Sunteți pe pagina 1din 35

CUPRINS

Introducere...............................................................................................4

Capitolul Ⅰ. Principiul supremației legii

1.1Prezumţia de nevinovăţie.....................................................................6
1.2.Informarea inculpatului cu privire la acuzații...............................9
1.3.Privilegiul de a dispune de facilitățile necesare apărării...............10

Capitolul Ⅱ. Garanții speciale in materie penală

2.1. Dreptul la asistența juridică...............................................................14


2.2. Dreptul de a convoca și interoga martorii.........................................16
2.3.Dreptul la un interpret.........................................................................19

Capitolul Ⅲ. Studiu de caz. Jurisprudența CEDO privind


incălcarea dreptului la un proces echitabil in materie penală

3.1. Cauza Francesco Goddi controla Italia.....................................21


3.2. Cauza Schaal impotriva Luxembrug................................................22
3.3. Cauza Ringvold contra Norvegia.......................................................23
3.4. Cauza Hans și Marianne Eckle contra Germania............................24
3.5. Cauza Michael Ringeistein contra Austria........................................27

Concluzii......................................................................................................34
Bibliografie...................................................................................................36
Introducere

Noţiunea de „proces echitabil‖ este una aproape imposibil de definit datorită condiţiilor
speciale în care a apărut între constantele drepturilor şi libertăţilor fundamentale în sistemele
juridice contemporane. Evoluţia pe care au cunoscut-o garanţiile procedurale a fost mai întâi
opera instanţelor britanice şi americane pentru ca, mai apoi, Curtea şi Comisia europeană a
drepturilor omului să adauge aspecte noi la cele cunoscute anterior.1
În mod evident însă, ideea de proces echitabil trimite la ideea de stat de drept, a cărui
primă şi esenţială caracteristică constă în eliminarea arbitrariului şi domnia legii. Aceste două
obiective ale oricărui stat democratic sunt echivalente cu oferirea unor garanţii din ce în ce mai
largi în materie procesuală, atât prin extinderea noţiunii de proces asupra unor domenii ce ţin de
instanţele administrative ori disciplinare, cât şi prin delimitarea cât mai exactă a liniei de
echilibru care trebuie să există între protecţia drepturilor fundamentale şi alte interese ale
statelor.2
În lipsa unei posibile definiţii, noţiunea de „proces echitabil‖ este frecvent utilizată de
organele jurisprudenţiale de la Strasbourg pentru a desemna ansamblul drepturilor oferite
justiţiabililor prin art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului3, expresia vizând ansamblul
garanţiilor procedurale care permit punerea în valoarea drepturilor protejate prin Convenţiei.
Importanţa acestor reguli de procedură nu trebuie subestimată deoarece nu este suficient a
enumera anumite drepturi substanţiale protejate aşa cum o fac mai multe convenţii şi tratate
internaţionale, ci trebuie găsite şi mecanismele de procedură prin care acestea să fie apărate.
Curtea este pe deplin conştientă de aceasta afirmând că prin protejarea dreptului la un proces
echitabil, art. 6 din Convenţiei vizează protecţia principiului preeminenţei dreptului, indisolubil
legat de noţiunile de societate democratică şi stat de drept.

1 A. J. Bullier, Y a-t-il un droit au procès équitable « fair trial » (au pénal) dans la Constitution
australienne?, în „Revue de droit pénal et de criminologie” 1998, p. 613. A se vedea şi L. E. Pettiti, Les
droits de l’homme et l’accès à la justice, RTDH 2015 p. 37
2 F. Quilleré-Majzoub, La défense du droit à un procès équitable, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2018, p. 15-16

4
Practica relevă rolul central pe care îl joacă art. 6 în cadrul sistemului Convenţiei: este
vorba despre dispoziţia cea mai frecvent invocată în faţa organelor Convenţiei şi, probabil, în
faţa instanţelor naţionale4. În acest context, Curtea admite că noţiunea de proces echitabil a
cunoscut în jurisprudenţa sa una dintre cele mai remarcabile evoluţii, marcată în principal de
importanţa acordată aparenţei şi de sensibilitatea crescută a publicului faţă de organizarea şi
administrarea justiţiei5.
Rămâne aşadar de determinat în primul rând care este domeniul de aplicabilitate al art. 6
din Convenţiei, urmând ca apoi să prezentăm pe rând garanţiile care compun noţiunea de proces
echitabil. O sinteză exhaustivă a jurisprudenţei Curţii în materia dreptului la un proces echitabil,
în condiţiile în care art. 6 este cel mai adesea invocat în faţa instanţei europene, ar excede
scopului acestui studiu. De aceea, vom încerca, în cele ce urmează, să insistăm asupra acelor
aspecte care sunt mai intens conectate la realitatea juridică română şi în raport de care
compatibilitatea între dreptul intern la stadiul său actual şi exigenţele convenţionale este încă
perfectibilă. În acest context dorim să precizăm faptul că instanţa de control europeană a precizat
în repetate rânduri că obligaţii instituite în sarcina statelor prin art. 6 sunt obligaţii de rezultat.
Statele au o deplină libertate în a alege mijloacele utile care să permită sistemului lor judiciar să
atingă toate scopurile art. 6: accesul liber la justiţie, celeritate, publicitate, egalitatea armelor etc. 6
Potrivit art. 6 alin 1 din Convenţie orice persoană7 are dreptul la judecarea în mod
echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă
independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală
îndreptate împotriva sa. Se observă astfel că autorii Convenţiei nu au dorit ca garanţiile
procedurale conţinute în textul acesteia să fie aplicabile tuturor procedurilor judiciare, ci doar
celor de natură penală şi civilă8.

4 H. Mock, op. cit., p. 386.


5 CEDO, hot. Borges din 30 octombrie 1991, § 24.
6 CEDO, hot. Colozza din 12 februarie 1985, § 30.
7 Doctrina şi jurisprudenţa sunt de acord cu faptul că, ţinând cont de formularea şi scopul acestui text, art.

6 poate fi invocat atât de persoane fizice, cât şi de persoane juridice (Comis., dec. din 17 decembrie 1968,
plg. nr. 3798/68, Rec. 29, p. 70).
8 Credem că această opţiune este cel puţin ciudată. În ciuda unei jurisprudenţe care a extins destul de

mult câmpul de aplicabilitate al art. 6, vom vedea în rândurile ce urmează că rămân multe domenii ce ies
de sub protecţia oferită de către Convenţie. Ne întrebăm în această situaţie dacă nu cumva principiul
garantării efective a drepturilor prevăzut în preambulul Convenţiei suferă o atingere importantă. Un

5
Capitolul Ⅰ. Principiul supremației legii

1.1 Prezumţia de nevinovăţie

Poate cea mai veche şi cea mai celebră dintre garanţiile procedurale în materie penală,
prezumţia de nevinovăţie este definită în art. 6 alin 2 în formularea sa clasică: orice persoană
acuzată de comiterea unei infracţiuni este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa a fost
stabilită legal.
Domeniul de aplicabilitate a acestei garanţii este încă neclar în jurisprudenţa Curţii şi a
fostei Comisii. Dacă este cert că ea se aplică tuturor acuzaţiilor în materie penală, indiferent de
calificarea internă a faptei9, rămâne de soluţionat problema de a şti dacă beneficiază de
prezumţia de nevinovăţia şi persoana aflată doar în faza de urmărire penală. Există astfel decizii
ale Comisiei prin care se refuză aplicarea prezumţiei de nevinovăţie unui suspect cu ocazia
primei audieri de către poliţie10, decizii prin care se admite posibilitatea garantării acestui drept şi
în faza de urmărire11 şi chiar înainte de formularea vreunei acuzaţii12 ori decizii în care Comisia
lasă problema deschisă, evitând parcă ostentativ să pronunţe o soluţie in abstracto13. Pe de altă
parte, însă, jurisprudenţa fostei Comisii este fermă în a constata aplicabilitatea art. 6 alin 2 fazei
de instrucţie preparatorie judiciară, în statele în care există o astfel de fază procedurală 14. La
rândul ei Curtea, fără să clarifice in abstracto problema a decis cu prilejul soluţionării unei cauze
în care se punea în discuţie prezumţia de nevinovăţie a unei persoane acuzate de calomnie a decis
că aceasta beneficiază de acest drept şi în faza de urmărire, întrucât, în dreptul elveţian, este
necesară plângerea prealabilă pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, iar cum aceasta fusese
introdusă, persoana în cauză era deja „acuzată‖ în sensul Convenţiei15. Probabil însă că instanţa
europeană a rămas la această concluzie, chiar dacă nu a afirmat-o niciodată explicit, existând

argument în plus pentru a susţine critica actualei formulări a art. 6 este acela că toate constituţiile statelor
europene care reglementează dreptul la un proces echitabil nu fac nici un fel de distincţie după natura
cauzei şi nu exclud din câmpul de protecţie anumite proceduri.
9 CEDO, hot. Lutz din 25 august 1987, § 50-54.
10 Comis., dec. din 12 iulie 1971, plg. nr. 4483/70, Rec 38, p. 78.
11 Comis., dec. din 5 octombrie 1974, plg. nr. 5523/72, Ann. Conv. XVII, p. 314.
12 Comis., dec. din 4 decembrie 1978, plg. 8239/78, DR 16, p. 184.
13 Comis., dec. din 6 octombrie 1981, plg. nr. 9077/80, DR 26, p.211.
14 Comis., dec. din 6 octombrie 1981, plg. nr. 9404/81, Digest II, p. 714.
15 CEDO, hot. Minelli din 25 martie 1983, § 28.

6
chiar o situaţie în care s-a constat o violare a art. 6 alin 2 ca urmare a unor fapte anterioare chiar
începerii acţiunii penale contra reclamantului16.
Ca o consecinţă a principiului in dubio, pro reo, prezumţia de nevinovăţie implică dreptul
inculpatului la tăcere, precum şi facultatea, dar nu şi obligaţia, de a furniza proba în apărarea
sa17. În opinia Curţii, dreptul al tăcere al celui acuzat de comiterea unei infracţiuni presupune
posibilitatea acestuia de a refuza să vorbească fără a putea fi sancţionat în vreun fel pentru
aceasta. Aceasta nu presupune că tăcerea acuzatului nu poate fi socotită o probă, alături de altele,
însă presupune că tăcerea nu poate fi interpretată ca recunoaştere şi nu poate fi sancţionată penal,
disciplinar sau contravenţional. Spre exemplu, Curtea a condamnat Marea Britanie pentru că,
după arestarea a trei persoane, membrii IRA, li s-a cerut acestora să spună care le este alibiul
pentru perioada de timp în care avusese loc un atentat cu bombă. Cum aceştia au refuzat să spună
ceva, cei trei au fost condamnaţi pentru refuzul de oferi informaţii poliţiei la câte 6 luni de
închisoare, ceea ce echivalează cu violarea dreptului lor la tăcere18.
De asemenea, Curtea a adoptat dreptul, de sorginte britanică, al oricărei
persoane de a nu putea fi obligat să depună mărturie contra ei-însăşi19. Raţiunea
principală a acestei reguli este aceea de evita abuzurile autorităţilor cu scopul de a
obţine recunoaşterea faptelor, pentru a ajuta astfel la evitarea erorilor judiciare. Faptul
că o persoană nu poate contribui la propria incriminare nu presupune însă că acesta nu
poate fi subiect al coerciţiei cu scopul de a obţine probe care există independent de
voinţa acuzatului, în condiţiile în care astfel de mijloace coercitive – percheziţie,
prelevare de ADN, testul de alcoolemie etc. – sunt utilizate în cadrul unor proceduri
care să garanteze lipsa arbitrariului20. Totuşi atunci când se cere faptul personal al

16 CEDO, hot. Allenet de Ribemont din 10 februarie 1995, § 37. Între timp, se pare că şi atitudinea
Comisiei, chiar dacă dominată însă de o uşoară ambiguitate, s-a schimbat în sensul admiterii unor
eventuale violării ale prezumţiei de nevinovăţie şi înainte de faza de judecată (Comis., dec. Bonvoisin din
13 aprilie 1994, RTDH 1995, p. 123).
17 CEDO, dec. Condron din 7 septembrie 1999; Comis., rap. Austria c. Italia din 30 martie 1963, Ann.

Conv. VI, p. 783.


18 CEDO, dec. Quinn, Heaney şi McGuinness din 21 septembrie 1999.
19 CEDO, hot. John Murray din 8 februarie 1996, § 45.
20 CEDO, hot. Saunders din 17 decembrie 1996, § 69; dec. Tirado Ortiz şi Lozano Martin din 22 iunie 1999.

Pentru un interesant şi amplu studiu asupra problemei utilizării unor tehnici moderne în criminalistică şi
raportul posibil al acestora cu drepturile procesuale,

7
inculpatului, Curtea interzice statelor să folosească coerciţia pentru a obţine probe,
precizând că neputinţa sau incapacitatea statului de a proba o infracţiune nu poate să
conducă la obligarea suspectului de a furniza probe împotriva sa21. În fapt, o persoană
acuzată de o infracţiune vamală a fost obligată de către justiţia franceză să furnizeze mai
multe documente din care putea să rezulte contrabanda presupus a fi fost comisă de
către reclamant. În acelaşi sens, s-a decis că obligarea unei persoane de a furniza
organelor de anchetă a unei eventuale infracţiuni fiscale a tuturor documentelor
financiare aflate în posesia sa, poate să aducă atingere dreptului de nu contribui la
propria incriminare22.
Problema prezumţiei de nevinovăţie se ridică chiar şi atunci când procesul penal
nu se sfârşeşte cu o hotărâre de condamnare23. Chestiunea are la baza situaţia
cheltuielilor de judecată şi a altor pagube materiale produse celui acuzat cu ocazia
procedurii – lipsa de serviciu, deplasări etc. Într-o primă fază, Curtea a urmat logica
prezumţiei de nevinovăţie decizând că, dacă o persoană nu a fost condamnată, dar a
fost obligată să plătească cheltuielile de judecată pe motiv că dacă nu intervenea
prescripţia probabil ar fi fost condamnată, există o violare a art. 6 alin 224. Ulterior, însă,
Curtea a revenit şi a precizat în trei cauze identice din acest punct de vedere că nu există
o violare a prezumţiei de nevinovăţie în situaţia în care o persoană este obligată să
plătească cheltuielile de judecată, cu ocazia unei proceduri care s-a întrerupt deoarece
pedeapsa care s-ar fi putut pronunţa era insignifiantă25.
Motivarea Curţii ni se pare bizară, ea afirmând că, spre deosebire de situaţia din
cauza Minelli, în cele trei cazuri obligarea la acoperirea cheltuielilor de judecată nu s-a
instituit cu titlul de sancţiune, ci, în condiţiile în care probele creau o stare de

21 CEDO, Funke din 25 februarie 1993, § 44.


22 CEDO, dec. J. B. c. Elveţia din 6 aprilie 2000, § 12.
23 S-a precizat, în acest context, în jurisprudenţă că art. 6 § 2 nu impune obligaţia statelor de a permite

celor acuzaţi în proceduri care se termină fără o decizie cu privire la vinovăţia penală a inculpatului – ca
urmare a prescripţiei, a unei amnistii etc. – să ceară continuarea procedurii pentru a-şi proba nevinovăţia
(Comis., dec. din 6 octombrie 1982, plg. nr. 9531/81, DR 31, p. 215).
24 CEDO, hot. Minelli din 25 martie 1983, § 41.
25 CEDO, hot. Englert din 25 august 1987, § 39; hot. Nölkenbockhoff din 25 august 1987, § 39; hot. Lutz

din 25 august 1987, § 54.

8
suspiciune, nu departe de constatarea vinovăţiei, pur şi simplu s-a refuzat impunerea
unei cheltuieli colectivităţii. Bizareria apare, dincolo de alte argumente26, din faptul că
un astfel de argument duce chiar Curtea în situaţia de a viola prezumţia de nevinovăţia
atunci când vorbeşte de o stare de suspiciune, incriminate în dese alte rânduri.
Confruntată cu criticile doctrinei, instanţa a revenit ulterior din nou la jurisprudenţa
Minelli, condamnând statul austriac pentru că a impus anumite cheltuieli unei persoane
achitate, motivând cu faptul că erau suficiente indicii de vinovăţie pentru a fi
condamnată27.

1.2 Informarea inculpatului cu privire la acuzații

Potrivit art. 6 alin 3, lit. a orice persoană are dreptul de a fi informată, în cel mai scurt
timp, într-o limbă pe care o cunoaşte şi într-o manieră detailată, cu privire la natura şi cauza
acuzaţiei îndreptate împotriva sa, prevedere logică înscrisă în Convenţie cu scopul de a asigura
respectarea cât mai riguroasă a egalităţii armelor, al cărui element este28. Dacă Convenţia nu
implica neapărat dreptul de i se furniza acuzatului toate actele dosarul, cel puţin notificarea
faptului că este acuzat trebuie să îi fie făcută. Actul de acuzare joacă un rol determinant în
procesul penal: plecând de la semnarea acestuia inculpatul este oficial avizat de fundamentele
juridice şi de fapt ale reproşurilor sociale îndreptate contra sa29.
Informarea acuzatului trebuie să se facă în cel mai scurt timp, după textul Convenţiei,
însă fosta Comisia a utilizat termenul „imediat‖ pentru a impune statelor o obligaţie pozitivă
definită mai concret30. De asemenea, informarea inculpatul trebuie făcută într-o limbă pe care o
înţelege, însă s-a decis că este art. 6 este respectat şi atunci când documentele sunt comunicate
într-o limbă pe care o înţelege avocatul inculpatului31. Obligaţia de informare are ca obiect atât

26 37. Ergec, R., L’accès à un tribunal lors du classement de terres agricoles en site protégé, RTDH 1993
27 CEDO, hot. Sekanina din 25 august 1993, § 30. Schimbarea jurisprudenţei poate însă fi privită cu
rezerve urmând a se vedea dacă va fi confirmată în viitor, date fiind circumstanţele uşor speciale ale
speţei de faţă. A se vedea, pentru detalii, B. Wagner, L’indemnisation d’une détention provisoire suivie
d’un acquittement, RTDH 2014, p. 563-564.
28 Comis., dec. din 12 iulie 1971, plg. nr. 4080/1969, Rec. 38, p. 4.
29 CEDO, hot. Kamasinski din 19 decembrie 1989, § 79.
30 Comis., rap. Brozicek din 2 martie 1988, § 65.
31 Comis., dec. din 29 mai 1975, plg. nr. 6185/73, DR 2, p. 68.

9
natura – adică faptele „materiale‖ care i se reproşează32 – cât şi cauza acuzării – noţiune prin
care se înţelege încadrarea juridică a faptei33. Punctul de la care statul are obligaţia informării
imediate a inculpatul este acela de la care există o acuzaţie oficială împotriva persoanei în cauză.
Acest moment pare să fie determinat după alte criterii decât cu privire la momentul de la care se
socoteşte termenul rezonabil al procedurii penale. Spre exemplu, Curtea a decis că, deşi
urmărirea penală in personam începuse cu mult timp înainte fără ca inculpatul să fie anunţat şi s-
au desfăşurat mai multe acte de urmărire, obligaţia statului există doar de la momentul trimiterii
sale în judecată34.
Exigenţa ca informarea celui acuzat să fie „detailată‖ trebuie privită în mod rezonabil,
statul nefiind obligat să îi precizeze inculpatului absolut toate elementele de drept care sunt
aplicabile cauzei sale, ideea esenţială fiind aceea ca acesta să poată să îşi pregătească eficient
apărarea, în baza informaţiilor primite35. Astfel, s-a decis că s-au respectat exigenţele art. 6
atunci când magistratul de instrucţie s-a mărginit să îi spună învinuitului că este acuzat de
„corupţie‖36. În schimb, există o violare a Convenţiei atunci când o persoană este condamnată
pentru două infracţiuni, iar actul de acuzare nu menţiona decât una dintre ele şi judecătorul nu a
indicat în nici un moment faptul că persoană în cauză trebuie să îşi formuleze apărarea şi pentru
o altă faptă37.

1.3 Privilegiul de a dispune de facilitățile necesare apărării

Art. 6 alin 3, lit. b vine să consacre explicit în materie penală dreptul la apărare,
enunţând că orice acuzat are dreptul să dispună de timpul şi facilităţile necesare pentru a-şi
pregăti apărarea. Regula tinde să acopere dezechilibrul care există, în materie penală, între cel
acuzat şi procuror, care dispune de mijloace materiale şi logistice importante, asigurând astfel
echitabilitatea procedurii38. Pe de altă parte, regula poate fi dedusă pe cale de interpretare din art.

32 Comis., dec. din 8 mai 1976, plg. nr. 7628/76, DR 9, p. 169.


33 CEDO, hot. Kamasinski din 19 decembrie 1989, § 79.
34 CEDO, dec. Padin Gestoso din 8 decembrie 1998, § 11.
35 Comis., rap. Nielsen din 15 martie 1961, Ann. Conv. IV, p. 523.
36 Comis., dec. din 12 martie 1962, plg. nr. 1103/61, Ann. Conv. V, p. 168.
37 Comis., dec. din 12 martie 1981, plg. nr. 8490/79, DR 22, p. 140.
38 J. Velu, R. Ergec, op. cit., p. 486. Problema de a şti dacă acest drept al inculpatului se aplică fazei de

urmărire nu a fost încă rezolvată de către Curte. Din jurisprudenţa sa s-ar putea înţelege doar că dreptul
la apărare, în accepţiunea de la lit. b a art. 6 § 3, se poate aplica şi fazei de urmărire, în măsura în care prin

10
6 alin 3, lit. c care vorbeşte de dreptul oricărui acuzat la „asistenţa‖ unui avocat şi nu la
„numirea‖ apărătorului, iar asistenţa efectivă este greu de realizat dacă nu există anumite
facilităţi pentru pregătirea apărării39.
Timpul necesar pregătirii apărării se apreciază in concreto, ţinând cont de complexitate
procedurii şi a faptelor imputate celui acuzat40, însă statul nu este în culpă atunci când acuzatul
nu solicitat amânarea cauzei pentru a avea timp să-şi pregătească apărarea41. Cu privire la
termenele de recurs, jurisprudenţa fostei Comisii pare destul de neclară. Într-o cauză s-a estimat
că un termen de 15 zile pentru recurs este conform cu Convenţia, fiind suficient de lung pentru a
permite pregătirea recursului42, pentru a ulterior să consideră că un termen de 14 zile poate ridica
probleme sub aspectul textului analizat aici, cu atât mai mult cu cât termenul nu poate fi
prelungit sau suspendat43. În analizarea timpului lăsat pentru apărare, se ţine cont nu numai de
complexitatea cauzei, ci şi de timpul pe care îl are la dispoziţie avocatul apărării, mai ales dacă
acesta este numit din oficiu, fiind greu de impus acestuia să îşi consacre tot timpul disponibil
pentru tratarea problemei unui singur client, cu atât mai mult cu cât nu este plătit pentru
depusă44. Pe de altă parte însă, reclamantul nu se poate plânge de faptul că i-a lipsit munca
timpul necesar pregătirii apărării cât timp acesta a fost în culpă, întrucât nu s-a informat la grefa
instanţei cu privire la data audienţei45.

această procedură se determină cadrul procedural al fazei de judecată, aşa cum se întâmplă în acele
sisteme penale în care există o procedură anterioară judecăţii pe fond, în cadrul căreia se stabileşte dacă
cel acuzat va fi trimis în judecată şi pentru ce infracţiune (CEDO, hot. Lamy din 30 martie 1989, § 37;
Comis., rap. Can din 12 iulie 1984, § 48). În schimb, dacă legislaţia internă a statului consacră dreptul la
apel sau la recurs, dreptul de a dispune de timpul şi mijloacele necesare pentru apărare se aplică şi
acestor proceduri, chiar dacă mai puţin riguros, în linia generală a jurisprudenţei (Comis., dec. din 10
decembrie 1975, plg. nr. 6867/75, Digest II, p. 788).
39 C. Lombardini, A. Cambi, Le droit du détenu de communiquer librement avec son conseil, RTDH

2017, p. 298.
40 Comis., dec. din 19 mai 1977, plg. nr. 7628/76, DR 9, p. 169.
41 CEDO, hot. Campbell şi Fell din 28 iunie 1984, § 98. De asemenea, se verifică eventuala existenţă a unei

culpe a reclamantului, cum ar fi spre exemplu atunci când nu a dispus de timpul necesar pregătirii
pentru a omis să se informeze cu privire la data audienţei (Comis., dec. din 19 iulie 1968, plg. nr. 3075/67,
Ann. Conv. XI, p. 491).
42 Comis., dec. din 7 iulie 1959, plg. nr. 441/58, Ann. Conv. II, p. 391.
43 Comis., dec. din 4 octombrie 1974, plg. nr. 5523/72, Ann. Conv. XVII, p. 315.
44 Comis., dec. din 12 octombrie 1978, plg. nr. 7909/74, DR 15, p.160. A se vedea şi Comis., rap. Köplinger

din 1 octombrie 1968, Ann. Conv. XII, p. 489, unde s-a precizat că faptul că legislaţia unui stat impune
existenţa unui alt avocat din oficiu pentru fiecare stadiu al procedurii, poate ridica probleme importante
sub aspectul art. 6 § 3, lit. b, dat fiind că fiecărui nou avocat numit îi este dificil să se familiarizeze cu
dosarul cauzei.
45 CEDO, hot. Melin din 22 iunie 1993, § 25.

11
Cu privire la facilităţile necesare pentru pregătirea apărării, chiar dacă Convenţia nu o
prevede expres, acestea includ în primul rând dreptul acuzatului de a comunica liber cu avocatul
său, fapt dedus de către Curtea din interpretarea analitică a art. 6 alin 3, lit. b şi lit. c46. Dreptul
de comunica liber cu avocatul prezintă o importanţă deosebită şi ridică probleme speciale în
situaţia persoanelor deţinute. Pe de altă parte, însă, practica organelor de la Strasbourg este destul
de permisivă cu privire la respectarea acestui drept, creându-se o mulţime de limitări acceptabile
în ochii Curţii şi a fostei Comisii. Astfel, s-a decis că dreptul acuzatului de a comunica cu
apărătorul nu presupune obligaţia statului de a muta acuzatul deţinut în cel apropiat penitenciar
de sediul avocatului47 sau lipsa completa a cenzurii corespondenţei adresate avocatului 48 ori
supravegherea convorbirilor între deţinut şi avocat49. Ulterior, însă, Curtea pare să fi ajuns la o
altă concluzie, precizând că dreptul acuzatului de a comunica între patru ochi cu avocatul său
reprezintă o garanţie fundamentală a respectării dreptului la un proces echitabil. Dacă un avocat
nu poate vorbi cu clientul său în lipsa oricărei supravegheri sau nu poate primi informaţii
confidenţiale de la acesta, asistenţa sa juridică pierde mult din utilitate, în condiţiile în care
Convenţia vine să garanteze drepturi concrete şi efective, iar nu drepturi teoretice şi iluzorii50.
În aceiaşi linie uşor permisivă pentru statele membre, Comisia a considerat că nu s-a
produs nici o violare a Convenţiei atunci când administraţia penitenciarului nu i-a permis unui
deţinut să ia cu el mai multe manuscrise pe care dorea să le dea avocatului pentru pregătirea
apărării51. De asemenea, s-a apreciat că izolarea completă a deţinutul nu este incompatibilă cu
Convenţia, atâta timp cât acesta a putut comunica cu apărătorul prin corespondenţă pe o perioadă
de mai multe săptămâni cât a durat izolarea sa52. Concluzia a fost menţinută în jurisprudenţa
ulterioară şi atunci când izolarea reclamantului pe timp de o lună a fost totală, implicând lipsa

46 CEDO, hot. Campbell şi Fel din 28 iunie 1984, § 99. Curtea a admis fără rezerve faptul că art. 6 implică
acest drept, utilizând în interpretare şi art. 93 din Regulile minimale pentru tratamentul deţinuţilor –
anexă la Rezoluţia nr. (73) r a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei potrivit căruia un deţinut
trebuie, după încarcerarea sa, să poată să îşi aleagă avocatul sau să obţinută autorizaţia de a-i fi numit un avocat din
oficiu. deţinutul trebuie să poată să pregătească, să primească şi să transmită acestuia orice informaţii confidenţiale.
La cererea sa, orice facilitate trebuie să îi fie acordată în acest scop. El trebuie, în special, să poată fi asistat gratuit de
un interpret în raporturile cu administraţia sau cu avocatul său. Întrevederile dintre deţinut şi avocat pot fi
supravegheate vizual, dar nu pot fi supravegheate, direct sau indirect, de către vreun funcţionar convorbirile dintre
deţinut şi avocatul său. A se vedea şi CEDO, hot. S. c. Elveţia din 28 noiembrie 1991, § 48-49.
47 Comis., dec. din 8 martie 1979, plg. nr. 8097/77, Digest II, p. 803.
48 Comis., dec. din 19 septembrie 1961, plg. nr. 960/60, Rec. 8, p. 135.
49 Comis. rap. din 9 iulie 1981, plg. nr. 8463/78, DR 26, p. 38.
50 CEDO, hot. S. c. Elveţia din 2 noiembrie 1991, § 49.
51 Comis., rap. Köplinger din 1 octombrie 1968, precit., p. 491.
52 Comis., rap. Kröcher şi Möller din 9 iulie 1981, DR 26, p. 38.

12
oricărei legături cu avocatul său numit din oficiu53. Curtea a ţinut însă cont în această situaţie de
faptul că urmărirea penală a fost foarte lungă şi apărarea a putut fi pregătită în mod real. În al
doilea rând, facilităţile necesare pregătirii apărării impun accesul la dosarul cauzei, astfel încât
acuzatul să poate lua toate măsurile necesare pentru a se apăra54.
Curtea a judecat că exigenţele Convenţiei sunt respectate şi atunci când acuzatului nu i s-
a permis accesul personal la dosarul cauzei, însă avocatul său a putut consulta liber documentele
cuprinse în dosar55. Acest drept al acuzatului nu exclude însă principiul caracterului secret al
urmării, întrucât s-a estimat că este suficient pentru a evita răspunderea internaţională a statului
faptul că inculpatului i se prezintă dosarul înainte de începerea fazei de judecată, după punerea în
mişcare a acţiunii penale56. Este însă inadmisibilă situaţia în care anumite acte din dosar sunt
ţinute secrete faţă de apărare în numele interesului public, atunci când decizia de disimilare a
probelor respective este luată de către acuzare57. Totuşi, printr-o hotărâre din aceiaşi dată având
ca obiect o plângere îndreptată tot contra Marii Britanii, Curtea a decis, cu 9 voturi contra 8, că
dacă decizia de a ţine secrete anumite acte ale dosarului faţă de apărare este luată de judecător
situaţia este compatibilă cu Convenţia58.
În fine, s-a pus uneori în discuţie faptul de a şti dacă între facilităţile necesare intră şi
obligaţia statului de a produce anumite probe cerute de către inculpat. Răspunsul Curţii pare să
fie pozitiv, acceptând să analizeze problema sub imperiul art. 6 alin 3, lit. b, chiar dacă, în speţă,
a constata lipsa unei violări a acestui text, pe motiv că expertiza financiar-contabilă solicitată de
o persoană acuzată de evaziune fiscală avea şanse mici să demonstreze nevinovăţia
reclamantului59. Totuşi, din hotărârea citată se poate înţelege faptul că, atunci când o astfel de
expertiză putea să constituie un mijloc eficient de apărare, statul are obligaţia să o producă.

53 CEDO, dec. Padin Gestoso din 8 decembrie 1998, § 12.


54 Comis., rap. Jespers din 14 decembrie 1981, DR 27, p. 72.
55 CEDO, hot. Kamasinski din 19 decembrie 1989, § 87.
56 Comis., dec. din 22 martie 1972, plg. nr. 4622/70, Rec. 40, p. 15.
57 CEDO, hot. Rowe şi Davis din 16 februarie 2000, § 61.
58 CEDO, hot. Jespers din 16 februarie, § 63.
59 CEDO, hot. Bricmont din 7 iulie 1989, § 90.

13
Capitolul Ⅱ. Garanții speciale in materie penală

2.1. Dreptul la asistența juridică

La lit. c a art. 6 alin 3 se instituie dreptul oricărui acuzat de a se apăra el însuşi sau de a fi
asistat de un apărător ales, iar, dacă nu dispune de mijloacele necesare renumerării unui apărător,
să îi fie numit un avocat din oficiu. Strâns legat de echitabilitatea procedurii şi de dreptul la
apărare în sens larg, dreptul la asistenţă juridică este unul dintre aspecte fundamentale ale unui
proces echitabil60.
Problema de a şti dacă Convenţia impune obligativitatea asistenţei juridice şi în faza de
urmărire a fost mult timp nerezolvată în jurisprudenţă, Comisia estimând doar faptul că asistenţa
juridică se impune şi în faza de urmărire în situaţia în care administrarea probelor are loc doar în
această fază61. Ulterior, însă, Curtea a intervenit şi a precizat că dreptul la asistenţă juridică
există, în materie penală, încă de la stadiul anchetei preliminare efectuate de poliţie62. Soluţia
este logică pentru că, de multe ori, declaraţiile iniţiale ale suspectului determină tot cursul
proceduri care urmează. În consecinţă, Curtea a considerat că lipsirea unui suspect arestat pentru
primele 48 de ore de asistenţă juridică de către autorităţile britanice, constituie o violare a art.
663. Dreptul la asistenţă juridică există, în opinia Curţii, şi atunci când inculpatul nu participă
voluntar la audienţă. Astfel, instanţa europeană a condamnat Olanda pentru că, cu ocazia
judecării unei cauze penale la care inculpatul nu a dorit să participe, judecătorul nu a permis
avocatului celui acuzat să participe la dezbateri. Chiar dacă statul pârât a invocat faptul că astfel
există un mijloc coercitiv prin care persoanele acuzate penal sunt aproape obligate să se prezinte

60 CEDO, hot. Monnelli şi Morris din 2 martie 1987, § 53.


61 Comis., dec. din 12 iulie 1983, plg. nr. 9022/80, DR 33, p. 21.
62 CEDO, hot. Imbroscia din 24 noiembrie 1993, § 36. În speţă, însă, Curtea nu a reţinut o violare a

Convenţiei de către Elveţia, deşi reclamantul a fost privat de asistenţă juridică la câteva dintre audierile
preliminare, pe motiv că, în cursul procedurii în care reclamantul a fost reaudiat, a beneficiat de avocatul
său. Soluţia Curţii a declanşat critici, întemeiate în opinia noastră, justificate de faptul că, atâta timp cât
evoluţia procesului este determinată în mod esenţial de declaraţiile pe care le acordă persoana suspectată,
lipsa de asistenţă juridică la primele interogatorii, face uneori inutilă sau cel puţin lipseşte de efectivitate
asistenţa obţinută ulterior. A se vedea opinia dizidentă a judecătorilor Pettiti, De Meyer şi Lopes Rocha la
hotărârea Curţii.
63 CEDO, hot. John Murray din 8 februarie 1996, § 63.

14
la audienţă, cu scopul de a le fi asigurate toate drepturile procedurale, Curtea a considerat că
prevalează dreptul la asistenţă juridică64.
Din textul analizat se poate desprinde faptul că acesta conţine trei drepturi ale acuzatului:
de a se apăra singur, de a-şi alge un apărător sau de a primi unul din oficiu. Opţiunea între cele
trei alternative îi aparţine acuzatului, însă, în opinia iniţială a Curţii, dreptul său la opţiune poate
suporta anumite limitări. Astfel, Curtea a afirmat că nu există o violare a art. 6 atunci statul a
restrâns dreptul acuzaţilor la un avocat numai pentru analiza chestiunilor de drept, întrucât
aceştia avea capacitatea de a se apăra singuri cu privire la chestiuni de fapt65. Din fericire, urmare
a unor critici puternice din partea doctrinei, Curtea a revenit şi a precizat că dreptul la asistenţă
juridică nu poate fi limitat doar la anumite aspecte, fiind un drept absolut66. În consecinţă,
instanţa europeană a cenzurat legislaţia unor state care condiţionau posibilitatea avocatului de a
expune argumentele clientului său de prezenţa inculpatului la proces. Curtea a precizat faptul că
statele trebuie să asigure prezenţa la audieri a părţilor implicate, aşa cum am arătat mai sus 67,
însă a precizat că atunci când acest obiectiv este irealizabil, chiar şi din culpa persoanei în cauză,
sancţionarea sa cu pierderea dreptului la apărare este complet nejustificată68.
Prima alternativă a celui acuzat este aceea de a se apăra singur, însă aceasta prevedere din
Convenţie nu poate interzice statelor să impună, cel puţin în anumite cazuri, obligativitatea
prezenţei unui avocat ales sau numit din oficiu, deoarece o astfel de prevedere nu poate decât să
întărească protecţia drepturilor persoanei acuzate69. Pe de altă parte, însă, persoana care se apără
singură în cadrul unui proces penal nu poate solicita cu titlul de cheltuieli de judecată onorariul
pe care l-ar fi plătit unui avocat, în cazul în care este achitată70. Pe de altă parte, Curtea a admis
limitări ale dreptului celui acuzat de a se apăra singur, admiţând, în principiu, practica statelor
care impun, în foarte multe situaţii, existenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Totuşi, aşa
cum afirmat la început, Curtea admite că opţiunea între a se apăra singur sau prin intermediul

64 CEDO, hot. Lala din 22 septembrie 1994, § 33.


65 CEDO, hot. Engel şi alţii din 8 iunie 1976, § 91.
66 CEDO, hot. Pakelli din 25 aprilie 1983, § 31; hot. Campbell şi Fell din 28 iunie 1984, § 99.

67 CEDO, hot. Poitrimol din 23 noiembrie 1993, § 48.


68 CEDO, Lala din 22 septembrie 1994, § 37; hot. Van Geyseghem din 21 ianuarie 1999, § 46.
69 Comis., dec. din 11 decembrie 1973, plg. nr. 5730/72, Digest II, p. 826. Mai mult, Curtea a precizat

ulterior că atunci când apărarea realizată de inculpat riscă să fie iluzorie, ţinând cont de tehnicitatea
procedurii şi de experienţa juridică a acestuia, judecătorul are obligaţia de a interveni prin numirea unui
avocat (CEDO, hot. Pakelli din 25 aprilie 1983, § 31).
70 Comis., dec. din 5 mai 1981, plg. nr. 9164/80, Digest II, p. 829.

15
unui avocat aparţine acuzatului, astfel încât atunci când acesta doreşte să se apere singur, iar
statul îi impune desemnarea unui avocat, statul are obligaţia pozitivă de a asigura persoanei
posibilitatea de a se apăra şi singur, independent de activitatea depusă de avocat în contul său71.

2.2. Dreptul de a convoca și interoga martorii

Art 6 alin 3 lit. d consacră dreptul oricărui acuzat de a interoga martorii acuzării, de a
obţine convocarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi cei ai acuzării. Acest
text nu este altceva decât o expresie punctuală a conceptului mai larg de egalitate a armelor,
urmând ca în analiza conţinutului său instanţa europeană să îl interpreteze ca atare. De aceea, s-a
afirmat că dreptul înscris în textul sus menţionat nu este un drept absolut, el neputând să confere
inculpatului dreptul de a convoca orice martor, judecătorul naţional având o marjă largă de
apreciere a oportunităţii şi utilităţii probei, cu condiţia ca martorii acuzării să fie convocaţii cu
respectarea aceloraşi condiţii72.
Şi în acest domeniu li se lasă statelor o marjă de apreciere foarte largă cu privire la
pertinenţa şi utilitatea probei, organele de la Strasbourg arogându-şi competenţa de a analiza doar
acele situaţii în care refuzul de a cita un martor al apărării a fost abuziv sau arbitrar 73, situaţii

71 CEDO, hot. Kremzow din 21 septembrie 1993, § 63. În fapt, reclamantul este un fost judecător acuzat de
a fi comis o violenţă asupra unei persoane. Considerându-se că nu are capacitatea fizică şi intelectuală de
a se apăra singur, autorităţile austriece i-au numit un avocat din oficiu, însă i-au permis şi inculpatului să
formuleze concluzii. În apel însă, inculpatul nu a fost prezent, doar avocatul său desemnat din oficiu, iar
pedeapsa primită în primă instanţă a fost sensibil mărită. În aceste condiţii, când inculpatul a cerut expres
de mai multe ori să se apere singur, Curtea a considerat că absenţa sa de la judecarea apelului este o
violare a art. 6 § 3 lit. c.
72 CEDO, hot. Engel şi alţii din 8 iunie 1976, § 91; Comis., rap. Austria c. Italia din 23 octombrie 1966, Ann.

Conv. VI, p. 702. Ar mai trebui precizat că această egalitate a armelor nu se analizează matematic, în
sensul în care numărul martorilor fiecărei părţi trebuie să fie egal cu cei ai celeilalte sau că nu există
violare a art. 6 atunci când se refuză convocarea unui martor al apărării pe motiv că acuzarea nu a avut
nici un martor (CEDO, hot. Ekbatani din 26 mai 1988, § 29-33). Pe de altă parte, însă, în anumite situaţii,
Curtea s-a dovedit mai exigentă în aprecierea caracterului echitabil al posibilităţii acuzatului de a convoca
martori proprii. Spre exemplu, atunci când o persoană a fost achitată în primă instanţă, iar parchetul a
formulat apel, instanţa de apel trebuie să se dovedească mai determinată în a permite audierea martorilor
pentru a înlătura orice posibil dubiu în aprecierea probelor, fiind cel puţin bizară condamnarea
inculpatului în apel pe baza aceloraşi mărturii din primă instanţă şi fără a se permite acuzatului să
propună vreun alt martor (CEDO, hot. Vidal din 14 octombrie 1994, § 40).
73 Comis., dec. din 12 martie 1980, plg. 8395/78, Digest II, p. 887. Ne întrebăm însă, împreună cu cea mai

mare parte a doctrinei, dacă o astfel de marjă de apreciere lăsată judecătorului naţional în mai toate
situaţiile reglementate de art. 6 nu face să priveze de conţinut o bună parte a dreptului la un proces
echitabil. A se vedea J. Velu, R. Ergec, op. cit., p. 502-503, precum şi autorii citaţi acolo.

16
care se probează prin obligaţia de motivare a deciziei de respingere a probei testimoniale 74. De
asemenea, Curtea impune obligaţia pozitivă a statelor contractante de a asigura audierea publică
a unor martori, audiaţi în faza de urmărire penală, dacă decizia de condamnare se bazează pe
informaţiile oferite de aceştia75. Totuşi, dacă martorii esenţiali ai acuzării sunt audiaţi printr-o
comisie rogatorie, iar inculpatul a putut să le adreseze astfel întrebări, Curtea a considerat că
statul şi-a îndeplinit obligaţiile impuse prin Convenţie ţinând cont şi de distanţa mare între locul
desfăşurării procesului penal – Spania – şi cel al domiciliului martorilor – Suedia76.
Pe de altă parte însă, în ciuda textului Convenţiei care se referă doar la martori, acest
drept a fost interpretat extensiv, precizându-se că art. 6 alin 3 lit. d se aplică şi cu privire la
audierea şi citarea experţilor77 şi a părţii civile78. Astfel, noţiunea de „martor‖ capătă şi un înţeles
autonom de calificarea existentă în dreptul intern al statelor. Spre exemplu, s-a decis că un
poliţist care a acţionat sub acoperire în cadrul unei reţele de traficanţi de droguri şi care, din
motive evidente, nu a depus mărturie în faţa instanţei este „martor‖, în sensul Convenţiei,
întrucât a furnizat instanţei informaţii în baza cărora aceasta a soluţionat litigiul penal 79.
Caracterul echitabil al procedurii cu privire la elementele de probă rezidă în fiabilitatea şi
credibilitatea declaraţiilor făcute de martori80. Astfel, într-una din deciziile semnificative ale
Curţii81, natura declaraţiilor martorilor acuzării, ce erau rude ale inculpatului, nu permiteau să li
se acorde creditul necesar, cu atât mai mult cât erau principalele probe de vinovăţie. De
asemenea, Curtea a denunţat fiabilitatea mărturiei victimei presupusei infracţiuni, care nu poate

74 CEDO, hot. Bonisch din 23 martie 1992, § 94; Comis., rap. Bricmont din 15 octombrie 1987, § 152.
75 CEDO, hot. Unterpertinger din 24 noiembrie 1986, § 33.
76 CEDO, dec. A. E. D. L. G. c. Spania din 15 decembrie 1998, § 13. Atunci însă când, printr-o comisie
rogatorie inculpatul nu poate să adreseze întrebări victimei sau martorilor, iar decizia de condamnare se
fundamentează exclusiv pe declaraţiile acestora, avem o violare a Convenţiei. Concluzia este desprinsă
dintr-o afacere având ca obiect condamnarea penală a unui angajat al unui hotel italian pentru agresiune
sexuală comisă asupra unui copil american aflat în vizită în Italia. Singurele probe din dosar au fost
plângerea penală făcută de victimă la întoarcerea în Statele Unite şi declaraţiile părinţilor acestuia luate în
cadrul unei comisii rogatorii de către poliţia americană, fără ca vreun avocat să fie admis la interogatoriu,
fără ca martorii să depună jurământul şi fără ca inculpatul să le poată adresa întrebări (CEDO, hot. A. M.
c. Italia din 14 decembrie 1999).
77 Comis., dec. din 16 decembrie 1963, plg. nr. 1167/61, Ann. Conv. VI, p. 204.
78 CEDO, hot. Bricmont din 7 iulie 1989, § 44-45.
79 CEDO, hot. Lüdi din 15 iunie 1992, § 44.
80 Pentru o prezentare în detaliu a problemei, a se vedea M. Bourmanne, L’audition des témoins lors du

procès pénal dans la jurisprudence des organes de la Convention européenne des droits de l’homme,
RTDH 1995, p. 46 şi urm. ; J. Sace, L’audition contradictoire des témoins, RTDH 1992, p. 51-56.
81 Hot. Unterpertinger din 24 noiembrie 1986.

17
fi socotită neutră82, sau a unor mărturii făcute în cadrul altor proceduri, în acest din urmă caz
neputând fi asigurată în mod judicios contradictorialitatea83.
Cu privire la martorii acuzării, dreptul de a-i interoga prevăzut expres presupune şi
dreptul de a fi confruntat cu aceştia. Spre exemplu, s-a decis că o condamnare bazată doar pe
declaraţiile a doi martori făcute în faţa poliţiei, fără ca inculpatul să fie confruntat cu aceştia, se
analizează ca o violare a art. 6 alin 3 lit. c84. Din această hotărâre se poate desprinde concluzia
că, în opinia Curţii, dreptul de a fi confruntat cu martorii acuzării nu este absolut, fiind
susceptibil de limitări în circumstanţe excepţionale – în situaţia prezentată mai sus cei doi
martori erau fosta soţie a inculpatului şi fiica acestuia. Spre exemplu, s-a constatat lipsa unei
încălcări a Convenţiei în situaţia în care, pentru a evita intimidarea martorului acuzării,
inculpatul – acuzat de a fi membru important al mafiei italiene – nu a fost prezent la audierea
publică a cestuia, însă avocatul său a fost de faţă şi a putut să îl interogheze85. De asemenea, s-a
decis că utilizarea în cursul procedurii doar a declaraţiilor victimelor făcute la poliţie este
admisibilă, în condiţiile în care aceste declaraţii nu au fost probele esenţiale ale acuzării, iar
infracţiunea în cauză era una de viol şi deci aducerea victimelor în faţa instanţei pentru a repeta
declaraţiile le putea produce un prejudiciu de ordin moral86.
Cu privire la aceste situaţii, în care din motive obiective sau subiective martorul nu se
poate prezenta în faţa instanţei, Curtea a precizat că instanţa naţională poate lua în calcul
declaraţiile martorilor date în faza de urmărire, cu condiţia ca inculpatul să poată contesta în mod
real mărturia şi să-l poată interoga pe martor, indiferent când şi în ce condiţii87.

82 CEDO, hot. Delta din 10 decembrie 1990, § 43.


83 CEDO, hot. Cardot din 19 martie 1991, § 32. În speţă, inculpatul acuzat de trafic de droguri a fost
condamnat, între altele, pe baza declaraţiilor făcute de alţi coinculpaţi, condamnaţi anterior, în cadrul
altor proceduri şi de către alte instanţe de judecată. Curtea nu a făcut mai multe precizări întrucât a
respins acest capăt de cerere pe motiv că nu s-au epuizat căile de recurs interne.
84 CEDO, hot. Unterpertinger din 24 noiembrie 1986, § 33.
85 Comis., dec. din 16 decembrie 1981, plg. nr. 8395/78, DR 27, p. 59. Aceiaşi atitudine de neintervenţia a

fost adoptată de către fosta Comisia şi relativ la mărturiile unor persoane aflate în străinătate, realizate
prin comisii rogatorii (Comis., dec. din 19 decembrie 1974, plg. nr. 6566/74, DR 1, p. 84).
86 CEDO, dec. Verdam din 31 august 1999.
87 CEDO, hot. Kostovski din 20 noiembrie 1989, § 41. În speţă, reclamantul a fost condamnat pentru

spargerea unei bănci olandeze. La câteva zile după comiterea infracţiunii, două persoane s-au prezentat
la poliţie oferind, sub protecţia anonimatului, informaţii care au permis autorităţilor arestarea
reclamantului. În faza de urmărire doar una dintre aceste persoane a fost ascultată de judecătorul de
instrucţie, fără ca inculpatului, avocatului său sau procurorului să i se permită prezenţa de audiere, de
teama represaliilor, bănuindu-se că inculpatul aparţine unui grup criminal. Inculpatului i s-a permis să
adreseze întrebări în scris, însă din cele 14 întrebări formulate de acesta, s-a primit răspuns doar la două

18
2.3.Dreptul la un interpret

Art. 6 alin 3 lit. e recunoaşte oricărui acuzat dreptul a fi asistat gratuit de către un
interpret dacă nu cunoaşte sau nu vorbeşte limba în care se desfăşoară audienţa88.
Această regulă a fost impusă, în opinia Curţii expusă în hotărârea de principiu în
materie89, de necesitatea a împiedica orice inegalitate între un acuzat care nu cunoaşte limba
utilizată şi un acuzat care o cunoaşte, analizându-se astfel între aplicare particulară a art. 14
raportat la art. 6 alin 190.
Condiţia de bază pentru aplicarea acestui text este ca cel acuzat să nu cunoască limba
procesului sau, chiar dacă o cunoaşte pasiv, să nu o vorbească. Aprecierea acestui fapt rămâne în
competenţa instanţei naţionale, care beneficiază de o anumită marjă de apreciere controlată de
organele de jurisdicţie instituite de către Convenţie91. Doctrina s-a exprimat ferm, în lipsa unei
jurisprudenţe explicite în acest sens, subliniind faptul că ignorarea limbii procedurii trebuie să
aparţină celui acuzat refuzul acordării dreptului la un interpret neputând fi justificat prin aceea că
avocatul acestuia cunoaşte şi vorbeşte limba în cauză92.
Asistenţa oferită de către interpret trebuie să fie gratuită, Curtea precizând că textul
Convenţiei nu trebuie interpretat în sensul în care acesta ar impune doar o avansare a
cheltuielilor de către stat, ci gratuitatea trebuie să fie totală şi independentă de finalitatea

dintre ele, estimându-se că celelalte ar fi permis identificarea martorului. În faza de judecată, acest
martor, în baza declaraţiei căruia s-a decis condamnarea, nu a mai fost ascultat. În aceste condiţii, Curtea
a constatat o violare a art. 6. Pentru mai multe detalii asupra afacerii, a se vedea J. Callaewaert,
Témoignages anonymes et droits de la défense, RTDH 1990, p. 270 şi urm.
88 Trebuie precizat, de la bun început, că acest text nu poate fi interpretat pentru a justifica ideea că textul

Convenţiei ar impune dreptul celui acuzat de a alege limba în care să se desfăşoare procedura (Comis.,
dec. din. 21 mai 1967, plg. 2332/64, Ann. Conv. IX, p. 418).
89 CEDO, hot. Luedicke, Belkacem şi Koç din 28 noiembrie 1978, § 53.
90 Avem anumite rezerve faţă de raţiunea de existenţă a regulii reţinută de către Curte. Ni se pare, mai

degrabă, că necesitatea asigurării unui interpret pentru acuzatul care nu cunoaşte limba procedurii
trebuie raportată la egalitatea armelor şi la dreptul la apărare, întrucât este greu de imaginat cum s-ar
putea pe poziţie de egalitatea acuzarea şi un acuzat care nu înţelege ceea ce se petrece în cadrul
procedurii. Ideea se susţine inclusiv din soluţia dată de Curte cu privire la obligativitatea existenţei unui
interpret şi în alte faze decât cea de judecată, deşi textul Convenţiei vorbeşte de „audienţă”.
91 Comis., dec. din 7 decembrie 1978, plg. nr. 8124/77, Digest II, p. 916. De asemenea trebuie subliniat

faptul că fosta Comisie a impus ideea după care instituirea interpretului se face doar dacă cel acuzat
solicită expres acest lucru (Comis., dec. din 6 aprilie 1967, plg. nr. 2689/65, Ann. Conv. X, p. 282).
92 J. Velu, R. Ergec, op. cit., p. 507, precum şi autorii citaţi de către autori.

19
procedurii judiciare angajate contra acuzatului93. În plus, Curtea a interpretat extensiv noţiunea
de „audienţă‖ utilizată în textul Convenţiei pentru a desemna momentul procesual în care se
impune obligativitatea interpretului, afirmând că, pentru a fi realizat scopul art. 6, trebuie ca celui
acuzat să îi fie tradusă nu doar faza orală a procedurii, ci şi actele procedurii angajate împotriva
sa94. Ulterior s-a precizat faptul că nu este necesară traducerea tuturor actelor procedurale
întocmite, ci doar a celor necesare pentru ca inculpatul să înţeleagă exact acuzarea care i se
aduce şi cele necesare pregătirii apărării sale95.
Pe de altă parte, însă, s-a precizat că asistenţa gratuită a interpretului acoperă doar
raporturile între acuzat şi judecător iar nu şi cele între cel acuzat şi apărătorul său 96, soluţie care
ni se pare criticabilă, în condiţiile în care astfel se poate aduce atingere dreptului efectiv la
apărare, lezat în mod evident prin lipsa unor raporturi fireşti între apărător şi clientul său97.
Totuşi, precum în nenumărate alte ocazii, Curtea a ţinut să precizeze că dreptul la un interpret
trebuie să fie concret şi efectiv, astfel încât statul în cauză are nu numai obligaţia pozitivă de a
desemna şi a plăti un interpret, ci şi obligaţia a verifica calitatea traducerii asigurate98.

93 CEDO, hot. Luedicke, Belkacem şi Koç din 28 noiembrie 1978, § 38-46. Raţiunea hotărârii Curţii este, în
câteva cuvinte, următoarea: o persoană care urmează să fie condamnată nu are mai puţine drepturi
procesuale decât una care urmează a fi achitată. În plus, cum interpretul trebuie să fie solicitat de către
inculpat, s-a dorit evitarea unor situaţii în care acesta ar fi luat o decizie fondată pe raţiuni economice.
94 CEDO, hot. Luedicke, Belkacem şi Koç din 28 noiembrie 1978, § 48; hot. Öztürk din 21 februarie 1984, §

58.
95 CEDO, hot. Kamasinski din 19 decembrie 1989, § 74.
96 Comis., dec. din 29 mai 1975, plg. nr. 6185/73, DR 2, p. 68.
97 În acelaşi sens, J. Velu, R. Ergec, op. cit., p. 508, precum şi autorii citaţi de către autori.
98 CEDO, hot. Kamasinski din 19 decembrie 1989, § 74. A se vedea mutatis mutandis şi CEDO, hot. Artico

din 13 mai 1980, § 65.

20
Capitolul Ⅲ. Studiu de caz. Jurisprudența CEDO privind
incălcarea dreptului la un proces echitabil in materie penală

3.1 Cauza Francesco Goddi controla Italia

Cioban italian născut în 1981, dl Francesco Goddi locuieşte la San Venanzo (Terni). La 6
iunie 1975, Tribunalul din Forli îi aplică, pentru diferite delicte, 18 luni de închisoare şi 300.000
lire amendă. Condamnatul şi parchetul fac apel. La 3 decembrie 1977, Curtea de apel din
Bologna, îl judecă în lipsă pe dl Goddi, după ce a reprogra'mat de mai multe ori audierile,
neştiind că între timp cel în cauză a fost arestat pentru alte motive şi închis la Orvieto. Avocatul
ales de către cel în cauză fiind de asemenea absent, deoarece data audierii nu i-a fost notificată,
Curtea numeşte în aceeaşi zi un avocat din oficiu, care se mulţumeşte să facă trimitere la
motivele de apel redactate de către confratele său. Curtea de apel agravează pedepsele pronunţate
la Forli. Goddi formulează recurs în casaţie. El pretinde că instanţa de apel este afectată de
nulitate: data audierii a fost anunţată unui avocat care încetase să-l reprezinte şi nu celui pe care
îl desemnase; detenţia l-a împiedicat să se înfăţişeze în faţa Curţii din Bologna. Curtea de casaţie
respinge recursul la 8 noiembrie 1979.99
În cererea sa din 1 mai 1980 la Comisie, dl Goddi pretinde că nu i-a fost audiată cauza în
mod echitabil; el nu a beneficiat de asistenţa apărătorului ales, iar Curtea de apel din Bologna i-a
respins pe nedrept cererea. El invocă art. 6 alin 1 şi 3c) din Convenţie.1
• Hotărârea din 9 aprilie 1984 (Cameră) (seria A nr. 76)100
Curtea pleacă de la o constatare: rezultatul spre care tinde art. 6 alin 3c) nu a fost atins cu
prilejul dezbaterilor din 3 decembrie 1977 în faţa Curţii de apel din Bologna, dl Goddi
nebeneficiind de o apărare concretă şi efectivă. Ea cercetează dacă şi până la ce punct o
asemenea situaţie de fapt este imputabilă statului italian.

99 https://jurisprudentacedo.com/GODDI-contra-ITALIEI-%E2%80%94-Judecarea-in-lipsa-in-apel-a-
unui-invinuit-detinut.html
100 P. Patenaude, Le droit à une défense pleine et entière et l’apparition en jurisprudence canadienne
des résultats de l’utilisation de techniques modernes d’enquête et de surveillance, RTDH 2018, p. 737-
763.

21
Referitor la absenţa dlui Goddi de la dezbateri, ea notează că nu s-ar putea atribui
răspunderea acestui fapt nici parchetului din Orvieto, nici autorităţilor penitenciare.
În ceea ce priveşte absenţa avocatului ales de către învinuit, Curtea arată că lipsa
notificării a contribuit la privarea petiţionarului de o apărare concretă şi efectivă. Amintita
absenţă este cu atât mai preocupantă cu cât aceasta era dublată de cea a dlui Goddi; că avocatul
din oficiu, necunoscând motivele neînfăţişării învinuitului, nu putea cere o trimitere în baza art.
497 din Codul de procedură penală; în sfârşit, pentru că exista un risc — şi acesta s-a şi realizat
— de agravare a pedepselor aplicate de către Tribunalul din Forli.101
În privinţa apărării din oficiu asigurată dlui Goddi, Curtea apreciază că avocatul din
oficiu nu s-a bucurat de timpul şi de facilităţile de care ar fi avut nevoie pentru studierea
dosarului, pregătirea pledoariei şi, eventual, să ia contact cu clientului său. întrucât nu a notificat
avocatului învinuitului data audierii, Curtea de apel ar fi trebuit, respectând principiul
independenţei baroului, cel puţin să adopte măsurile pozitive destinate să permită avocatului din
oficiu să-şi îndeplinească sarcina în cele mai bune condiţii.
Din aceste aprecieri Curtea deduce nerespectarea art. 6 alin 3c) (unanimitate).
Ea recunoaşte că pierderea de şanse reale şi prejudiciul moral produs celui în cauză
justifică acordarea unei satisfacţii echitabile pe care o fixează la 5.000.000 lire (unanimitate).

3.2 Cauza Schaal impotriva Luxembrug

CEDO, secţia IV, hotărârea Schaal c. Luxemburg, 18 februarie 2003, 51773/99


În cazul litigiilor al căror obiect sunt raporturile părinţilor cu copii, celeritatea este un
aspect absolut esenţial.102
În cadrul unei proceduri de divorţ iniţiate de fosta soţie a reclamantului, aceasta a depus o
plângere penală contra reclamantului sub acuzaţia de abuz sexual asupra copilului comun.
Hotărârea de divorţ din 1994 a atribuit copilul mamei sale. În ceea ce priveşte acordarea unui
drept de vizită reclamantului, instanţa a suspendat procedura până la rezolvarea plângerii penale

101 https://jurisprudentacedo.com/GODDI-contra-ITALIEI-%E2%80%94-Judecarea-in-lipsa-in-apel-a-
unui-invinuit-detinut.html
102 https://jurisprudentacedo.com/Schaal-c.-Luxemburg-Plangere-penala-pentru-abuz-sexual-asupra-
copilului.html

22
depuse. În cadrul acesteia, reclamantul a fost trimis în judecată în 1997, fiind achitat în 2000, pe
motiv că fapta nu există. Reclamantul a obţinut finalmente un drept de vizită în 2001, când
instanţa a constatat că mama copilului a acţionat doar doar pentru a-l împiedica pe reclamant să
îşi vadă copilul.
1. Art. 6 („Dreptul la un proces echitabil‖). Durata procedurii. Curtea a admis că motivele
pentru care procedura privind dreptul la vizită a fost suspendată sunt întemeiate, însă, ţinând cont
de importanţa litigiului pentru reclamant, autorităţile trebuiau să acţioneze în cadrul procedurii
penale cu o diligenţă specială pentru a permite rezolvarea cauzei cu celeritate. În condiţiile în
care, în cadrul acelei proceduri, există intervale mari de inactivitate din partea autorităţilor, art. 6
a fost violat. 103
2. Art. 8 („Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie‖). Viaţă familială. Cu privire
la perioada scursă între decizia de a suspenda procedura privind dreptul la vizită şi achitarea
reclamantului, faptul de a suspenda acea procedură constituie o ingerinţă în dreptul la viaţă
familială al reclamantului. Ingerinţa era prevăzută de lege şi viza protecţia drepturilor altuia.
Totuşi, întârzierile nerezonabile în cadrul acestei proceduri au condus la o lipsă de
proporţionalitate între scopul vizat şi măsura statului. De aceea, art. 8 a fost violat.

3.3 Cauza Ringvold contra Norvegia

CEDO, secţia III, hotărârea Ringvold c. Norvegia, 11 februarie 2003, 34964/97


După o achitare penală, art. 6 parag. 2 nu mai este aplicabil în alte proceduri cu caracter
nepenal.

Reclamantul a fost achitat pentru abuz sexual comis asupra unui minor. Ulterior, acesta din urmă
a formulat o acţiune în despăgubiri contra reclamantului. Acţiunea a fost admisă, cu motivarea că
regulile de probe în materie civilă sunt mai puţin stricte decât în materie penală, iar condiţiile

103 https://jurisprudentacedo.com/Schaal-c.-Luxemburg-Plangere-penala-pentru-abuz-sexual-asupra-
copilului.html

23
răspunderii civile sunt diferite decât cele ale răspunderii penale, astfel că este posibilă o
condamnare civilă pentru o faptă care a condus la o decizie de achitare în materie penală.104
Art. 6 („Dreptul la un proces echitabil‖) parag. 2. Acţiunea deschisă contra reclamantului
de către pretinsa sa victimă nu a fost o acţiune penală, ci o acţiune civilă, astfel că reclamantul nu
era subiect al unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 din Convenţie. Soluţia obţinută la
capătul procedurii penale nu era determinantă pentru cea civilă, pentru motivele expuse de
instanţa internă, astfel că nu se poate spune că cele două proceduri erau legate între ele. În
consecinţă, art. 6 parag. 2 nu este aplicabil.105

3.4 Cauza Hans și Marianne Eckle contra Germania

Dl Hans Eckle şi soția sa Marianne sunt cetăţeni germani născuţi în 1926 şi, respectiv,
1935. Dl Eckle posedă o întreprindere, în care lucrează soţia sa şi care furnizează pe credit
materiale şi terenuri pentru construcţii persoanelor dornice să construiască. Fondurile necesare
provin de la particulari, cărora li se oferă în garanţie ipoteci. Operaţiile efectuate de către
întreprindere între 1959 şi 1964 dau loc la trei proceduri penale la Trier, Sarrebruck şi Koln.106
În 1959, parchetul din Trier deschide o anchetă deoarece bănuieşte că petiţionarii au
încheiat numeroase contracte pe bază de promisiuni înşelătoare şi au obţinut împrumuturi prin
înşelăciune. Procesul începe la 11 noiembrie 1970. în martie 1972 tribunalul regional din acelaşi
oraş aplică celor doi soţi pedepse cu închisoarea, pentru escrocherie. Aceştia formulează un
recurs în casaţie pe care Curtea Federală de Justiţie îl respinge în februarie 1976. Plângându-se
îndeosebi de durata procedurii, ei exercită un recurs în faţa Curţii Constituţionale federale pe
care aceasta refuză să-l primească în iunie 1977, deoarece nu oferă destule şanse de succes.
După o anchetă care începe la sfârşitul lui 1963, Tribunalul regional de la Sarrebruck îi
condamnă pe soţii Eckle pentru escrocherie, mai întâi în octombrie 1967 apoi, după casarea

104 https://jurisprudentacedo.com/Ringvold-c.-Norvegia-Prezumtie-de-nevinovatie.-Achitare-penala.-
Consecinte.html
105 https://jurisprudentacedo.com/Ringvold-c.-Norvegia-Prezumtie-de-nevinovatie.-Achitare-penala.-
Consecinte.html
106 https://jurisprudentacedo.com/ECKLE-c.-GERMANIEI-Durata-unor-proceduri-penale.html

24
acestei decizii, în martie 1969 de către Curtea Federală de Justiţie, în 1970 şi, respectiv, în 1971.
Al doilea recurs le este respins în aprilie 1972.
În sfârşit, parchetul din Koln deschide în martie 1967 o anchetă pentru raţiuni analoage,
dar procedura este închisă în septembrie 1977 din cauza importanţei reduse a pedepsei care putea
fi aplicată celor în cauză, în comparaţie cu cele care fuseseră deja pronunţate în celelalte două
proceduri.
În noiembrie 1977, Tribunalul regional din Trier contopeşte pedepsele (şapte ani pentru
H. Eckle, doi ani și opt luni pentru soția sa ). La 23 ianuarie 1978 Curtea de apel din Coblenz
respinge un „recurs imediat― pe care fiecare dintre aceştia îl formulase împotriva Tribunalului
regional.107
Soţii Eckle sesizează Comisia la 27 decembrie 1977. Ei denunţă îndeosebi durata
procedurilor penale angajate contra lor la Trier, Sarrebruck şi Koln, considerându-se victimele
încălcării dreptului de a li se audia cauza într-un „termen rezonabil" în sensul art. 6 alin 1 din
Convenţie.
• Hotărârea din 15 iulie 1982 (Cameră) (seria A nr. 51)108
Guvernul german a formulat o excepţie preliminară: el invita Curtea să spună că nu putea
examina fondul cauzei din lipsă de revendicări. Petiţionarii nu ar mai putea fi consideraţi ca
victime în sensul art. 25 alin 1 din Convenţie, deoarece jurisdicţiile germane ar fi recunoscut
caracterul excesiv al duratei procedurii şi ar fi remediat această deficienţă: Tribunalul regional
din Trier stabilind pedepsele, iar cel din Koln încetând urmăririle.
După ce a constatat absenţa decăderii din termen asupra acestui aspect, Curtea aminteşte
mai întâi că prin „victimă" art. 25 desemnează persoana vizată direct de actul sau omisiunea în
litigiu, existenţa unei deficienţe în raport cu exigenţele Convenţiei concepându-se chiar în
absenţa prejudiciului. Aşadar, atenuarea unei pedepse şi încetarea urmăririlor, hotărâte din cauza
duratei excesive a unei proceduri, nu privează, în principiu, pe cel în cauză de calitatea de
victimă.
Totuşi, Curtea nu exclude ca această regulă generală să poată suferi o excepţie atunci
când autorităţile naţionale au recunoscut explicit sau în substanţă şi apoi au reparat încălcarea

107https://jurisprudentacedo.com/ECKLE-c.-GERMANIEI-Durata-unor-proceduri-penale.html
108P. Patenaude, Le droit à une défense pleine et entière et l’apparition en jurisprudence canadienne
des résultats de l’utilisation de techniques modernes d’enquête et de surveillance, RTDH 2018, p. 737-
763.

25
Convenţiei. în această privinţă, ea notează că acest tratat face parte integrantă din dreptul
Republicii Federale a Germaniei şi că, în consecinţă, nimic nu împiedică jurisdicţiile competente
să arate încălcarea, dacă se prezintă ocazia. Ele dispuneau şi de un mijloc de reparaţie care se
poate dovedi potrivit: conform unei jurisprudenţe bine stabilite a Curţii Federale de Justiţie,
judecătorul respectiv trebuie să ţină seama, la fixarea pedepsei, de eventuala depăşire a
„termenului rezonabil".
Examinând în continuare chestiunea de a şti dacă autorităţile au recunoscut, în speţă,
încălcarea art. 6 alin 1 şi au reparat-o, Curtea trage concluzia că există o legătură strânsă între
această ultimă parte a tezei guvernului şi întinderea încălcării pretinse. în consecinţă, ea
conexează excepţia preliminară la fondul cauzei (unanimitate).
Pe fond, Curtea începe prin a determina durata procedurilor de examinat în baza art. 6
alin 1. Referindu-se la jurisprudenţa sa privind începutul şi sfârşitul perioadei de luat în
considerare, ea trage concluzia că procedura de la Trier a durat 17 ani şi 3 săptămâni, iar cea de
la Koln 10 ani, 4 luni și 10 zile. Pentru a decide dacă această durată a depăşit „termenul
rezonabil", Curtea are în vedere îndeosebi complexitatea cazului, comportamentul petiţionarilor
şi pe cel al autorităţilor. Dificultăţile instrucţiei şi comportamentul petiţionarilor nu explică prin
ele însele lungimea celor două proceduri. Una din cauzele principale ale acesteia rezidă în
maniera în care amintitele autorităţi au condus cazul. Curtea înţelege ca la început formele
specifice criminalităţii economice să fi pus autorităţilor judiciare un anumit număr de probleme,
îndeosebi în ceea ce priveşte conducerea diligentă şi sigură a procedurilor penale. Ea recunoaşte
eforturile desfăşurate în Republica Federală Germania pe plan legislativ şi adminsitrativ pentru a
combate acest flagel cu celeritatea dorită. Totuşi, ea consideră că nu poate să atribuie o greutate
decisivă acestor elemente pentru a statua în speţă: în concepţia ei, situaţia în faţa căreia se aflau
autorităţile competente nu avea nimic excepţional.
Având în vedere îndeosebi amploarea întârzierilor imputabile statului reclamat, Curtea
trage concluzia că reducerea pedepsei acordate de către Tribunalul regional din Trier şi încetarea
urmăririlor decisă de cel din Koln nu au privat petiţionarii de dreptul lor de a invoca această
calitate de „victime" în sensul art. 25. Ea respinge excepţia preliminară a guvernului şi trage
concluzia încălcării art. 6 alin 1 în cazul fiecăreia din cele două proceduri (unanimitate).

26
Constatând că problema acordării unei „satisfacţii echitabile" soţilor Eckle nu se afla în
stare de judecată, Curtea iși rezervă pronunțarea in unanimitate. 109
• Hotărârea din 21 iunie 1983 (Cameră) — Aplicarea articolului 50 (seria A nr. 65)110
Dl Eckle revendică îndeosebi 5.049.284 DM pentru prejudiciul material, 703.124,50 DM
pentru prejudiciul moral şi, pentru acoperire la bancă, 241.482,40 DM pentru onorarii şi
cheltuieli de avocat. Cât despre dna Eckle, ea înţelegea să obţină îndeosebi 844.535,64 DM
pentru prejudiciul material, 421.875 DM pentru prejudiciul moral şi 13.691,45 DM pentru
onorarii şi cheltuieli de avocat.
Curtea respinge cererile pentru prejudiciul material deoarece petiţionarii nu au
demonstrat existenţa unei relaţii de cauză la efect între pretenţiile lor şi încălcarea art. 6 alin 1 din
Convenţie (unanimitate). în ceea ce priveşte prejudiciul moral pretins, ea apreciază că acesta a
dat deja loc la o satisfacţie echitabilă suficientă, graţie constatării încălcării figurând în hotărârea
din 15 iulie 1982 (unanimitate). în această privinţă, ea ţine seama îndeosebi de atenuarea
pedepselor, acordată de Tribunalul regional din Trier, de încetarea urmăririlor de către Tribunalul
regional din Koln şi de gravitatea actelor care fuseseră reproşate petiţionarilor şi pentru care
aceştia au fost condamnaţi la pedepse grele.

3.5 Cauza Michael Ringeistein contra Austria

De cetăţenie austriacă, dl Michael Ringeisein s-a născut în Ungaria în 1921. Din 1958
până în 1963 el exercită profesia de agent de asigurări la Linz; el se ocupă şi de negocierea de
împrumuturi şi de operaţiuni imobiliare. în 1962, el se interesează de lansarea unui proiect de
construcţie; în acest scop, cumpără pentru dl şi dna Roth o proprietate situată la Annaberg
(Austria de Sus) constând în terenuri agricole. în cursul anului 1962 şi până în aprilie 1963, el
divizează proprietatea şi vinde loturile astfel formate la diferiţi cumpărători. Supus, conform

109https://jurisprudentacedo.com/ECKLE-c.-GERMANIEI-Durata-unor-proceduri-penale.html
110P. Patenaude, Le droit à une défense pleine et entière et l’apparition en jurisprudence canadienne
des résultats de l’utilisation de techniques modernes d’enquête et de surveillance, RTDH 2018, p. 737-
763.

27
legii, comisionului pentru tranzacţii imobiliare, contractul încheiat între Ringeisen şi Roth nu
obţine totuşi aprobarea necesară.111
Bănuit de tranzacţii imobiliare frauduloase, Ringeisen este arestat la Linz la 5 august
1963 şi plasat în detenţie provizorie. La 23 decembrie 1963 este eliberat condiţionat. Acuzat la
13 aprilie 1965 de escrocherie şi de „gestiune neloială― calificate, petiţionarul este plasat din nou
în detenţie provizorie la 12 mai 1965. Totuşi, atunci când această decizie a fost luată, el se afla
deja în detenţie proviziorie, de la 15 martie 1965, în cadrul urmăririlor pentru bancrută
frauduloasă, care au fost abandonate în 1968.
La 14 ianuarie 1966, Tribunalul regional din Linz îl condamnă pe Ringeisein la trei ani de
recluziune severă, pentru escrocherie în detrimentul, îndeosebi, a 78 de cumpărători de loturi. în
urma apelurilor şi recursurilor în casaţie, introduse atât de către petiţionar, cât şi de către
parchetul din Linz, pedeapsa este fixată la cinci ani de recluziune severă. Statuând asupra unui al
doilea apel şi a unui recurs în casaţie, introduse de petiţionar, Curtea Supremă reduce pedeapsa la
2 ani şi 9 luni, la 15 februarie 1968. Petiţionarul beneficiază de reducerea duratei detenţiei sale
provizorii din cea a pedepsei.112
În timpul anilor 1965 şi 1966, Ringeisen a formulat, în fiecare din cele două proceduri,
mai multe cereri de punere în libertate pe care jurisdicţiile austriece competente le-au respins.
Ele au procedat diferit faţă de o cerere prezentată în acest scop la începutul anului 1967. într-
adevăr, Curtea de apel din Linz a dispus la 15 martie 1967 punerea în libertate a celui în cauză,
în cadrul procedurii de escrocherie, în timp ce o cerere de eliberare formulată în cadrai procedurii
de bancrută frauduloasă a fost soluţionată favorabil la 20 martie 1967, dată la care petiţionarul a
fost eliberat condiţionat. Cea de-a doua detenţie a durat doi ani şi cinci zile fără întrerupere.
Ringeisen sesizează Comisia la 3 iulie 1965. El denunţă îndeosebi încălcarea art. 5 alin 3
şi art. 6 alin 1 din Convenţie: primul din cauza duratei detenţiei sale provizorii în dosarele de
escrocherie şi bancrută frauduloasă; al doilea din cauza lungimii procedurilor urmate în aceleaşi
dosare, ca şi pentru refuzul Curţii Constituţionale de a mxamina alegaţiile referitoare la
parţialitatea unor membri ai Comisiilor regionale de tranzacţii imobiliare.

111 https://jurisprudentacedo.com/ Ringeistein c.-Austria-Dreptul-la-un-proces-echitabil.-Dimensiunea-


civila.-Litigiu-real-si-serios.-Absenta-violarii-art.-6-par.-1-din-Conventie.html
112 C. Lombardini, A. Cambi, Le droit du détenu de communiquer librement avec son conseil, RTDH
2017, p. 298.

28
• Hotărârea din 16 iulie 1971 (cameră) (seria A nr. 13)113
Curtea era chemată să se pronunţe asupra a trei chestiuni:
1) Dl Ringeisen a fost victima unei încălcări a art. 6 alin 1 în procedurile urmate pentru
obţinerea aprobării unei schimbări de proprietate a terenurilor agricole?
Guvernul austriac a arătat că plângerea lui Ringeisen fusese introdusă la Comisie cu
aproape trei luni înaintea hotărârii finale a Curţii Constituţionale. El deducea din aceasta că
petiţionarul nu epuizase căile de recurs interne. Declarându-şi competenţa pentru a decide asupra
acestui aspect (unanimitate), Curtea îl respinge ca nefondat (6 voturi pentru, 1 împotrivă), într-
adevăr, menţinându-se opinia că petiţionarul are, în principiu, obligaţia de a încerca, cu bună-
credinţă, diferitele recursuri interne înainte de a sesiza Comisia, acesteia trebuie să-i fie permis să
accepte ca ultimul nivel al acestui recurs să fie atins la puţin timp după depunerea plângerii, dar
înainte ca ea să fie chemată să se pronunţe asupra admisibilităţii. Curtea notează, în afară de
aceasta, că cererile individuale emană adesea de la profani care, mai mult de 9 din 10, scriu
comisiei fără să beneficieze de asistenţa unui jurist. O aplicare formalistă a art. 26 ar conduce
aşadar la consecințe inechitabile.
Curtea cercetează apoi dacă revendicarea dlui Ringeisen s-a referit la o contestaţie asupra
drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil. Pentru ca art. 6 alin 1 să se aplice la o asemenea
contestaţie, precizează Curtea, nu este necesar ca cele două părţi în litigiu să fie persoane
particulare. Este acoperită orice procedură a cărei soluţionare este determinantă pentru drepturi şi
obligaţii cu caracter privat. Natura legii potrivit căreia trebuie tranşată contestaţia (lege civilă,
lege comercială, administrativă ele.) şi cea a autorităţii competente în materie (jurisdicţia de
drept comun, organ administrativ etc.) sunt mai puţin importante. în speţă, Ringeisen avea
dreptul la aprobarea contractului de vânzare pe care soţii Roth l-au încheiat cu acesta, dacă el
respecta legea. Decizia comisiei regionale, deşi aplica reguli de drept administrativ, trebuia să fie
determinantă pentru raporturile cu caracter civil dintre Ringeisen şi soţii Roth. Având obligaţia
de a aprecia dacă procedurile urmate au răspuns exigenţelor art. 6 alin 1, Curtea nu identifică
elemente care să probeze că nu s-ar fi audiat cauza petiţionarului în mod echitabil. în afară de
aceasta, notează ea, comisia regională este un tribunal în sensul art. 6 alin 1. în ceea ce priveşte

113P. Patenaude, Le droit à une défense pleine et entière et l’apparition en jurisprudence canadienne
des résultats de l’utilisation de techniques modernes d’enquête et de surveillance, RTDH 2018, p. 737-
763.

29
pretenţiile lui Ringeisen referitoare la parţialitatea unor membri ai comisiei, ele nu permit
concluzia parţialităţii acesteia din urmă. în sfârşit, având în vedere că Austria a însoţit ratificarea
Convenţiei de o rezervă, Curtea se abţine să verifice dacă cele două comisii (comisia de district
şi comisia regională) au respectat principiul publicităţii audierilor şi pronunţării deciziei. Ea trage
concluzia absenţei încălcării art. 6 alin 1 în procedurile referitoare la cererea de aprobare
introdusă de Ringeisen la 30 martie 1962.114
2) A depăşit detenţia dlui Ringeisen limitele termenului rezonabil încălcând art. 5 alin 3?
Curtea începe prin a examina durata detenţiei provizorii suferite în baza urmăririlor
pentru bancrută frauduloasă (din 15 martie 1965 la 20 martie 1967). Ea apreciază că motivele de
detenţie invocate de către jurisdicţiile austriece — pericol de cârdăşie şi repetare a infracţiunilor
— nu rezistă examinării şi că această detenţie a depăşit limita rezonabilă cel puţin începând din
14 mai 1965, dată la care Ringeisen a fost declarat falit.
Trecând apoi la detenţia provizorie dispusă pentru a evita riscul de fugă şi repetare a
infracţiunilor, în cadrul procedurii referitoare la escrocherie (din 12 mai 1965 la 15 martie 1967),
Curtea notează că nu se dădea nici o indicaţie precisă în privinţa circumstanţelor posterioare
datei de 12 mai 1965 de unde ar rezulta naşterea sau reapariţia unor asemenea pericole. Ea
consideră că noua detenţie în această cauză nu se explică în fapt decât prin detenţia în cadrul
procedurii relative la bancruta frauduloasă; chiar de la început aceasta a jucat un rol
preponderent, iar decizia de condamnare pronunţată contra dlui Ringeisen în dosarul de
escrocherie, la 14 ianuarie 1966, nu a schimbat această situaţie.
În concluzie, Curtea decide că detenţia provizorie a petiţionarului a încălcat art. 5 alin 3
de la 14 mai 1965 la 14 ianuarie 1966 ( 5 voturi pentru, 2 împotrivă), ca şi de la 14 ianuarie 1966
la 20 martie 1967 (4 voturi pentru, 3 împotrivă). A treia chestiune: durata procedurilor penale
îndreptate contra dlui Ringeisen a depăşit limitele termenului rezonabil prevăzut de art. 6 alin 1?
Curtea împărtăşeşte avizul Comisiei potrivit căruia durata urmăririlor pentru escrocherie
rezulta atât din complexitatea cauzei cât şi din nenumăratele cereri şi recursuri ale dlui
Ringeisen, care tindeau nu numai spre punerea sa în libertate, dar mai ales spre recuzarea celei
mai mari părţi a magistraţilor competenţi, ca şi la trimiterea cauzei la alte jurisdicţii. Aceasta este

114 https://jurisprudentacedo.com/ Ringeistein-c.-Austria-Dreptul-la-un-proces-echitabil.-Dimensiunea-


civila.-Litigiu-real-si-serios.-Absenta-violarii-art.-6-par.-1-din-Conventie.html

30
valabilă de asemenea, într-o largă măsură, pentru procedura referitoare la bancruta frauduloasă.
Aşadar, nu a existat infracţiune la art. 6 alin 1 (unanimitate).
În ultimul rând, Curtea rezervă dreptul eventual, pentru dl Ringeisen, de a cere o
satisfacţie echitabilă pentru încălcările constatate.
• Hotărârea din 22 iunie 1972 (Cameră) — Aplicarea articolului 50 (seria A nr. 15)115
La 18 august 1971, dl Ringeisen roagă Comisia să intervină în favoarea sa pe lângă Curte
şi să provoace luarea unei decizii în baza art. 50. Precizându-şi apoi pretenţiile, el cere
despăgubire îndeosebi pentru prejudiciul financiar, pentru prejudiciul fizic şi „pentru detenţie".
Cât despre guvernul austriac, acesta contesta atât aplicabilitatea art. 50, cât şi temeinicia cererii.
După ce a tras concluzia admisibilităţii acestei cereri, Curtea a respins reclamaţiile
referitoare la prejudiciul financiar şi la cel fizic, îndeosebi pentru că Ringeisen nu a adus nici o
probă în privinţa lor. în schimb, ea arată că detenţia provizorie a petiţionarului a depăşit cu peste
22 de luni termenul rezonabil vizat la art. 5 alin 3. Ea nu pierde din vedere că Ringeisen a fost
judecat ca vinovat şi condamnat la o pedeapsă cu recluziune mai lungă decât detenţia sa
provizorie, a beneficiat de scăderea integrală a duratei detenţiei provizorii din cea de-a doua şi că
în timpul detenţiei a fost supus la un regim mai puţin riguros decât cel pe care-1 presupunea
recluziunea. Aceste circumstanţe compensează într-o anumită măsură prejudiciul de care se
plânge. Totuşi, petiţionarul se declara nevinovat şi, fără îndoială, a simţit ca pe o nedreptate
gravă detenţia provizorie atât de excesivă. Aceasta i-a fost cu siguranţă cu atât mai grea cu cât ea
făcea inevitabil mult mai dificilă obţinerea unei înţelegeri care să pună capăt falimentului său.
Apreciind aceste diverse elemente, Curtea acordă petiţionarului o indemnizaţie de 20.000 DM,
care urmează să fie plătită de către Austria.
• Hotărârea din 23 iunie 1973 (Cameră) — Interpretare (seria A nr. 16)116
Suma acordată dlui Ringeisen trebuia să fie plătită direct sau putea să fie reclamată de
către creditorii săi? în hotărârea sa din 22 iunie 1972, Curtea a apreciat că poate să se bazeze pe
înţelepciunea autorităţilor austriece. Arătând că, după legislaţia austriacă, dreptul de despăgubire
într-un asemenea caz nu poate să facă, în principiu, obiectul unei măsuri de executare ori de

115 C. Lombardini, A. Cambi, Le droit du détenu de communiquer librement avec son conseil, RTDH
2017, p. 298.
116 P. Patenaude, Le droit à une défense pleine et entière et l’apparition en jurisprudence canadienne
des résultats de l’utilisation de techniques modernes d’enquête et de surveillance, RTDH 2018, p. 737-
763.

31
siguranţă, ea a adăugat: „Pare de la sine înţeles că aceeaşi insesizabilitate trebuie recunoscută
indemnizaţiei datorate, în virtutea unei decizii a Curţii, persoanei a cărei detenţie provizorie a
fost prelungită dincolo de limitele fixate de art. 5 alin 3 din Convenţie".
Mai multe persoane au emis în Austria pretenţii asupra sumei atribuite dlui Ringeisen,
care îşi are de un timp reşedinţa în Germania federală, iar autorităţile competente depun, la 16
august 1972, contravaloarea celor
20.000 DM în monedă austriacă la tribunalul de district din Viena—Centru în favoarea a
patru beneficiari, printre care şi petiţionarul.
La 21 decembrie 1972, Comisia introduce la Curte, în virtutea art. 53 al regulamentului
acesteia, o cerere de interpretare a hotărârii Curţii din 22 iunie 1972. Aceasta îi pune două
întrebări: ce scop avea ordinul de a se plăti indemnizaţia în mărci, mai ales în ceea ce priveşte
moneda şi locul plăţii? Trebuie oare să se înţeleagă prin „indemnizaţie" plata unei sume sustrase
oricărei pretenţii legale ridicate asupra acesteia în virtutea dreptului austriac sau a unei sume care
să fie subiectul unor asemenea revendicări?
În hotărârea sa din 23 iunie 1973, Curtea respinge mai întâi teza guvernului austriac
potrivit căreia art. 53 din regulament ar fi incompatibil cu art. 52 din Convenţie.117 Examinând o
cerere de interpretare, Curtea uzează de o competenţă implicită: ea se găseşte numai în situaţia de
a clarifica sensul şi efectul pe care a înţeles să le atribuie unei decizii anterioare, rezultată din
propriile deliberări.118
Curtea precizează în continuare că acordând dlui Ringeisen o sumă alcătuită din mărci
vestgermane, cu titlu de satisfacţie echitabilă, ea a înţeles că indemnizaţia trebuie plătită
petiţionarului în această monedă în Germania şi nu într-o altă manieră (6 voturi pentru, 1
împotrivă).
În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, Curtea declară că prin termenul
„indemnizaţie" ea a vizat atribuirea unei sume care urmează să fie vărsată personal dlui
Ringeisen, în reparaţia unui prejudiciu moral. Ceea ce Curtea a încredinţat înţelepciunii

117 P. Patenaude, Le droit à une défense pleine et entière et l’apparition en jurisprudence canadienne
des résultats de l’utilisation de techniques modernes d’enquête et de surveillance, RTDH 2018, p. 737-
763.
118 https://jurisprudentacedo.com/Ringeistein -c.-Austria-Dreptul-la-un-proces-echitabil.-Dimensiunea-
civila.-Litigiu-real-si-serios.-Absenta-violarii-art.-6-par.-1-din-Conventie.html

32
autorităţilor austriece a fost executarea practică a măsurilor ordonate, în conformitate cu
principiul insesizabilităţii unei asemenea creanţe (5 voturi pentru, 2 împotrivă).

33
Concluzii

Cum însă sistemele statelor membre sunt extrem de eterogene cu privire la definirea
naturii penale sau civile a unei proceduri119, organele jurisdicţionale de la Strasbourg au fost
nevoite să definească noţiunile de drepturi şi obligaţii cu caracter civil şi cea de acuzaţie în
materie penală, în mod autonom, făcând, într-o oarecare măsură, abstracţie de definiţia dată de
dreptul intern al statului în cauză120. Apare astfel evidentă necesitatea prezentării conţinutului
acestor noţiuni autonome, înainte de analiza garanţiilor procedurale conţinute în art. 6 din
Convenţie.
Dacă în materie drepturilor cu caracter privat, legislaţia statelor contractante are o
omogenitate destul de pronunţată, în domeniul penal Curtea trebuie să lucreze cu sisteme juridice
ce conţin reguli de drept substanţial şi procedural extrem de eterogene121. Ipoteza cea mai facilă
este aceea în care fapta care a constituit obiectul procedurii interne este calificată de dreptul
intern ca fiind penală, situaţie în care Curtea se raportează la această calificare.
Realitatea probează însă că situaţiile cele mai frecvente care ajung în faţa Curţii sunt
acelea în care dreptul intern califică sancţiunile aplicate ca fiind rutiere, economice, fiscale ori
disciplinare, negând caracterul penal al acestora122. De această dată, Curtea nu mai poate accepta
calificarea extrapenală întrucât în acest caz statele ar putea ocoli controlul supranaţional

119 Ajunge să amintim faptul că în unele sisteme de drept europene – precum cel francez – contravenţia
este inclusă în domeniul dreptului penal, în timp ce în alte sisteme – precum cel român – contravenţia
excede dreptului penal ori că dreptul britanic nu cunoaşte nici una dintre clasificările clasice în dreptul
continental ale ramurilor de drept: drept public, drept privat; drept administrativ, drept penal, drept
constituţional etc.
120 O. Jacot-Giullarmod, Règles, méthodes et principes d’interprétation dans la jurisprudence de la

Cour européenne des droits de l’homme, în L.-E. Pettitti; E. Decaux; P.-H. Imbert, (coord.), La
Convention européenne des Droits de l’Homme, Ed. Economica, Paris, 2018, p. 50.
121 Mai trebuie precizat în acest context că, dacă art. 6 este cel mai invocat text în plângerile introduse în

faţa Curţii – peste 67 % din acestea – marea majoritate a plângerilor se raportează la protecţia drepturilor
procesuale în cadrul unui proces penal.
122 Frecvenţa acestor cauze în faţa Curţii derivă din două aspecte: pe de o parte, legislaţiile moderne tind

să depenalizeze sistemul de sancţiuni, iar, pe de altă parte, sistemele juridice interne sunt construite
pentru a proteja eficient drepturile procesuale în cadrul unui „proces” în sensul clasic al termenului, însă
sunt vulnerabile în cazul procedurilor care nu se desfăşoară în faţa unei instanţe ordinare, cum sunt
multe dintre acelea care au ca urmare aplicarea unor sancţiuni fiscale, rutiere ori disciplinare.

34
transferând infracţiuni în afara sistemului penal, iar aceasta ar însemna o atingere gravă a
principiului protecţiei efective a drepturilor convenţionale123.
De aceea, a fost nevoie de crearea unor criterii în baza cărora art. 6 să poată fi aplicat unei
palete de situaţii mult mai largi decât a înţeles legiuitorul intern să subordoneze exigenţelor
procedurii penale. Destul de devreme în jurisprudenţa sa, Curtea a raportat definiţia noţiunii de
„materie penală‖ la trei criterii: criteriul calificării interne, cel al natura faptei incriminate şi cel
al scopului şi severităţii sancţiunii124. Le vom analiza pe rând în cele ce urmează.
Criteriul calificării interne presupune faptul că instanţa europeană cercetează prima dată
dacă textul care defineşte comportamentul sancţionat face parte din dreptul penal al statului în
cauză. Aşa cum am spus şi mai sus dacă răspunsul este pozitiv, Curtea admite calificarea internă,
însă dacă răspunsul este negativ, aceasta va utiliza celelalte două criterii, în special pentru a
verifica „criminalitatea‖ unor delicte calificate în dreptul intern ca fiind administrative sau a
faptelor calificate ca fiind delicte disciplinare.

123F. Quilleré-Majzoub, op. cit., p. 30-31.


124CEDO, dec. Engel şi alţii din 8 iunie 1976, § 80-82. Decizia a fost ulterior reluată de nenumărate ori,
cele trei criterii formulate de către Curte în urmă de 25 de ani, rămânând neschimbate. În speţă, era vorba
de câteva sancţiuni disciplinare militare, în esenţă arestul şi carcera. Pentru o analiză mult mai exhaustivă
a acestor criterii, a se vedea P. Lambert, Les droits relatifs à l’administration de la justice disciplinaire
dans la jurisprudence des organes de la Convention européenne, RTDH 2010, p. 161 şi urm.

35
Bibliografie

1. Bullier ,A. J. Y a-t-il un droit au procès équitable « fair trial » (au pénal)
dans la Constitution australienne?, în „Revue de droit pénal et de
criminologie‖ 2015
2. Comis., dec. din 12 iulie 1971, plg. nr. 4483/70, Rec 38.
3. Comis., dec. din 5 octombrie 1974, plg. nr. 5523/72, Ann. Conv. XVII.
4. Comis., dec. din 4 decembrie 1978, plg. 8239/78, DR 16
5. Comis., dec. din 6 octombrie 1981, plg. nr. 9077/80, DR 26
6. Comis., dec. din 6 octombrie 1981, plg. nr. 9404/81, Digest II
7. CEDO, hot. Minelli din 25 martie 1983
8. https://jurisprudentacedo.com/ Ringeistein c.-Austria-Dreptul-la-un-proces-
echitabil.-Dimensiunea-civila.-Litigiu-real-si-serios.-Absenta-violarii-art.-6-
par.-1-din-Conventie.html
9. https://jurisprudentacedo.com/Ringvold-c.-Norvegia-Prezumtie-de-
nevinovatie.-Achitare-penala.-Consecinte.html
10. https://jurisprudentacedo.com/GODDI-contra-ITALIEI-%E2%80%94-
Judecarea-in-lipsa-in-apel-a-unui-invinuit-detinut.html
11. https://jurisprudentacedo.com/ECKLE-c.-GERMANIEI-Durata-unor-
proceduri-penale.html
12. https://jurisprudentacedo.com/Schaal-c.-Luxemburg-Plangere-penala-pentru-
abuz-sexual-asupra-copilului.html
13. Ergec, R., L’accès à un tribunal lors du classement de terres agricoles en
site protégé, RTDH 2013
14. Lombardini, A. Cambi, Le droit du détenu de communiquer librement
avec son conseil, RTDH 2017
15. Majzoub , F. Quilleré, La défense du droit à un procès équitable, Ed.
Bruylant, Bruxelles, 2018

36
16. Patenaude, Le droit à une défense pleine et entière et l’apparition en
jurisprudence canadienne des résultats de l’utilisation de techniques
modernes d’enquête et de surveillance, RTDH 2018
17. Pettiti ,L. E, Les droits de l’homme et l’accès à la justice, RTDH 2013

37