Sunteți pe pagina 1din 7

Cursul 7

ETICA ŞI MORALA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

1. CONSIDERAŢII GENERALE
2. IDEALISMUL ŞI MORALITATEA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
3. MORALITATEA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN VIZIUNEA LUI
REINHALD NIEBUHR ŞI E.H. CARR

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Studiul eticii şi moralităţii în domeniul relaţiilor internaţionale a preocupat


cercetătorii din cea mai mare parte a secolului trecut. Totuşi analizând gradul de implicare
al oamenilor de ştiinţă în relevarea rolului eticii şi moralităţii în relaţiile internaţionale, se
constată că în primii şaizeci de ani ai sec. al XX-lea a existat un interes major în studiul
acestui fenomen, în ultimii treizeci de ani ai aceluiaşi secol preocuparea pentru studiul
ştiinţific privind rolul eticii şi moralităţii în sfera relaţiilor internaţionale a fost diminuată.
Există două explicaţii posibile a acestei situaţii. Prima ar fi dorinţa de a stabili o
independenţă a studiului relaţiilor internaţionale faţă de orice prevedere de ordin etic sau
filosofic, de a construi „o ştiinţă neutră din punct de vedere valoric, respectiv alcătuită din
modele formate în care preferinţele participanţilor sunt considerate ca fiind date şi în acre
se fac încercări de a determina nenumăraţi factori imponderabili din relaţiile
internaţionale”.
A doua explicaţie a interesului tot mai scăzut faţă de studiul moralităţii în relaţiile
internaţionale, este determinant pe care l-a avut realismul în domeniul internaţional.
Realismul care a constituit principala paradigmă a relaţiilor internaţionale în ultima parte a
sec. al XX-lea a pus în centrul analizei sale rolul factorilor anarhici în politica statelor.
Într-o lume internaţională, caracterizată de o competiţie acerbă între naţiuni există puţine
şanse de opţiune autentică din partea celor care iau deciziile în stat şi, cu atât mai puţin,
posibilitatea de a opta pentru anumite valori morale corespunzătoare interesului naţional.

1
Dacă rolul moralităţii în politica externă a ajuns să ocupe un rol periferic în
domeniul relaţiilor internaţionale, nu acelaşi, lucru se poate spune despre domeniul eticii
aplicate. În ultimii ani a apărut o nouă şi bogată literatură privind opţiunile morale inerente
luării deciziilor în politica externă, literatură ce oferă recomandări pentru o conduită etică
în afacerile externe. În general, acest demers s-a concentrat asupra unor chestiuni
particulare de morală, cum ar fi neproliferarea armelor nucleare, inechitatea distribuirii
resurselor între naţiuni etc. În acelaşi timp, au apărut o serie de abordări teoretice privind
rolul moralităţii în politica externă, care aduc critici serioase viziunii realiste asupra
relaţiilor internaţionale. În acest sens, autori ca, Charles Beitz, Marshall Cohen sau J.E.
Hane, au contestat realismul, susţinând că orice acţiune politică este o activitate orientată
către un scop anume, că există principii morale temeinice care vizează esenţialmente
problematica relaţiilor internaţionale, iar constituirea politicii externe este prin sine însăşi
un domeniu al opţiunii morale.
Abordările normativiste din domeniul relaţiilor internaţionale n-au generat un dialog
substanţial între cercetătorii pragmatici şi eticieni, dimpotrivă, au dus la apariţia a două
comunităţi ştiinţifice distincte, fiecare acţionând după o anumită viziune, folosind limbaje
diferite şi emiţând concluzii diferite asupra naturii relaţiilor dintre naţiuni. Cu toate că
realismul rămâne principala paradigmă a relaţiilor internaţionale, noile curente apărute,
neorealismul sau neoliberalismul instituţional au generat serioase dezbateri, care au
evidenţiat lipsa de unitate a cercetătorilor realişti în abordarea unor chestiuni care vizează
teoria relaţiilor internaţionale.
Interesant este, revenind la disputa privind locul şi rolul moralităţii în politica
externă, că Hans Morgenthau încă de la publicarea în 1948 a lucrării Politics among
Nations a încercat să realizeze o punte între gânditorii normativişti şi cei pragmatici din
domeniul relaţiilor internaţionale, astfel încât liderii politici ai naţiunilor să-şi poată
construi politica lor externă pe baze sigure atât din punct de vedere etic cât şi realist. În
acest sens, Morgenthau dintr-o perspectivă mai degrabă pragmatică decât normativistă,
încearcă să identifice modalităţi concrete prin care normele morale pot influenţa
substanţial luarea deciziilor într-un domeniu atât de important, acre este cel al relaţiilor
internaţionale.

2
2. IDEALISMUL ŞI MORALITATEA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

După primul război mondial, a existat preocuparea în rândul cercetătorilor din


domeniul relaţiilor internaţionale de a se crea o lume mai stabilă, mai dreaptă şi mai
paşnică, decât oricare altă perioadă din istoria omenirii. Noua teorie, idealismul, a
consacrat relaţiile internaţionale ca un domeniu distinct de cercetare, iar grupul de
cercetători în frunte cu Alfred Zimmern, primul profesor de relaţii internaţionale de la
Universitatea din Oxford, Gilbert Murray, preşedintele Ligii Naţiunilor, Nicholas Murray
Butler, rectorul Universităţii Columbia şi James T. Shotwell, cel care a conceput Pactul
Kellogg-Briand au fost cunoscuţi şi prin sintagma „internaţionaliştii liberali”. Plecând de
la consecinţele războaielor în general şi ale primului război mondial în special, gânditorii
menţionaţi au criticat vehement sistemul care guvernase relaţiile internaţionale până la
acea dată, conţinând în acelaşi timp, „noi modalităţi de abordare a politicii între naţiuni.
Marea experienţă a zilelor noastre – nota Shotwell – este eradicarea barbariei din relaţiile
internaţionale”.
Esenţial în teoria idealistă, era faptul că războiul nu provine din natura umană, ci
mai curând din modurile cum statele interacţionează. Din această perspectivă se consideră
că prin educaţie morală şi acţiune colectivă a popoarelor lumii se pot evita conflictele şi
războaiele. Conştienţi că problema războiului nu putea fi rezolvată atât de uşor, având în
vedere tentaţia pe care acesta o prezenta pentru politica statelor, idealiştii sperau că
traumele primului război mondial au creat un potenţial revoluţionar suficient de bine
conturat pentru ca dorinţa de pace să prevaleze în lumea civilizată. Această stare de lucruri
era determinată nu numai de falimentul vechii ordini ci şi de interdependenţa crescândă
între naţiuni pe plan economic, cultural, tehnologic şi politic, care reprezintă începutul
unei autentice comunităţi internaţionale. În acest sens Alfred Zimmern, prezintă în
conferinţele sale de la Oxford: „Revoluţia industrială şi interdependenţa ce i-a urmat ...
au schimbat deja condiţiile activităţii politice. Problemele lumii moderne nu mai sunt
locale, ci globale, nu mai privesc doar certurile mărunte cu vecinii şi prejudecăţile aduse
lor, ci privesc forţe care, în imensa lor rază de acţiune, afectează milioane de oameni din
toate părţile lumii” .

3
Gânditorii idealişti îşi puneau în mod serios problema organizării lumii şi în
interesul omenirii, convinşi fiind că acesta implica o dublă acţiune, atât pe plan moral cât
şi politic. În continuarea raţionamentului, aceştia apreciau că progresele morale
înregistrate la începutul sec. XX materializate în creşterea conştiinţei sociale, a unor
atitudini generoase din partea cetăţenilor, vor permite afirmarea unei moralităţi
internaţionale, care să determine în ultimă instanţă echilibrarea războiului, dezvoltarea
unor relaţii economice bazate pe principii clare, reciproc avantajoase etc. Idealiştii au
propus trei modalităţi prin care moralitatea ar fi putut influenţa relaţiile internaţionale.
Prima modalitate era opinia publică a fiecărei ţări, deoarece guvernarea nu trebuia să fie
doar apanajul diplomaţilor şi al şefilor de stat, întrucât democratizarea Europei crease o
situaţie în care publicul larg al fiecărei ţări beneficia de un rol tot mai mare în politica
dintre naţiuni.
Gânditorii din perioada interbelică nu erau atât de idealişti încât să nu accepte faptul
că opinia publică avea anumite limite, aspect demonstat şi de primul război mondial, unde
aceasta a jucat un rol important în declanşarea ostilităţilor. De aceea era necesar un proces
de educare a opiniei publice, care urma să fie lent şi stăruitor, a cărui finalitate era
consolidarea perspectivelor morale şi politice ale publicului larg din Europa şi S.U.A.,
astfel încât să nu mai fie sprijiniţi oamenii politici care promovează programe războinice.
Pentru realizarea acestui important deziderat era necesar ca principiile morale ale noii
ordini internaţionale, respectiv, autodeterminarea, soluţionarea paşnică a conflictelor şi
unitatea tuturor naţiunilor să fie promovate la fiecare nivel al procesului de educaţie şi prin
toate mijloacele. Rezultatul unei astfel de campanii morale ar fi fost ca opinia publică să
devină o formă de constrângere eficientă a tendinţelor agresive a unor lideri, politica
naţiunilor ajungând astfel să poarte o amprentă morală evidentă.
A doua modalitate prin acre idealiştii credeau că morala se poate implica în politica
externă era rolul tot mai important al Ligii Naţiunilor, ca Tribunal internaţional al opiniei
publice mondiale. Deşi nu era exclusă adoptarea unor sancţiuni coercitive atunci când
legalitatea era încălcată, obiectivul declarat al idealiştilor era realizarea unei opinii
organizate a întregii unicităţi, astfel încât la orice tentativă de dezechilibru a atmosferei
internaţionale, simpla condamnare morală din partea opiniei publice mondiale să fie
salutară, factorul moral fiind primordial în comparaţie cu cel coercitiv. În sfârşit, o a treia
4
modalitate prin care modalitatea ar fi putut influenţa politică internaţională avea în vedere
conştiinţa individuală a liderilor fiecărei naţiuni. Deşi condamnau diplomaţia antebelică
care era expresia privilegiului unei elite exclusiviste, idealiştii credeau totuşi, că liderii
politici şi diplomaţii respectau uneori normele morale internaţionale nu neapărat datorită
opiniei publice interne sau de teama unei condamnări internaţionale, ci pentru faptul că
aveau conştiinţa că aceste norme morale internaţionale sunt drepte.
În concluzie, se poate spune că idealiştii au ajuns în final la patru mari teze referitor
la rolul moralităţii în politica externă. În primul rând ei susţineau că există norme morale
relativ clare în domeniul internaţional care ar putea să-i ajute pe cei care iau deciziile în
stat să acţioneze corect. În al doilea rând ei susţineau că opinia publică a fiecărei ţări ar
putea constitui o constrângere morală asupra liderilor politici. În al treilea rând idealiştii au
propus o imagine a naturii umane care accentua raţionalitatea şi comuniunea, mai puţin
decât conflictul şi voinţa de putere. Şi nu în ultimul rând aceştia credeau că primul război
mondial şi democratizarea Occidentului au creat o situaţie internaţională nouă, în sensul că
perceptele fundamentate moral de acţiuni de stat ar fi putut fi eficient aplicate, prin
intermediul opiniei publice internaţionale şi al comunităţii naţiunilor.

3. MORALITATEA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN VIZIUNEA LUI


REINHALD NIEBUHR ŞI E.H. CARR

Gândirea lui Niebuhr şi a lui Carr este esenţială pentru a înţelege cursul şi sensul
dezbaterii asupra rolului moralităţii în relaţiile internaţionale. În viziunea lui Niebuhr
oamenii îşi cunosc limitele şi totuşi caută să şi le depăşească. Deşi sunt capabili de
autotranscedere, datorită identităţii lor spirituale, ei sunt cu toate acestea, copleşiţi de
starea lor de fiinţă creată. În consecinţă, ei se află într-o stare de ambiguitate, dar nu vor
să-şi accepte această poziţie de dependenţă şi nesiguranţă, acre în fond, constituie propria
lor soartă „Omul este instabil şi prins în starea naturală de contingenţă, el caută să
învingă nesiguranţa prin voinţa de putere, care îl face să creadă că-şi poate depăşi
limitele de fiinţă umană. Omul este ignorant şi prins în limitele unui spirit finit, dar el

5
pretinde că nu este limitat ... Toate ţelurile sale intelectuale şi culturale suferă, de aceea,
de păcatul mândriei. Mândria şi voinţa de putere a omului tulbură armonia creaţiei”.
Mândria omului şi voinţa lui de putere se materializează în opinia lui Niebuhr pe trei
planuri:
Primul plan este căutarea siguranţei, ceea ce determină dorinţa de a-i domina pe
alţii. Acest fapt transformă toate relaţiile umane în relaţiile de putere, atât cei bogaţi cât şi
cei săraci au un sentiment acut al nesiguranţei, primii sunt dominaţi de teama de a nu-şi
pierde puterea şi bogăţia, iar cei din urmă sunt caracterizaţi de dorinţa de a se redresa.
Ce-l de al doilea plan prin care se exprimă mândria şi puterea este cel intelectual.
„Orice cunoaştere omenească e întinată de un păcat ideologic. Ea pretinde că este mai
adevărată decât este de fapt. Este o cunoaştere finită, obţinută dintr-o anumită
perspectivă, dar ea vrea să fie una ultimă şi esenţială ... mândria intelectuală derivă, pe
de o parte, din ignorarea finitudinii spiritului uman, iar pe de altă parte, dintr-o încercare
de a ascunde caracterul recunoscut ca limitat al cunoaşterii umane”. Cea mai periculoasă
dintre ideologii este, în opinia lui Niebuhr, marxismul, deoarece prezintă corect
neajunsurile celorlalte ideologii rivale, dar apoi îşi revendică propria sa libertate faţă de
limitările înţelegerii omeneşti.
Al treilea plan prin care se manifestă mândria omului este planul moral. Starea de
ambiguitate şi păcat în care se află persoana umană, determină că standardele ei morale să
fie şubrede şi provizorii. Mândria morală neagă această realitate şi pretinde că „virtutea
cea mai înaltă a omului este identificarea finală şi că standardele sale morale foarte
relative sunt absolute”. Consecinţa imediată a mândriei morale este ipocrizia, care nu
recunoaşte nici complexitatea copleşitoare a problemelor morale, nici păcatul inerent
fiecărui act uman. Aplicând întreaga sa experienţă în domeniul politicii, Niebuhr,
consideră că oamenii pentru a obţine sentimentul de siguranţă şi dominaţie, îşi oferă
loialitatea statului-naţiune, şi în acest fel, societatea cumulează egoismul indivizilor şi
transformă altruismul lor individual într-un egoism colectiv, astfel încât egoismul grupului
are o forţă dublă.
Prin urmare, nici un grup social nu acţionează în discuţia unui scop altruist sau
măcar comun, in politică, de aceea este o luptă pentru putere. Astfel, Niebuhr respinge teza
idealistă că natura umană nu este prin ea însăşi războinică şi caracterizată de setea pentru
6
putere, iar în planul relaţiilor internaţionale a combătut de asemenea aserţiunea idealistă că
există norme morale internaţionale clare, care dacă ar fi aplicate consecvent, ar transforma
treptat sistemul internaţional într-o lume mai umană şi mai etică. În opinia lui Niebuhr
moralitatea v-ar putea accede în relaţiile internaţionale atât pentru că oamenii caută
puterea indirect prin loialitatea lor naţională, cât şi pentru faptul că politica internaţională
este prin ea însăşi destul de complexă, ca vreun standard etic să i se poată adresa eficient.
E. Carr, în lucrarea sa de referinţă Douăzeci de ani de criză 1919-1939, critică
teoria idealistă, a omeniei universale, arătând că: „La nivel internaţional nu mai este
posibil să deduci virtutea dintr-un raţionament corect, pentru că nu mai este posibil, în
mod serios, să crezi că orice stat urmând binele cel mai înalt pentru întreaga lume,
urmăreşte binele cel mai înalt şi pentru proprii lui cetăţeni şi viceversa”. Carr a admis
existenţa unei comunităţi internaţionale inclusiv faptul că uneori naţiunile acţionează
având motivaţii morale, doar că în ordinea internaţională rolul puterii este mai mare, iar
cel al moralităţii mai mic. În viziunea lui Carr, egalitatea naţiunilor este un principiu foarte
important în dialogul şi dezbaterea internaţională, dar ea nu este o realitate a sistemului
internaţional, deoarece decalajele mari, de putere şi resurse dintre naţiuni fac aproape
imposibilă stabilirea unui sistem cuprinzător şi realist de drepturi şi obligaţii egalitare
pentru statele lumii. Referindu-se la relaţia dintre moralitate şi politica externă propusă de
Niebuhr, Carr ajunge la concluzia că: „la sfârşitul istoriei, politica va fi un teritoriu unde
conştiinţa şi puterea se vor întâlni, unde factorii etic şi cei coercitivi ai vieţii umane se va
întrepătrunde şi vor înlătura compromisurile lor provizorii şi instabile”.
Măreţia şi subtilitatea gândirii lui Carr a constat în faptul că a realizat o critică reală
a idealismului, susţinând totodată importanţa practică a moralităţii în relaţiile
internaţionale. Dacă am releva principalul neajuns al concepţiei lui Carr, acesta ar fi
neputinţa de a explica modul cum moralitatea îşi exercită rolul în sfera puterii şi a
conflictelor.