. 13/1994,
nr. 3/1995, nr. 1/1997, nr. 3/1998 şi nr. 8/1999).
Suedia
Prevederi referitoare la finanţarea partidelor şi formaţiunilor politice sunt incluse în
Constituţia Suediei şi Legea electorală din 1994, modificată în 1997.

14.3. SURSE DE FINANTARE A PARTIDELOR SI


FORMATIUNILOR POLITICE IN EUROPA

Finanţarea partidelor politice este de două tipuri: 1. publică (guvernamentală) şi 2.


privată (neguvernamentală).
Secœiunea 1 - Finanœarea publicå (guvernamentalå)
Partidele sau candidaţii pot beneficia de 5 tipuri de finanţare publică:
subvenţie pentru cheltuielile electorale;
o subvenţie anuală în vederea acoperirii cheltuielilor şi activităţilor curente ale
184
partidelor politice;
finanţarea organizaţiilor afiliate partidelor politice;
facilităţi fiscale acordate donatorilor privaţi;
acordarea gratuită a timpilor de antenă competitorilor în perioada campaniei electorale.
Această formă de finanţare constă în acordarea unor subvenţii de la bugetul de stat
partidelor politice, astfel:
1. Pentru acoperirea cheltuielilor electorale (Australia, Canada)
2. Pentru cheltuielile electorale şi activităţile curente ale partidelor (Austria, Franţa,
Germania, Italia, Spania).
3. Legislaţia în domeniu a ţărilor scandinave şi a Belgiei nu prevede acordarea de
subvenţii speciale pentru acoperirea cheltuielilor electorale, însa este prevăzută
finanţarea substanţială a activităţilor curente efectuate de partide cât şi a organizaţiilor
afiliate partidelor politice.
4. Olanda constituie un caz aparte: practicile sale de finanţare sunt similare celor
prezente în ţările scandinave, dar este privilegiat suportul financiar acordat
organizaţiilor afiliate partidelor.
5. În alte ţări precum Marea Britanie, în afara acordării de timpi gratuiţi de antenă pe
parcursul campaniei electorale, se asigură şi o minimă finanţare de la buget, adresată
exclusiv partidelor din opoziţie.
Finanţarea guvernamentală directă
În decursul ultimilor ani, formaţiunile politice din majoritatea ţărilor europene
beneficiază de o finanţare directă de la bugetul de stat. Această introducere progresivă
a finanţării publice directe a avut drept obiectiv “să asigure supravieţuirea partidelor
politice mici, care, în mod evident, sunt confruntate cu dificultăţi economice majore.”
(Consiliul Europei, doc. 6072, Strasbourg, 1989, p.4).
Până la sfârşitul anilor 1960, cu excepţia cazului Marii Britanii, reglementarea acestui
aspect al vieţii politice era fie inexistentă, fie extrem de succintă. Marea Britanie
putea fi considerată o excepţie, deoarece, înca din 1883, prin emiterea documentului
Corrupt Practice Act, erau limitate cheltuielile electorale ale candidaţilor. Primul sistem
de plafonare a subvenţiilor publice directe acordate partidelor politice a fost adoptat în
Germania, în 1967.
România
Legea partidelor politice nr. 27/1996 reglementează finanţarea formaţiunilor
politice prin articolele 33-39.
Astfel, conform articolului 33 alin. (1), aceste surse sunt:
a) cotizaţii ale membrilor de partid;
b) donaţii şi legate;
c) venituri provenite din activităţi proprii;
d) subvenţii de la bugetul de stat, potrivit legii bugetare anuale.
Orice operaţiuni de încasare şi plăţi ale partidelor se efectuează prin conturi în lei şi în
185
valută, deschise în bănci cu sediul în România, potrivit reglementărilor în vigoare (art.
33, alin.2).
Articolul 39 face referiri la finanţarea guvernamentală a partidelor şi formaţiunilor
politice. Astfel, conform alin.(1) acestea primesc anual subvenţii bugetare, care se
varsă lunar, în contul fiecărui partid politic, prin bugetul Secretariatului General al
Guvernului. Dar cuantumul anual al acestor subvenţii nu poate depăşi 0,04% din
veniturile bugetului de stat (alin.2).
Criteriile de acordare a subvenţiilor sunt: reprezentarea în Parlament prin cel puţin un
grup parlamentar, numărul de mandate şi un prag minim de 2% pentru partidele
neparlamentare. În funcţie de aceste criterii sunt stabilite cele trei tipuri de subvenţii:
1. subvenţia de bază care este alocată partidelor politice reprezentate prin grup
parlamentar cel puţin într-o Cameră la începutul legislaturii. Totalul subvenţiilor de
bază reprezintă o treime din cuantumul subvenţiilor bugetare alocate formaţiunilor
politice (alin.3);
2. subvenţia proporţională care se alocă în funcţie de numărul de mandate obţinute.
Suma cuvenită pentru un mandat se stabileşte prin împartirea restului de două treimi
din subvenţiile de la bugetul de stat pentru partide.
politice la numărul total al parlamentarilor (alin.4);
3. subvenţia totală acordată de la bugetul de stat unui partid politic, după aceste
operaţiuni, nu poate depăşi de 5 ori subvenţia de bază (alin.5);
4. Există prevederi legale şi pentru formaţiunile politice nereprezentate în Parlament
(şi care nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a primi subvenţia de bază), dar care
au obţinut cel puţin 2% din voturile valabil exprimate. Acestea din urmă primesc
subvenţii egale, stabilite prin împartirea sumei neconsumate potrivit dispoziţiilor
alineatului 5 în mod egal acestor partidelor. Suma totală care revine formaţiunilor
neparlamentare nu poate depăşi o subvenţie de bază (alin.6).
După distribuirea ultimului tip de subvenţie, sumele neconsumate sunt împartite
partidelor parlamentare proporţional cu numărul mandatelor (alin.7). Sumele
neconsumate la sfârşitul anului financiar se reportează la sfârşitul anului următor
(alin.8).
Bosnia – Herţegovina
Finanţarea bugetară a grupurilor parlamentare este distribuită astfel:
30% din suma totală revine în mod egal acestor grupuri;
70% sunt alocate proporţional în funcţie de numărul de locuri deţinute de fiecare grup
parlamentar la momentul distribuirii.
Procedura detaliată de împartire a fondurilor este cuprinsă în Regulamentul de Ordine
Interioară al Adunării Parlamentare al Republicii Bosnia – Herţegovina.
Franţa
Pentru alegerile legislative cheltuielile electorale ale candidaţilor sunt acoperite pe baza
rambursării forfetare din partea statului, egală cu 50% din plafonul cheltuielilor
186
autorizate; în cazul alegerilor prezidenţiale, plafonul rambursărilor forfetare este de
20% .
De precizat că rambursarea forfetară nu poate depăşi plafonul cheltuielilor efectuate de
candidaţi şi înregistrate în contul de campanie. Ea este calculată şi efectuată de
ministrul de interne, în urma deducerii avansului acordat candidaţilor prezidenţiali.
Prin legea organică nr. 95-62 din 19 ianuarie 1995 privind finanţarea politică, au fost
aduse modificări la unele prevederi din legile anterioare. Astfel, a fost diminuată suma
avans acordată candidaţilor prezidenţiali (1 milion de franci), iar pe de altă parte a fost
fixată valoarea rambursării forfetare acordate acestora de către stat (7,2 milioane de
franci pentru candidaţii care nu au obţinut 5% din voturile exprimate în primul tur de
scrutin 32,4 milioane de franci pentru candidaţii care au obţinut mai mult de 5% din
sufragii în primul tur, fără a fi însa prezenţi în al doilea tur; 43,2 milioane de franci
pentru candidaţii din al doilea tur de scrutin).
Belgia
La 4 iulie 1989, în sistemul juridic belgian a fost inclusă o nouă lege, care
reglementează campaniile electorale legislative şi prin care prevede finanţarea publică
directă pentru partidele politice.
Înainte de emiterea acestei legi, intervenţia financiară a statului se efectua exclusiv într-
o manieră indirectă. Astfel, dintre ajutoarele financiare indirecte acordate de către
guvernul belgian partidelor politice, se numără:
indemnizaţia parlamentară, care nu are drept destinaţie bugetul partidelor, ci acordarea
de subvenţii publice
persoanelor care sunt în exerciţiul unei funcţii publice;
ajutoarele individuale acordate parlamentarilor (în afara indemnizaţiei menţionate,
parlamentarii beneficiază de anumite facilităţi şi ajutoare individuale, ca de exemplu,
un ajutor administrativ care să le permită dispunerea de un colaborator universitar sau
scutirea de taxe poştale pentru corespondenţa adresată unui serviciu public sau unui
mandatar public);
ajutoarele specifice acordate membrilor Biroului sau preşedinţilor de grupuri
parlamentare; şi
finanţarea grupurilor parlamentare;
anumite facilităţi acordate cu ocazia campaniei electorale (scutirea de timbre fiscale
pentru afişele electorale;
limitarea de către administraţiile comunale, a locurilor de afişaj electoral, tratament
preferenţial pentru anumite servicii electorale, organizarea tribunei politice la radio şi
la televiziune).
În ultimii ani, Belgia a cunoscut tranziţia de la îmbinarea finanţării private şi a celei
publice indirecte (fără o reglementare contabilă specifică), la finanţarea exclusiv
publică, o dată cu instituirea unui control strict asupra contabilităţii partidelor şi
limitarea cheltuielilor electorale ale acestora.
187
Legea din 4 iulie 1989 reglementează atât limitarea controlul cheltuielilor electorale cât
şi finanţarea şi contabilitatea transparentă a partidelor politice. Acest act normativ
este rezultatul unei iniţiative parlamentare (fapt destul de rar întâlnit, care merită să fie
subliniat) şi a voinţei comune a şapte partide politice.
Legea presupune existenţa a trei axe interdependente:
plafonarea şi controlul cheltuielilor electorale a partidelor politice şi a candidaţilor;
finanţarea partidelor politice reprezentate în Parlament;
contabilitatea partidelor politice.
Această lege a cunoscut ulterior numeroase amendamente. În urma adoptării lor, au fost
reglementate cheltuielile
electorale privind totalitatea alegerilor care se desfăşoară în Belgia: pentru consiliile
regionale, pentru Parlamentul European, pentru consiliile provinciale şi comunale.
În această ţară plafonul finanţării publice este compus dintr-o sumă forfetară şi dintr-
o sumă variabilă, în funcţie de votul valabil exprimat (vot de listă sau vot nominal).
Prin Legea din 1989 au fost instituite două mari condiţii pentru ca un partid politic să
aibă acces la finanţarea publică directă:
să fie recunoscut ca partid politic;
să fie reprezentat în cele două Camere.
Legea din 12 februarie 1999
Proiectul de lege iniţial urmărea completarea prevederilor legii din 4 iulie 1989 asupra
limitării şi controlului cheltuielilor electorale pentru alegerile camerelor federale cât şi
asupra transparenţei contabile a partidelor politice.
Prin articolul 15 al acestei legi era instituită finanţarea publică prin subvenţie a
partidelor politice reprezentate prin cel puţin un parlamentar ales direct în Camera
Reprezentanţilor şi în Senat.
Prin articolul 15 bis erau stipulate condiţiile pe care partidele trebuie să le îndeplineasca
pentru a putea beneficia de această subvenţie publică. Astfel, reprezentanţii aleşi ai
partidelor au datoria de a respecta drepturile şi libertăţile enumerate în Convenţia de
prezervare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (CEDO) ratificată de
statul belgian. Astfel este reflectată voinţa legislatorului de a stabili o legătură între
finanţarea publică a partidelor politice şi datoria acestora de a respecta drepturile
omului.
Insuficienţa acestor prevederi constă în faptul că nici articolul 15 bis şi nici alte
dispoziţii ale legii din 4 iulie 1989, nu prevăd clar suprimarea subvenţiei de la bugetul
de stat pentru partidele care nu respectă CEDO.
Legea din 12 februarie 1999 este, în realitate consecinţa constatării lacunei legislative
amintite. Conform prevederilor iniţiale ale normei în discuţie se instituie o procedură
care face posibilă suprimarea subvenţiei pentru o perioadă limitată în cazul partidelor
care îsi exprimă ostilitatea în activitatea lor politicăfţă de drepturile şi libertăţile
garantate de către Convenţia Europeană.
188
După depunerea discutarea şi adoptarea mai multor amendamente aduse formei iniţiale
ale proiectului de lege textul final al legii din 12 februarie 1999 prevede sancţionarea
partidului care “face dovada manifestă şi repetată” a ostilităţii sale faţă de drepturile
şi libertăţile stipulate in ”Convenţia de prezervare a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale” care este în vigoare în Belgia.
În acest mod legiuitorul nu urmăreşte sancţionarea unui comportament infracţional.
Este introdusă noţiunea de “ostilitate manifestă” faţă de CEDO referitoare, de
exemplu, la situaţia in care un partid politic in mod repetat şi neechivoc militează
pentru limitarea libertăţii de expresie a mijloacelor mass media; această atitudine nu
poate fi calificată drept infracţiune penală. Dar poate fi interpretată ca o atitudine
manifestă a ostilităţii faţă de Convenţia european㸠în general, şi în special faţă de
art. 10 care reglementează libertatea de expresie. Conceptul de “ostilitate manifestă“
pare să acorde o foarte mare putere de apreciere autorităţii competente.
Care sunt autorităţile care pot sancţiona partidul politic incriminat? Care este
sancţiunea care se poate aplica? Se poate face recurs?
Legea din 12 februarie 1999 abilitează două autorităţi să intervină pentru
suprimarea subvenţiei unui partid:
Comisia de control a cheltuielilor electorale şi a transparenţei contabile a partidelor
politice şi Consiliul de Stat.
Comisia de control are mai multe atribuţii:
controlează mijloacele de comunicare şi de informare între diferite guverne între
membrii lor şi între preşedinţii camerelor parlamentare;
se pronunţă asupra corectitudinii rapoartelor partidelor privind cheltuielile lor
electorale;
redactează un raport final privind cheltuielile electorale ale fiecărui partid;
poate suspenda pentru o anumită perioadă subvenţia publică a partidelor în cazul
constatării încalcarii prevederilor referitoare la campania electoralăla regimul donaţiilor
şi la sistemul contabil al partidelor.
Este adevărat că un organism alcătuit într-o manieră politică poate fi acuzat de
partizanat sau subiectivism atunci când se pune problema suprimării subvenţiei publice
pentru un partid ale cărui acţiuni sunt susceptibile de a încalca Convenţia europeană.
De aceea este important de subliniat riscul ca “această comisie de control formată din
deputaţi şi senatori să lovească în grupurile parlamentare minoritare din motive strict
politice.”
Din acest motiv au fost propuse mai multe autorităţi care să asiste la deciziile Comisiei
de control: preşedintele Curţii de Arbitraj al Comisie Naţionale Permanente a Pactului
Cultural un colegiu compus din prim-preşedintele Curţii de Casaţie preşedintele Curţii
de Arbitraj şi prim-preşedintele Consiliului de Stat.
În forma finală a textului este stipulat că subvenţia de stat poate fi suprimată de către
Comisia de control după decizia unei camere bilingve a Consiliului de Stat concretizată
189
într-un act emis în două luni de la sesizare. Astfel puterea de evaluare şi de decizie este
încredintata unei autorităţi jurisdicţionale independente, iar Comisia de control nu are
decât putere executivăndecizională. Dar acest organ nu este privat în totalitate de
iniţiativă decizională;
deoarece poate sesiza Consiliul de Stat asupra unei plângeri, la cererea a cel puţin 5 din
membrii săi. În acest caz, sesizarea Consiliului de Stat este precedată de verdictul dat
de către comisia de control asupra comportamentului necorespunzător al unui partid
politic referitor la prevederile Convenţiei europene.
În cazul în care Consiliul de Stat consideră fondată plângerea respectivă, subvenţia
acordată partidului incriminat este suprimată de către Comisia de control. Sancţiunea
este aplicată în termen de 15 zile de la sesizare, iar durata aplicării ei variază între un
an şi trei ani, conform deciziei Consiliului de Stat.
Legea din 12 februarie 1999 nu trebuie analizată izolat; ea se încadreaza într-un
ansamblu de măsuri care vizează lupta împotriva manifestărilor opuse drepturilor şi
libertăţilor omului.
Germania
Este una dintre primele ţări care au reglementat finanţarea publică a partidelor,
acţiunea demarând în 1967.
Conform normelor în vigoare pot beneficia de finanţare publică formaţiunile care
participă la campania electorală şi care au obţinut 0,5% din voturi la alegerile federale
anterioare sau 1% din voturile exprimate la alegerile de land.
Dacă un partid nu posedă o listă de candidaţi într-o circumscripţie, el beneficiază de o
finanţare parţială dacă a obţinut 10% din voturile exprimate în respectiva
circumscripţie. Prin această prevedere s-a avut în vedere încurajarea participării la
alegeri a partidelor mici.
Se constată că nu există prevederi speciale referitoare la finanţarea candidaţilor.
În conformitate cu Legea fundamentală, statul alocă partidelor politice subvenţii de la
buget pentru finanţarea activităţilor lor generale, pe baza următoarelor criterii:
rezultatele obţinute la precedentele alegeri federale şi de land ;
suma totală cotizaţiilor;
suma totală a donaţiilor.
În Legea partidelor politice sunt stipulate cele două limite (relativă şi absolută) ale
finanţării guvernamentale directe:
subvenţia directă nu poate depăşi venitul anual al partidului (limita relativă);
subvenţia directă nu poate depăşi un total de 230 milioane de mărci pe an; această
limită absolută nu poate fi modificată decât prin lege (limita absolută).
Partidele pot primi în avans anumite sume, mai mici de 25% din suma alocată partidului
respectiv în anul precedent;
sumele alocate în avans se scad din cele destinate partidului sau se returnează dacă
partidul nu reuşeşte să se înscrie în prevederile legale de acordare a subvenţiei.
190
Legea electorală germană nu prevede un plafon pentru cheltuielile efectuate în timpul
campaniei electorale.
Italia
Contribuţia directă a statului la cheltuielile de desfăşurare a campaniei electorale este
reprezentată de fondul electoral distribuit în mod egal celor două Camere ale
Parlamentului. Criteriile de alocare a fondurilor electorale către partide sunt stabilite
prin Regulamentul fiecărei Camere. Astfel, la Senat se face proporţional cu numărul de
locuitori din fiecare regiune electorală, iar în cadrul unei regiuni suma este împartita
candidaţilor sau partidelor în funcţie de numărul de voturi primite, iar la Camera
Deputaţilor, pentru partidele care au obţinut la nivel naţional minimum 3% din voturi
şi au cel puţin un candidat ales, sau pentru partidele care au obţinut mai mult de 4% din
voturile exprimate, criteriul de alocare este numărul de voturi obţinute.
Prin Legea 515/1993 sunt instituite limitele cheltuielilor electorale care pot fi efectuate
de partide şi de candidaţi.
Marea Britanie
Finanţarea publică a partidelor politice prevede sume mici, alocate exclusiv partidelor
din opoziţie, în vederea contrabalansării partidului de guvernământ. Subvenţia se
acordă partidelor care au cel puţin doi membri în Parlament sau un membru ales şi un
minimum de 150 000 voturi obţinute.
Chestiunea finanţării bugetare a partidelor a provocat polemici, datorită diferenţelor de
opinii dintre Partidul Conservator şi Partidul Laburist. Conservatorii se opun finanţării
publice deoarece finanţarea electorală contravine noţiunii de organizaţie politică,
bazată pe voluntariatul membrilor şi drept urmare contribuabilii nu au nici un motiv să
sprijine indirect cauze politice cu care nu sunt de acord. Laburiştii sprijină ideea
finanţării publice şi a asigurării unei transparenţe depline a donaţiilor politice; ei
apreciază că lipsa acestei transparenţe a determinat şi determină amplificarea corupţiei
şi a abuzului de putere.
Olanda
Partidele politice olandeze şi -au exprimat în mod constant reticenţa faţă de
subvenţionarea guvernamentală directă a partidelor politice. Drept urmare, nu există
reglementări juridice în acest sens.
Polonia
Conform legilor poloneze în vigoare, comitetele electorale sunt organele autorizate să
reprezinte legal competitorii în campania electorală. Comitetul electoral poate primi
subvenţia de la bugetul de stat numai după îndeplinirea cerinţelor legale referitoare la
publicarea rapoartelor financiare. Suma totală a subvenţiilor este de 20% din suma
cheltuielilor prevăzute în bugetul de stat pentru pregătirea şi desfăşurarea alegerilor.
Subvenţia astfel calculată este transferată într-un cont bancar indicat de comitetul
electoral, de către Ministerul Finanţelor; acesta efectuează transferul pe baza
informaţiilor furnizate de Comisia Electorală Naţională privind dreptul Comitetului
191
electoral de a primi subvenţia cât şi informaţiile referitoare la numărul de deputaţi,
senatori aleşi.
Republica Cehă
Finanţarea guvernamentală directă se acordă numai în cazul alegerilor pentru
Camera Deputaţilor. Partidele politice sau coaliţiile care au obţinut cel puţin 3% din
numărul total de voturi valabil exprimate, primesc de la bugetul de stat 90 de coroane
pentru fiecare vot obţinut.
Republica Moldova
Concurenţii electorali au dreptul de a primi de la stat credite fără dobândă. Cuantumul
creditului se stabileşte de către Comisia Electorală Centrală. Primirea creditelor de la
bugetul de stat se face numai prin intermediul unui mandatar financiar, desemnat în
acest scop de concurentul electoral. Mandatarul poate fi persoană fizică sau persoană
juridică înregistrata la Ministerul Finanţelor, care răspunde solidar cu concurentul
electoral ce l-a desemnat.
Creditele bugetare se sting, complet sau parţial, de către stat în funcţie de numărul
total de voturi valabil exprimate pentru concurentul electoral (candidat, partid politic
sau formaţiune) în circumscripţia respectivă.
Suma de bani, determinată prin împartirea sumei creditului la numărul de alegători care
au participat la votare, apoi prin înmultirea rezultatului obţinut cu numărul de voturi
valabil exprimate pentru concurentul electoral respectiv, urmează a fi stinsă din contul
statului.
Concurenţii electorali care au obţinut mai puţin de 4% din voturile valide pe întreaga
ţară sau în circumscripţiile respective, inclusiv candidaţii independenţi care nu au fost
aleşi, vor restitui creditele bugetare în termen de 2 luni de la data încheierii votării.
Pentru ceilalţi concurenţi electorali termenul de rambursare este de 4 luni.
Condiţiile şi modul de susţinere financiară a campaniilor electorale
Finanţarea directă şi indirectă, susţinerea materială prin alte forme a campaniilor
electorale ale concurenţilor electorali de către persoanele fizice şi persoanele juridice
din ţară se efectuează cu respectarea următoarelor condiţii:
a) Mijloacele financiare şi alte forme de susţinere materială a activităţii concurenţilor
electorali la alegeri vor fi declarate în presă în termen de o lună de la începutul
campaniei electorale; în cazul unui candidat în alegerile
prezidenţiale, al candidatului independent sau al listelor de candidaţi în alegerile
parlamentare - se declară într-o publicaţie de circulaţie republicană; pentru candidaţii
independenţi sau listele de candidaţi la alegerile locale - într-o publicaţie de circulaţie
regională în judeţul respectiv.
b) După constituirea consiliului sau a biroului electoral respectiv, concurenţii electorali
sunt obligaţi să declare mijloacele financiare şi alte forme de susţinere materială,
primite din sursele menţionate în prezentul articol, înainte de a le folosi.
Concurentul electoral deschide la bancă un cont cu menţiunea "Fond electoral", în care
192
sunt virate mijloace financiare proprii, bani primiţi de la persoane fizice şi persoane
juridice din ţară. Viramentul acestor sume în contul concurentului electoral poate fi
efectuat numai cu acordul prealabil al acestuia. Plafonul mijloacelor ce pot fi virate în
acest fondul electoral este stabilit de către Comisia Electorală Centrală.
Banca trebuie să informeze Comisia Electorală Centrală şi Consiliul electoral de
circumscripţie respectiv despre sumele virate în contul concurentului electoral în decurs
de 24 de ore de la depunerea lor la cont. Comisia Electorală Centrală şi Consiliul
electoral de circumscripţie pot cere Curţii de Conturi sau Inspectoratului Fiscal
Principal de Stat de pe lângă Ministerul Finanţelor efectuarea unui control al surselor de
venit, al corectitudinii evidenţei şi folosirii conform destinaţiei a banilor de către
concurenţii electorali.
Comisia Electorală Centrală sau consiliile electorale de circumscripţie vor ţine o
condică ce va cuprinde toate datele prevăzute de prezentul articol şi o vor pune la
dispoziţia publicului pentru înstiintare. În acelaşi timp organul electoral respectiv va
grupa informaţiile şi va întocmi un raport săptămânal referitor la cuantumul
contribuţiilor primite de fiecare concurent electoral şi la sursele de provenienţă ale
acestora. Cu două zile înaintea alegerilor, organul electoral va întocmi un raport
preelectoral final şi un raport de totalizare, în care vor fi cuprinse toate informaţiile de
care dispun în privinţa volumului şi surselor mijloacelor primite de concurenţii
electorali.
Spania
Statul subvenţionează cheltuielile partidelor din timpul campaniei electorale în funcţie
de numărul mandatelor obţinute în urma alegerilor precedente.
Legea prevede şi limitele cheltuielilor electorale; regula fundamentală este că nu se pot
face cheltuieli care să depăşească totalul rezultat prin înmultirea numărului de
locuitori din circumscripţia în care au prezentat candidature cu 40 pesetas. Această
sumă variabilă se adăugă la suma fixă de 20 milioane pesetas. Nivelul cheltuielilor se
actualizează cu prilejul fiecărei alegeri.
Conform legii, statul poate acorda avansuri la subvenţiile acordate competitorilor
politici, dar care nu trebuie să depăşească 30% din subvenţia la care are dreptul
partidul respectiv.
Suedia
Din 1966, statul suedez alocă subvenţii anuale tuturor partidelor care au obţinut un
anumit procent de voturi la alegerile generale. Subvenţionarea are la bază nişte
principii fundamentale:
calculul subvenţiei se face după reguli precise care nu permit comiterea unor fraude;
valoarea subvenţiei este proporţională cu puterea partidului;
statul nu exercită nici un control asupra modului de folosire a acestor fonduri;
dacă un partid câştigă sau pierde mandate, valoarea subvenţiei se modifică progresiv,
pentru a i se permite partidului să- şi planifice activităţile;
193
toate subvenţiile de stat provenind din fonduri publice se transferă direct organelor
naţionale ale partidelor, dacă partidul nu decide altfel.
Subvenţia anuală primită de un partid politic de la bugetul de stat cuprinde 3 categorii
de finanţări:
subvenţii generale acordate partidelor politice: conform Legii partidelor politice, au
dreptul la aceste subvenţii
publice numai partidele care participă la alegeri, iar mărimea subvenţiei depinde de
rezultatele obţinute la ultimele două alegeri. Fondurile subvenţiei generale sunt
suportate de la bugetul Ministerului Justiţiei.
subvenţii secretariale: cuprind o subvenţie de bază alocată partidelor care au obţinut
4% din voturi; pentru partidele care au mandate în Parlament fără a fi atins pragul de
4%, se acordă o subvenţie de bază proporţională cu
numărul mandatelor obţinute; subvenţie suplimentară este proporţională cu numărul
mandatelor obţinute. Trebuie menţionat faptul că valoarea subvenţiei suplimentare este
mai mare pentru partidele aflate în opoziţie.
asistenţă financiară acordată parlamentarilor, condiţionată de costurile salariale
rezultate din angajarea unui funcţionar la 6 parlamentari.
Ultimele două forme de subvenţionare, complementare celei generale, nu au un suport
legislativ propriu-zis; ele sunt reglementate printr-o hotărâre a Parlamentului din 1975
şi sunt suportate de la bugetul Legislativului.
Nu sunt prevăzute reglementări speciale privind folosirea fondurilor sau controlul
cheltuielilor electorale.
***
Acordarea de fonduri de la bugetul de stat, în vederea susţinerii campaniei electorale,
este reglementată diferit în ţările europene, fiind condiţionată de respectarea unor
exigenţe specifice: obţinerea unui anumit procent din voturile electoratului (Franţa,
Italia, Cehia, Germania, Suedia), deţinerea unui anumit număr de mandate în Parlament
(Spania, Olanda, Polonia, Marea Britanie), prezentarea de candidaturi într-un anumit
număr de circumscripţii (Olanda), rezultatele obţinute la alegerile precedente
(Germania, Suedia).
Acordarea de subvenţii şi limitarea cheltuielilor electorale au la bază următoarele
criterii:
cheltuielile efective (Franţa - alegeri legislative);
numărul de voturi sau numărul de mandate obţinute (Franţa - alegeri legislative, Italia,
Spania, Marea Britanie, Germania, Polonia, Cehia, Suedia).
Finanţarea guvernamentală indirectă
Finanţarea guvernamentală indirectă poate îmbraca mai multe forme:
alocarea timpului de antenă;
corespondenţa electorală;
reduceri sau scutiri de taxe şi impozite ( TVA, taxe poştale).
194
Timpul de antenă poate fi:
1. Fix, limitat – gratuit ( subvenţionat de stat) şi alocat în mod echitabil, pe baza unor
criterii stabilite de fiecare ţara conform politicii sale în domeniu;
2. Variabil, nelimitat – nesubvenţionat de stat.
Acordarea timpului de emisie se face pe baza unor criterii ca :
a) numărul de voturi obţinute: reprezintă un dezavantaj pentru partidele mici, dar care
au crescut în sondaje după ultimele alegeri;
b) timpi de antenă egali pentru toate partidele: implică posibilitatea de afirmare a
partidelor extremiste;
c) numărul de candidaţi propuşi: constituie un avantaj pentru partidele extremiste, cu
mulţi candidaţi propuşi, dar cu puţini susţinători.
Modalităţi de utilizare a timpului de antenă: În timpul campaniei electorale, managerii
companiilor TV şi radio optează pentru clipuri electorale de scurtă durată, pentru a
nu- şi pierde publicul, dar care au dezavantajul de a conţine mai puţine informaţii,
concentrându-se în special pe critica adversarilor. În alte ţări, prin lege, partidelor li se
acordă un timp fix de emisie pentru a- şi prezenta mesajul electoral.
Apar probleme tehnice legate de numărul variat de posturi radio- TV, unele publice,
altele particulare
Partidele care apar la posturi locale se adresează electoratului lor. Candidaţii individuali
care apar la posturi locale, nu au certitudinea că mesajul lor ajunge la grupul - ţintă al
electoratului din districtul unde candidează.
Este în interesul electoratului ca timpul de emisie să fie acordat în mod corect, ca
urmare a unei proceduri stabilite de comun acord între partide şi ca posturile radio - TV
să nu fie sub control guvernamental.
România
Sunt suportate de la bugetul de stat toate cheltuielile legate de organizarea şi
desfăşurarea alegerilor. Toate actele necesare pentru exercitarea drepturilor electorale
sunt scutite la plata taxei de timbru.
Legea 68/1992 include anumite prevederi referitoare la distribuţia timpilor de antenă
(art.46):
(2) Partidele politice, formaţiunile politice şi candidaţii independenţi reprezentaţi în
Parlament au acces la serviciile publice de radio şi de televiziune, subvenţionate de la
bugetul de stat. Restul partidelor, formaţiunilor politice şi al candidaţilor independenţi
vor avea acces la serviciile respective pe bază de contracte încheiate între instituţiile
corespunzătoare ale Radio - Televiziunii Române şi mandatarii financiari care îi
reprezintă, practicându-se tarife unice pe unitate de timp de antenă.
(4) Orarul pentru campania electorală şi repartizarea timpilor de antenă se stabilesc de
către o comisie parlamentară specială, împreuna cu reprezentanţi ai serviciilor publice
de radio şi de televiziune, în cel mult 5 zile de la deschiderea campaniei electorale. La
repartizare se va avea în vedere ca timpii de antenă pentru partidele şi formaţiunile
195
politice reprezentate în Parlament în condiţiile alineatului (2) să fie de două ori mai
mare decât pentru celelalte partide şi să corespundă ponderii parlamentare.
(6) Candidaţii independenţi îsi pot exercita dreptul la timpi de antenă o singură dată,
între 5 minute şi o oră, în mod egal, în funcţie de orarul stabilit şi de numărul lor.
Statul român asigură în mod gratuit şi locuri speciale de afişaj electoral pentru partidele
şi candidaţii independenţi care participă la alegeri.
Franţa
Este prevăzută finanţarea publică indirectă a unor cheltuieli de campanie. Sunt
decontate costurile activităţilor electorale specifice competitorilor electorali care au
obţinut cel puţin 5% din voturile exprimate. De asemenea, se acordă, în mod gratuit,
timpi de antenă radio - T.V., cât şi locuri special amenajate în scopul publicităţii
electorale.
Dar legea franceză interzice orice formă de reclamă plătită în media, cu obiectiv
electoral.
Germania
Statul german alocă în mod gratuit timpi de antenă la posturile publice de radio şi
televiziune; numărul şi durata acestora este proporţională cu rezultatele obţinute la
alegerile anterioare.
Partidele îsi pot asigura publicitatea electorală şi contra cost, la posturile private de
radio şi televiziune.
Pe durata campaniei electorale, competitorii beneficiază gratuit de panouri pentru
afişajul electoral.
Un ajutor financiar considerabil este alocat de către stat fundaţiilor partidelor politice;
acestea organizează seminarii de educaţie civică, au în subordine institute de cercetare,
etc. Fundaţiile primesc de la buget sume proporţionale cu reprezentarea în Dieta
Federală a partidelor la care sunt afiliate. Anumite sume sunt alocate de la bugetul de
stat şi organizaţiilor de tineret ale partidelor.
Conform opiniei unor analişti, guvernul subvenţionează partidele în mod indirect, prin
intermediul parlamentarilor, care donează partidelor un anumit procent din salariu; în
cazul formaţiunilor importante, acest „impozit de partid”poate ajunge şi la 10% din
salariu.
Italia
Prevederea legislativă asupra acordării timpilor de antenă la posturile de radio şi
televiziune publice şi private, în condiţii de egalitate, tuturor competitorilor electorali
este una dintre cele mai importante inovaţii ale Legii electoraledin 1993.
Pentru a asigura accesul egal al candidaţilor electorali la media, conducerea televiziunii,
radioului şi presei sunt obligaţi să- şi anunţe public intenţia de a emite sau publica
materiale de propagandă electorală cu 30 de zile înaintea datei alegerilor.
De asemenea, pentru tipărirea materialelor electorale, partidele beneficiază de reduceri
de TVA, iar pentru trimiterea de materiale electorale în teritoriu, li se acordă o reducere
196
a taxei poştale.
Marea Britanie
Guvernul britanic finanţează indirect alegerile prin acordarea unor facilităţi:
Alocarea gratuită a timpilor de antenă la radio şi televiziune (durata fiind
condiţionată atât de numărul de candidaţi ai partidelor prezentaţi la alegeri cât şi de
numărul reprezentanţilor din Parlamentul anterior).
Sunt interzise reclamele politice plătite.
Candidaţii au dreptul să folosească incintele instituţiilor de învatamânt pe durata
campaniei electorale.
Fiecare candidat pentru alegerile parlamentare are dreptul să trimită câte o carte
poştală – scutită de taxele poştale fiecărei persoane de pe lista electorală
(corespondenţa electorală).
Candidaţii pot trimite gratuit prin poştă materiale electorale sub forma adresei
electorale.
Guvernul acordă subvenţii privind publicitatea sistemului de votare prin poştă.
Pentru prevenirea abuzurilor din timpul campaniei electorale, cum este prezentarea de
candidaţi fără nici o şansă de reuşită, doar în scopul obţinerii gratuite a timpilor de
antenă, a fost creat sistemul depozitului financiar. Participarea la alegeri este
condiţionată de înfiintarea unui depozit de 500 de lire, sumă care se returnează atunci
când candidatul a întrunit cel puţin 5% din voturi.
Olanda
La fel ca în Germania, o formă a subvenţionării indirecte de către Guvern o constituie
finanţarea organizaţiilor afiliate partidelor politice: institute de cercetare, organizaţii de
tineret.
Conform legii privind media, Comisariatul pentru Media este organismul abilitat cu
alocarea gratuită a timpilor de antenă formaţiunilor politice reprezentate în Camera
inferioară; acesta poate aloca timpi suplimentari pentru formaţiunile care prezintă liste
de candidaţi în cele 19 districte electorale.
Spre deosebire ce celelalte ţări europene, în Olanda, accesul gratuit la media pe durata
campaniei electorale este considerată o formă de finanţare directă din partea
Guvernului.
Polonia
De la bugetul de stat este prevăzută anual finanţarea activităţii Comisiei Electorale
Naţionale, Biroului Electoral Naţional, actualizarea registrelor permanente de alegători.
Posturile publice de televiziune şi de radio alocă timpi de antenă în mod gratuit şi egal
competitorilor politici.
Republica Cehă
În timpul campaniei electorale, finanţarea guvernamentală indirectă acoperă afişajul
electoral gratuit, asigurarea timpilor de antenă în mod gratuit şi proporţional la media
publică, tipărirea buletinelor de vot după ce competitorii electorali şi -au înfiintat un
197
depozit-garanţie bancar, conform Legii electorale.
Pentru alegerea deputaţilor, administraţiile de stat în care se află sediile electorale
regionale deschid conturi separat pentru fiecare candidat electoral, în care aceştia depun
o anumită sumă de coroane, sub forma unui depozit. La o lună de la proclamarea
rezultatului alegerilor, consiliile electorale regionale rambursează depozitul constituit de
fiecare partid, coaliţie, candidat, numai dacă respectivii au obţinut numărul necesar de
voturi pentru a se califica în următorul tur de scrutin; depozitele nerambursate se varsă
la bugetul de stat.
Constituirea acestui depozit bancar este obligatorie şi pentru alegerea senatorilor;
reglementările sunt în principiu aceleaşi, dar suma depozitată este de 20 000 coroane,
de 10 ori mai mică decât în cazul alegerii deputaţilor, iar rambursarea se face numai
competitorilor care au obţinut minimum 6% din voturi.
Spania
În timpul campaniei electorale, se alocă subvenţii de la buget partidelor care au grupuri
parlamentare într-una din Camerele Parlamentului, acestea primind 20 pesetas pentru
fiecare alegător din circumscripţiile în care partidul a prezentat liste de candidaţi.
Această subvenţie indirectă nu se include în limita cheltuielilor electorale prevăzută de
lege.
De asemenea. statul suportă costurile legate de trimiterea în teritoriu a materialelor de
propagandă electorală, acordă timpi de antenă la posturile publice radio - TV în mod
gratuit şi proporţional cu numărul de voturi obţinut la alegerile precedente.
Pe de altă parte, partidele şi candidaţii au dreptul de a- şi cumpăra timpi de antenă cu
condiţia ca aceste costuri săfie mai mici de 20% din plafonul cheltuielilor electorale.
Este interzisă desfăşurarea de activităţi electorale în alte locuri decât cele publice, care
sunt reglementate prin lege.
Suedia
Dacă până în 1991 era interzisă publicitatea electorală la radio şi televiziune, în 1991
a fost modificată Legea privind radioul şi a fost reglementată propaganda electorală
la posturile radio - TV naţionale.
Sunt suportate de către stat cheltuielile de personal şi cele generate de activitatea
organismelor care participă la organizarea şi desfăşurarea alegerilor, cât şi cele legate
de tipărirea buletinelor de vot, dar numai pentru partidele
care au obţinut cel puţin 1% din voturi la nivel naţional la ultimele alegeri
parlamentare, cheltuielile legate de instruirea pre-electorală a personalului în vederea
informării publicului.
***
În cele mai multe dintre ţări, sistemul subvenţiilor publice a partidelor politice se
aseamănă cu un iceberg: partea vizibilă constă în finanţarea directă a partidelor, prin
subvenţii bugetare, neglijându-se diversele modalităţi de finanţare indirectă, altele
decât alocarea gratuită a timpilor de antenă.
198
În unele ţări, parlamentarii sunt obligaţi să doneze o parte din salarii organismelor de
partid şi îsi folosesc staff-ul parlamentar în scopuri electorale.
În Germania partidul de guvernământ beneficiază de serviciile Oficiului Federal de
Presă şi Informaţie. Deşi scopul acestor instituţii de informare publică este propaganda
guvernului, de foarte multe ori este dificil să nu se ajungă la propagandă partizană.
Oficiul Federal de Presă şi Informaţii comandă sondaje de opinie pentru a testa
atitudinea celorlalţi faţă de guvern, pentru a scuti partidul de guvernământ de
cheltuieli.
Membrii Parlamentului, grupurile parlamentare primesc adesea bani pentru cercetare sau
acoperirea diferitelor cheltuieli. Deşi se invocă faptul că aceste finanţări au scopul de a
asigura îndeplinirea datoriilor de serviciu, o bună parte din aceşti bani sunt folosiţi în
scopuri partizane, constituind o sursă indirectă importantă de finanţare a partidelor
politice. Într-un fel sau altul, subscripţiile publice alocate parlamentarilor pentru
îndeplinirea sarcinilor legislative sfârşesc prin a avea o finalitate electorală.

Finanţarea neguvernamentalå (privatå)


Regimul juridic general
Acest tip de finanţare se refera la regimul contribuţiilor şi al donaţiilor/legatelor
provenite de la persoane fizice şi juridice. Sunt vizate: instituirea plafonului legal al
donaţiilor, interzicerea anumitor categorii de donatori, din interiorul şi exteriorul ţărilor
respective, interzicerea unor anumite tipuri de cheltuieli.
Limitarea contribuţiilor se face cu scopul de a reduce posibilitatea de influenţare a unui
candidat sau partid de către un contribuabil.
În 1995 a fost instituit un plafon pentru contribuţii în: Brazilia, Franţa, India, Israel,
Italia, Japonia, Mexic, Rusia, Spania, Turcia. În alte ţări această sursă de finanţare nu
este limitată: Australia, Canada, Republica Cehă, Germania, Marea Britanie, Grecia,
Suedia, Olanda.
Ţările care plafonează numai anumite categorii de contribuabili sunt: Brazilia - donatori
individuali şi costuri de campanie; India - cheltuieli de campanie; Israel - donatori
individuali; Mexic - ONG-uri; Italia – limitarea contribuţiilor pentru candidaţi, nu şi
pentru partide.
Un efect pozitiv al acestei reglementări este acela că, mai ales în ţări cu prevederi
stricte asupra finanţării extraguvernamentale, plafonul scăzut al contribuţiilor a
determinat candidaţii să obţină fonduri de la un număr mai larg de donatori decât
înainte, nemaifiind dependenţi de o castă redusă a miliardarilor.
Insuficienţe:
campaniile electorale încep mult mai devreme; se poate afirma că viitoarea campanie
prezidenţială începe când anterioara de-abia a luat sfârşit;
deşi sunt restricţii în privinţa plafonului donaţiilor individuale, limitele per total ale
contribuţiilor au continuat să crească;
199
există diferite posibilităţi de eludare a legii; în SUA limitele donaţiilor sunt valabile
numai pentru alegerile pentru posturile federale, iar reglementarea campaniilor pentru
state şi posturi locale rămâne în responsabilitatea guvernului de stat federal. Mai mult,
limitele contribuţiilor vizează numai donaţiile în timpul campaniei. Se pot aloca sume
nelimitate în scopul activităţilor curente ale partidelor.
Elisabeth Drew în „Politics and Management - the New Road to Corruption” afirmă că
politicienii experimentaţi atât în cursa prezidenţială cât şi în cea pentru Congres
privesc cu amuzament prevederile financiare elaborate, iar Democraţii spun: “pinguinii
de la suprafaţa icebergului sunt suprareglementaţi.”
România
În România, finanţarea extraguvernamentală, incluzând regimul donaţiilor, cotizaţiilor,
al veniturilor provenite din activităţi proprii, sunt reglementate prin prevederile art.34 şi
35 din Legea partidelor politice nr. 27/1996.
Cotizaţiile
Art.34
(1) Cuantumul cotizaţiilor, repartizarea şi utilizarea acestora se stabilesc prin hotărâri
ale partidului politic, potrivit statutului.
(2) Veniturile totale provenite din cotizaţii sunt neplafonate.
(3) Suma cotizaţiilor plătite într-un an de o persoană nu poate depăşi 50 de salarii de
bază minime pe ţară.
Conform reglementărilor menţionate nu este limitat cuantumul cotizaţiilor unui partid.
În schimb, este instituit un plafon pentru cotizaţia anuală pe membru de partid, şi
anume 50 de salarii de bază minime pe ţară.
Această prevedere oferă posibilitatea unei duble verificări, din punct de vedere
contabil, a numărului real al membrilor cotizanţi. Trebuie remarcat faptul că este
natural ca membrii să- şi susţină financiar partidul printr-o sumă de bani, însa este
necesară limitarea acestei contribuţii în scopul de a împiedica trecerea drept cotizaţii a
unor donaţii.
Neplafonarea cuantumului cotizaţiilor are drept urmare înlaturarea posibilităţii ca unui
partid, cu un număr foarte mare de membri, să i se impună restricţii financiare printr-o
asemenea limitare.
Donaţiile
Art. 35 instituie limite pentru această sursă de venituri extrabugetare ale formaţiunilor
politice Criteriile de diferenţiere sunt: an electoral/neelectoral, donator persoană
fizică/juridică, iar indicatorii de referinţă: veniturile bugetului de stat şi salariul minim
de bază pentru anul financiar respectiv. Astfel:
donaţiile într-un an neelectoral nu pot depăşi 0,005% din veniturile bugetului de stat pe
anul respectiv (alin. 1);
plafonul instituit pentru donaţii se dublează pentru anul financiar în care au loc alegeri
parlamentare, prezidenţiale sau locale (alin. 2);
200
o persoană fizică nu poate dona o sumă care să depăşească 100 de salarii de bază
minime pe ţară în anul respectiv (alin. 3);
donaţia primită de la o persoană juridică într-un an nu poate fi mai mare de 500 de
salarii de bază minime pe ţară (alin. 4).
Legiuitorul a stabilit anumite condiţii pentru: evidenţierea donaţiilor de către partidele
politice (înregistrarea datelor de identificare ale persoanei - fizică sau juridică) (art. 35,
alin. 5), plafonul şi cuantumul legal pentru donaţiile confidenţiale (idem, alin. 5),
obligativitatea şi condiţiile publicării situaţiei donaţiilor neconfidenţiale (idem, alin.
6),
după cum reiese din cele ce urmează:
(5) La primirea donaţiei sunt obligatorii verificarea şi înregistrarea identităţii
donatorului. La solicitarea donatorului, donaţia poate să rămână confidenţială dar nu
şi pentru o donaţie anuală mai mare de 10 salarii de bază minime pe ţară. Suma totală
primită de un partid politic ca donaţii confidenţiale nu poate depăşi 20% din subvenţia
maximă acordată de la bugetul de stat unui partid politic în anul respectiv.
Există anumite categorii de donaţii interzise şi anume:
donaţiile de bunuri materiale sau sume de bani, făcute cu scopul evident de a obţine un
avantaj economic sau politic (art. 35, alin. 7);
donaţiile de la instituţiile publice, regiile autonome, societăţile comerciale şi
societăţile bancare cu capital majoritar de stat (art. 36, alin. 1), din partea altor state sau
organizaţii din străinătate, cu excepţia bunurilor materiale necesare activităţii politice
primite din partea organizaţiilor internaţionale în cazul relaţiilor de afiliere sau
colaborare ale formaţiunilor româneşti. Acest ultim tip de donaţii trebuie publicate în
Monitorul Oficial
(idem, alin. 2);
donaţiile directe sau indirecte de la persoane fizice străine sau cu rezidenţă în
străinătate (prevedere inclusă în Legea alegerilor locale nr. 70/1991).
Formularea alineatului 5, poate fi considerată echivocă, întrucât nu sunt precizate cu
exactitate datele de identificare ale persoanelor care trebuie furnizate o dată cu
efectuarea donaţiei şi nici documentul partidului în care acestea trebuie să figureze.
Referitor la suma totală provenită din donaţiile confidenţiale, reglementările din art. 35
vizează exclusiv partidele parlamentare, care primesc subvenţie bugetară. Partidele nou
înfiintate sau cele care nu întrunesc numărul de voturi necesar intrării în Parlament sunt
discriminate, neconstituind obiectul reglementărilor legale; aceste partide nu primesc
subvenţie bugetară, deci suma provenită din donaţiile confidenţiale făcute acestora nu
poate fi raportată la procentul de 20% din subvenţia bugetară acordată unui partid
politic.
(6) Lista donatorilor cu sume mai mari de 10 salarii de bază minime pe ţară se publică
în Monitorul Oficial al României până la data de 31 martie a anului următor.
Nu sunt precizate datele de identificare ce trebuie să însoteasca listele de donatori
201
publicate în Monitorul Oficial, nu se precizează clar cine trebuie să dispună publicarea
în Monitor a listelor de donatori. Pe de altă parte, nu se instituie nici un fel de sancţiune
pentru partidele care nu respectă această prevedere legală.
Se remarcă faptul că nu se face o diferenţiere între confidenţialitatea persoanei fizice şi
cea a persoanei juridice.
Prevederile se aplică nediscriminatoriu persoanei, în accepţiunea juridică a termenului.
Bosnia-Herţegovina
În Bosnia-Herţegovina aceeaşi Lege a finanţării partidelor politice prevede ca surse de
finanţare extrabugetare:
cotizaţii, donaţii, profituri din activităţi proprii (comerciale sau necomerciale).
Cuantumul cotizaţiilor unei personae care depăşeşte 100 KM, trebuie evidenţiat în
raportul financiar. Aceeaşi prevedere se aplică şi donaţiilor. Plafonul pentru acestea
este de 8 salarii medii pe economie conform informaţiilor oficiale emise de Agenţia
Naţională de Statistică pentru fiecare an calendaristic. Sumele donate nu pot fi
cumulate decât o dată pe an. Nu se subscriu acestei prevederi fondurile publice acordate
organizaţiilor politice de tineret. Acestea din urmă trebuie să fie evidenţiate în raportul
contabil al formaţiunii respective, separat de orice altă sursă de venit.
Sunt ilegale următoarele tipuri de donaţii cu următoarea provenienţă: organizaţii de
stat, instituţii publice, societăţi de stat, autorităţi publice locale, organizaţii umanitare,
organizaţii neguvernamentale, comunităţi religioase, societăţi comerciale cu capital de
stat în proporţie de minim 25% şi societăţi private care prestează servicii conform
contractelor încheiate cu autorităţi de stat.
Pot face donaţii către partide, formaţiuni sau membrii care acţionează în numele
acestora, persoane fizice sau juridice. Prin acest tip de donaţii se întelege: daruri,
servicii gratuite, tranzacţii comerciale în sistem preferenţial. În acest caz trebuie
eliberată o chitanţă partidului, formaţiunii politice sau persoanei acţionând în numele
acestora.
În ceea ce priveşte cotizaţiile acestea trebuie să fie regulate, reglementate statutar.
Suma suportă acelaşi regim ca şi donaţia (evidenţierea în raportul financiar pentru
sume mai mari de 100KM).
O altă sursă de venit pentru partide sunt activităţile proprii. Acest tip de resurse nu
poate depăşi anual 20% din suma totală a venitului pentru un an financiar. În termen de
30 de zile de la întocmirea raportului financiar, formaţiunea care depăşeşte plafonul
menţionat urmează să doneze excedentul unei sau mai multor organizaţii de caritate.
Franţa
Prevederile legale asupra finanţării neguvernamentale, în special pe timpul campaniei
electorale, au drept obiectiv încurajarea contribuţiilor private cât şi asigurarea
transparenţei resurselor financiare astfel dobândite.
Donaţii:
Codul electoral, art. L 52-8: “Persoanele juridice, cu excepţia partidelor sau a
202
grupurilor politice, nu pot participa la finanţarea campaniei electorale a unui candidat
nici cu donaţii, indiferent de forma lor, nici prin furnizarea de bunuri, servicii sau alte
avantaje directe sau indirecte sau prin practicarea de preţuri mai mici decât cele
practicate în
mod obişnuit...”
Pe de altă parte, sunt interzise prin lege contribuţiile directe sau indirecte primite de
competitorii electorali din partea unui stat sau a unui persoane juridice străine.
Donaţii în bani făcute de o persoană fizică, pentru finanţarea unuia sau a mai multor
candidaţi înscrisi la aceleaşi alegeri, nu pot depăşi 30 000F, iar pentru un partid 50
000F.
Suma totală a donaţiilor trebuie să se includă în 20% din cheltuielile autorizate, dacă
sunt mai mari de 100.000F.
Donaţiile mai mari de 1000F se fac numai prin cec. Donaţiile mai mici de 1000F din
partea persoanelor fizice, cu prilejul unor colecte, trebuie să fie însotite de toate
documentele contabile şi să figureze pe lista anexă a donatorilor fizici.
Persoanele fizice care contribuie prin donaţii private la finanţarea electorală
beneficiază de unele facilităţi fiscale, având dreptul la o reducere a impozitului pe
venitul global, rata de reducere constituind 40% din valoarea donaţiei, plecând de la
limita de 5% din venitul impozabil.
Tot din categoria donaţiilor fac parte şi avantajele în natură, dar nu constituie obiectul
deducerii fiscale. Un avantaj în natură obţinut în mod ilegal (care nu este un avantaj
efectiv, în beneficiul direct al candidatului şi nu poate fi evaluat corespunzător) atrage
după sine respingerea contului de campanie şi ineligibilitatea candidatului.
Contribuţia formaţiunilor politice include: suportarea de către partid a costurilor
electorale şi remiterea de fonduri candidaţilor.
Remiterea de fonduri de către partide candidaţilor se dovedeşte a fi de două ori
avantajoasă:
aceste fonduri nu sunt plafonate;
partidele beneficiază de dreptul constituţional al libertăţii de acţiune, fiind astfel
protejate de orice investigaţie din partea Comisiei Naţionale pentru conturile de
campanie şi de finanţare politică.
Belgia
Legea din 1989 nu prevedea nici o dispoziţie specifică referitoare la donaţii. Însa, în
prezent, sunt prevăzute limite foarte stricte pentru donaţii: persoanele juridice şi
asociaţiile acestora nu mai au posibilitatea de a face donaţii partidelor politice; a fost
instituit plafonul pentru donaţiile de la persoanele fizice iar identitatea donatorului
trebuie să fie înregistrata. Legea stabileşte o excepţie pentru partidele politice, care pot
face în continuare donaţii candidaţilor lor. Contribuţiile mandatarilor financiari la
bugetul partidelor lor nu sunt considerate drept donaţii.
Germania
203
Respectând prevederile legale, partidele politice şi candidaţii individuali pot beneficia
de donaţii din partea persoanelor fizice, a corporaţiilor şi a societăţilor comerciale.
Persoanele fizice pot face donaţii oricând şi de orice valoare. Acestea beneficiază de
facilităţi fiscale: valoarea donaţiilor de până la 3000 de mărci de persoană se scade din
venitul impozabil, diminuându-se astfel valoarea impozitului. De asemenea, donatorii
fizici pot opta pentru metoda creditului fiscal, constând în reducerea impozitului pentru
donaţii mai mici de 1500 de mărci de persoană.
Pentru donaţiile făcute de corporaţii, companii nu se acordă facilităţi fiscale. Mai
mult, asociaţiile şi organizaţiile care constituie “cureaua de transmisie a fondurilor”
dintre corporaţii şi partide constituie obiectul unor restricţii speciale: nu pot dona mai
mult de 10% din buget, fiind obligate să plătească un impozit de 50% din valoarea
donaţiei făcute.
Sunt permise:
donaţiile făcute de partide politice străine, de cetăţeni germani cu reşedinţa în
străinătate sau de întreprinderi comerciale nerezidente, dar cu capital majoritar
aparţinând unor cetăţeni germani;
donaţiile făcute partidelor minorităţilor naţionale, din ţări vecine Germaniei în care
trăiesc respectivele grupuri etnice;
donaţiile de până la 1000 mărci făcute de către persoane străine.
Aceste ultime trei cazuri excepţii de la regula interzicerii de acceptare a donaţiilor
străine.
Donaţii ilegale:
- de la fundaţii politice, grupuri parlamentare;
- de la asociaţii neguvernamentale, conform statutului acestora;
- donaţii individuale anonime mai mari de 1000 de mărci;
- cele făcute pentru obţinerea unor avantaje economice sau politice.
Contribuţiile ilegale naţionale şi străine trebuie să fie aduse la cunoştinţa preşedintelui
Bundestaag-ului care dispune transferul lor către instituţii de cercetare, umanitare.
Donaţiile mai mari de 1000 de mărci făcute membrilor Bundestaag-ului trebuie
raportate preşedintelui acestei Camere.
Donaţiile mai mari de 20000 de mărci anual trebuie să figureze în bilanţul contabil,
împreuna cu toate datele donatorilor.
Italia
Nu se acordă scutiri de taxe sau credite celor care contribuie la finanţarea electorală a
partidelor sau candidaţilor.
Este permisă finanţarea privată de orice fel de către:
persoane fizice şi juridice naţionale. Orice donaţie, contribuţie mai mare de 10
milioane lire pe an se comunică împreuna cu numele donatorului şi alte documente
justificative preşedintelui Camerei de care aparţine candidatul; plafonul donaţiei este
reevaluat periodic de către ministrul de interne pe baza indicelui preţurilor.
204
persoane fizice şi juridice străine, organizaţii străine. Nu sunt prevăzute reglementări
speciale pentru această categorie de donatori, singura cerinţă fiind cea a declarării lor
de către beneficiarul donaţiei.
Plafonul maxim admis de lege privind finanţarea privată a campaniei unui candidat este
de 20 de milioane de lire, dar legea nu prevede nici o limită privind donaţiile făcute în
contul partidelor.
Donaţii ilegale:
de către organizaţiile guvernamentale, instituţiile administraţiei publice, societăţile
unde statul deţine cel
puţin 20% din capital;
de către secretarii politici şi alte persoane din staff-ul partidelor, care deţin
responsabilităţi administrative sau politice în cadrul organizaţiilor naţionale sau locale.
Marea Britanie
Fondurile financiare ale partidelor provin în principal din contribuţiile membrilor şi
simpatizanţilor lor, colectarea de fonduri fiind o componentă esenţială pentru partidele
britanice.
Cheltuielile electorale ale candidaţilor sunt limitate prin lege şi fixate periodic de
Parlament, în funcţie de mărimea circumscripţiei şi de tipul alegerii. Nu există limite
instituite asupra cheltuielilor electorale ale partidelor.
Nu sunt prevăzute limite pentru donaţiile, contribuţiile făcute partidelor sau
candidaţilor, dar nu se acordă facilităţi fiscale pentru contribuţiile individuale făcute în
contul partidelor politice.
Sunt permise donaţiile făcute de către corporaţii; dacă acestea sunt mai mari de 200
lire, corporaţiile respective sunt obligate prin lege să le declare.
Sindicatele se pot implica în activitatea partidelor politice, numai dacă majoritatea
membrilor sindicali acceptă afilierea la partidul respectiv; fondul destinat finanţării
politice este separat de celelalte cheltuieli sindicale. Nici un membru nu poate fi obligat
să contribuie la acest fond politic.
Responsabilitatea declarării donaţiilor făcute de companii, sindicate le revine acestora
(donatorului), iar nu partidului sau candidatului beneficiar. Donaţiile străine sunt
admise fără nici un fel de restricţie, în majoritatea partidelor importante nu acceptă
donaţiile făcute de şefii de state sau de guverne străine.
Olanda
Este singura ţară europeană în care finanţarea partidelor politice depinde în totalitate
de contribuţiile membrilor acestora. Costurile campaniei electorale sunt suportate, în
principal, din cotizaţiile membrilor şi din fondurile speciale de campanie.
Facilităţi fiscale:
- Persoanele fizice care fac donaţii partidelor politice beneficiază de o reducere a
impozitului pe venit, dacă donaţiile lor se încadreaza între 1-10% din venitul lor anual.
- Corporaţiile private care fac donaţii partidelor sunt supuse unor reduceri de impozit,
205
cu condiţia ca donaţiile să constituie maximum 6% din profitul total.
Totuşi, contribuţiile corporaţiilor private nu constituie o sursă generalizată de finanţare
a partidelor olandeze, multe partide instituind limite în privinţa numărului şi tipului de
donaţii pe care le pot accepta.
Nu există o legislaţie în domeniu care să instituie limite asupra donaţiilor pe care le pot
face în contul partidelor cetăţenii şi organizaţiile olandeze cât şi persoanele sau
grupurile din străinătate.
În urma activităţii unei comisii speciale create de Ministerul de Interne în 1990 privind
oportunitatea acordării unor subvenţii de la buget partidelor politice, în 1991 a fost
publicat un raport prin care se susţinea sprijinirea financiară a unor instituţii afiliate
partidelor politice, dar nu şi finanţarea activităţilor curente şi a costurilor de campanie
ale partidelor.
Trebuie precizat faptul că în Olanda, costurile electorale nu sunt ridicate; în urma unor
comparaţii, rezultă că în SUA ele sunt de 7 ori mai ridicate iar în Germania de 20 de ori
mai mari decât în Olanda.
Polonia
În vederea finanţării propriei campanii, comitetele electorale organizează colecte de
fonduri şi contribuţii de orice fel, cu atât mai mult cu cât organizarea acestor colecte nu
presupune obţinerea vreunei autorizaţii.
Sunt permise donaţiile de la persoane fizice şi juridice. Donaţiile care depăşesc de 10
ori valoarea salariului mediu din şase sectoare principale ale producţiei materiale,
trebuie să fie declarate în raportul financiar al comitetului electoral.
Finanţări ilegale:
altele de la bugetul de stat decât cele prevăzute de lege
de la organizaţii de stat, de la între prinderi de stat sau cu capital de stat
de la bugetul organelor guvernamentale centrale
de la unităţi subvenţionate de Trezoreria statului
de la persoane fizice şi juridice străine
Republica Cehă
Restricţiile privind regimul donaţiilor sunt limitate doar la următoarele prevederi:
se interzice acceptarea de cadouri sau de contribuţii din partea organismelor statale;
în raportul financiar al partidelor politice trebuie să figureze toate datele de identificare
ale persoanelor fizice şi juridice cu donaţii mai mari de 100 000 de coroane.
Republica Moldova
Interzicerea contribuţiilor din străinătate
Se interzice susţinerea materială sub orice formă a campaniilor electorale ale
candidaţilor de către alte state, de către întreprinderi, instituţii şi organizaţii străine,
internaţionale şi mixte, precum şi de către persoane fizice care nu sunt cetăţeni ai
Republicii Moldova. Sumele astfel primite se confiscă şi se fac venit la buget.
Spania
206
Persoanele fizice sau juridice pot aduce contribuţii la fondurile financiare ale unui partid
/ alianţe / coaliţie în limita sumei de 1 milion de pesetas .
Se interzice prin lege finanţarea electorală a partidelor de către organizaţii din
administraţia publică, organisme statale, precum şi de către întreprinderi care prestează
servicii, aprovizionează sau execută lucrări prin contract cu organismele menţionate
mai sus.
Este interzisă finanţarea de către persoane fizice sau juridice străine.
Suedia
Nu există limite privind regimul donaţiilor şi nu se acordă facilităţi persoanelor care
fac contribuţii politice.
Din momentul introducerii subvenţionării de către stat a partidelor politice, a scăzut
nivelul contribuţiilor private făcute de persoane fizice şi de corporaţii.
Nu există reglementări legale care să interzică donaţiile din străinătate, însa analiştii
politici susţin că partidele care ar accepta donaţii din afară, ar risca totodată să- şi
piardă atât membrii, cât şi electoratul.
***
În urma analizei modalităţilor de finanţare neguvernamentală (privată) practicate în
diverse ţări europene, se constată nu atât limitarea plafonului donaţiilor individuale, cât
interzicerea anumitor categorii de donatori:
organisme statale sau persoane fizice / juridice străine.
În acelaşi timp, se remarcă procesul de stimulare a donaţiilor, prin acordarea unor
facilităţi fiscale contribuabililor, în ţări precum Franţa, Germania, Olanda. O metodă
apreciată de stimulare a contribuţiilor individuale o constituie metoda creditului fiscal,
practicat în Germania; deoarece creditul fiscal se deduce din valoarea impozitului pe
care trebuie să-l plătească contribuabilul, el se dovedeşte a fi mai avantajos decât
metoda comună de deducere fiscală din venitul impozabil.
Contribuţiile străine la campaniile partidelor
Formal, contribuţiile străine sunt, în general, interzise prin lege. Totuşi, în realitate, ele
contribuie în mod decisiv la suportarea costurilor de campanie.
Termenul “străin” ridică anumite probleme în definirea lui :
- De exemplu, sunt foarte mulţi muncitori cu domiciliul temporar într-o ţară, care
rămân totuşi, cetăţeni ai ţării lor de origine; aceşti “muncitori musafiri” trebuie
diferenţiaţi de cei din diasporă, care au emigrat şi şi -au schimbat cetăţenia. De aceea,
donaţiile lor politice, chiar dacă sunt făcute din străinătate, nu pot fi considerate
donaţii străine.
- Introducerea alegerilor pentru Parlamentul Europei a eliminat distincţia “acasă” -
“străinătate”; cetăţenii de pe tot cuprinsul UE îsi pot depune candidatura nu numai pe
teritoriul ţării lor, ci şi în alte state, regiuni. Astfel, se pot naşte dileme: de exemplu,
donaţiile unui om de afaceri grec pentru un partid englez, sunt considerate contribuţii
străine sau nu?
207
- Cazul special al Marii Britanii: cetăţenii din Irlanda rezidenţi în Anglia, ca cetăţeni
Commonwealth, pot vota şi participa la alegerile britanice. În acest caz, donaţia din
partea unui membru Commonwealth pentru un partid englez este sau nu considerată
“străină”?
- Existenţa corporaţiilor multinaţionale, ale căror afaceri presupune finanţare din partea
unui număr mare de ţări, implică dificultăţi în a distinge banii “străini” de cei
“autohtoni”.
Donaţii din partea diasporei :
Spre exemplu, organizaţiile politice şi paramilitare ale naţionaliştilor irlandezi s-au
bazat de-a lungul deceniilor pe fondurile colectate prin comunităţile irlandeze din SUA.
Partidele politice din Israel menţin legături strânse cu marile comunităţi evreieşti din
câteva ţări: Polonia, Albania, Ucraina, Croaţia.
Rolul finanţării de către diaspora este foarte important când emigranţii trăiesc în ţări
cu un standard de viaţă mai ridicat decât al ţării de baştină.
Donaţii de la oameni de afaceri străini:
Companiile petroliere sau cele cu alte afaceri prospere se plâng adesea că sunt obligaţi
de către politicieni să ofere donaţii politice uriaşe. Politicieni de vârf din Japonia au
acceptat contribuţiile politice străine. În Marea Britanie, Guvernul Conservator a fost
acuzat la începutul anilor 1990 de acceptare a donaţiilor străine de la miliardari greci şi
din Hong-Kong. Oamenii de afaceri germani au făcut donaţii politice pentru politicienii
spanioli în Afacerea Flick, la începutul anilor 1980.
Donaţii din partea “familiilor ideologice”:
Familiile ideologice ale partidelor politice şi sindicatelor fac adesea donaţii partidelor
surori din alte ţări; aceste operaţiuni se fac prin Internaţionalele partidelor: Partidul
Social- Democrat Suedez este binecunoscut pentru activităţile sale implicând
solidaritatea internaţională, mai ales cu partidele social-democrate din ţările recent
democratizate.
Bani secreţi utilizaţi de guvernele străine:
Guvernele utilizează în mod tradiţional fonduri secrete pentru a mitui oameni politici
străini şi campaniile lor electorale. Aceste fonduri secrete sunt utilizate şi pentru plata
sindicatelor şi a ziarelor străine.
Asemenea finanţări au o istorie lungă: începând cu Bismarck, ce folosea “Fondul
Reptilelor”, continuând cu practicile din timpul Primului Război Mondial, când
Ministerul de Externe german încuraja combatanţii bolşevici prin fonduri trimise pe
calea Balticii; după cel de-al Doilea Război Mondial şi cel puţin până în 1970, un “
Fond
Secret al Cancelariei” a stat la dispoziţia Cancelariei Vest Germane, din care s-au făcut
finanţări politice către chilieni în 1960, către spaniolii anticomunişti în 1970.
După căderea URSS, s-a dovedit că Partidul Comunist Sovietic finanţa partidele
comuniste şi organizaţiile pro-comuniste din alte ţări.
208
La puţin timp după formarea sa în 1947, CIA a devenit activă în finanţarea
politicienilor anticomunişti din ţări străine, sprijinind anumite partide, sindicate.
În timpul Războiului Rece, partidele din Africa şi nu numai, au fost finanţate de URSS,
China, SUA.
Ţările bogate în petrol (precum Libia) au furnizat bani pentru satisfacerea unor interese
străine.
Fundaţiile politice:
Washington - National Endowment for Democracy (1980): una dintre principalele sale
funcţii era să asigure finanţarea publică pentru activitatea celor două mari partide de
guvernământ din SUA (Partidul Republican şi Partidul Democrat). Institutul Naţional
Democrat pentru Afaceri Internaţionale se ocupă de primirea şi distribuirea acestor
fonduri. Aceste fundaţii sunt independente de partide din punct de vedere legal, dar
membrii conducerii lor asigură o strânsă legătură între partide şi aceste instituţii
internaţionale.
Marea Britanie - Westminster Foundation for Democracy (1992): asigură finanţarea
prin Commonwealth a proceselor de democratizare; jumătate din fonduri sunt alocate
partidelor politice reprezentate în Camera Comunelor.
Banii primiţi din partea guvernelor ţărilor lor sunt distribuiţi în străinătate. Aceste
fundaţii nu desfăşoară activităţi secrete, finanţarea lor fiind publică. Sunt organizate
în aşa fel încât deciziile asupra organizaţiilor care vor fi finanţate să fie luate de către
comitete independente, delegate de guverne. Unele fonduri provenite de la aceste
fundaţii pentru democraţie sunt alocate unor partide din ţările donatoare, care la rândul
lor finanţează partide din alte ţări, ceea ce favorizează sistemul competitiv al
alegerilor: de exemplu, The Westminster Foundation of Democracy a finanţat în acelaşi
timp, la începutul anilor 1990 trei partide britanice care au finanţat mai departe trei
partide rivale din Albania.
Fundaţiile politice ale partidelor organizează cursuri de educare a membrilor de partid,
organizează seminarii de cercetare politică, se ocupă cu arhivarea documentelor
partidului, acordă asistenţă partidelor din alte ţări, cu care sunt înrudite ideologic.
Germania reprezintă exemplul clasic al dezvoltării fundaţiilor politice:
Friedrich Ebert Foundation (Partidul Social - Democrat) - a acordat ajutor financiar
regimurilor socialiste nou create din Africa;
Konrad Adenaueur Foundation (Partidul Creştin Democrat) - curea de transmisie a
fondurilor pentru partidele de centru- dreapta şi a sindicatelor din America Latină;
Friedrich Naumann Foundation (Democraţii Liberi);
Hans Seidel Foundation (Uniunea Creştin - Socială din Bavaria);
Heinrich Boll Foundation (Verzii).
În Europa de Vest, fundaţiile mai cunoscute sunt cele din:
Austria: fundaţia Partidului Social - Democrat;
Franţa: fundaţia Jean Jaur s, afiliată Partidului Socialist Francez;
209
Olanda: fundaţia Partidului Creştin Democrat;
Internaţionala Liberală Suedeză - Partidul Liberal.

14.4 METODE DE FINANTARE ILEGALA

Abordarea donaţiilor ilegale implică două niveluri de analiză:


a) când contribuţiile în sine sunt ilegale:
donaţii care ar trebui să fie făcute publice;
donaţii din surse interzise (de la instituţii statale, de la sindicate, de la persoane
străine);
donaţii care depăşesc plafonul prevăzut de lege;
b) când contribuţiile sunt legale, dar modalitatea de plată este ilegală:
contribuţii politice declarate ca tranzacţii de afaceri, care ar fi considerate ilegale dacă
ar fi declarate ca şi donaţii;
oferirea de bani în schimbul unor demnităţi publice sau a sprijinului politic al unui
partid (Afacerea Watergate, “Afacerea laptelui”);
fonduri obţinute de partide sau oamenii politici prin şantajul unor corporaţii (Afacerea
Bois Penrose - Pennsylvania, sec. al XIX-lea: şantajul cu înasprirea legislaţiei care să
ducă la diminuarea profitului lor, urmărindu-se “donaţii” în schimbul renunţării la
iniţiativele legislative; un alt caz: angajaţii guvernului trebuiau să plătească în mod
regulat contribuţii organizaţiei de partid a guvernatorului pentru a- şi menţine slujbele);
donaţii din partea organizaţiilor criminale în schimbul promisiunii de a nu aplica legea.
Donaţii provenite din crima organizată (asasinatele politice, traficul de influenţă la
nivel guvernamental, traficul de droguri, traficul de persoane):
Pentru a-şi desfăşura activitatea infracţională, pentru a beneficia de veniturile astfel
obţinute şi pentru a nu suporta pedepsele impuse de lege, reţelele mafiote apelează la
metoda coruperii oamenilor politici, oferind sprijin financiar partidelor politice.
Problema traficului de droguri este prezentă la scară mondială, dar cu precădere în
ţările Americii Latine, acolo unde drogurile sunt produse. Spre exemplu, în 1994, doar
la câteva ore după terminarea campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale din
Columbia, s-a aflat de existenţa unor casete cu înregistrari referitoare la folosirea banilor
proveniţi din traficul de droguri la finanţarea campaniei prezidenţiale. Cercetările
Poliţiei au demonstrat, o săptămână mai târziu, existenţa legăturii dintre cartelul Cali
şi un mare număr de politicieni. Acest scandal a dus la declanşarea unei acţiuni penale
fără precedent împotriva unor figuri proeminente ale Columbiei. Fernando Botero,
directorul de campanie al lui Ernesto Samper, candidat la alegerile prezidenţiale şi până
în 1995 Ministru al Apărării este acum în închisoare; la fel şi mandatarul financiar şi
administratorul campanie. Aproximativ 20 de membri ai Congresului sunt supuşi
investigaţiilor sau se află sub arest. Procurorul general a fost destituit, judecat şi
210
condamnat la închisoare.
La sfârşitul anilor 1980, Interpolul a raportat că o treime din cazurile sale privind
traficul de droguri, relevau implicarea unor înalti demnitari deoarece mafioţii îsi
cumpărau sprijinul politic pentru a beneficia de protecţie juridică.
Contribuţiile în natură la campaniile partidelor
În timpul campaniei electorale un simpatizant înstarit al unui partid poate pune la
dispoziţia oficialilor politici un avion sau o maşină, suport logistic sau poate asigura
cazarea staff-ului electoral în cursul deplasărilor în teritoriu.
Sindicatele sau corporaţiile îsi pot orienta angajaţii să muncească în favoarea unui
partid, iar voluntarii se implică în activităţile electorale ale formaţiunii politice
respective.
O tehnică specială pusă în practică de diferite organizaţii constă în solicitarea unor
sondaje presupuse a fi în folosul lor, dar comandate, în realitate, pentru a scuti partidul
de aceste cheltuieli; informaţiile obţinute în urma cercetărilor sunt apoi furnizate
partidului în mod confidenţial. Un partid care doreşte să cunoască starea de spirit a
populaţiei, opiniile cetăţenilor în anumite probleme, poate colabora cu o firmă
comercială, simpatizantă a partidului, care să includă întrebari relevante pentru partid
în sondajele sale curente de marketing.
În Germania, partidul de guvernământ a beneficiat de pe urma accesului la rezultatele
sondajelor comandate pentru Cancelar şi miniştrii.
Voluntariatul în cadrul unui partid este o contribuţie în natură necuantificabilă, dar
foarte importantă în evaluarea costurilor de campanie a unui partid.
În general, contribuţiile în natură reprezintă o latură des exploatată de către cei care
doresc să contribuie la campania unui partid, deoarece ele nu presupun o contabilizare
strictă, o inventariere riguroasă a resurselor folosite, donate.
Finanţarea politică de către sindicate
Finanţarea sindicală poate fi considerată o mişcare generală, în cadrul căreia sunt
antrenate grupările sindicale din fiecare ţară, precum şi aliaţii lor politici tradiţionali.
În anumite momente, grupările sindicale de genul Solidarnosk (Polonia) sunt singurele
structuri independente, capabile să formeze opoziţia împotriva regimului de la putere.
Un motiv de îngrijorare este însa posibilitatea conducerii sindicatului de a influenta
decizia politica prin acordarea unui sprijin financiar. În acelaşi timp, liderii influenţi pot
profita de pe urma contribuţiilor politice pentru a- şi întari poziţia în cadrul organizaţiei
sindicale.

14. 5. SISTEME DE CONTROL AL FINANTÅRII PARTIDELOR SI


FORMATIUNILOR POLITICE IN EUROPA
Secţiunea 1
Controlul activităţii de finanţare
România
211
Conform prevederilor Legii partidelor politice nr. 27/1996, numai două aspecte sunt
reglementate:
instituirea Curţii de Conturi ca organ abilitat să controleze respectarea prevederilor
referitoare la finanţarea partidelor politice;
Instituirea unei funcţii de mandatar financiar pentru persoana abilitată să administreze
şi să vegheze la respectarea normelor în vigoare de către partide în practica politică.
Curtea de Conturi
Atribuţiile Curţii de Conturi sunt reglementate în art. 139 din Constituţia României la
Titlul IV - Economia şi finanţele publice. Conform alineatului 1 al articolului
menţionat, Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de întrebuintare a
resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, iar în condiţiile legii, poate
exercita şi atribuţii jurisdicţionale.
Anual această instituţie trebuie să prezinte Parlamentului un raport despre conturile de
gestiune ale bugetului public naţional din exerciţiul bugetar expirat, care să cuprindă şi
neregulile constatate. Parlamentul prin intermediul uneia din camerele sale poate solicita
Curţii un raport asupra conturilor de gestionare a resurselor publice, altul decât cel anual
obligatoriu. Până în prezent nu există un asemenea raport referitor la subvenţiile
bugetare primite de către partide sau la utilizarea lor, deşi sunt fonduri bugetare şi
gestionarea lor constituie obiectul atribuţiilor Curţii.
Parlamentul nu a solicitat cercetări în acest domeniu, iar instituţia în cauză nu a avut
nici o iniţiativă în acest sens. Membrii Curţii de Conturi nu pot avea o altă funcţie
publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învatamântul superior (art. 124,
alin. 2). Sunt numiţi de Parlament şi sunt independenţi şi inamovibili, potrivit legii.
De aceea motivaţiile prezentate de către Preşedintele Curţii (teama de a nu fi acuzaţi
de complicitate sau apartenenţa
politică) nu au substanţă, deoarece orice asemenea demers nu ar fi constituit decât
aplicarea legii. Independenţa membrilor Curţii, inamovibilitatea lor, faptul că sunt
numiţi de Parlament şi nu desemnaţi într-o manieră mai mult sau mai puţin aleatorie,
toate acestea ar trebui să garanteze aplicarea normelor în vigoare.
Mandatarul financiar
Mandatarul financiar sau, în legislaţia altor state, agentul financiar, se ocupă de
operaţiunile financiare şi evidenţa contabilă a formaţiunilor politice în perioada
campaniei electorale, conform prevederilor articolului 56, alineatul 2 din Legea
alegerilor locale nr.70/21.XI.1991, articol care se regăseşte în Legea alegerii Camerei
Deputaţilor şi Senatului nr.68/1992.
Mandatarul poate fi o persoană fizică sau juridică (alin. 4), care, din momentul
desemnării sale răspunde solidar cu
formaţiunea politică respectivă sau candidatul independent, de legalitatea cheltuielilor
efectuate din fondurile deţinute atât din surse bugetare, cât şi extrabugetare. (alin. 3). În
acelaşi timp mandatarul trebuie să se asigure de respectarea prevederilor alineatului 1.
212
Acesta reglementează obligativitatea formaţiunilor politice sau electorale şi a
candidaţilor independenţi de a declara public fondurile pentru campanie după
deschiderea acesteia (alin.1).
Un partid politic poate beneficia de mai mulţi mandatari financiari. În cazul în care se
optează pentru mai mulţi mandatari, se delimitează împuternicirile acestora, conform
alineatului 5 (descentralizarea responsabilităţilor).
Serviciile aceluiaşi mandatar pot fi folosite de mai multe partide, alianţe politice sau
electorale (alin. 6).
Este important de menţionat faptul că mandatarul financiar dobândeşte această calitate
numai după înregistrarea sa oficială la Ministerul Finanţelor şi aducerea la cunoştinţa
publică prin presă a identităţii sale (alin. 7).
Aceste prevederi se aplică şi candidaţilor independenţi care primesc fonduri de la
persoane fizice sau juridice din ţară (alin.8).
Franţa
Se realizează pe trei căi:
obligaţia partidelor de a recurge la serviciile unui agent financiar;
evidenţa contabilă a campaniei electorale;
verificarea de către Comisia Naţională pentru conturile de campanie şi de finanţare
politică.
Articolul L 52-4 din Codul electoral francez:
“ ...un candidat nu poate primi fonduri pentru finanţarea campaniei decât prin
intermediul unui mandatar, desemnat special de el, care poate fi o asociaţie de
finanţare electorală sau o persoană fizică numită mandatar financiar. Din momentul
numirii agentului financiar, candidatul nu îsi poate regla cheltuielile ocazionate de
campania sa electorală decât prin intermediul acestuia...”
Agentul financiar are obligaţia de a deschide un cont bancar unic în care vor fi
înregistrate toate operaţiunile financiare din campanie (colectare de fonduri, donaţii,
cheltuieli). Contul agentului financiar este inclus în contul de campanie al respectivului
candidat electoral.
Contul de campanie al candidaţilor care participă la alegeri, altele decât cele
prezidenţiale, trebuie depus în termen de 2 luni de la alegeri la Prefectură, care le
trimite Comisiei Naţionale pentru conturile de campanie şi de finanţarepolitică.
Contul de campanie al candidaţilor trebuie să fie echilibrat sau excedentar, în nici un
caz deficitar.
Rambursarea totală sau parţială a cheltuielilor electorale se poate realiza numai după
aprobarea contului de campanie de către Comisia naţională pentru conturile de
campanie şi de finanţare politică.
Pentru alegerile prezidenţiale, contul de campanie la candidaţilor trebuie să fie depus în
termen de 2 luni de laîncheierea alegerilor, la Consiliul Constituţional. La o lună de la
depunerea contului de campanie, Consiliul Constituţional poate aproba, modifică sau
213
respinge aceste conturi.
După expirarea acestui termen, conturile de campanie se publică în Jurnalul Oficial.
Comisia reprezintă o autoritate administrativă ce are drept scop controlul conturilor de
campanie, pe care le poate aproba, modifica sau respinge, în termen de 6 luni de la
depunerea conturilor de campanie. Dacă în această perioadă de timp, Comisia nu
semnalează nereguli, conturile se consideră a fi aprobate.
Belgia
Controlul cheltuielilor electorale presupune o dubla limitare :
a) Limitarea cheltuielilor electorale ale partidului este un modalitate pentru a reduce
inegalitatea existentă pe plan financiar între partidele politice.
b) Limitarea cheltuielilor electorale ale candidaţilor vizează eliminarea, pe cât posibil,
a inegalităţilor financiare care există între aceştia. Legea din 1989 a creat două
categorii de candidaţi: “câştigătorii” şi ceilalţi. Numărul candidaţilor din vârful listei
care pot beneficia de un plafon mai ridicat al cheltuielilor este determinat , în cazul
fiecărei liste, de numărul de locuri obţinute de lista respectivă la ultimele alegeri,
număr la care se mai adaugă o unitate. Listele care nu prezintă nici un mandatar ales
beneficiază de un plafon unic.
Partidele politice trebuie să declare cheltuielilor lor, în momentul în care se înscriu pe
lista electorală. Candidaţii sunt obligaţi să respecte dispoziţiile legale şi să-ţi declare
cheltuielile în următoarele 30 de zile de la data alegerilor.
Comisia de control redactează un raport final care este publicat în Monitorul Belgian. În
practică, obiectivul acestui tip de control este acela de a se apropia de metoda
controlului utilizat în domeniul fiscal, care presupune completarea unei declaraţii fiscale
de către fiecare contribuabil.
Noţiunea de propagandă electorală
Legea din 1989 propune o definiţie a acestui concept prin apartenenţă şi excludere:
pe de o parte, există oferit întelesul “cheltuielii de propagandă”: “sunt considerate
drept cheltuieli de propagandă toate cheltuielile şi contractele financiare aferente
mesajelor verbale, scrise, sonore şi vizuale, destinate să influenţeze în mod favorabil
rezultatul electoral al unui partid politic şi al candidaţilor săi, şi care, în general, sunt
emise cu trei luni înainte de organizarea alegerilor, prin aplicarea articolui105 al Codului
electoral...”
prin interpretarea per a contrario a definiţiei de mai sus rezulta sfera cheltuielilor care
nu sunt de propagandă: de exemplu, difuzarea la radio şi la televiziunea emisiunilor
electorale, “ cu condiţia ca reprezentanţii partidelor politice să poată lua parte la aceste
emisiuni”, sau “ cu condiţia ca numărul şi durata emisiunilor să fie determinată în
funcţie de reprezentanţii partidelor politice în cadrul adunărilor legislative”.
Mai mult, legea dispune că, în cadrul acestor termene prevăzute de lege, partidele
politice, candidaţii şi o treime dintre cei care doresc să facă propagandă pentru
competitorii politici “să nu poată distribui gadgete sau cadouri” .
214
(Prin gadgete se întelege: stilouri, pungi de plastic, produse naturale etc.).
Cheltuielile şi contractele financiare trebuie să fie raportate la preţurile practicate pe
piaţă.
Propaganda negativă este inclusă de asemenea, la cheltuieli electorale. Astfel, un
candidat care dispune tipărirea şi distribuirea unui material denigrator la adresa altui
candidat, este obligat să includă aceste costuri în plafonul de cheltuieli electorale
autorizat.
Partidul politic care acceptă donaţii, prin care încalca prevederile legii, pe lângă
achitarea valorii duble a plafonului instituit, riscă să piardă şi dreptul la finanţare
publică în lunile următoare constatării infracţiunii de către comisia de control.
Persoana care face o donaţie ilicită unui partid politic este sancţionată prin amendă;
rămâne la latitudinea tribunalului dacă procedura de judecată este publicată sau nu
într-unul din ziarele cotidiene sau săptămânale.
Contabilitatea partidelor politice
Pentru legislatorul belgian, unul dintre principiile finanţării publice a partidelor politice
este caracterul deschis, transparent al contabilităţii fondurilor partidelor.
O dată cu introducerea Legii din 1989, partidul politic este obligat să prezinte o
evidenţă a rezultatelor contabile.
Norma instituie un organism de control - comisia de control, cu atribuţii în verificarea
cheltuielilor electorale şi a tuturor operaţiunilor care au tangenţă cu finanţarea şi
contabilitatea partidelor. Această comisie deţine puterea de investigare şi de control
pentru a putea aprecia conformitatea raporturilor financiar cu prevederile legale în
vigoare.
Comisia de control este compusă în mod paritar din membrii Camerei Reprezentanţilor
şi ai Senatului, fiind
prezidată de preşedinţii celor două Camere. Totuşi, această comisie poate fi consiliată
de către Curtea de Conturi, în ceea ce priveşte controlul cheltuielilor electorale, a
rapoartelor financiare ale partidelor.
Bosnia - Herţegovina
În Bosnia-Herţegovina fiecare partid are obligaţia de a desemna o persoană (agentul
financiar) care să se ocupe evidenţa contabilă şi care intermediază comunicarea dintre
formaţiune şi Comisia Electorală.
Mandatarul financiar
Comisia Electorală este sesizată asupra identităţii agentului financiar în termen de trei
zile de la numirea acestuia şi asupra oricăror posibile modificări ale statutului
formaţiunii respective. Mandatarul semnează fiecare raport şi este responsabilă de
evidenţa contabilă şi de prezentarea tuturor rapoartelor Comisiei. Aceste evidenţe
financiare trebuie păstrate de fiecare partid pentru minimum 6 ani de la completarea lor.
Există trei instituţii de control:
1. Comisia Electorală (C.E.) - o instituţie cu atribuţii specifice în domeniul controlului
215
finanţării partidelor.
Este abilitată să ceară şi să primească informaţiile, probele şi documentele necesare
derulării unor anchete iniţiate în acest domeniu. Comisia Electorală este sesizată la
cerere sau din oficiu şi are capacitatea de decizie şi aplicare în ceea ce priveşte
sancţiunile civile împotriva formaţiunilor care au încalcat normele legale. Înaintea
aplicării sancţiunii civile sau administrative, Comisia Electorală va acorda partidului
respectiv o perioadă de timp pentru reglementarea situaţiei. C.E. are obligaţia de a
raporta anual concluziile activităţii sale, acest raport fiind un document intern al
Adunării Legislative.
2. Biroul de Audit - este abilitat de Comisia Electorală pentru a verifica evidenţele
contabile ale formaţiunilor politice. Sunt supuse acestui control: raportul financiar la
nivel naţional\central şi cel puţin evidenţele provenind de la două filiale alese prin
sondaj. Orice neregularitate constatată de acest Birou trebuie adusă la cunoştinţă
Comisiei Electorale care va impune sancţiuni financiare partidului în cauză, conform
Legii electorale.
3. În cazul unor contestaţii ale deciziilor C.E., cea de-a treia instituţie, Consiliul de Apel
are competenţa soluţionării acestora. Acest Consiliu are autoritatea de a impune
sancţiuni financiare conform Legii electorale.
Auditul se realizează pe baza raportului contabil a cărui dată limită de publicare este
sfârşitul anului financiar următor, respectiv 31 martie.
Germania
Partidele politice au datoria de a prezenta rapoarte financiare anuale preşedintelui
Bundestaagului, care dispune publicarea lor sub forma unui document legislativ. Aceste
rapoarte anuale furnizează informaţii cu privire la venituri, cheltuieli, active, debite,
valoarea patrimonială a partidului, atât la nivel federal cât şi nivel de land şi de district.
Bilanţul contabil al fiecărui partid trebuie verificat şi certificat de un expert contabil
autorizat care are acces la toate informaţiile ce îi sunt necesare pentru elaborarea
expertizei contabile; certificatul de control financiar este anexat raportului financiar
anual, înainte de predarea şi publicarea sa.
În anul următor alegerilor, toate cheltuielile electorale trebuie să figureze într-un capitol
separat.
Italia
Fondurile pentru finanţarea campaniei electorale sunt colectate şi administrate exclusiv
prin intermediul unui agent oficial financiar, denumit mandatar electoral, desemnat în
acest scop de către candidaţi sau partide politice.
Un candidat nu poate avea decât un singur mandatar financiar, iar un mandatar nu poate
fi angajat de mai mulţi candidaţi.
Mandatarul electoral are datoria de a deschide un cont bancar unic, în care înregistreaza
toate contribuţiile si donaţiile primite, precum şi toate cheltuielile efectuate; la
deschiderea contului, acesta trebuie să specifice numele candidatului în beneficiul
216
căruia a fost deschis contul.
La încheierea alegerilor, candidatul individual, indiferent dacă este ales sau nu, ca
responsabil unic pentru cheltuielile electorale efectuate, trebuie să semneze
următoarele documente pe care să le trimită Colegiului Regional de Garanţie
Electorală (organ abilitat cu verificarea documentelor furnizate de candidaţi şi cu
stabilirea sancţiunilor
prevăzute de lege, ce funcţionează pe lângă Curtea de Apel sau pe lângă Tribunalul
Teritorial):
declaraţie referitoare la cheltuielile efectuate şi obligaţiile asumate privind propaganda
electorală;
un document în care să fie evidenţiate contribuţiile primite, indiferent de formă, în
bani sau în natură;
dare de seamă, contrasemnată de mandatarul electoral, prin care sunt certificate datele
privind finanţarea
campaniei şi cheltuielile electorale;
extrasele contului bancar sau poştal folosit.
Documentaţia trebuie depusă de candidaţii aleşi în termen de 15 zile de la validarea
alegerilor.
Directorii de media au obligaţia ca în termen de 30 de zile de la alegeri să comunice
Colegiul Regional de Garanţie Electorală date privind serviciile de propagandă
electorală efectuate, numele beneficiarilor, spaţiile gratuite sau cu tarife reduse
acordate, numele celor care au efectuat plăţile respective. În acest fel, Colegiul are
posibilitatea de a efectua un control încrucisat al finanţării campaniei electorale .
Dacă în termen de 180 de zile Colegiul Regional de Garanţie Electorală nu semnalează
candidatului eventuale nereguli, raportul financiar se consideră aprobat.
În termen de 45 de zile de la încheierea alegerilor, partidele politice trebuie să prezinte
un raport-bilanţ al surselor deM finanţare şi al cheltuielilor electorale, preşedinţilor
Camerelor Parlamentului, care, la rândul lor, trimit rapoartele spre verificare Curţii de
Conturi. Aceasta are 6 luni la dispoziţie pentru verificarea rapoartelor de la primirea
acestora, termenul putând fi prelungit cu înca cel mult 3 luni, pe baza unor motive
întemeiate. Rezultatul verificării este prezentat direct de către Curtea de Conturi
preşedinţilor celor două Camere.
Datoria legală de a întocmi raportul financiar constituie atât o condiţie pentru
rambursarea cheltuielilor electorale, cât şi o posibilitate de control din partea statului
asupra surselor de finanţare şi a gestionării lor în timpul campaniei electorale.
Pentru a asigura transparenţa finanţării electorale, Legea 441/1982 privind publicarea
situaţiei patrimoniale a candidaţilor aleşi şi a unor oficiali numiţi, prevede
obligativitatea depunerii, în următoarele luni de la alegeri, de către parlamentari,
membrii guvernului şi ai consiliilor regionale, a unei declaraţii referitoare la bunurile
imobiliare din patrimoniul lor, eventualele funcţii manageriale sau administrative pe
217
care le-ar putea deţine în cadrul unei societăţi, cât şi cele mai recente copii după
declaraţiile de venit.
Informaţiile furnizate de aceste declaraţii sunt puse la dispoziţia alegătorilor.
Marea Britanie
Candidatul electoral are obligaţia de a- şi desemna un agent financiar, abilitat cu
evidenţa veniturilor şi efectuarea cheltuielilor electorale. Sunt exceptate cheltuielile mai
mici de 600 lire sterline, care pot fi efectuate de către candidat.
În termen de 35 de zile de la proclamarea rezultatelor alegerilor, agentul financiar are
obligaţia trimiterii unui raport financiar privind costurile electorale către un înalt
funcţionar guvernamental, numit returning officer. La dispoziţiile acestuia, rapoartele
financiare sunt publicate în cel puţin două ziare naţionale în termen de 10 zile de la
scadenţa celor 35 de zile prevăzute pentru transmiterea raportului financiar; în
următorii doi ani, acestea pot fi examinate de către orice persoană interesată.
Nu există cerinţe formale de verificare a acestor rapoarte.
Polonia
La încheierea alegerilor, fiecare comitet electoral are datoria de a întocmi un raport
financiar, conţinând următoarele:
sursa fondurilor primite, informaţii despre creditele bancare obţinute;
donaţiile ce depăşesc de 10 ori echivalentul salariului mediu din 6 sectoare principale
ale producţiei materiale;
cheltuieli electorale.
Rapoartele financiare sunt publicate într-un ziar naţional în termen de 3 luni de la
încheierea alegerilor; Comitetul Electoral are datoria de a notifica acest lucru Comisiei
Electorale Naţionale. Agenţii comitetelor electorale au obligaţia de a păstra
documentele financiare ale campaniei electorale 12 luni după încheierea alegerilor.
În cazul în care fondurile de campanie sunt mai mari decât cheltuielile de campanie,
agentul comitetului electoral va dirija surplusul către o instituţie de interes public.
Spania
Toţi competitorii electorali au obligaţia legală de a-şi desemna un administrator
electoral, care are drept atribuţii principale evidenţa veniturilor şi cheltuielilor
electorale cât şi prezentarea de documente justificative a operaţiunilor contabile
efectuate în timpul campaniei.
La baza activităţii administratorului electoral stau următoarele:
obligativitatea de a comunica Comitetului Electoral Central şi la comitetelor electorale
provinciale deschiderea contului de campanie, în termen de 24 de ore de la deschiderea
acestuia;
unicitatea şi universalitatea contului de campanie;
folosirea contului de campanie exclusiv în scopuri electorale: la încheierea campaniei
electorale, din soldul contului nu mai pot fi achitate decât cheltuielile electorale deja
angajate, dar numai în termen de 90 de zile.
218
Orice reclamaţie asupra cheltuielilor electorale, care nu a fost notificată
administratorilor în termen de 60 de zile de la încheierea scrutinului, nu se mai
onorează, considerându-se nulă şi neavenită;
nominalizarea tuturor contribuţiilor financiare.
Controlul finanţării competitorilor electorali se efectuează de către Comitetul Electoral
Central, comitetele de provincie şi de Tribunalul de Conturi.
Comitetul Electoral Central şi comitetele de provincie au dreptul de a cere băncilor sau
caselor de economii, în orice moment al campaniei electorale şi în termen de 100 de zile
de la încheierea alegerilor, soldul conturilor electorale, şi date privind identitatea
contribuabililor.
Între a 100-a şi a 125-a zi după încheierea alegerilor, partidele care au prin lege dreptul
la subvenţii, inclusiv cele
care au primit deja avansuri, sunt obligate să prezinte Tribunalului de Conturi situaţia
contabilă din perioada electorală. Prezentarea raportului financiar se face de către
administratorul general.
După 200 de zile de la alegeri, Tribunalul de Conturi se pronunţă asupra corectitudinii
raportului financiar; dacă există nereguli, încalcari ale prevederilor legale asupra
cheltuielilor electorale, se poate propune de către acesta neaprobarea sau reducerea
subvenţiei.
Suedia
Nu există prevederi speciale referitoare la controlul finanţării electorale.
Verificarea contabilă se efectuează la iniţiativa partidelor, prin metode stabilite de ele;
în rapoartele financiare sunt prezentate sumele globale ale cheltuielilor partidului făcute
în anul respectiv iar cheltuielile electorale nu sunt prezentate într-un capitol separat.
***
În concluzie, se remarcă faptul că întocmirea şi prezentarea unor rapoarte financiare de
către autorităţile competente este prevăzută în majoritatea ţărilor studiate (Franţa,
Germania, Marea Britanie, Italia, Spania, Cehia). Însa această activitate nu este
reglementată juridic în Olanda şi Suedia.
Secœiunea 2
Publicarea fondurilor şi a cheltuielilor
Obiectivele reglementărilor vizând acest aspect constau în promovarea ideii de
transparenţă a surselor de finanţare şi controlarea potenţialelor surse de corupţie, prin
diverse modalităţi:
1) Fondurile alocate pentru cheltuieli vs. venituri (de exemplu, în Marea Britanie
candidaţilor la Parlament li se cere să- şi dezvăluie cheltuielile, dar nu şi sursele de
venituri).
2) Fondurile totale de campanie şi principalele subcapitole (venituri şi cheltuieli) vs.
publicarea în detaliu a acestor fonduri, inclusiv detalii privind contribuţiile specifice (de
exemplu, în Germania, sunt dezvăluite publicului numai detaliile referitoare la
219
cheltuielile şi veniturile totale şi donaţiile care depăşesc o anumită sumă).
3) Fondurile alocate pentru partid vs. fondurile alocate candidaţilor (în Marea Britanie
trebuie dezvăluite sursele de finanţare ale candidaţilor iar în Germania cele ale
partidelor).
4) Fondurile totale ale partidelor vs. fondurile alocate pentru activităţi specifice (în
Germania publicarea sumelor speciale din mai mulţi ani vizau fondurile totale de
venituri şi cheltuieli fără a exista informaţii separate despre cheltuielile speciale din
campaniile electorale).
5) Fondurile totale ale partidelor (centru şi filiale locale) vs. finanţarea politică la nivel
naţional.
6) Responsabilitatea donatorilor vs. responsabilitatea partidelor sau candidaţilor în
calitate de beneficiari ai acelor donaţii (în Marea Britanie responsabilitatea declarării
donaţiilor de la companii şi de la sindicate revine donatorilor, nu partidelor care le
primesc).
7) Publicarea listelor donatorilor în cadrul unor comisii speciale de control şi punerea
materialelor la dispoziţia inspectorilor instituţiilor guvernamentale, publicarea într-un
document oficial aparţinând guvernului, fără a fi furnizate şi publicului larg.
În Marea Britanie, identitatea celor care fac donaţii partidelor mai mari de 200 de lire pe
an, trebuie făcută publică.
Totuşi, această modalitate de dezvăluire nu este în totalitate eficientă din două motive:
în primul rând, responsabilitatea publicării donaţiilor rămâne la latitudinea
companiilor donatoare şi nu a formaţiunilor politice care beneficiază de aceste
contribuţii;
în al doilea rând, donatorilor li se cere să publice fondurile în rapoartele anuale
înaintate directorilor de companie care, mai departe, raportează investiţia autorităţilor
responsabile.
În practică, este imposibil să fie contabilizate informaţiile referitoare la donaţiile
efectuate provenind din rapoarte separate. Multe donaţii ale companiilor sunt publicate
prin mijloace obscure astfel încât nu pot fi extrase liste inteligibile.
Tot în Marea Britanie, cheltuielile de campanie ale candidaţilor la Parlament sunt supuse
unei limite legale. Însa aceste restricţii nu se aplică şi în cazul organizaţiilor naţionale
de partid. Singura formă de publicare a fondurilor impusă se referă la cheltuielile
candidaţilor din campanie. Candidaţii nu sunt obligaţi să- şi declare sursele de venituri,
din moment ce acestea nu constituie un subiect de restricţie. Organizaţiile naţionale de
partid nu sunt obligate să facă rapoarte privind finanţarea lor.
Metode de eludare a legii:
1) plăţi ilegale în numerar - tradiţionalele diplomate cu bonuri valorice;
2) când donatorii trebuie publicaţi, plăţile către partide sunt disimulate în tranzacţii
bancare sau împrumuturi;
3) de asemenea, în condiţiile publicării contribuţiilor, plăţile către partide sunt
220
prezentate drept cadouri;
4) dacă suma donată are o valoare foarte mare, donaţiile pot fi divizate într-un număr
de contribuţii mai mici.
efectuate separat de către soţ, soţie sau copii;
5) dacă este posibil, donaţiile sunt atribuite candidaţilor sau partidelor printr-un
intermediar. În acest caz, va fi dezvăluit intermediarul (persoană sau organizaţie), dar
nu donatorul;
6) în locul efectuării plăţilor direct către organizaţiile principale, acestea sunt făcute
către fondurile politice personale ale politicienilor;
7) partidele şi candidaţii pot exploata regulamentele asupra publicării fondurilor,
efectuând publicarea cât mai târziu, după ce donaţiile au avut loc şi dacă este posibil,
după terminarea campaniei electorale;
8) aceste fonduri, pot fi ascunse, prin realocare şi disimulare în donaţii neelectorale, de
rutină.
Obligativitatea de a publica fondurile este generată de instituirea unui plafon pentru
cheltuielile de campanie.
Tendinţa generală este aceea de a cere publicarea fondurilor de campanie în detrimentul
veniturilor partidelor, deoarece nivelul cheltuielilor este cel supus restricţiilor.
În Australia, rambursarea electorală de care beneficiază fiecare partid prin agentul său
financiar după alegerea Camerei Reprezentanţilor, Senatului vizează publicarea
cheltuielilor prin urmărirea a şase direcţii:
publicitate electorală audio-video (inclusiv costuri de producţie);
publicitate electorală: stradală, scrisă şi costuri de producţie;
dispunerea materialelor de publicitate electorală în locuri special amenajate şi costurile
de producţie;
costurile campaniei materiale, în care trebuie să figureze numele şi adresa partidului:
broşuri despre votare, pamflete, postere;
campanie electorală prin poştă;
cercetări electorale legate de votare.
Cheltuielile de deplasare, taxele poştale nu sunt incluse în aceste sume rambursabile.
Rambursarea acoperă cheltuielile de campanie, bunuri şi servicii utilizate de la
începutul campaniei şi până la închiderea urnelor.
Secœiunea 3
Sancţiuni privind nerespectarea regimului finanţării
Sunt acordate amenzi şi este prevăzută pedeapsa cu închisoarea pentru:
confiscarea unor chitanţe ilegale (Turcia);
amendă fixă plus dublul sumei folosite pe chitanţele neautorizate;
sancţionarea partidului cu 15% din suma de finanţare în scopuri ilegale (Israel);
suspendarea subvenţiilor de la buget partidelor care se fac vinovate de prezentarea unor
bilanţuri false (Grecia);
221
amendă plus închisoare pentru practici electorale corupte;
închisoare de la 5 ani în sus pentru finanţarea campaniei cu fonduri străine.
România
Primirea de subvenţii pentru campania electorală altfel decât printr-un mandatar
financiar constituie contravenţie şi se pedepseşte cu amendă.
Donaţiile acceptate prin încalcarea prevederilor legale referitoare la regimul donaţiilor
se fac venit la bugetul de stat.
Bosnia – Herţegovina
Amenda impusă partidelor politice de către Comisia Electorală nu poate depăşi triplul
excedentului sancţionat. O asemenea amendă este permisă şi impusă chiar dacă prin
cuantumul său depăşeşte valoarea în DM a 10000 de KM.
Sancţiunile impuse de Comisia Electorală sau de Consiliul de Apel precum şi toate
sursele extrabugetare ilegale sunt distribuite astfel:
70% din sumă este distribuită finanţării bugetare a grupurilor parlamentare;
30% din sumă este alocată pentru finanţarea Comisiei Electorale, a Biroului de Audit
şi a Consiliului de Apel.
Franţa
Pentru încalcarea dispoziţiilor legale de finanţare electorală, legea franceză prevede
trei tipuri de sancţiuni:
pecuniare, electorale şi penale.
Sancţiuni pecuniare:
respingerea contului de campanie de către Comisia naţională pentru conturile de
campanie şi de finanţare politică implică nerambursarea cheltuielilor electorale pe care
candidatul susţine că le-a efectuat;
dacă printr-o hotărâre definitivă se constată depăşirea plafonului de cheltuieli
electorale, Comisia stabileşte o sumă egală cu valoarea de depăşire a plafonului, ce
urmează a fi vărsată de candidat la trezoreria statului.
Sancţiuni electorale:
Legea prevede ineligibilitatea timp de un an pentru competitorii electorali la alegerile
legislative (sancţiunea ineligibilităţii nu se aplică şi candidaţilor la alegerile
prezidenţiale) dacă:
nu a fost depus contul de campanie;
a fost respins contul de campanie;
contul de campanie nu a fost prezentat de un membru al Ordinului experţilor-contabili
şi al contabililor agreaţi;
contul de campanie nu a fost însotit şi de documente justificative;
nu au fost înregistrate în cont toate operaţiunile financiare efectuate;
nu au fost respectate prevederile legale asupra regimului donaţiilor;
a fost prezentat un cont cu cheltuieli mai mari decât sursele evidenţiate.
Sancţiuni penale:
222
Este condamnat la plata unei amenzi de 25 000 de F şi la închisoare de la 6 luni la 1 an
sau numai la una dintre aceste pedepse, orice candidat care:
a colectat fonduri fără a recurge la serviciile unui agent financiar
nu a respectat prevederile legale asupra regimul donaţiilor
a depăşit plafonul cheltuielilor electorale
nu a respectat prevederile legale referitoare la stabilirea contului de campanie
a prezentat în contul de campanie valori diminuate, cu bună ştiinţă
a beneficiat, la cerere sau prin acord, de: tipărirea, folosirea circularelor, manifestelor,
afişelor şi buletinelor de vot, încalcând prevederile legale;
nu a respectat prevederile Codului electoral asupra afişajului, publicităţii comerciale.
Aceste sancţiuni se aplică şi donatorilor care au încalcat regulile instituite asupra
regimului donaţiilor sau persoanelor care au efectuat cheltuieli electorale în beneficiul
unui candidat, fără ca acest lucru să i se fi cerut sau fără acordul expres al
candidatului.
Belgia
Sancţiunile sunt de două tipuri:
suspendarea dreptului la finanţare, pentru partidul politic care depăşeşte plafonul de
cheltuieli autorizat sau care nu încalca interdicţiile asupra propagandei;
sancţiuni penale (închisoare sau amendă) pentru candidatul care nu respectă
prevederile legale.
Partidul politic care acceptă donaţii ilegale pe lângă achitarea valorii duble a plafonului
instituit, riscă să piardă şi dreptul la finanţare publică în lunile următoare constatării
infracţiunii de către comisia de control.
Persoana care face o donaţie ilicită unui partid politic este sancţionată prin amendă;
rămâne la latitudinea tribunalului dacă procedura de judecată este publicată sau nu
într-unul din ziarele cotidiene sau săptămânale.
Germania
Sancţionarea încalcarii prevederilor legale asupra finanţării nu constituie un capitol
important.
Primirea de donaţii ilegale, neexpedierea lor imediată preşedintelui Bundestaag-ului,
folosirea necorespunzătoare a fondurilor sau nedeclararea fondurilor sunt sancţionate
prin amendă, a cărei valoare este dublul sumei în cauză.
Nu există un organism public specializat care să vegheze la aplicarea reglementărilor
referitoare la finanţarea publică. În afara comisiilor electorale şi a tribunalelor,
aplicarea legii electorale revine preşedintelui Bundestaag-ului.
Recent, a intrat în vigoare o reglementare conform căreia infracţiunea de mituire a unui
parlamentar în vederea influenţării votului său, se pedepseşte cu închisoare de cel
puţin 6 luni şi cu pierderea drepturilor civile. Pedeapsa se aplică atât donatorului cât şi
beneficiarului.
Italia
223
Legea nr. 515/1993 prevede exclusiv amenzi administrative, pentru încalcarea de către
candidaţi dispoziţiilor legale de finanţare electorală. Aplicarea acestor sancţiuni revine
Colegiului Regional de Garanţie Electorală.
- de la 10 la 100 milioane de lire pentru:
acceptarea contribuţiilor mai mari de suma legală (de 20 milioane de lire) şi declararea
de date false în raportul financiar;
nedeclararea donaţiilor mai mari de 10 milioane de lire;
- de la 50 la 200 milioane de lire pentru:
nedepunerea de către candidaţi a raportului financiar;
nedepunerea de către un candidat ales, în termen de 15 zile, a raportului financiar.
În acest ultim caz, este prevăzută invalidarea pentru respectivul candidat.
Nerespectarea prevederilor legale de către partide sunt sancţionate de către Colegiul
Curţii de Conturi, astfel:
amendă de la 10 la 100 milioane de lire pentru nedeclararea de către partide a surselor
de finanţare;
neprezentarea din partea partidelor a raportului financiar se sancţionează diferit, în
funcţie de dreptul acestuia la finanţare publică sau nu:
- pentru partidele care au acest drept, se suspendă rambursarea cheltuielilor electorale
până la verificarea finanţării legale;
- pentru partidele care nu au acest drept, sancţiunea o constituie amenda de la 10
milioane până la 1 miliard de lire;
nerespectarea limitelor legale ale cheltuielilor electorale este sancţionată cu o amendă
care nu poate fi mai mică decât jumătatea sumei excedentare şi mai mare decât triplul
ei.
Legea nr. 659/1981, art. 4: Nerespectarea obligaţiei de prezentare a raportului financiar,
includerea de date şi informaţii false, precum şi nerespectarea regimului donaţiilor
atrag aplicarea unei amenzi care poate avea de la 2 la 6 ori valoarea sumei contestate
plus decăderea temporară din funcţiile publice.
Legea nr. 195/ 1974, art. 7: organele administraţiei publice , organismele
guvernamentale sau companiile de stat care au încalcat dispoziţiile legii privind
finanţarea partidelor politice în campania electorală, se sancţionează cu închisoare de
la 6 luni la 4 ani şi cu o amendă valorând triplul donaţiei. Pedeapsa se aplică atât
donatorului cât şi beneficiarului.
În prezent, în Parlamentul italian au loc polemici aprinse pe tema reglementării
finanţării electorale, în vederea găsirii unor soluţii eficiente şi durabile pentru stoparea
corupţiei din viaţa politică.
Marea Britanie
Sunt considerate practici ilegale:
efectuarea cheltuielilor electorale de altă persoană decât agentul electoral sau
subagenţii săi;
224
depăşirea limitei legale a cheltuielilor electorale.
Aceste practici ilegale sunt pedepsite cu amendă şi invalidarea alegerii.
Prezentarea de informaţii false în rapoartele financiare constituie infracţiunea de
corupţie, sancţionată fie prin amendă sau 1 an închisoare, fie cu amândouă. Mai mult,
alegerea candidatului în cauză se anulează, iar acestuia i se interzice dreptul de a
candida pe o perioadă cuprinsă între 7 şi 10 ani.
Dacă raportul financiar al unui candidat ales nu este trimis organului prevăzut de lege,
candidatul nu are dreptul să participe la şedinţele Camerei Comunelor până când
cerinţa nu este îndeplinita.
Face excepţie cazul în care candidatul ales obţine o hotărâre judecătorească de
exonerare de răspundere, nefiind el răspunzător de întocmirea şi trimiterea raportului
financiar.
Polonia
Nerespectarea obligaţiei de a elabora şi publica raportul financiar, prezentarea de date
false şi nerespectarea obligaţiei de redirecţionare a surplusului de fonduri electorale
sunt pedepsite cu închisoare până la 2 ani, cu interzicerea unor drepturi sau cu
amendă.
Republica Moldova
În cazul în care concurentul electoral a primit mijloace băneşti nedeclarate sau din
străinătate sau a folosit în cunoştinţă de cauză astfel de mijloace, Comisia Electorală
Centrala adresează Curţii Supreme de Justiţie o cerere de anulare a înregistrarii
acestuia. Curtea Supremă de Justiţie va examina cererea şi va emite o hotărâre
corespunzătoare
în decurs de 5 zile, dar nu mai târziu de ziua alegerilor.
Spania
Se pedepseşte cu amendă de la 30.000 la 300.000 de pesetas şi cu închisoare
falsificarea datelor contabile ale conturilor, însusirea sau deturnarea fondurilor electorale
de către administratorii generali sau persoanele autorizate să dispună de sumele din
conturile electorale.
În funcţie de circumstanţele în care au fost comise infracţiunile, tribunalele pot înaspri
sau micşora pedeapsa.
Suedia:
Legile privind finanţarea electorală nu conţin prevederi de sancţionare a delictelor în
domeniu. Eventualele infracţiuni comise se pedepsesc conform prevederilor din Codul
Penal suedez.
CONCLUZII
În ciuda numeroaselor reglementări, există întotdeauna noi modalităţi de eludare a
legii. Până în prezent nici o legislaţie nu s-a dovedit capabilă de a sesiza toate aspectele
finanţării formaţiunilor politice. Fiecare scandal a produs noi modificări ale legii, mai
ales prin înasprirea sancţiunilor. Dar încalcarea legii provine şi din erori implicite, nu
225
neapărat dintr-un plan prestabilit al actorilor politici. Dacă membrii staff-ului campaniei
electorale sunt consideraţi responsabili pentru orice încalcare a legii, există riscul de a-i
sancţiona pentru lucruri asupra cărora nu au avut practic control. De multe ori există
acel ţap ispăşitor, în persoana unui membru al partidului, care este găsit vinovat direct
pentru unele fraude, ilegalităţi, salvând astfel oficialii partidului, implicaţi sau nu.
Nu există politician care să nu fie afectat de aducerea la cunoştinţă publică a unor
nereguli privind finanţarea campaniei sale. Personalităţi foarte cunoscute şi respectate
ale scenei politice internaţionale precum: Helmut Kohl, Ehud Barak, Bill Clinton,
Nelson Mandela, Boris Yeltsin, au fost subiectul unor scandaluri legate de finanţarea
campaniilor lor; aceste scandaluri le-au marcat cariera şi prestigiul formaţiunilor
politice cărora le aparţin.
S-a constat că finanţarea ilicită a campaniilor sau a activităţii partidelor, a devenit o
practică politică. Condiţionarea financiară a unor membri ai clasei politice este
considerată a fi un pericol pentru funcţionarea statului de drept, a democraţiei în
general. Scandalurile legate de finanţare sunt dezvăluite şi uitate cu o regularitate care
ridică semne de întrebare.
În ultimii ani scandalurile legate de acest subiect s-au derulat în ţări cu tradiţie
democratică (SUA, Israel, Germania, Rusia etc.). Ţări precum Japonia, SUA şi
Germania au încercat să se protejeze împotriva abuzurilor de finanţare prin măsuri
judiciare: control public, regulamente oficiale, cereri de bilanţ.
Din investigaţiile privind rapida şi libera finanţare a campaniei lui Bill Clinton din 1996
pentru realegerea în funcţia de Preşedinte al Statelor Unite ale Americii, se constată că
unele scandaluri au implicat “întreprinzatorii în curs de dezvoltare”, noi magnaţi
internaţionali cu puţine interese în SUA şi cu principii slabe privind politica financiară.
Un recent raport în Israel a arătat că o coaliţie din jurul Psrimului ministru a eludat
legea în timpul ultimului an de campanie, prin crearea unei întregi reţele de organizaţii
non-profit, prin care s-au derulat contribuţii ilegale din partea unor donatori străini.
Manevrarea a milioane de dolari proveniţi din donaţii nedeclarate şi având drept
destinatar partidul cancelarului
Kohl, a determinat Washington Post să se întrebe dacă partidul său, puternica Uniune
Creştin Democrată (CDU) ar putea supravieţui scandalului.
Chiar şi fostul preşedinte Mandela a avut de suferit în 1999 din cauza afirmaţiilor
potrivit cărora Congresul Naţional African a acceptat contribuţii din Libia, Indonezia şi
China.
Globalizarea nu a reinventat campania de finanţare, dar a schimbat-o în mod ireversibil.
În ultima decadă, o mare parte a lumii a cunoscut acuta lipsă de claritate în privinţa
graniţelor, a ideologiilor, şi chiar a identităţilor naţionale.
Un proces netransparent de licitaţii a permis finanţatorilor bine conectaţi în multe din
noile democraţii ale lumii să- şi asigure pe tot globul partea majoritară din capitalul a
numeroase întreprinderi de stat valoroase, la preţuri foarte scăzute. Aceşti “baroni” ai
226
secolului XX, necunoscuţi acum 10 sau 15 ani, sunt nerăbdători să se facă auziţi şi să
fie
luaţi în considerare. Banii pentru campanii au fost scrisoarea lor de introducere, la fel ca
şi plăţile ulterioare contra unor favoruri.
Noii milionari ai Rusiei, îmbogatiti prin corporaţiile din sectorul exploatării energiei, a
telecomunicaţiilor, resurselor naturale existente în fosta Uniune Sovietică, au investit
aproximativ 600 de milioane de dolari în campania pentru realegerea fostului preşedinte
Yeltsin din 1996. Aceste fonduri au fost folosite pentru cumpărarea timpilor de antenă,
sponsorizarea poştei directe electorale de-a lungul ţării şi contractarea unor
prezentatori foarte cunoscuţi.
Prezentatorul Roger Tamraz – în prezent căutat de Interpol – a recunoscut că a plătit
300000 de dolari Democraţilor în speranţa obţinerii unei întrevederi cu Clinton pentru o
discuţie legată de un proiect pentru o reţea de petrol care să conecteze Marea Caspică
de Mediterana. Tamraz a avut timp să propună proiectul la Casa Albă deşi
administraţia luase decizia de a sprijini o reţea separată propusă de British Petroleum
& Amoco. “Singurul motiv de a da bani este să obţii accesul”, a spus Tamraz, afirmând
că data viitoare va oferi dublu. El a decis să fie şi mai generos cu Yeltsin, oferind 100
de milioane de dolari pentru realegerea preşedintelui în 1996, sperând că astfel va
obţine sprijin pentru proiectul său.
Cea mai scumpă “notă de plată” într-o campanie electorală o reprezintă adesea timpii
de antenă, o necesitate pentru persuasiunea electorală. În plus, publicitatea electorală a
crescut, devenind o adevărată industrie, prin promovarea specialiştilor în manevrarea
sloganurilor, insignelor, tuturor “bunurilor electorale”. Poşta directă este în ascensiune
în cadrul noilor democraţiilor. Promovarea unui nume este scumpă, în special în
democraţiile bogate şi stabile. De exemplu, în 1980 în SUA s-a vehiculat suma de 1,2
miliarde de dolari pentru campania prezidenţială şi cea pentru alegerea Congresului din
1980. 12 ani mai târziu suma aproape s-a triplat: 3,2 miliarde incluzând 500 milioane
alocate doar campaniei prezidenţiale.
Campania electorală din ţările în proces de democratizare include şi ea multiple
resurse, deşi o mare parte a cheltuielilor nu sunt declarate. Oficial, realegerea lui Yeltsin
a costat în jur de 3 milioane de dolari, însa a fost estimat un cuantum de 600 milioane de
dolari.
În privinţa ţărilor scandinave, este interesant cum Suedia, Norvegia, Danemarca şi
Finlanda nu au limitat cheltuielile de campanie sau donaţiile politice şi nu au
reglementări asupra publicării listelor de donatori. Abuzurile sunt aproape inexistente,
deoarece în aceste ţări există un nivel înalt al consensului asupra moralei şi o slabă
toleranţă a actelor de corupţie, valori deseori promovate într-o campanie electorală.
Majoritatea ţărilor restricţionează sau pedepsesc contribuţiile din surse străine,
argumentând că cetăţenii străini sau companiile multinaţionale nu sunt circumscripţii
locale evidenţiind, că fondurile străine pot fi prezentate sub forma unor donaţii
227
autohtone.
Multinaţionali străini pot crea în SUA comitete de acţiune politică (Political Action
Committees - PAC) pentru a
finanţa campaniile şi a influenţa politicile administraţiei. Însa PAC-urile, deşi
neimplicate până în prezent în scandaluri legate de finanţare, pot fi relativ uşor
monitorizate şi reglementate.
Pe de altă parte, guvernele posedă diverse modalităţi de reducere a costurilor
electorale: reglementarea tarifelor timpilor de antenă sau diminuarea duratei campaniei
electorale. Unele ţări, cum ar fi Marea Britanie, au instituit interdicţii categorice în
privinţa publicităţii televizate a candidaţilor.
Într-un cadru ideal, cotizaţiile şi contribuţiile individuale ar fi suficiente pentru
susţinerea financiară a partidelor. În cadrul real finanţarea publică constituie unul din
puţinele mijloace prin care este reglementată activitatea partidelor.
Adepţii subvenţiilor publice invocă sprijinirea, de către contribuabili, prin plata
impozitelor la bugetul de stat, a funcţionării partidelor politice şi a organizării
alegerilor, în calitate de elemente-cheie ale democraţiei reprezentative.
Subvenţiile acordate partidelor pot contribui la crearea noilor partide şi în promovarea
unui număr mai mare de candidaţi. Două exemple în acest sens sunt SUA (Partidul
Reformist are 12,6 milioane de dolari la dispoziţie din fondurile alocate campaniei
prezidenţiale, deoarece candidatul Ross Perot a câştigat 8 procente în 1996) şi
Germania
(care oferă stimulente similare partidelor care pot atinge un prag electoral minim).
Multe din ţările foste comuniste au îmbratisat democraţia fără a stabili reguli precise
de finanţare publică prin care să fie garantate alegeri libere, credibile şi corecte.
Candidaţii sunt adesea sancţionaţi la urne din cauza eşecului înregistrat în încercarea de
a reforma cadrului legislativ asupra modalităţilor de finanţare al campaniei electorale.
Indiferenţa publică permite donaţiile ilicite şi evitarea de către politicieni a publicării
evidenţelor contabile. Abuzurile din campania de finanţare reduc credibilitatea
sistemului democratic, astfel accentuând gradul de neîncredere a electoratului în
funcţionarea acestuia.
Este admirabilă militarea pentru reformarea sistemului de finanţare electorală, însa este
mai puţin populară iniţiativa de a înainta propuneri reale în acest sens. Tentativa de a le
transpune în practică se dovedeşte a fi inconfortabilă pentru majoritatea celor care se
află sub incidenţa acestor reglementări.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Constitutia Romaniei
2. Bulei, Ion, Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator, Bucureşti,
228
1987.
3. Gusti, Dimitrie, Partidul politic, sociologia unui sistem al partidului politic, republicat în
Doctrinele partidelor politice, Ed. Garamond, Bucureşti, 1996
4. Hurezeanu, Damian, Partide şi curente politice în România în 1821-1918, Bucureşti,
2000.
5. Moraru Ioan – Drept constitutional si institutii politice, Ed. ACTAMI, Bucuresti,
1998.
6. Parvulescu Cristian – Curs de stiinte politice la Facultatea de Stiinte Politice,
S.N.S.P.A
7. Rădulescu-Zoner, Ştefan; Cliveti, Gheorghe; Onişoru, Gheorghe, Şandru, Dumitru;
Stan, Apostol, Istoria Partidului Naţional – Liberal, Bucureşti, 2000.
8. Scurtu, Ioan; Alexandrescu, Ion; Bulei, Ion; Mamina, Ion, Enciclopedia de istorie a
României, Bucureşti, 2002.
9. Tamas, Sergiu, Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura civica, Ed.
Academiei Române, Bucuresti, 1993

229