CUPRINS

Cap. Pag.

Motto

Argument

Introducere. Scurt istoric 1

I Noţiuni generale despre anatomia şi fiziologia

ficatului
Fiziologia ficatului

II Fiziopatologia ficatului

III Medicaţia afecţiunilor hepatice

IV Concluzii

- Bibliografie

1
 MOTTO

“Dă bolnavilor ştiinţa şi talentul tău dar nu uita dragostea şi compasiunea. “

(T. Ghiescu)

2
 ARGUMENT

Fitoterapia sau știința utilizării plantelor în folosul sănătății, are o vechime de

mii de ani ,cuvântul fitoterapie derivă de la grecescul phyton= plantă, therapie=
știința tratării și vindecării bolilor. Cu 2000 de ani î.Chr. egiptenii, grecii,
romanii utilizau plantele pentru diverse tratamente, cosmetică, mărturie stau
scrierile vechi ale lui Hipocrates, Dioscorides, Plinius cel Bătrân. Această
fitoterapie, ale cărei urme se păstrează până astăzi în medicina populară, s-a
dezvoltat pe o bază empirică, dar în care simbolul, analogia şi principiul
corespondenţelor au jucat şi joacă un rol determinant în alegerea plantelor.
Regnul vegetal a constituit principala sursă de supravieţuire, atât în ceea ce
priveşte alimentaţia cât şi în vindecarea bolilor. În prezent, fitoterapia a devenit o
ştiinţă modernă, o ramură a ştiinţelor medicale.

INTRODUCERE SCURT ISTORIC

Folosirea plantelor medicinale în tratarea bolilor nu înseamnă revenirea la

primitivism, ci utilizarea înțeleaptă, pe scară largă a facilităților terapeutice
extraordinare pe care ni le oferă natura.
Pledăm doar pentru bunele remedii populare, care nu și-au trăit traiul, ci ,
dimpotrivă, sunt valabile și actuale în prezent, deoarece au fost confirmate
cumijloace științifice moderne.
''Leacurile''se doresc a fi cât mai utile oamenilor suferinzi, care sunt din ce în ce
mai mulți în zilele noastre, din cauza sărpciei, alipsei mijloacelor materiale și
financiare, absolut necesare pentru un trai normal și demn astfel oamenii în
consecință sunt nevoiți să apeleze la tratamentele pe bază deplante medicinale,
adică la fitoterapie.
Acest lucru nu exclude folosirea irațională, fără discernământ și abuzivă a
plantelor medicnale, numai după tradiție și bunul plac, ci și consultarea

3
medicului, pentru că ceea ce poate fi benefic într-o afecțiune, poate fi nociv în
alta, de care suferă bolnavul

Deși fitoterapia azi se bazează pe efectele curative ale unor compuși bio din
plante care poartă denumirea de principii active, aceasta veche știință a
tămăduirii își respecta regulile originare, valorificând materialul vegetal fără a
extrage selectiv anumite substanțe sau principii din țesuturile plantelor, aşa cum
fac alte științe care valorifică vegetalele, ca farmaceutica sau aromoterapia. Din
acest motiv, se poate spune, că fitoterapia a rămas cea mai curată și mai naturală
dintre științe.
În istoria recentă, prima şcoală de naturopatie şi-a deschis porţile în America,
la New York „The American School of Naturopathie”. În 1931, Congresul
American definea această disciplină medicală „The Healing Art” (arta de-a
vindeca), înţelegând prin aceasta medicina protectoare, preventivă şi curativă.
Australia a fost printre primele ţări care au oficializat medicina complementară,
pe care a recunoscut-o ca ramură paralelă a medicinei alopate. Şi Germania are o
veche tradiţie. În 1939 practicienii de sănătate publică alopată coexistau în
paralel cu naturopaţii, în cadru legal. Această ţară se pregăteşte să introducă în
curând în toate Universităţile de Medicină o catedră de medicină
complementară. În Anglia, medicina naturală este practic liberă şi se bazează în
special pe o „Cartă” ce datează din timpul lui Henric al VIII lea (1509-1547) şi
care este în vigoare şi astăzi, referitoare la vindecarea bolilor cu ajutorul
plantelor.
Fitoterapia este folosită cu succes in cazul afecţiunilor acute sau cronice ale
ficatului. Hepatita virala acuta (A, B, C) este o afecţiune infecţioasă generală.
Hepatita virală A se caracterizează prin mecanismul fecalo-oral de infectare.
Hepatita B se dezvoltă dupa transfuziile de sînge şi alte preparate. Hepatita
virală poate fi insoţită de icter, iar în forma în care icterul nu apare este insoţită

4
de uşoare simptome subclinice. Formele grave ale afecţiunii pot conduce la
dezvoltarea stării de precomă sau chiar comă.In perioada de reconvalescenţă
apare de foarte multe ori sindromul posthepatic însoţit de manifestări asteno-
vegetative şi de dispepsie. În asemenea cazuri este foarte indicată fitoterapia. La
unii bolnavi, afecţiunea se prelungeşte şi se transformă în hepatită cronică.

Hepatita cronică este un proces inflamator în ficat care se intinde, fără a se

observa vreo imbunataţire, nu mai puţin de şase luni. Printre factorii etiologici ai
afecţiunii, pe lîngă infectia virala, au un rol deosebit alcoolul, preparatele
medicamentoase, preparatele de natură toxică. După semnele clinico-morfologice
se disting hepatită cronică activă (agresivă), hepatită cronică persistentă si
reactivă. La bolnavii cu hepatită cronică activă se observă manifestari de durere
diverse, dispepsie si fenomene asteno-vegetative caracteristice pentru patologia
ficatului. Adesea apar schimbari ale funcţiilor altor organe (artralgie, mialgie,
pulmonita), semne ale colestazei interhepatice (mincarimi ale pielii, icter). Dupa
indicatorii analizelor de laborator se vorbeşte despre schimbări ale funcţiei
ficatului.

Ficatul este un organ complex, care realizează o multitudine de funcţii

metabolice. Acesta intervine în producerea proteinelor din sânge, reglarea
glicemiei prin consumarea glucozei sau producerea ei (glicogen), are rol
termoreglator, depozitează fierul, produce lichid biliar, reglează schimbul de
grăsimi şi asigură detoxifierea organismului prin intermediul sistemelor
enzimatice, producerea factorilor de coagulare, metabolismul hormonilor.
Patologia ficatului este complexă şi aceasta se referă la boli precum:
insuficienţa hepatică, ciroză hepatică, sindromul icteric, diskinezia biliară,
calculii biliari.Deşi este un organ cu capacitate de refacere completă, stadiul
târziu în care este descoperită afectarea lui şi în care se începe tratamentul,
anulează, de multe ori, această calitate a ficatului.In această lucrare voi prezenta
in primul rand structura ficatului, rolul lui in organism,afecţiunile hepatice si
5
tratarea lor. Se vor regăsi 3 mari capitole ca: Fiziologia Ficatului, Fiziopatologia
Ficatului şi Medicaţia afecţiunilor hepatice.
Vreau ca această lucrare să sintetizeze cât mai mult ce reprezintă ficatul pentru
organismal nostru, cum să-l protejam şi cum se tratează afecţiunile hepatice şi
biliare. Limitele lucrării sunt multiple: limbajul conceptual poate fi uneori sărac
iar argumentele pot aparea tratate într-un mod succint.

6
 CAPITOLUL 1
NOTIUNI GENERALE DESPRE ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA FICATULUI

( Imagine a ficatului în plan frontal )

7
1.1 Anatomia ficatului
Este situat în cavitatea abdominală, în partea superioară dreapta, imediat sub
diafragm, iar lobul sau stâng se întinde până în epigastru. Locul ocupat de ficat
se numeşte loja hepatică.
Configuraţia externă:
Are forma unui semiovoid, aşezat transversal în abdomen, cu lungimea de
aproximativ 28 cm, diametrul antero-posterior de 18 cm, înălţimea de 8 cm şi
greutatea de aproximativ 1400 g. Are culoare roşie-cărămizie, datorită cantităţii
mari de sânge pe care o conţine.Ficatul prezintă trei feţe :
a) Faţa superioară (diafragmatica) care este convexă în sus şi vine în raport
cu
diafragmul şi cu peretele anterior al abdomenului, de aceea i se mai spune
anterosuperioară. Pe ea se observă lobul drept şi lobul stâng, delimitaţi de
ligamentul falciform. Lobul drept prezintă impresiunea arcului costal, iar cel
stâng întipăritura cardiacă.
b) Faţa inferioară (viscerala) este concavă şi vine în raport cu stomacul,
duodenul, colonul, mezocolonul transvers, rinichiul drept şi glanda suprarenala
dreaptă. Pe aceasta fata se afla 3 santuri:
 şanţul antero-posterior (sagital) drept. Adăposteşte în porţiunea
anterioară vezicula biliară, iar în cea posterioară vena cavă inferioară.
 şanţul antero-posterior (sagital) stâng. Adăposteşte în porţiunea
anterioarăligamentul rotund, iar în cea posterioară ligamentul Arantius.

8
 (Imagine a ficatului în plan frontal)
Segmentul 1 corespunde lobului caudat, segmentul 2 si 3 corespund lobului
anatomic stang , care formeaza sectorul lateral stang. Segmentul 4 din partea
antero-inferioara si corespunde lobului patrat, formeaza sectorul paramedian
stang. Segmentele 5 si 8 numit sectorul drept anterior, formeaza sectorul
paramedian drept, iar segmentele 6 si 7 ce formeaza sectorul lateral drept, este
numit si drept posterior.
1.2 Structura ficatului

Ficatul este o glandă anexă a tubului digestiv cu o structură foarte complexă.

Unitatea morfologică a ficatului este lobulul hepatic. Acesta are formă de
piramidă şi o lungime de câţiva milimetri. Ficatul conţine până la 100.000 de
lobuli. Fiecare lobul hepatic este format din hepatocite(celulele ficatului),
capilare sinusoide şicanale biliareîn care se varsa bila.

9
 Circulaţia hepatică este dublă, funcţională şi nutritivă, dar ramurile arterei
hepatice şi cele ale venei porte se vor uni în interiorul ficatului formând
capilarele sinusoide. Din capilarele sinusoide, sângele se va aduna în venele
hepatice. care se vor vărsa în vena cavă inferioară. În fiecare minut prin vena
portă trece aproximativ 1 litru de sânge, iar prin arterele hepatice aproximativ
350 de ml de sânge. Această cantitate de sânge va ajunge în capilarele sinusoide,
adică 25 % din volumul de sânge pe care îl pompează inima în repaus.Vasele de
sânge din ficat nu au inervaţie vasodilatatoare, ci doar vasoconstrictoare –
sângele la nivelul ficatului va fi deblocat şi trimis în circulaţie cu ajutorul
vasoconstricţiei. În unele stări de şoc se poate reduce debitul de sânge din ficat
ajungându-se până la necroză hepatică.Unitatea functionala si fundamentala a
ficatului este lobul hepatic care are o forma cilindrica, cu lungimea de cativa
mm si 0,8-2 mm in diamentru. Ficatul uman contine 50000-100000 de lobuli.
Lobul hepatic, este construit in jurul unei vene centrale ce se numeste vena
centrolubulara, care la randul ei se goleste in venele suprahepatice., care si ele la
randul lor, se varsa in vena cavă inferioară.

Ficatul, sintetizează anumite proteine, serveşte ca rezervor pentru vitamine si

fier, degradează anumiţi hormoni, inactivează si excretă medicamente si toxine,
inclusiv metalele grele pe care le depozitează si apoi le elimină in vezica biliară.
Ficatul regleaza metabolismul glucidic, lipidic si proteic. De asemenea este un
mare rezervor de glicogen, atunci când nivelul glucozei in sange este ridicat, se
depozitează in ficat, iar când nivelul glicogenului scade in sânge, se elimină din
ficat in sânge sub formă de glucoză.
Ficatul este de asemenea locul principal unde se efectueaza gluconeogeneza –
conversia aminoacizilor si lipidelor in glucoză. Lipotocitele sintetizează
lipoproteinele foarte dense (VLDL), care sunt convertite ulterior in alte tipuri de
lipoproteine serice. Aceste lipoproteine sunt principala sursă de colesterol si
trigliceride pentru celelalte ţesuturi din organism.Hepatocitele joacă un rol

10
important in reglarea nivelului colesterolului seric, b-oxidarea acizilor graşi
reprezentând principala sursă de energie pentru organism.
Ficatul participă la metabolismul proteinelor, care sunt catalizate, iar
aminoacizii sunt supuşi unui proces de dezaminare din care rezultă amoniac.
Amoniacul nu este metabolizat de ţesuturi si devine toxic atunci când
concentraţia lui creşte. Ficatul sintetizează anumite proteine, printre care si
lipoproteinele plasmatice, albuminele, globulinele, in afara de d-globuline,
fibrinogen. Stochează multe din vitamine printre care A, B12 si D, care reglează
conţinutul lor in intreg organismul.Ficatul este foarte important pentru
degradarea si excreţia hormonilor.
Ficatul transformă si excretă o cantitate mare de medicamente si toxine.
Acestea sunt convertite prin reacţii care au loc in hepatocite. Cu toate astea,
anumite medicamente si toxine sunt activate in hepatocite si transformate in
produşi toxici.Produsele ficatului sunt eliminate in vezica biliara, pe unde se
elimină aproximativ 800-1000 ml/zi de suc biliar care se revarsă apoi in duoden.
Celula hepatică
Celula este unitatea elementară structurală, funcţională şi genetică
(informaţionala) a tuturor organismelor vii. Ea are integralitate (elementele
constitutive formează un tot unitar), metabolism propriu, capacitate de
autoreglare (schimb de informaţie cu mediul), de autoconservare şi de
autoreproducere. Celulele pot exista si funcţiona singure (autonome,
independente) sau se pot asocia constituind grupări sau agregate cu niveluri
crescânde de interdependenţa: cenobii, colonii si ţesuturi.
Forma celulelor este corelata cu funcţia îndeplinită si cu poziţia în ţesut, adică
depinde de presiunea celulelor din jur. Iniţial este sferică apoi poate deveni
cilindrică, prismatică, fusiformă, stelată, sau ramâne sferică (adipocit,
ovul,condrocit etc.). Dimensiunea celulelor în medie este cuprinsă între 20 si 30

11
 Structura celulei
Celula are 3 componente de bază: membrană plasmatică (plasmalema),
citoplasma si nucleul.
Membrana plasmatică este foiţa fină situată la periferia celulei. Asigură
forma celulei, o protejează şi separă structurile interne de mediul extracelular,
asigurând astfel individualitatea celulei. Controlează schimburile de substanţe şi
particule dintre celula si mediul extern, având proprietatea de permeabilitate
selectiva (adică permite patrunderea în celula doar a substanţelor utile, nu şi a
celor nocive şi nefolositoare). Este polarizată electric - pozitiv pe faţa externă si
negativ pe fata internă. Poate prezenta deformări permanente (cili, microvili) sau
temporare (pseudopode). Din punct de vedere chimic este constituită din (fosfo)
lipide si proteine.
Citoplasma
Este masa celulară fundamentală situată între nucleu si membrană; în funcţie
de gradul de organizare se disting 2 componente:
a) Citoplasma fundamentala = hialoplasma = citosol - reprezentata de o
soluţie fluidă sau gelatinoasa în care se găsesc în suspensie celelalte
structuri citoplasmatice; în hialoplasma exista o reţea de filamente
proteice = citoschelet care asigură forma celulei si mişcarea ordonata a
celorlalte componente celulare.
b) Citoplasma structurală - reprezentată de organite (=organele) celulare -
structuri diferenţiate ale citoplasmei care îndeplinesc diverse funcţii în
cadrul celulei.
Organitele sunt de două categorii: comune tuturor celulelor şi specifice
(prezente în anumite celule în care au funcţii speciale).

12
 Nucleul
Situat în general central; poate lipsi la hematiile adulte sau sunt 2 la hepatocite
sau numeroşi la fibrele musculare striate scheletice. Structura - are 3
componente: înveliş nuclear dublu (membrană internă si membrană externă;
prezintă pori pentru schimbul de substanţe si particule cu citoplasmă; membrana
externă prezintă ribozomi pe suprafaţă); nucleoplasma (reprezentată de
cromatinafilamente nucleo-proteice din care se vor organiza cromozomii la
începutul diviziunii celulare); 1-2 nucleoli (structuri mai dense din nucleoplasma
nedelimitate de membrană).
Roluri:
 stocarea şi protejarea materialului genetic
 transmiterea materialului genetic în cursul diviziunii celulare
 controlul si coordonarea activitaţii celulare

Celulele organismelor prezintă o membrană de plasmă, în care se află

citoplasmă cu aspect gelatinos si aproximativ 12 tipuri de organite. Fiecare
13
celulă hepatică are un diametru de aproximativ de 0,01-0,002 milimetri. Ea
conţine majoritatea tipurilor de organite şi e responsabilă cu o serie de reacţii
chimice legate de hrana digerată si toxine, raspunzatoare de toate procesele
fundamentale ale organismului.

Imagine celula hepatică la microscop

Dimensiunea şi forma fiecărei celule depind de rolul pe care acea celula îl are
în funcţionarea organismului. Hematiile, sau eritrocitele sunt mai neobişnuite
decât restul celulelor. Eritrocitele au forma unui disc biconcav şi au o grosime de
numai doi microni, numărându-se printre cele mai mici celule din organsm. Ele
conţin organite specifice şi au rolul de a transporta oxigenul în sânge.
In corpul omenesc există o mare varietate de celule. Hematiile trăiesc in
medie de patru luni, după care îmbătrânesc şi îşi schimbă forma; apoi sunt
distruse şi reciclate în splină şi ficat. Există atat de multe hematii in organism,
încat în fiecare secundă corpul trebuie să mai producă aproximativ două
milioane, pentru a le înlocui pe cele ce mor în mod natural pentru noi.
1.3 FIZIOLOGIA fICATULUI

14
Funcţia ficatului
Fiind puternic vascularizat, ficatul filtrează in fiecare minut 1,5 litri de sânge,
ceea ce înseamna că, într-o singură zi, el curăţă şi retrimite în corp aproximativ
2.400 de litri de sânge. Acesta este principalul rol al ficatului: acela de filtru şi de
purificator al organismului.
Atunci când săngele trece prin ficat, celulele hepatice preiau globulele roşii
deteriorate, le distrug şi le transforma în bilirubină, substanţă de culoare
galbenmaronie care, atunci cand se acumulează excesiv in corp, duce la apariţia
icterului. Nu doar ceea ce mâncăm, ci şi ce respiram sau intră în organism prin
piele ajunge, la un moment dat, la nivelul ficatului, pentru ca aici sa fie
inactivate substantele nocive şi sa fie metabolizate cele folositoare organismului.
Prin urmare, un alt rol esenţial al ficatului este acela de detoxifiere. Spre
deosebire de intestine, rinichi, piele şi de plămâni, celelalte organe cu rol de
eliminare a toxinelor, ficatul are un rol in plus: acela de a neutraliza substanţele
toxice şi cancerigene, cum sunt cele ce rezultă prin inhalarea aerului poluat, prin
consumul de alimente care conţin toxine, metale grele sau E-uri şi prin aplicarea
pe piele a unor produse cosmetice bogate in chimicale. Din ficat, deşeurile ajung
în bila şi de acolo în intestine, pentru a fi eliminate, iar substanţele nutritive sunt
descompuse şi distribuite în sânge, pentru a ajunge acolo unde este nevoie de
ele.
Ficatul distribuie substanţele nutritive
Dupa procesul de digestie, la care iau parte o serie de enzime, un numar mare
dintre ele provenind din ficat, intestinele absorb substanţele nutritive din hrana şi
le trimit la nivel hepatic pentru a fi descompuse si procesate. Astfel, ficatul
asigură metabolismul carbohidraţilor, proteinelor şi grasimilor, dar şi al
mineralelor şi vitaminelor.
Aşadar, celulele hepatice transformă carbohidraţii în glucoză, pentru a fi
eliberată imediat în cazul in care organismul are nevoie urgenţă de energie, iar

15
glucoza in glicogen,sub formă de energie care se stochează la nivelul ficatului si
care va putea fi eliberată atunci când corpul are nevoie de ea. Astfel în momentul
în care nivelul zahărului din sânge (glicemia) scade, glicogenul este
retransformat în glucoză. Se ştie că, nivelul de glucoză existent în sânge nu
ajunge decât pentru 10 minute de mişcare, apoi organismul apeleaza la rezervele
din ficat.
Aminoacizii din proteine sunt trimisi din tractul gastrointestinal în ficat pentru că
acesta să poată produce, la rândul lui, alte proteine, cum sunt cele necesare
coagularii sângelui şi hormonii. În urma metabolismului proteinelor rezulta uree
(produs toxic dacă atinge niveluri prea mari), care este trimisă apoi către rinichi,
pentru excreţie.
Tot la nivelul ficatului are loc transformarea acizilor graşi rezultaţi din digestie
în molecule lipidice mai complexe care sunt, mai apoi, stocate în adipocite
(celule grase). De fapt, cel mai important rol in emulsionarea grasimilor
provenite din intestin şi in absorbtia materiei grase îl are bila. Celulele hepatice
au rolul de a transforma o parte din acizii graşi în corpi cetonici. Aceştia, la
randul lor, trec in circulaţia sanguina şi ţin locul glucozei ca sursa de energie
pentru rinichi şi pentru inima.
Ficatul produce colesterol
Nivelul colesterolului din sânge are legatură de asemenea cu buna funcţionare
a ficatului. De fapt, 80% din colesterolul sanguin provine din ficat şi doar 20%
din hrană. La nivelul celulelor hepatice are loc şi sinteza colesterolului, care este
esenţial pentru formarea hormonilor şi care intra în structura tuturor
membranelor celulare.
Ficatul stocheaza vitamine si minerale
Multe vitamine şi minerale sunt stocate în ficat, cu ajutorul bilei, pentru a fi
eliberate în corp atunci când nivelul lor sanguin scade. Printre acestea se numară
vitamina A, o parte din vitaminele din grupul B, dintre care cea mai importanţă

16
este B12, vitaminele D, E si K, fierul, zincul, manganul, cuprul etc. Vitamina A
sintetizată de ficat se combină cu o proteină, numită opsina, şi formează
rhodopsina la nivelul celulelor retinei. Atunci când nu se sintetizează suficientă
vitamina A, carenţa de rhodopsina duce la imbolnavirea retinei, mai exact la
scăderea acuitaţii vizuale.
Ficatul inactivează elementele nocive
Tot la nivelul ficatului sunt metabolizate medicamentele, drogurile si alcoolul,
transformând agenţii nocivi din acestea în produşi inactivi, inofensivi pentru
organism, atât timp cât celulele hepatice funcţionează la capacitate maximă. De
altfel, specialiştii spun că, „dacă ficatul nu funcţionează corespunzator, există un
risc crescut ca, în cazul administrării unui tratament pentru o anumită afecţiune,
să se producă supradozajul. Cauza este incapacitatea ficatului de a metaboliza în
mod corect substanţele din medicamente”.
Ficatul inactivează si elimină excesul de hormoni
Printre funcţiile ficatului se gaseşte şi inactivarea şi eliminarea excesului unor
hormoni, cum sunt estrogenul şi hormonii androgeni, adică testosteron. Cum
aceşti hormoni stimulează cresterea şi diviziunea celulara, un nivel prea mare in
organism, cauzat de incapacitatea ficatului de a-i metaboliza corect, duce la
acumularea lor în ţesuturi. Rezultatele sunt apariţia unor formaţiuni anormale la
nivelul organelor genitale, cum sunt fibroamele uterine, chisturile ovariene,
endometrioza, chisturile şi tumorile mamare şi tumorile prostatei. Excesul de
hormoni estrogeni în corp este şi una dintre cele mai cunoscute cauze ale
sindromului premenstrual (dureri abdominale, etc.). O parte din microbii aduşi
de sânge la nivelul ficatului sunt distruşi şi eliminaţi prin intermediul bilei.
Celulele hepatice au şi rolul de a controla nivelul de bacterii gastrointestinale.
Ficatul ajută la coagularea sângelui
Compoziţia sanguină depinde de ficat, pentru că la acest nivel are rol
producerea unor importanţi factori de coagulare De altfel, atunci când ficatul

17
suferă, veţi observa ca vă învineţiţi mai uşor, că sângerările durează mai mult,
chiar şi sângerările gingivale pot aparea mai frecvent din cauza unei afecţiuni
hepatice. O altă categorie de elemente produse de ficat sunt albuminele, proteine
sangvine care se gasesc în cantitatea cea mai mare în plasmă sangvină. Rolurile
lor sunt de a ajuta la coagularea sângelui, de a alimenta ţesuturile şi de a
transporta hormonii, vitaminele şi medicamentele în organism.
Ficatul are un rol important în imunitate
Şi o parte din celulele imunitare işi au originea tot in ficat, unul dintre
organele cu cel mai mare numar de globule albe din corp. În mod normal, în
ficat se găsesc peste 1.000 de celule cu rol în sistemul imunitar, iar pentru că tot
săngele din corp trece de mai multe ori pe zi prin acest organ, el reprezintă prima
linie de aparare a organismului în fata agenţilor patogeni.
Ficatul sintetizează hormoni
Ficatul este „uzina” unde se produce 80-85% din totalul hormonului tiroidian cu
rol in reglarea metabolismului. De asemenea, tot aici se sintetizează şi
somatomedina, hormon de creştere asemanator insulinei secretat sub influenţa
somathormonului. Tot în ficat, începe şi formarea angiotensinei, hormon cu
acţiune vasoconstrictoare. Un alt hormon esenţial sintetizat la acest nivel este
trombopoietina, care stimulează producţia de trombocite, elemente sanguine ce
au rol în coagulare. Hepcidina, un hormon descoperit recent, este fabricat tot la
nivelul ficatului. Rolul acesteia este de a menţine constant nivelul fierului în
organism şi este implicata în majoritatea bolilor caracterizate prin
supraîncarcarea cu fier. Potrivit unor studii recente, o parte din celulele hepatice,
numite hepatocite, au capacitatea de a se transforma în celule ce produc insulină,
în condiţiile în care pancreasul nu mai poate îndeplini corect această funcţie.
Formarea bilei
Bila este un produs de secreţie şi excreţie hepatică, care se acumulează în
afară perioadelor de digestie in vezicula biliară, unde se concentrează şi de unde

18
 (Imagine secreţia biliară)
se elimină intermitent prin coledoc în a doua porţiune a duodenului. La om, bila
este secretată continuu de catre polul biliar al celulei hepatice. Cantitatea de bila
secretată la om în 24 de ore este de 700-l 200 ml; fiind influenţata de
alimentaţie, ea ramane sensibil constantă la un regim alimentar determinat.
Elaborarea bilei are loc printr-o serie de procese succesive, ce cuprind
captarea de către hepatocit a substanţelor ce intră în compoziţia bilei, transportul
prin celula hepatică al acestor substanţe şi excreţia lor prin polul biliar al
hepatocitului în canaliculii biliari. Mecanismele de secretie a bilei (colereza)
sunt complexe. Ele par să se realizeze iniţial prin filtrare, proporţională cu
debitul sanguin hepatic(glucoza, apa, saruri, K+, Cl-), urmată de secreţie activă
cu consum de energie si sediu predominant hepatocitar (acizi biliari, saruri
biliare) şi secreţiereabsorbţie (apa, Na+, Cl-) în ductele şi canalele interlobulare.

In vezicula biliară are loc o puternică resorbţie a apei, astfel că bila hepatică se
concentrează de 8-10 ori. Constituenţii principali ai bilei sunt apa, săruri biliare,
pigmenţi biliari, colesterol, lecitina, acizi graşi, mucina şi substanţe anorganice:
cloruri de Na, K, Ca, bicarbonaţi şi fosfaţi. Bila nu este un suc digestiv
19
propriuzis şi nu conţine enzime, cu excepţia fosfatazei alcaline, ce se excreta
prin bilă.
Compoziţia bilei
Acizii biliari sunt sintetizaţi în ficat plecând de la colesterol, se formeaza
acidul glicocolic şi taurocolic; cea mai mare parte, însă, 90% din aceste
substanţe ajung în ficat prin absorbţia lor din lumenul intestinal. La nivelul
intestinului pot fi deconjugaţi si dehidroxilaţi de bacterii pentru a forma acizii
biliari secundari (acidul dezoxycolic, litocolic si urodezoxycolic). Aceştia sunt in
parte reabsorbiţi prin mucoasa ileala şi colică. Reabsorbţia realizează ciclul
entero-hepatic prin care aceste substanţe sunt din nou captate de ficat şi
reexcretate in bilă. Acizii biliari joaca un rol primordial în absorbţia intestinală a
vitaminelor liposolubile, dar şi a lipidelor prin emulsionarea lor, favorizandu-se
astfel acţiunea lipazei pancreatice.
Sarurile biliare sunt glicocolatul şi taurocolatul de Na si K. Sinteza lor se
efectuează in ficat, plecând de la acizii: colic, dezoxicolic, litocolic si
chenodezoxioolic, proveniţi atat din colesterolul exogen (alimentar), cât şi din
cel endogen (rezultat din celulele hepatice). Acizii amintiţi, îndeosebi acidul
colic, se combină cu doi acizi aminaţi, glicocolul sau taurina, formandu-se acizii
glicocolic sau taurocolic.Sărurile biliare rezultă din combinarea acizilor biliari
cu Na+ sau K+.
Sărurile biliare au o acţiune de tip detergent, scăzând tensiunea superficială a
particulelor mari de grăsime şi favorizând fracţionarea în particule fine, în
vederea emulsionarii lor. Sarurile biliare intervin, de asemenea, În activarea
lipazelor, în transportul acizilor graşi (rezultaţi prin lipoliză) din lumenul
intestinal până în imediata apropiere a peretelui intestinal, cu ajutorul miceliilor,
precum şi in absorbţia acizilor graşi şi monogliceridelor din tractul intestinal,
favorizând-o prin schimbarea sarcinii electrice a acestora. Cea mai mare parte
(9/10) din sărurile biliare sunt resorbite prin mucoasa intestinala impreuna cu

20
grasimile, însa după trecerea prin mucoasa se separa de grăsimi şi ajung în
sânge. Ajunse în ficat pe cale sanguină, sunt reabsorbite de polul sanguin al
celulei hepatice şi secretate la polul biliar, realizând circuitul hepato-entero-
hepatic al sărurilor biliare.
Circuitul hepoato–entero–hepatic al sărurilor biliare
Pigmenţii biliari sunt reprezentaţi de bilirubina şi biliverdina. Bilirubina
provine din distrugerea globulelor roşii prin procesul de hemoliză, care are loc în
ţesutul reticulo-endotelial. Ficatul nu este singurul ţesut unde se petrece aceasta
transformare. Excreţia se face însă numai de către celula hepatică. Conversia
hemoglobinei in bilirubina are loc in trei etape:
a) desfacerea inelului tetrapirolic al hemoglobinei, cu formare de coleglobină
de culoare verde la nivelul sistemului reticulo-endotelial (SRE);
b) pierderea fierului de către coleglobină, cu formarea biliverdin-globinei;
c) prin detaşarea globinei din complexul biliverdin-globina se pune în
libertate biliverdina, albastra-verzuie, care este redusa in bilirubina de
culoare galben-roşie. Bilirubina astfel formata este transportată de sânge
spre ficat sub forma legată de albumine. Celula hepatică o detaşează de
proteine şi o conjugă cu acidul glucuronic, dănd naştere la bilirubina
hepatică. Procesul are loc în prezenţa glucuronil transferazei.

Formarea şi eliminarea pigmenţilor biliari

Bilirubina eliminată în căile biliare se află în proporţie de 76- 80% sub forma
glucuronoconjugata. Varsată în intestin, bilirubina este supusă acîiunii enzimelor
reducatoare bacteriene. Ea este astfel hidrogenată în etape succesive şi dă naştere
şi apoi urobilinogenului, care mezobilirubinei poate trece în stercobilinogen.
Acesta, la rândul lui oxidat, se transformă în stercobilină, ce se elimină prin
materiile fecale dând în parte coloraţia acestora. Urobilinpgenul format în
21
intestin se resoarbe parţial prin mucoasa intestinală şi, ajuns la ficat, participă la
formarea bilirubinei.
O altă parte de urobilinogen este distrusa la nivelul ficatului. O cantitate mică
din derivaţii de reducere ai bilirubinei resorbiţi în sânge prin peretele intestinal
scapă ciclului entero-hepatic şi sunt excretaţi de rinichi (de exemplu,
urobilinogenul) în proporţie de 0,6 mg/24 de ore, sub formă de urobilină
(urobilinogen oxidat). Această cantitate creşte atunci când scade capacitatea
ficatului de a distruge urobilinogenul, de aceea exagerarea urobilinuriei este
semn de insuficienţa hepatică. Dacă scurgerea bilei ţn intestin este împiedicată
datorită unui obstacol (cel mai adesea, prezenţa de calculi în căile biliare sau
compresiuni tumorale de vecinatate), bila secretată este redirijată spre polul
sanguin al hepatocitului în circulaţia sistemică şi apare icterul (coloraîia galbenă
a pielii şi mucoaselor datorită pigmenţilor biliari), însoţit de decolorarea
materiilor fecale.
Atunci cand are loc o distrugere masivă a hematiilor, ficatul nu va putea
excreta întreaga cantitate de bilirubina, ceea ce va duce, de asemenea, la
creşterea concentraţiei ei în sânge. Din cantitatea mare de bilirubină excretată de
ficat prin căile biliare, se formează cantitaţi excesive de stercobilinogen, ducând
la hiperpigmentarea materiilor fecale.
Trebuie reţinut ca pigmenţii biliari sunt fără acţiune fiziologică. Organismul se
debarasează de aceştia, ca de orice produs de deşeu, excepţie facând doar fierul,
care este recuperat de organism pentru a fi utilizat la sinteza hemoglobinei,
proces ce se desfaşoara continuu de la naştere şi până la moarte. Bilirubinemia
fiziologică este în jur de 5 mg la litru de plasmă.
Colesterolul din bilă se află în cea mai mare parte sub formă liberă,
neesterificată. El provine atât din colesterolul alimentar (exogen), cât şi prin
sinteza hepatică (endogen). Din cantitatea totala de colesterol eliminată prin
secreţia biliară, aproximativ 60% reprezintă colesterol ca atare, restul de 40%

22
aflându-se în compoziţia sărurilor biliare. Ajuns în intestin, colesterolul este
parţial recuperat în cadrul unui circuit entero-hepatic, în timp ce altă cantitate se
elimină prin materiile fecale metabolizat în coprostanol. Dacă raportul dintre
colesterol şi sărurile biliare creşte faţa dealorile normale, atunci colesterolul
poate precipita săruri biliare şi favoriza formarea calculilor biliari. În bilă se mai
găsesc fosfolipide (în special lecitina), acizi graşi, mucină, substanţe minerale.
Bila se secretă continuu la om, deversarea în duoden făcându-se intermitent.Bila
îndeplineşte urmatoarele roluri:
a) intervine indirect în digestia şi absorbţia grăsimilor prin emulsionarea lor,
activarea lipazelor pancreatice, marindu-le de 3-4 ori puterea lipolitică, si
favorizarea absorbţiei acizilor graşi şi a monogliceridelor solubilizate.
b) Favorizând absorbţia grăsimilor, bila asigură şi absorbţia vitaminelor
liposolubile (A, D, E, K), a colesterolului şi a unor metale ca fierul.
c) Bila are şi o acţiune antiputridă asupra florei şi putrefacţiei din colon.
d) De asemenea, ea impiedică coagularea mucusului intestinal, inhibând o
mucinază şi favorizând peristaltismul.
e) Prezintă un rol şi în neutralizarea în intestin a sucului gastric acid.

CAPITOLUL 2

FIZIOPATOLIGIA FICATULUI
Ficatul se manifestă d.p.d.v. funcțional prin

-funcția de secreție biliară

-component tensioactiv implicat în digestia și absorția lipidelor șinutrienților

liposolubili

23
-cu rol antiputrid

- stimulator al peristaltimsului intestinal

-funcția metabolică a glucidelor, lipidelor, proteinelor, hidrominral, vitaminelor

-funcția antitoxică

Atât datorită topografiei sale cât și a amplelor sale relații circulatorii și

metabolice, ficatul este expus unor agenți patogeni, foarte diverși și numeroși și
este constant implicat în bolilegenerale, indiferent de natura lor, fiindresponsabil
și de afectarea altor sisteme și organe, atunci când este în suferință

2.1 Hepatitele acute

Hepatitele acute virale sunt infecţii sistemice care afecteaza integral sau
predominant ficatul, leziunea fiind o inflamaţie acută.
Ca şi agenţii virali, identificaţi până în prezent sunt:
 Virusul hepatitei A
 Virusul hepatitei B
 Virusul delta asociat hepatitei B
 Virusul hepatitei C
 Virusul hepatitei E
 Virusul hepatitei non-A, non-B, non-C, asemănator virusului C Virusul
hepatitei G
Majoritatea cazurilor de hepatită acută virală sunt date de aceşti agenţi virali.
Mai există şi boala cu transmitere sanguină ce poate determina infecţii subclinice
persistente, boli hepatice cronice şi chiar carcinom hepatocelular. Hepatitele
virale acute (HAV) sunt boli strict umane şi foarte contagioase produse de
virusurile hepatice, având ca trăsătură comună şi definitorie afectarea pricipală a
ficatului în contextul unei îmbolnăviri a întregului organism: se maniferstă prin
semne de suferinţă hepatică, cu evoluţie de obicei autolimitantă, cu vindecare

24
spontană şi imunitate durabilă, dar şi cu posibilităţi-variabile după etiologie de
evoluţie persistentă şi/sau progresivă către forme cronice.
Virusul hepatic A
Prima hepatită ce a căpătat identitate clinică şi epidemiologică prin
transmiterea digestivă a primit numele de hepatita A. Sursa de virus este strict
umană, reprezentată de bolnavii acuţi cu formă clinic manifestă sau cu infecţii
inaparente (acestea sunt mult mai numeroase, în special la copii, în jurul unui caz
manifest putând exista 20-30 de cazuri de infecţie inaparentă). Transmiterea este
fecal-orală. Rezistenţa în mediu a virusului perimte supraveţuirea lui în apă,
alimente şi pe mâinile murdare; rezistă la colrinarea uzuală a apei potabile sau a
apei de piscină (pentru a fi distrus sunt necesare concentraţii de clor de 10 ori mai
mari). Incubaţia este variabilă, între 21-45 de zile. În perioada terminală ultimele
10-14 zile, îşi face apariţia in fecale.
Debutul clinic
a) modelul pseudogripal: cu febră moderată şi rapid reversibilă (în 2-4 zile)
însoţită de cefalee, curbătură şi disconfort global. În proporţii variabile se
asociază şi cu alte semne de boală: astenie progresivă, inpetenţă, greţuri,
vome.

b) modelul dispeptic: cu inapetenţă, greaţă şi senzaţie de disconfort înalt

epigastric descris ca un „prea plin”, alteori chiar ca o durere surdă,
exacerbată în poziţia şezândă, în mers si alergare.

c) modelul nervos: doar cu astenie, eventual şi cu semne discrete de suferinţă

cerebrală (insomnie nocturnă asociată somnolenţei diurne, iritabilitae,
lentoare-n gândire şi exprimare, dificultăţii în concentarea atenţiei,
dezorientare, agitaţie psihomotorie, tremurături fine ale extermităţiilor,
etc) şi către o comă reală chiar din debut.
d) modelul reumatoid: mai rar în hepatita A şi mai frecvent în hepatita B-
constă în apariţia unor letargii persistente, mai ales nocturne, la
25
 articulaţiile mici ale mâinii şi picioarelor, dar şi cele mai mari, la
genunchi. Convaleşcenţa înregistrează iniţial o stare de aparentă sănătate,
întreaga simptomatologie fiind remisă.
Covalescenţa prezintă paradoxul unei stări clinice total recuperate, pe fondul
persistenţei unor leziuni celulare reziduale hepatice, încă cu potenţial evolutiv,
ceea ce comportă riscul unor „accidente” în această perioadă; suprapunerea unor
stresuri, operaţii, etc., ce poate împiedica vindecarea sau chiar poate induce o
recrudescenţă sau recădere (rară în hepatita A, frecventă în celelalte tipuri
etiologice).
Virusul hepatic B
Hepatita B, cea de-a doua hepatită ce a fost identificată pe date
epidemiologice, mai ales în urma accidentelor de inoculare semnalalte în armata
engleză şi americană din Africa (1941-1943) şi ulterior în Coreea. Sursa de
infecţie este reprezentată de bolnavii de toate categoriile de evoluţie ale infecţiei:
purtători aparent sănătoşi de, bolnavi cu o boală acută clinic, manifestă sau
infraclinică, bolnavi cu forme clinice evolutive (persistentă, activă) cu ciroză sau
adenocarcinom hepatic şi-n discuţie bolnavi cu forme nehepatice de infecţie, cu
manifestări de tip complexe imune. Contagiozitatea acestora durează indefinit,
virusul putând fi transmis prin sânge (toate fracţiunile cu excepţia albuminei
umane, prin instrumental înţepător-tăietor, medical şi nemedical, contaminat cu
sânge şi nesterilizat corect. Virusul este foarte rezistent la tratarea cu alcool şi
dezinfectante uzuale, fiind distrus doar la fierbere peste 60 de minute sau sub
presiune (autoclavare), prin tratare cu formol, cu clorhexidină şi cu
glutaraldehidă.
Infectivitatea pare să fie corelată în special cu doza infectată.
Virusul hepatic C
Virusul hepatitic C (HCV) este una dintre cele mai importante cauze de boli
hepatice cronice pe întreg mapamondul. HVC este răspunzător de aproximativ

26
20% din hepatitele acute, 60-70% din hepatitele cronice și aproape 30%
din ciroze sau fazele finale ale bolilor hepatice și din cancerele hepatice. O
caracteristică majoră a hepatitei acute C este tendința de a se transforma în boala
hepatică cronică. Cel putin 75% dintre bolnavii de hepatită acută C dezvoltă într-
un final infecția cronică.
HCV este un virus de dimensiuni mici (40-60 de nm), încapsulat, din familia
Flaviviridae. Datorită faptului că virusul suferă mutații rapid, modificările
capsulei (învelis exterior) proteice îl ajută să scape de "atacul" sistemului imun.
Există cel puțin 6 genotipuri majore și aproape 50 de subtipuri de HCV.
Diferitele genotipuri au distributțe geografică diferită. Există foarte puține
diferențe în severitatea bolii sau a evoluției la pacienții infectați cu genotipuri
diferite. Cu toate acestea, pacienții infectați cu genotipurile 2 și 3 răspund mai
frecvent la tratamentul cu alfa interferon.
Simptome- ca și hepatita B infecția hepatică cu virus C nu prezintă de obicei
simptome specifice. Foarte puțini pacienți manifestă simptome pseudo-ripale
asociate cu pierderea în greutate, oboseală, iritabilitate, greață, anorexieși icter în
faza activă a hepatitei C( aceata apare înntre 2-26 săptămâni de la infectare)

Tratamentul afecțiunii hepatice C are ca scop primar vindecarea adică

eradicarea completă a virusului șiimplicit creșterea calității vieții. Obiectuvul
secundar este de a opri evoluția către ciroza și cancerul hepatic, acolo unde
vindecarea nu este posibilă.
Pentru prevenire nu există vaccin împotriva virusului hepatic C.
De vreme ce acest virus hepatic este răspândit prin sânge, singura metodă de
a prevenii îmbolnăvirea este de a aplica unele măsuri riguroase de igienă
personală și de sănătate.
2.2 Ciroza Hepatica
Este o suferinţă cronică a ficatului cu evoluţie progresivă şi irversibilă
caracterizată histologic prin asocierea necrozei hepatocitare cu fibroză întinsă şi
27
regenerare nodulară , cu pierderea arhitecturii normale a ficatului şi alterarea
vascularizaţiei. Structura tridimensionala a lobulului hepatic este profund
alterată conducând la alterarea polaritaţii vasulare, limfatice şi biliare. Indiferent
de cauzele lor cirozele hepatice asociază diferite manifestari de insuficienţă
hepatocelulară cu sindromul de hipertensiune portală.

Cauzele cirozei hepatice sunt:

a) Hepatitele virale

b) Cirozele biliare: primitive şi secundare

c) Alte cauze infecţioase ca: bruceloza, echinococoza, schistosomiaza,

toxoplasmoza, citomegalovirus
d) Boli metabolice

e) Hepatitele autoimune

f) Medicamente ca: hidrazida, methotrexate, metyl-dopa, oxifenisatin,

perhexilenul

g) Alte boli ca: boli inflamatorii cronice, fibroză chistică, etc

h) Ciroză cardiaca ăCirozele criptogenetice

Ficatul poate fi marit ajungand de la 1,5 kg; greutatea normala; la 2,5 - 3 Kg.
În anumite forme evolutive sau în fazele avansate poate fi de 700-800 g.
Culoarea ficatului este variabilă cu etiologia. Aspectul este adesea pestriţ; ciroza
posthepatitică are culoare roşu brun, cea biliara verde închis cu roşu. Suprafaţa
este neregulata cu nodozitaţi. Consistenţa ficatului este dura şi marginea
inferioară ascuţită. Există ciroze micronodulare (prototip cea alcoolică), şi
macronodulare prototip cea postnecrotică cauzată de vrirusurile hepatitice.
Aspect microscopic. Se remarcă o hiperplazie de ţesut conjunctiv interlobular
şi intralobular care separă parenchimul în “insule” microscopice. Fibroza
invadează şi distorsionează profund spaţiul port şi uneori desenează adevarate
septuri. Se remarcă punţi fibroase porto-portale, centro-portale, şi centro-
28
centrale. Nodulii de regenerare sunt fragmente sau chiar lobuli hepatici cu
aspecte de regenerare. Infiltratul inflamator poate fi mai mult sau mai puţin
reprezentat si determină gradul de activitate al cirozei. In cirozele postvirale,
nodulii de regenerare sunt mai mari, variind de la 2-3 mm pana la dimensiuni de
centimetri.

Un tablou microscopic aparte apare în ciroza biliară primitivă. În faza de

inceput, stadiul I, termenul anatomopatologic este colangita distructivă
nesupurativă cronică. Se remarca un infiltrat inflamator dens cu PMN, limfocite
şi plasmocite, localizat iniţial în spaţiul port; se remarcă distrucţia ductelor mici
biliare, staza biliară şi proliferare fibroasă uşoară. În stadiul al II-lea apar
granuloame periductale si foliculi limfatici. Infiltratul inflamator se reduce,
ductele se reduc ca număr şi apar ducte biliare de neoformaţie.

În stadiul al III-lea apare scaderea drastică de ducte interlobulare. In stadiul al

IV-lea apare aspectul micro sau maronodular al cirozei. Ciroza are o perioadă
lungă asimptomatică, latentă. În acestă fază doar simptomele bolii cauzale pot fi
exprimate. In termeni medicali comuni in prima faza ciroza este compensată
pentru ca mai apoi sa apară elemente de decompensare care fac ca tabloul clinic
sa devină evident.

Practic simptomele în această fază pot fi absente sau de intensitate mică.

Fatigabilitatea, oboseala la eforturi mai mici, balonari, insomnii. Uneori la
examinarea fizică se pot remarca stelute vasculare, sau o hepatomegalie cu
marginea inferioară ascuţită dură. Cele mai multe din simptomele unei ciroze
sunt legate de hipertensiunea portală; pacientul acuza balonari, senzaţie precoce
de satietate, flatulenţă. Se poate remarca dezvoltarea circulaţiei colaterale pe
flancurile abdomenului sau în zona periombilicală. Prezenta hemoroizilor, a
varicelor esofagiene, splenomegalia însoţită de leuco-trombopenie, sindromul
ascitic şi encefalopatia posrtală sunt si ele manifestari de hipertensiune portala.

29
 a) Sindromul icteric. Este de obicei un icter mixt cu ambele componente ale
bilirubinei marite. Celula hepatică are o inabilitate atât în ce priveşte
captarea bilirubinei dar şi în conjugarea ei. In multe situaţii peste boala de
fond poate apare o colestază intrahepatică determinată cel mai adesea de
consumul de alcool sau urmare a activităţiii unui virus hepatitic.
Manifestările endocrine. Datorită în pricipal incapacităţii de metabolizare
a hormonilor estrogenici apar manifestări cutanate şi la nivelul fanerelor
datorate hiperestrogenismului: stelutele vascular
b) eritemul palmar, carminaţia buzelor, scăderea părului axilar şi pubian,
ginecomastia Denutriţia. Este o masură importantă a disfuncţiei
parenchimului hepatic. Factorii care contribuie la apariţia stării
hipoponderale şi a casexiei sunt: anorexia, malabsorbţia nutrientelor
cauzate de edemul intestinal şi scşderea debitului biliar, scăderea
capacităţii de depozitare a ficatului, scăderea capacităţii metabolice a
ficatului şi a ţesutului muscular, prezenţa dezechilibrelor hormonale
(insulina, glucagon, hormoni tiroidieni).
c) Testele de sinteză hepatică. Trei determinări au valoare clinică momentul
actual. Albumina serică este un indicator relativ fidel al funcţiei celulei
hepatice. Scăderea severă a albuminei serice sugereaza o disfuncţie
hepatocitara importantă. Albumina serică este dependentă şi de statusul
nutriţional, de calitatea absorbţiei proteice la nivel intestinal, de existenţa
sau nu a pierderilor renale.
Nivelul seric al colesterolului este un alt indicator important ce evaluează
funcţia de sinteză hepatică. Cea mai mare parte a colesterolului este endosgen şi
se produce în ficat. Deşi hipocolesterolemia poate apare în multe afecţiuni
(diarei cronice, malabsorbîii, alte boli comsumptive) descoperirea ei la un
bolnav cu boala hepatică cronică sugerează stadiul de ciroză. Există forme
etiologice de ciroză, cum ar fi cea etanolică, unde intensitatea tulburarilor

30
metabolice determinate de ingestia de alcool să diminueze specificitatea
determinării colesterolului seric. Factorii de coagulare, aşa cum s-a amintit,
exceptând factorul al VIII-lea, toţi ceilalţi se sintetizează în ficat in asa fel incat
reprezinta cu fidelitate disfunctia sintezei celulei hepatice. În cirozele cu evoluţie
obişnuită icterul are la baza creşterea nivelului seric al ambelor tipuri de
bilirubină; creşterea este modestă maximum la 7-8 mg%. Cresterile peste acest
nivel arata un factor supra adăugat, cum ar fi colestaza (între care cea mai
frecventă este cea produsa de ingestia recentă de alcool) fie un proces hepatitic,
cum ar fi coinfecţia cu virus delta, medicamente, etc.
Principii de bază ale regimului alimentar în ciroza hepatică
a) fără alcool
b) consumaţi alimente proaspete sau fierte, coapte sau pe grătar
c) fără conserve, conservanţi sau condimente
d) fără adaos suplimentar de sare
e) fără grasimi solide
f) dulciuri în cantitate moderată
g) fara proteine in cazul pacienţilor cu ciroză hepatică decompensată
h) reduceţi consumul de carne
i) făra alimente fierbinţi sau foarte reci
j) evitaţi alimentele rugoase (floricele, alune, biscuiţi s.a.)
k) făra bauturi carbogazoase
l) mese reduse cantitativ, servite la ore fixe, în ambianţa plăcută
m) mestecaţi bine alimentele
2.3 Ciroza alcoolică
Este cea mai frecventă cauză de ciroză in America de Nord, de Sud şi multe
ţări vest europene. Ciroza alcoolică este una din entitaţile de boală produse prin
ingestia de alcool: ficatul gras alcoolic, hepatita etanolica şi ciroza etanolica.

31
Consumul de alcool necesar apariţiei cirozei este foarte variabil. Un consum cu
risc înalt pentru ciroză este un consum zilnic de peste 200 g alcool pur timp de
10 ani.
Riscul cel mai înalt este determinat de cantitatea ingestiei şi de caracterul
zilnic al consumului; tipul de alcool este mai puţin important. Numai 10-15 %
din marii alcoolici dezvoltă ciroză hepatică, aceasta sugerând cu putrere ca
există o predispoziţie metabolică de a dezvolta boala. Femeile dezvolta boala la
cantităţi de 4-5 ori mai mici decat barbaţii; faptul se datorează inabiliţătii
genetice de metabolizare a alcolului determinată de o cantitate mai redusă de
alcooldehidrogenază atat la nivel hepatic cât şi la nivelul tubului digestiv.
Steatoza hepatică este o entitate perfectă reversibilă odată cu incetarea ingestiei.
Hepatita alcoolică este un precursor al cirozei etanolică şi se caracterizează
prin necroze hepatocitare. Ciroza etanolică are adesea o perioada lungă latentă.
Tabloul clinic al cirozei etanolice nu este foarte diferit de al celorlalte forme
etiologice. Atunci când consumul de alcool continuă tabloul clinic al cirozei şi al
hepatitei etanolice se agravează. În această situaţie icterul este mult mai
exprimat decat în mod obişnuit ce necesită diagnostic diferenţial cu diverse
cauze de obstrucţie a căilor biliare. Atunci când se renunţa la alcool prognosticul
este mai bun decât în alte forme etiologie de ciroză. În momentul însa când apar
complicaţii majore ca encefalopatia, hemoragia digestivă etc , prognosticul se
deteriorează semnificativ.
Ciroza postnecrotică
Etiologia dominantă a cirozelor postnecrotice la ora actuală este virusul C si abia
apoi infecţia cu VHB. In timp de doar 3-5% din infectaţii cu VHB ajung la
ciroză, 30-40% din cei infectaţi cu VHC dezvoltă ciroză postnecrotică. Aparitia
programelor de vaccinare impotriva VHB a redus şi mai mult prevalenţa
cirozelor cu VHB. In plus infecţia cu VHC este răspunzatoare în cea mai mare
masură de dezvoltarea carcinomului hepatocelular.

32
Complicaţiile cirozei hepatice
Este o tulburare neuopsihiatrică, caracterizată prin modificari de personalitate
şi o alterare de gravitate variabilă a stării de constienţa ce poate duce la coma
hepatică.Cea mai frecventă situaţie este encefalopatia cvasiasimptomatică care
se manifestă prin tulburari de somn; dar cu pastrarea perfectă a starii de
constienţă şi a funcţiilor cognitive. În forme mai severe de EP pot apare letagia,
ataxia, disartria, tulburari de vorbire, alterarea memoriei, dezorientare, rigiditate
comă. Tulburarile motorii merg de la flapping tremor/asterixis, la apariţia de
reflexe anormale, convulsii. La cancerul hepatic primitiv 60-90% din cazurile cu
cancer hepatocelular se dezvoltă pe o ciroză preexistentă.
Ciroza hepatică, indiferent de cauza reprezintă un factor de risc pentru
cancerul hepatic dar ciroza postnecrotica cu virus C sau B reperzintă factorul de
risc cel mai înalt. Cancerul hepatocelular trebuie întotdeauna suspectat atunci
cand o ciroză stabilă pâna în acel moment, se decompensează sever fără o cauza
explicabilă. Prezenţa unei stari febrile prelungite, dezvoltarea accelerata a unei
hepatomegalii, apariţia de dureri rebele în hipocondrul drept.
Ciroza biliară
Se caracterizeă prin procese inflamatorii cronice localizate la nivelul canalelor
biliare mici intrahepatice. Cauza este una neclară. Mecanismul de producere
pare sa fie imun. Simptomele cirozei biliare primitive evoluează progresiv, fără
manifestari clare, astfel ca majoritatea pacienţilor sunt asimptomatici o perioadă
indelungată de timp. Printre cele mai precoce semne ale instalarii acestei boli se
numară astenia şi pruritul, de obicei în zona palmelor sau tălpilor. Evoluţia bolii
poate determina apariţia urmatoarelor modificari la nivelul organismului, dureri
abdominale persistente în partea dreaptă.
Icterul, afectează aproximativ 10% din pacienţi. De asemenea, pot aparea si
alte modificări de culoare la nivelul tegumentului, precum:

33
 a) melanoză, închiderea progresivă a pigmentului din zonele expuse ale
pielii

b) tulburări intestinale, ce se manifestă prin absorbţia deficitară a vitaminelor

liposolubile şi steatoree (prezenţa grăsimilor in scaun)

c) scădere în greutate

d) senzaţie acută de gură uscată

2.4 Litiaza biliară
Litiaza biliară se defineşte ca fiind prezenţa de calculi în vezicula biliară şi
căile biliare intrahepatice şi extrahepatice. Această boală este frecventă la toate
vârstele şi anume la 10-15% în populaţia adultă, dar cu predilecţie apare la
sexul feminin, datorită diferenţei de compoziţie a bilei.
Prezenţa sau absenţa bolii, precum şi compoziţia calculilor diferă după zon
a geografică, după sex, majoritatea calculilor fiind compuşi din mai multe
substanţe, foarte puţini fiind puri.
Litiaza biliară poate fi asimptomatică, fiind descoperită ca urmare a unui
examen radiologic, a unei intervenţii chirurgicale în etajul supramezocolic sau la
necropsie.
Când este simptomatică principalul simptom, este colica biliarăcare este
un sindrom dureros paroxistic, ce apare după consumul de alimente
colecistokinetice şi se localizează în hipocondru drept şi/sau epigastru; plus
fenomenele de însoţire.
Litiaza biliară se poate complica rezultând litiaza coledocului, hidropsul
vezicular, fistula biliară, ileus biliar, etc.
Tratamentul igieno-dietetic, atât al colicii, cât şi între crize este foarte important,
dar tratamentul clasic chirurgical şi mainou tratamentul laparoscopic constituie
tratamentul de elecţie, dar care nu remite în totalitate.
2.5 Tumorile ficatului
Tumorile sunt mase anormale de ţesut care se formează atunci când celulele se
reproduc în mod exagerat. La nivelul ficatuluise pot dezvolta atât tumori
necanceroase(benigne) cat şi canceroase (maligne). Tumorile benigne sunt destul

34
de frecvent întalnite şi de obicei nu prezintă simptome. Adesea acestea nu sunt
diagnosticate pâna când pacientul nu realizează o ecografie, tomografie ori
RMN.
Exista mai multe tipuri de tumori hepatice.
Adenomul hepatocelular - a carei apariţie a fost asociată cu utilizarea
anumitor medicamente. Cele mai multe dintre aceste tumori rămân nedetectate.
Uneori, un adenom se va rupe şi va sângera în cavitatea abdominală, fiind
necesară intervenţia chirurgicală. Adenoamele hepatocelulare rareori sunt
maligne.
Hemangiom - acest tip de tumoare benignă este o masă anormală de sânge.
Tratamentul, nu este necesar, de cele mai multe ori. Copii cu hemangioame
hepatice extinse, necesită intervenţie chirurgicală pentru prevenirea tulburarilor
de coagulare şi a disfuncţiilor cardiace. Tumorile canceroase ale ficatului fie işi
au originea in ficat (cancerul hepatic primar) sau sunt tumori ce se raspândesc
din altă parte a corpului şi afectează şi ficatul (cancer metastatic de ficat).Numit
si carcinom hepatocelular sau hepatocarcinom, aceasta este cea mai frecventă
formă de cancer hepatic primar. Infecţiile cronice cu virusul hepaticB si C cresc
riscul dezvoltării acestui tip de cancer. Alte cauze includ folosirea substantelor
care provoacăcancerul, alcoolismul şi ciroză hepatică cronică.
Principii de tratament în cirozele hepatice
La ciroză, dieta in general trebuie sa fie bine echilibrată, compusă din
alimente proaspete si pregatite astfel încât să se realizeze o digestie uşoara. O
regulă esenţială este renunţarea totală la alcool. De asemenea trebuie evitat locul
de muncă în mediu toxic, sau locul de muncă unde se cere un efort fizic mai
intens. În cazurile de malnutriţie, se v-a recomanda o dieta ce conţine proteine,
trigliceride, aminoacizi esenţiali şi alimente proaspete cu conţinut bogat de
vitamine. Se vor interzice medicamentele ce au potenţial toxic ridicat. In ciroza
decompensată, conduita terapeutică este impusă de prezenta celor două mari

35
sindroame ce determină tabloul clinic denumit: insuficienţă hepatică şi
hipertensiune portala.
Anchete in randul barbaţilor diagnosticaţi cu ciroza hepatică alcoolică, de
exemplu, au evidentiat o medie a consumului de 160 g pe zi timp de opt ani,
doza la care, 40% din bautori, au leziuni de hepatită alcoolică. Boala cronică
hepatică alcoolică a aparut şi la cei care folosesc cantitaţi mai mici, dar pe
perioade mai lungi. Consumul zilnic este mult mai periculos decat cel
intermitent. Nu sunt dovezi clare in legătură cu un anume tip de bautură ce
provoacă leziuni hepatice. Rata de eliminare a alcoolului la diverşi indivizi,
poate fi diferită comparativ cu altii. Virusurile hepatitelor B si C, sunt cu
certitudine factori în dezvoltarea rapidă şi severă a bolii cronice hepatice.

36
 CAPITOLUL 3
MEDICAŢIA AFECŢIUNILOR HEPATICE
3.1. Produse tipizate in afecţiunile hepatice şi biliare
DENUMIRE
ACŢIUNE- INDICAŢII
PRODUS
Hepatobil Dischinezie biliară,
Hepatită cronică,
Colită spastică
Essentiale forte N Afecţiuni hepatice acute si
cronice; profilaxia recurenţei
litiazei biliare; afectare hepatică
datorată sarcinii; psoriasis;
sindrom de iradiere.
Hepaid Forte Susține funcționarea normală a
ficatului
Protejează celulele hepatice
Susține procesul natural de
regenerare a celulelor hepatice
Îmbunătăţeşte apetitul, digestia
şi metabolismul
37
COMPOZIŢIE
Chelidonium.majus,
Hypericum.perforatum,
Cynara.scolymus,
Humulus.lupulus,
Valeriana officinalis.
O capsulă conţine fosfolipide
extrase din seminţe de soia,
conţinând 76% (3-sn-fosfatidil)
colina ( extractant: etanol 96%
(V/V)) 300 mg, si excipienti ulei
de soia rafinat, grasime solidă
Witepsol W 35 si grasime solidă
Witepsol W 55, etanol, ulei de
ricin hidrogenat, etilvanilina,
4metoxiacetofenonă, gelatină,
dioxid de titan (E 171), oxid
negru de fer (E 127), oxid galben
de fer si oxid roşu de fer (E 172).
Capparis spinosa - 130 mg
Cichorium intybus - 130 mg
Andrographis paniculata - 66 mg
Picrorrhiza kurroa - 64 mg
Terminalia arjuna - 64 mg
Phyllanthus emblica, Terminalia
chebula, Terminalia belerica,
Berberis aristata, Boerhaavia
diffusa, Solanum xanthocarpum,
Plumbago zeylanica, Tinospora
cordifolia, Embelia ribes,
Fumaria officinalis, Phyllanthus
niruri, Eclipta alba.
Anghirol Susţine funcţionarea Un drajeu conţine extract uscat de
normală a bilei anghinare (Cynara scolymus)
25mg şi excipienţi: nucleu - amidon
de porumb, polividona K 30, talc,
stearat de magneziu, lactoză
monohidrat, strat de drajefiere -
zahar, talc, dioxid de titan (E 171),
gelatină, ceară Carnauba
micronizată.
Bil plus ozone Stimulează si usurează Extract bila bovină 100mg,
digestia alimentelor, pancreatina 50mg, bromelaina
fiind benefic persoanelor 25mg
cu tulburari digestive,
dischinezie biliară,
balonari.
Catinofort capsule - afecţiuni hepatice Pulpa prelucrată a fructului de
- hipercolesterolemie catină, spirulina şi uleiuri esenţiale
- hiperlipemie

Protector hepatic forte Rol de protecţie a celulei Extract din fructe de armurariu,
hepatice eficient in extract de echinacea, extract de
procesele de eliminare a lemn dulce şi tinctură de propolis.
substanţelor toxice,
alcool, medicamente cu
efecte secundare
hepatotoxice, metale
grele, pesticide,
anestezice, toxine.
-adjuvant valoros în
hepatite cronice, ciroză,
insuficientă hepatică,
steatoză hepatică, icter,
angiocolite, afecţiuni
inflamatorii şi de
motilitate ale vezicii
biliare
-adjuvant in hepatita cu
virus C -adjuvant in
tratamentul cancerului
hepatic

38
Colebil Adjuvant în tulburări Bilă de bovină pulbere,
dispeptice atribuite metenamină, salicilat de sodiu,
deficitului de bilă în oleum menthae şi excipienţi: talc,
intestin şi în constipaţia carbonat de magneziu, zahăr, alcool
cronică etilic, polividonă K 25, amidon de
porumb, dioxid de titan (E171),
carbonat de calciu, gelatină, ceară
galbenă, ceară carnauba.

Hepa control Menţinerea funcţiei Silimarină 50 mg (extract

hepatice normale standardizat), D.D.B.
Suport în curele de (dimetildimetoxibifenil-
detoxifiere dicarboxilat) 30 mg.
Suport/adjuvant în
tratamentul hepatitelor
(virale sau nonvirale),
cirozelor, steatozelor
(alcoolice sau non-
alcoolice) Suport hepatic
la pacientii cu
administrare cronică de
medicamente
Suport hepatic în
chimio/radioterapie
Lagosa Creşterea capacităţii de Un drajeu conţine silimarină
regenerare hepatică şi exprimată ca silibina 150 mg sub
stimularea neogenezei formă de extract uscat metanolic de
hepatocitelor. fruct de armurariu (Cardui mariae
fructus) 231- 250 mg.

Sanohepatic Extractul de frunze de Mod de administrare: Adulţi: 1-3

anghinare măreşte capsule pe zi, înainte de masă.
secreţia biliară şi
diureza, reglează
procesul de formare a
colesterolului,
stimulează regenerarea
celulelor hepatice şi
reduce nivelul glicemiei.
Extractul de Chimen este
un stimulent al
secreţiilor gastrice,
antiinflamator intestinal,
diuretic, antiseptic

39
 gastric şi intestinal
având efect de
fluidificare a secreţiilor
gastrice. L-ornitina, L-
aspartatul are efect
protector pentru ficat,
reduce nivelul ureei din
sânge.
Spirulina Indicaţii: - hepatite Compoziţie: Spirulina Platensis 500
cronice, ciroză hepatică, mg/capsulă Conţinut: 40 capsule
gastrite, ulcer gastric şi
duodenal; - diabet
zaharat tip II şi, în
asociaţie cu insulina în
diabet zaharat tip I; -
insuficienţă renală şi
corticosuprarenală; -
obezitate; - anemii; -
hipertensiune arterială; -
cardiopatie ischemică; -
distonie neurovegetativă,
suprasolicitare nervoasă,
efort intelectual susţinut-
studenţi, elevi,
intelectuali; - carenţa de
calciu şi magneziu
(conţine Ca şi Mg
organic asimilabile); -
creşte lactaţia tinerelor
mame; - impotenţa,
frigiditate; - glaucom şi
cataractă; - retinopatii; -
încetinirea procesului de
îmbătrânire;
Liv 52 tablete Indicatii: In prevenirea si Fiecare tableta contine: 65 mg -
ca adjuvant in Capparis spinosa 65 mg - Cichorium
tratamentul complex al Intybus 33 mg - Mandur bhasma 32
afectiunilor hepatice mg - Solanum nigrum 32 mg -
acute si cronice, ciroze Terminalia arjuna 16 mg - Cassia
hepatice, dischinezii occidentalis 16 mg - Achillea
biliare cauzate de infectii millefolium 16 mg - Tamarix gallica
(virale, microbiene,
parazitare), tulburari
metabolice (consum
cronic de alcool, abuz de
medicamente

40
3.2. Tratamente fitoterapice-naturiste în afecţiunile hepatice
Utilizarea unui larg sortiment de plante medicinale, testate şi recomandate dea
lungul secolelor, cu proprietaţi calmante, antispastice, antiinflamatoare,
diuretice, coleretice (stimulează formarea bilei) şi colagoge (facilitează
evacuarea bilei) poate asigura ameliorarea sau vindecarea frecventelor boli de
ficat. Sunt necesare tratamente de lunga durată cu infuzii sau decocturi calde
dupa care bolnavul va sta culcat, timp de 20-30 minute, pe partea dreaptă pentru
a permite ca lichidele ingerate sa treacă uşor prin canalul coledoc. Pentru
eliminarea toxinelor din ficat şi refacerea celulelor hepatice se consumă, atât
preventiv cât şi curativ, urmatoarele plante cu acţiuni hepato-protectoare:
a) anghinare şi sulfina, cu efecte de regenerare a celulelor sclerozate,
reducerea conţitului de grăsimi si stimularea funcţiei de eliminarea a
toxinelor din ficat;
b) armurariu (Silybum marianum), cu efecte in cazul sechelelor rămase după
hepatita cronică şi ciroza şi de protejare a ficatului fată de agresiunile
toxice (alcool, medicamente chimice), datorită conţinutului în silimarină,
o substanţă care reface ţesutul lezat;
c) galbenele cu proprietăţi antibacteriene şi antitoxice;
d) coada soricelului şi sunătoarea cu efecte antiinflamatoare, antispastice,
diuretice si coleretice;
e) cicoarea, tintaura (fierea pamantului) şi pufulita, cu rol in stimularea
functiilor celulelor cirozate. In fiecare primavară este necesară o cură de
papadie (Taraxacumofficinale), consumand zilnic câte 6-8 tije, cu efecte
in curaţirea sângelui de toxine si dublarea cantităţii de bilă, secretată într-
un interval de 30 minute.
Principalele principii active din plantele cu proprietaţi hepatoprotectoare şi
antitoxice se grupează astfel:
41
 a) flavonoizi şi derivaţi flavonici: cinarozida (anghinare), silimarină
(armurariu), cosmosina (cicoare), hiperina (sunatoare), hesperidina
(mentă), apigenina (siminoc), gluteolina (coada calului);
b) principii amare: cinarina (anghinare), lactocinina (cicoare), calendona
(galbenele), taraxacina (papadie), serpilina (cimbrisor), amarogentina
(ghintura), juniperina (ienupar), acorina (obligeana), absintină (pelin),
picrosalvina (salvie), herniarina (lavanda);
c) saponine emoliente şi saponozide triterpenice (mai mult la galbenele,
coada calului, pojarnită, păpadie, rostopască, iarbă mare);
d) taninuri (mai mult la sovarv, coada soricelului, anghinare, cimbrisor,
rostopasca, salvie);
e) glicozide: cicorina si centaurina (albastrele), melilotina (sulfina);
f) uleiuri eterice puternic antiseptice ca musetel, menta, salvie, ienupar,
cimbrisor, pelin, sunatoare.
g) inulina si pectine (iarba mare, anghinare, cicoare)
h) vitamine (mai mult la urzica, cicoare, papadie, sunatoare)
saruri minerale (mai mult la coada calului, salvie, papadie, pufulita, cicoare,
pelin)
Hepatita cronică persistentă evoluează fara simptome clinice clare şi
modificări ale funcţiei ficatului. Probele de funcţionare a ficatului nu arată
abateri de la norma de obicei. Este posibilă, dar nu obligatorie evoluţia hepatitei
cronice catre ciroza ficatului. Aceasta din urmă se poate forma şi ca urmare a
acţiunii altor factori etiologici. Ciroza ficatului se caracterizeaza printr-o
dezvoltare difuză a tesutului conjunctiv, distrofie şi necroze ale hepatocitelor,
insuficiente funcţionale. În funcţie de etiologie se disting diferite variante ale
cirozei hepatice: virală, alcoolică, medicamentoasă, biliară, mixtă si criptogenă.

42
 Dupa semnele clinice se disting stadiile procesului (stadiul incipient, al
manifestarilor clinice clare şi cel terminal) şi fazele sale (activă si neactivă), ceea
ce are importanţă pentru alegerea unor masuri terapeutice.
Simptomele clinice care se întilnesc în cazul afecţiunilor ficatului pot fi
transformate în sindromuri clinice: asteno-vegetativ (oboseala rapidă, slabiciune
iritanta, slabire), dispeptic (greţuri, vărsături, scăderea poftei de mincare,
tulburari ale scaunului), colestază (mîncarimi ale pielii, insomnie, icter),
insuficienţa hepatică mică (somnolenţă, hemoragii ale dinţilor, pigmetarea
pielii). Mijloacele fitoterapeutice micsorează manifestarile acestor sin
Ceaiul de maceşe şi scoruse – indicat împotriva hepatitei acute
În cazul hepatitei acute, fitoterapia este indicată pe parcursul intregii perioade
a afecţiunii. Bolnavilor le sunt indicate ceaiul din maceşe şi scoruşe (cîte un
pahar pe zi), sucul de coacaze, agrise. În cazul hepatitelor acute sunt
recomandateamestecurile de plante. Se amestecă în părti egale frunze de mentă,
flori de siminoc, seminţe de fenicul, frunze de coada-şoricelului. 6 grame din
acest amestec se pun in 300 de mililitri de apă fierbinte, se fierb 10 minute, se
lasă la infuzat două ore, apoi se strecoară şi se beau cite 100 de mililitri de trei
ori pe zi, inainte de masă. Daca se doreste ca amestecul de mai sus sa aibă şi
efecte sedante se mai adaugă radacină de valeriana, frunze de trifoi si de bujor.
Se amestecă radacina de valeriana, frunze de mentă, flori de paducel şi de
muşeţel, muguri de hamei (în parţi egale). Se pregateste o infuzie dupa reteta de
mai sus si se administreaza dimineata si seara inainte de culcare cite 100 de
mililitri, inainte de masa. In perioada posthepatica sunt indicate sucurile de
legume (morcovi, cartofi, varza, sfecla) diluate cu apa; se bea cite o jumatate de
pahar si se creste treptat doza de concentratie a sucurilor, in functie de cit suporta
bolnavul (la unii pacienti, sucurile provoaca balonare).

43
Plante recomandate in terapia hepatitei cronice
In tratarea bolnavilor cu hepatita cronica se folosesc cel mai des mesteacanul,
merisorul, siminocul, sunatoarea, galbenelele, porumbul, papadia, salvia,
macesul, iarba-dulce si alte plante medicinale. In cazul unei activitati intense a
procesului (hepatita activa), fitoterapia este indicata alaturi de preparate
medicamentoase. Prin obtinerea efectului medicamentelor, doza acestora este
scazuta treptat.
In cazul hepatitei cronice, tratamentul fitoterapeutic dureaza cinci-sase luni,
dupa care se face o pauza de una-doua luni. Dupa aproximativ un an se poate
intrerupe administrarea permanenta a infuziilor de plante, iar in anii urmatori se
va urma un tratament antirecidiva în perioadele cele mai probabile de acutizare
pentru fiecare bolnav sau primavara şi toamna. Bolnavilor care suferă de
hepatită cronică li se recomandă mai multe amestecuri de plante medicinale. Se
amestecă flori de siminoc, frunze de coada-calului, frunze de urzică, maceşe
(cite două parţi), frunze de mesteacăn, frunze de sunatoare, scoarţa de cruşin
(cîte o parte). 5 grame din acest amestec se pun în 300 de mililitri de apa
fierbinte, se fierb 5 minute, se lasă la infuzat patru-cinci ore intr-un loc călduros,
se strecoară si se beau cite 100 de mililitri de trei ori pe zi, înainte de masă.
Foarte indicat este şi amestecul din flori de muşetel, rădăcini de iarbă-dulce,
mătase de porumb (cîte două părţi), frunze de mentă, frunze de sunătoare (cîte o
parte). Se pregateşte o infuzie şi se administrează dupa reţeta de mai sus. Se
amestecă în părţi egale rădăcini de cicoare, frunze de coada-calului şi
coadasoricelului, flori de luminarică şi galbenele. Infuzia se pregateşte şi se
administrează ca şi la reţeta precedentă. Se amestecă seminţe de fenicul şi
chimen, scoarţa de cruşin, frunze de coada-soricelului şi fierea-pamîntului (în
parţi egale). Se face o infuzie şi se beau cîte 200 de mililitri pe parcursul zilei în
inghiţituri mici. Este foarte recomandată in cazul inclinaţiei către constipaţie. Se
amestecă rădăcini de iarbă-dulce, frunze de rostopască şi sovirv (cite o parte),

44
flori de muşeţel şi frunze de mentă (cite două părti). Din 5 grame de plante se
pregateşte o infuzie şi se beau cite 200 de mililitri o dată, de două ori pe zi,
înainte de masă.
Este o reţetă foarte eficienţă şi in cazul colitei.
Mătase de porumb şi frunze de coada calului
În medicina populară este folosită şi urmatoarea reţetă: se amestecă mătase de
porumb, frunze de coada-calului (cite două parţi), frunze de sunătoare, seminţe
de anason (cite o parte). 5 grame din acest amestec se pun intr-un pahar de apă
fierbinte, se pun la baie de aburi sau la foc mic 30 de minute, apoi se mai lasă la
infuzat 10 minute, se strecoară şi se beau cite 100 de mililitri de trei ori pe zi, cu
o ora inainte de masă. Se amestecă rădacini de papădie (doua parţi), frunze de
trifoi, frunze de coada-calului şi iarbă-roşie (cite o parte), 5 grame din acest
amestec se pun intr-un pahar de apă rece, se lasă la infuzat zece ore, se fierb
dupa aceea 10 minute, apoi se strecoară; se beau cite 50-100 de mililitri de trei
ori pe zi, înainte de masă. Dupa aceeaşi reţetă se pregateşte o infuzie din
urmatorul amestec: doua parţi flori de galbenele, cite o parte flori de boz, frunze
de rostopască şi fierea-pamântului. Se beau cite 100 de mililitri de trei ori pe zi,
inainte de masă. Acelaşi mod de preparare şi de administrare este recomandat si
in cazul urmatorului amestec de plante: flori de muşetel şi de galbenele, frunze
de mentă (cîte două părţi), frunze de trei-fraţi-pătaţi (o parte).
Ciroza hepatică - recomandări
În cazul bolnavilor cu ciroză hepatică se folosesc aceleaşi plante ca şi in cazul
tratarii hepatitelor cronice. In perioadele de acutizare a afecţiunii, fitoterapia
poate fi administrata impreună cu preparatele farmaceutice. Astfel, pot fi folosite
amestecuri de plante care au acţiune antiinflamatoare, care conţin vitamine,
stimulează procesele de regenerare şi care cresc rezistenţa generală a
hepatocitelor. In caz de necesitate pot fi folosite plante cu acţiune diuretica,
purgativă, dar intotdeauna trebuie sa fie alese acele plante care nu conţin cantităţi

45
mari de alcaloizi toxici sau substanţe iritante. În acest sens, nu este bine să
includeţi in amestecurile de plante pentru perioade indelungate (mai mult de
două-trei săptămini) crusin, revent, sunătoare, rostopască. De asemenea, este bine
sa evitaţi la un moment dat plantele atit de recomandate in unele reţete: ghintura,
ienuparul, tataneasa, pelinul, dracila.
În cazul cirozei hepatice sînt recomandate de asemenea amestecuri de plante
medicinale. Se amestecă măcese, flori de siminoc (cite două parţi), frunze de
urzică (o parte); 5 grame din acest amestec se pun intr-un pahar de apă fierbinte,
se lasă la infuzat patru ore, apoi se administrează pe parcursul zilei 200 de
mililitri de infuzie, în inghiţituri mici. Se amestecă rădăcini de cicoare, frunze de
coadacalului şi coada-soricelului, flori de galbenele (in parţi egale). Se
pregateşte o infuzie si se administrează după reteta de mai sus. Se amestecă
seminţe de chimen, flori de galbenele, frunze de coada-soricelului, flori de
muşetel, rădacini de iarbădulce, maceşe (în părţi egale); 10 grame din acest
amestec se pun in 500 de mililitri de apa caldută, se lasă la infuzat in termos opt
ore, apoi se dă în clocot, se strecoară şi se administrează cite 100 de mililitri
dimineaţa şi seara, inainte de masă.
Aceste amestecuri de plante pot fi utilizate pe parcursul a şase-şapte luni,
apoi se face o pauză de una-două luni. În perioadele de pauză sînt indicate
ceaiurile vitaminizante. Se amestecă măceşe, frunze de urzică, rădăcini de
morcov (cite trei parţi), coacaze negre (o parte); 5 grame din acest amestec se
pun intr-un pahar de apă, se fierb 10 minute, se lasă la infuzat patru ore, apoi se
beau cite 200 de mililitri pe zi, în timpul meselor. După aceeaşi reţeta se
pregăteşte o infuzie din urmatorul amestec: măceşe şi fructe de merişor (cîte o
parte), frunze de urzică (trei părţi); se beau cîte 100 de mililitri de două-trei ori
pe zi, inainte de masă. În tratamentul cirozei hepatice este indicat consumul, sub
formă de infuzie sau decoct din plante medicinale, de obligeană, cimişir,
rostopască, cicoare, anghinare, zburătoare, pufuliţă, cătină albă, sunătoare,

46
salvie, armurariu, păpădie, ventrilică. La fel de utile sunt şi amestecurile de
plante sub formă de decoct: rădăcini de pir (80 g); herba de pelin alb (40 g);
herba de cicoare (80 g); rădăcini de leuştean (40 g); frunze de dud alb (350 g);
frunze de dud negru (250 g); frunze de patlagină (60 g); herba de troscot (60g);
frunze de urzică vie (40 g); sau: herba de pelin alb (10 g); flori de gălbenele (30
g); herba de coada-calului (30 g); flori de rozmarin (20 g); frunze de salvie (30
g); flori de soc (20 g).
Alte tratamente constau din comprese calde în zona ficatului, cu tinctură
suedeză şi oţet diluat, cataplasme pe abdomen cu ridichi rase sau frunze de varză
strivite sau cataplasme cu argilă, pusă călduţă, în strat subţire, pe regiunea
hepatică, seara, ţinându-se toată noaptea.Sucuri de fructe, cereale şi produse
lactate, alimente de bază în regimul zilnic Ţinând seamă de consecinţele nefaste
ale alterării funcţiilor ficatului, este necesară aplicarea unei terapii energice, bine
controlate, în care alimentaţia dietetică ocupă un loc deosebit de important, mai
ales că bolnavul manifestă o lipsă acută a poftei de mâncare. Se va ţine seama de
formele clinice ale cirozei şi de complicaţiile apărute.
În crizele de ciroză hepatică se începe cu câteva zile de repaus obligatoriu la pat
şi regim de protecţie cu lichide. Se continuă cu un regim alimentar complet
(aproximativ 45 cal/kg corp pe zi), bogat în proteine şi vitamine. Necesarul
proteic este recomandat sub formă de lapte, produse lactate şi cereale, mai ales
seminţe germinate de orz şi grâu, ţinând seama că bolnavul metabolizează foarte
greu proteinele animale. Necesarul de lipide se preia din produsele lactate,
margarină, untdelemn şi puţin unt. Glucidele vor acoperi consumurile energetice
prin cantitatea de 300-400 g/zi.Nu se va neglija necesarul de vitamine, atât
hidrosolubile, cât şi liposolubile, precum şi sărurile minerale, care măresc
vitalitatea organismului şi reglează metabolizarea alimentelor consumate.
În ciroza hepatică compensată sunt recomandate alimente cu efect de stimulare a
funcţiei hepatice: fructe - agrişe, cireşe, vişine, fragi, gutui, pepeni verzi, prune,

47
struguri (1-2 kg/zi), ienupăr (10-15 fructe proaspete zilnic) şi o cură de lămâi
proaspete, îndulcite cu miere de albine; legume - fasole păstăi, tomate, ardei,
dovlecei, morcov, vinete, spanac, salată, varză crudă şi ridichi; sucuri din legume
proaspete - morcov, sfeclă roşie, varză, ridichi negre, castraveţi, precum şi suc
din orz verde (câte o jumătate de pahar dimineaţa şi seara).

Cura de fructe, legume şi sucuri va dura minimum două luni

Alte alimente admise pentru consum sunt: carnea slabă de vită, viţel sau pasăre,
rasol din peşte alb, brânză proaspătă de vaci, urdă dulce, caş dulce, iaurt,
smântână proaspătă, albuş de ou, untdelemn, pâine albă veche de o zi, paste
făinoase rafinate, budinci, compoturi şi condimente aromate (cimbru, mărar,
pătrunjel, leuştean, dafin), care au rolul de a stimula apetitul şi de a compensa
lipsa de gust a dietei hiposodate.Alimentaţia zilnică va fi fracţionată în 5-6 mese,
fiecare în volum redus, pentru a evita efortul de digestie la care ar fi supus
ficatul şi pancreasul.

Alimente interzise sunt:

Lista alimentelor interzise începe cu băuturile alcoolice, grăsimile animale
încinse, mezeluri, afumături, conserve, prăjeli, sosuri grase, măruntaie, ouă,
brânzeturi grase şi fermentate, leguminoase uscate, dulciuri concentrate, pâine
albă proaspătă şi sărată, cozonac, condimente iritante, nuci, alune, migdale,
cacao, ciocolată.O detaliere se va face asupra consumului de alcool, care
reprezintă una dintre cele mai frecvente cauze ale cirozei şi hepatitei cronice.
Ingerarea zilnică nu trebuie să depăşească 12 g de alcool absolut, ceea ce
corespunde cu 45 ml de cognac, 180 ml de vin sau 360 ml de bere.Apariţia
cirozei şi a bolii hepatice este declanşată începând cu 60 g de alcool pe zi pentru
bărbaţi şi 20 g pe zi pentru femei. Trebuie să se ştie că din cantitatea totală de
alcool ingerată în organism, peste 95% este absorbită în 15-30 de minute, la

48
nivelul tractului digestiv şi este dirijată spre ficat. Doar 3-5% din alcool este
eliminat prin rinichi şi plămâni. La marii consumatori de alcool, ficatul se
măreşte în volum, dând un prim simptom al cirozei. După pătrunderea în ficat,
alcoolul se metabolizează foarte lent, într-un proces enzimatic de oxidare. Tot ca
urmare a oxidării unei cantităţi mari de alcool în ficat are loc şi dereglarea
metabolismului glucidic, ceea ce explică procesul de hipoglicemie constatat la
alcoolici. De asemenea, alcoolicii cronici devin foarte sensibili la numeroase
medicamente, care devin toxice prin blocarea metabolizării.La un consum de
peste 180 g de alcool zilnic, timp de 1015 ani, se ajunge, în mod sigur, la
hepatopatii cronice şi la ciroză hepatică.
Regimul de viaţă
Pentru accelerarea vindecării cirozei hepatice se aplică comprese calde,
inclusiv parafină, ţinute două ore pe zona toracică dureroasă, folosind săculeţi în
care se opăresc flori de fân.De asemenea, se recomandă aplicarea de cataplasme
de argilă sau ceapă cu varză şi tărâţe pentru decongestionarea ficatului (4 foi de
varză, 3 cepe, 250 g de tărâţe fiartă). Acestea se acoperă cu o faşă elastică şi se
lasă timp de 90 de minute.Bolnavul va evita eforturile fizice prelungite, infecţiile
interne şi erorile posibile în intervenţiile chirurgicale şi în tratamentele
medicamentoase.
Produse Fitoterapice
Denumire produs Actiune Compozitie

Ajută la protejarea celulelor Se prepară din planta

Ceai de roiniţă hepatice macerat la rece
Ajută la protejarea celulelor
Sunătoare hepatice Flori de sunătoare
Extract de armurariu Tratarea hepatitei şi bolilor de ficat Silimarina
În tratarea tulburărilor hepatice si
Extract de păpădie detoxifierea ficatului Flori de păpădie

49
 3.3 Produse apiterapice în tratarea afecţiunilor hepatice şi biliare
Mai multe cercetari clinice, au demonstrat, căci, mierea, polenul, propolisul,
veninul de albine, contribuie efectiv la tratamentul infecţiilor cronice ale căilor
biliare cum ar fi colecistite cronice, colangite cronice, colangiohepatită cronică),
hepatită epidemică şi convalescenta post-hepatite, hepatită toxică, hepatită
cronică hepatită cronică cu ciroza, ciroza hepatică gravă, steatoza.
Produsele apiterapice: mierea, polenul, păstura şi propolisul au o mare
capacitate de detoxifiere la nivel hepatic:

a) Mierea este un produs protector,f oarte bun împotriva intoxicaţiilor de

origine alimentară, iar polenul, păstura şi, într-o măsură mică, propolisul,
prin acţiunea lor antioxidanta, exercită o acţiune puternică împotriva
efectelor alcoolului la nivel hepatic, unde susţine procesele enzimatice de
detoxifiere. Acţiunea de protecţie oferită de aceste produse este în legată
de metabolismul fructozei, de prezenţa aminoacizilor esenţiali, a acidului
aspartic şi mai ales a celor cu sulf (metionina) şi a flavonoizilor,
metabolism care creează condiţii favorabile îndeplinirii funcţiei de
detoxifiere hepatică.

b) Polenul în amestec cu miere este eficientă în vindecarea bolilor hepatice şi

rezultatele sunt vizibile în 3-4 săptămâni. O astfel de cura durează circa 3-
4 luni. În general, după 4-5 săptămâni, se recomandă o pauză de 3
săptămâni.

c) Propolisul dispune de o bună capacitate în protejarea ficatului împotriva

toxicităţii unor medicamente, cum este cazul paracetamolului, ceea ce face din
acest produs natural un antidot adecvat. În doze de 25, 50 şi 100 mg/kg corp,
propolisul reduce activitatea unei enzime - alanil-aminotransferaza - din plasma
sanguină şi creşte concentraţia de glutathion redus la nivelul ficatului. Tot
propolisul este cel ce oferă bune rezultate în tratamentul hepatitei virale.

50
 d) Veninul de albineintervine în tratamentul hepatitei B cronice şi al cirozei
hepatice, diminuând simptomele specifice şi ameliorând starea fizică
generală şi funcţia hepatică a pacientului. Efectele apar chiar după câteva
şedinţe de tratament cu înţepături de albine sau injecţii cu apitoxină.
Extractul de polen poate contribui la tratamentul simptomatologiei unor
tipuri de hepatite cronice, mai ales datorită acţiunii sale favorabile asupra
metabolismului proteic, glucidic şi lipidic.

Rolul produselor apicole în tratarea afecţiunilor hepatice

Evoluţia bolilor hepatice cronice (hepatită cronică, ciroză hepatică)

este rezultatul interacţiunii dintre factorii de agresiune (virali, toxici) şi
mecanismele de aparare ale organismului.
Datele actuale de fiziopatologie hepatică consideră că iniţierea şi
perpetuarea procesului hepatitic de cronicizare sunt determinate de
alterarea procesului imun.
Mierea de albine, polenul şi propolisul şi-au demonstrat eficacitatea în
tratamentul bolilor hepatice cronice, acţionand atât la nivel local cât şi general.

Denumire produs Acţiune-indicaţii Compoziţie

Polen şi extract de frunze Tratament în hepatite Polen şi extract de frunze de
de carduus nutans apilarnil carduus nutans
Tratament in hepatită 10 g de polen de trei ori pe zi sau
cronică şi convalescenţă post un amestec de miere, polen,
Polen, păstură, lăptişor de
hepatică pastură, laptişor de matcă
matcă,miere
In tratare hepatitei tip B In
tratarea unor cazuri de
ciroză hepatice
Veninul albinelor Venin de albine
Folosit pentru protejarea
ficatului şi în tratarea Propolis
hepatitelor virale
Propolis
Mierea, polenul şi propolisul stimulează funcţia de detoxifiere a ficatului, prin
activarea proceselor enzimatice specifice.
51
 Propolisul stimulează imunitatea organismului şi are o puternică acţiune
antivirală. Este un intens antioxidant, stabilizeaza membranele celulare şi
protejează ficatul împotriva toxicităţii alcoolului şi medicamentelor
hepatotoxice.Polenul hrăneşte şi regenerează ficatul, fie direct (prin aminoacizii
esenţiali şi fitohormonii pe care îi conţine), fie prin intermediul axului
hipofizocorticosuprarenal (stimulare energetică), fiind considerat cel mai bun
aliment pentru ficat.
Administrarea polenului şi propolisului în amestec cu miere este eficientă în
vindecarea bolilor hepatice cronice şi rezultatele sunt vizibile in 3-4 săptămâni.
3.4. Prevenirea afecţiunilor hepatice
Pregatirea în vederea consultului medical.
Dacă presupuneţi ca aveţi o afecţiune a ficatului este indicat sa consultaţi
medicul de familie. Dacă suspiciunea se confirmă, medicul va poate da o
trimitere către specialistul gastroenterolog sau către hepatolog. Având în vedere
că durata consultului medical este limitată, este bine să fiţi pregătiţi în vederea
consultaţiei. Iata câteva informaţii care vă pot fi de ajutor in pregatirea
consultului medical:
a) În momentul in care faceţi progamarea este bine sa intrebaţi dacă nu este
cumva necesar sa nu mâncaţi înaintea consultului;
b) Treceţi pe listă toate medicamentele pe care le luaţi, inclusiv
suplimentelealimentare.
c) Mergeţi însoţit de către un membru al familiei, dacă se poate, intrucat de
multe ori este dificil să asimilaţi toată informaţia pe care medicul v-o
oferă in cadrul unei consultaţii.
d) Trebuie evitat consumul de alcool.
e) În afara acestor întrebări pregatite din timp, nu trebuie să ezitaţi dacă
simţiţi nevoia să puneţi orice intrebare legată de eventualele neclarităţi
care pot aparea în timpul consultului medical.
52
 Analizele şi investigaţiile utilizate in stabilirea diagnosticului afecţiunilor
hepatice includ:
1) Analize de sânge.Un set de analize ale sângelui numite teste hepatice ajută
la diagnosticarea afecţiunilor hepatice. Uneori tot analizele de sânge sunt
cele care atrag atenţia asupra existentei unor afecţiuni transmise genetic
sau a unor probleme hepatice specifice;
2) Investigaţii imagistice. Anumite proceduri pot realiza imagini virtuale ale
ficatului şi pot ajuta la stabilirea unui diagnostic corect în afecţiunile
hepatice. Astfel de investigaţii sunt tomografia computerizata(CT),
ecografia sau rezonanţa magnetica nucleară (RMN).
3) Examenul histopatologic. Poate fi realizat în urma extragerii unei cantităţi
reduse de ţesut hepatic în cadrul unei proceduri numite biopsie hepatica.
Aceasta din urmă se realizează cu ajutorul unui ac lung introdus prin
peretele abdominal. Fragmentele de ţesut obţinute sunt trimise ulterior
către laborator în vederea examinarii histopatologice.
Metode terapeutice
Tratamentul depinde în mare măsură de diagnosticul stabilit. Anumite
afecţiuni hepatice pot să nu necesite tratament medicamentos. În alte cazuri
poate fi necesară intervenţia chirugicală. Ultima alternativă este efectuarea
transplantului hepatic, care este indicat in cazul afecţiunilor care pot cauza
insuficienţă hepatică.
Apariţia afecţiunilor hepatice poate fi prevenită prin protejarea ficatului.

Iată câteva recomandări:

1) Prepararea alimentelor: Respectaţi igiena şi manipularea alimentelor: spălaţi

întodeauna legumele şi fructele, alimentele trebie prelucrate bine termic

2) Evitaţi consumul exagerat de alcool. Limitaţi consumul de alcool la maximum

un pahar pe zi în cazul femeilor sau două în cazul barbaţilor;

53
3) Cereţi ajutor dacă utilizaţi droguri intravenoase. Nu utilizaţi ace care au mai fost
folosite de către alte persoane. Faceţi sex protejat. Alegeţi cu grijă salonul dacă
doriţi să vă faceţi un tatuaj sau să vă puneţi un cercel;

4) Vaccinaţi-vă. Dacă sunteţi la risc de a face hepatităsau deja aţi fost infectat cu
oricare dintre virusurile hepatitice intrebaţi-vă medicul în legatură cu
oportunitatea de a vă vaccina impotriva hepatitei Asau B;

5) Nu abuzaţi de medicamente. Nu depăşiţi dozele recomandate de către medic ţi

evitaţi automedicaţia.

6) Nu amestecaţi medicamentele cu consumul de alcool;

7) Evitaţi contactul cu secreţiile biologice ale altor persoane. Hepatita se poate

transmite prin ace contaminate sau secreţii infectate; se poate transmite şi prin
utilizarea în comun de instrumente de ras sau de instrumente de igiena
orala(periuta de dinti);

8) Nu inhalaţi insecticide sau alte substanţe chimice. Utilizaţi o mască atunci când
folosiţi spray-ul împotriva gândacilor sau când folosiţi vopsea sau solvenţi
organici;
9) Acoperiţi-vă pielea atunci cand utilizaţi insecticide sau diverse alte substanţe
chimice; folosiţi mănuşi, mâneci lungi,maşti protectoare;

10) Adoptaţi o dieta alimentară sănătoasă. Optaţi pentru o dietă pe bază de

plante, fructe si legume; limitaţi consumul de alimente bogate în grăsimi;

11) Mentineţi constantăgreutatea corporală.Obezitatea poate cauza apariţia

steatozei hepatice non-alcoolice, o afecţiune care poate conduce în timp la
hepatită şi ciroză hepatică.
4.5. Rolul alimentaţiei în tratarea afecţiunilor hepato-biliare

Ficatul este unul dintre organele cele mai importante din organism, cu rol
deosebit în procesele de digestie şi metabolism. După ce s-a efectuat digestia la
nivelul stomacului şi intestinului, factorii nutritivi sunt dirijaţi spre ficat pe calea
54
venei porte, aici avînd loc desfăşurarea unor procese metabolice importante de
transformare (degradare sau sinteză) şi stocare a acestora. Între alte funcţii
importante, ficatul o are şi pe aceea de a fabrica bila, care este apoi transportată
pe căile biliare intra- şi extrahepatice la nivelul intestinului subţire sau este
stocată şi concentrată în vezicula biliară. La nivelul intestinului, bila îşi va
îndeplini funcţia sa importantă în procesul de digestie a lipidelor. Organismul nu
poate trăi fără ficat şi orice suferinţă a acestui organ se va repercuta asupra
nutriţiei şi stării de bine a individului.
Aşa cum am menţionat, ficatul deţine un rol important în transformările
factorilor nutritivi proveniţi din alimentaţie, dar în acelaşi timp trebuie menţionat
că dezechilibrele produse în alimentaţie se repercutează nefavorabil asupra
acestui organ, corelaţia acestora fiind mai strînsă decît în cazul altor organe. Se
cunoaşte astăzi că se pot produce leziuni hepatice ca rezultat al dezechilibrelor
din dietă.
Astfel, amintim afectarea ficatului în cursul unor boli ca pelagra, malnutriţia
proteino-calorică ş.a., sau, din contră, infiltraţia grasă a ficatului din cursul
excesului ponderal sau din unele tezaurismoze. Prin adoptarea unei diete
corespunzatoare, pacientul cu diverse hepatopatii poate evita instalarea
eventualelor dezechilibre nutriţionale şi poate să beneficieze în continuare de o
gamă largă de principii alimentare. Un regim hepatoprotectoradecvat fiecarui
pacient este stabilit de medicul specialist sau nutriţionist şi depinde în principal
de patologia de bază.

Persoanele cu o anumită patologie hepatică sunt sfatuite de către specialişti să işi

modifice obiceiurile alimentare astfel încât, prin dieta zilnică să nu işi
suprasolicite funcţiile ficatului şi în acelaşi timp să faciliteze corecta lui
funcţionare. O dieta echilibrată, având în acelaşi timp şi efect hepatoprotector,
are la bazăcarbohidraţi. Proteinele, lipidele, acizii graşi ar trebui să fie în
cantităţi minime sau chiar absente.
55
1) Carbohidraţii: ar trebui să reprezinte principala sursă de calorii pentru
persoanele cu boli hepatice. In momentul în care organismul are nevoie de
extraenergie (in eforturi fizice intense, de exemplu), glicogenul este rapid
reconvertit la glucoza. Pe langa functia de depozitare a glicogenului, ficatul are
rol important si in controlul şi reglarea glicemiei. În bolile hepatice pot sa apară
importante variaţii ale nivelului glucozei din sânge, de aceea cantitatea de hidraţi
de carbon trebuie atent monitorizată, iar în cazul unor pacienţi, este indicată
consumarea unor cantităţi reduse de carbohidraţi la fiecare masă (pentru a
controla astfel glicemia).

2) Proteinele: trebuie consumate cu moderaţie dacă există boli hepatice,

chiar daca ele au roluri importante pentru organism. Proteinele sunt structuri
formate din aminoacizi, iar când aceste unităţi formatoare ajung în ficat, sunt
preluate şi folosite în scop plastic (pentru refacerea sau consolidarea celulelor şi
ţesuturilor). Proteinele au si roluri protectoare împotriva acumularilor de lipide
intrahepatice (cu apariţia consecutivă a steatozei). In cazul persoanelor cu
afectări hepatice importante, proteinele şi aminoacizii nu sunt, însă, utilizaţi
corespunzător, iar o parte din produşii de degradare rezultaţi în urma
metabolizarii lor pot avea o acţiune toxică asupra altor celule, în special asupra
celulelor nervoase. În acest caz aportul proteic trebuie restricţionat sau foarte
atent urmărit.
3) Lipidele: procentul de lipide din dietă este stabilit de medicul curant.
Există pacienţi cu afecţiuni hepaticecare nu pot digera şi absorbi grăsimile,
aparând astfel tulburări digestive cu scaune steatoreice. Un regim alimentar
deficitar în lipide însă, implică un risc crescut de apariţie a unor hipovitaminoze
(sau chiar sindroame pluricarenţiale): A, D, K, E. Pacienţii cu patologie hepatică
ce asociază şi modificări ale hemoleucogramei (posibile anemii), polinevrite sau
importante deficienţe nutriţionale pot lua suplimente vitaminice.

56
4) Sodiul, lichidele şi alcoolul: cantităţile de sodiu consumate trebuie să fie
cât mai reduse. Sodiuleste un macroelement ce determină retenţie hidrică masivă
cu instalarea edemelor, dacă este consumat în cantităţi crescute sau dacă nu
poate fi utilizat corespunzator de către organism. În cazul în care apar edeme se
recomandă restricţionarea cantităţii de lichide consumată (apă plată, dar şi
sucuri, lapte, supe, ciorbe, bauturi carbogazoase). Alcoolul se află, invariabil, pe
listă neagră a pacienţilor cu boli hepatice. Specialiştii recomandă evitarea
consumului de alcool, deoarece acesta poate agrava patologia de fond. Ar trebui
evitate în special: berea, vinul, lichiorurile tari, coniacul, ginul, vodka, wiskey.
Trebuie reţinut, căci, ficatul este implicat in metabolismul tuturor alimentelor
(din acest proces rezultând energia necesară indeplinirii diverselor funcţii).

Prin modificarea conţinutului în proteine, carbohidraţi, lipide, sare, vitaminesi

lichide al regimului alimentar se doreşte îmbunătăţirea funcţionalităţii ficatului.
Putem spune, ca şi recomandare,căci o dietă corespunzatoare, ce se poate adapta
funcţiilor hepatice este stabilită de medic împreună cu pacientul. Noul regim nu
trebuie să fie foarte restrictiv, deoarece poate determina apariţia stărilor de
malnutriţie.

a) Consumul unor cantităţi crescute de carbohidraţi. Surse potrivite sunt:

painea integrală, cerealele, orezul, cartofii, mazarea, porumbul. O dietă
echilibrată în glucide şi lipide are rol în menţinerea intactă a proteinelor
organismului.
b) Aport proteic limitat. In cazul în care există o afectare hepatică importantă
dieta poate fi mult mai restrictivă în ceea ce priveşte proteinele consumate, iar în
unele cazuri se poate recomanda consumarea exclusivî a proteinelor din
suplimente nutritive. În general, nu există avertizări speciale în legătură cu
anumite alimente, insa există persoane care tolerează mai greu produsele
condimentate, mancarea de tip fast-food, produsele prăjite (în special în unturî),
ciocolata, cafeaua, alunele.
57
Persoanele cu afecțiuni hepatice trebuie să acorde o atenție sporită alimentației și
să cunoască elementele de dietă care pot agrava boala de ficat sau care, din
contră, au efect protector hepatic și pot ajuta ficatul să funcționeze în parametrii
optimi.

58
 CONCLUZII

Ficatul este cea mai mare glandă a organismului. Este ca un motor al

organismului, care are nevoie de o sursă de energie.Sursa de energie o constituie
alimentaţia, mai exact alimentele, care au rol de “combustibil” în organismul
uman. Ficatul are un rol esenţial în nutriţia organismului, fiind principalul organ
al metabolismului care au la bază descompunerea completă a substanţelor
alimentare şi a sintezei de substanţe noi necesare pentru activitatea celulelor.
Ficatul este organul fără de care organismal nu poate rezista mai mult de câteva
ore.
Ficatul joacă un rol important pentru toate funcţiile organismului nostru.
Fiecare ţesut al organismului este dependent de ficat pentru aprovizionarea cu
substanţe nutritive şi eliberarea de agenţi sau substanţe nocive.
Medicaţia afecţiunilor hepatice ocupa un loc important în hepatologia
modernă, astfel că de la metodele terapeutice conservatoare s-a trecut la
tratamente eficiente şi active , folosindu-se mijloace imunologice şi antivirale ,
chimioterapice şi chiar transplantul de ficat. Un rol foarte important îl are şi
fitoterapia , apiterapia şi tratamentele naturiste, care au început să fie tot mai
folosite chiar şi în clinici şi spitale. De aceea am acordat o deosebită atenţie
acestui subcapitol ce se v-a regăsi spre sfârșitul lucrării.
Există o gamă foarte largă de plante medicinale utile în bolile hepatice, cu
acţiune directă în eliminarea sau neutralizarea cauzelor bolii sau cu efect de
ajutorare a funcţionării ficatului şi a vezicii biliare. Dieta are un rol decisiv în
reuşita tratamentului acestei afecţiuni şi, mai mult decît atât, respectarea ei este
chiar o condiţie pentru supravieţuirea pacientului.
Apiterapia se poate aplica în cazul unui număr impresionant de boli,printre
care şi afecţiunile hepatice, cu rezultate uimitoare. „Medicamentele“ naturale de

59
bază folosite sunt: mierea, polenul, păstura, propolisul, lăptişorul de matcă şi
veninul de albine.
Afecţiunile hepatice includ o largă varietate de boli ale ficatului. Fără ficat
nu am putea digera mancarea, absorbi substanţele nutritiveşi nu am putea
detoxifica organismul, practic nu am putea trăi.
Afecţiunile hepatice pot fi moştenite sau dobândite ca urmare a expunerii la
substanţe chimice sau virusuri. Unele boli ale ficatului au un caracter temporar şi
se vindecă de la sine, în timp ce altele pot dura perioade lungi de timp şi pot
conduce la apariţia de complicaţii redutabile.
Tratamentul depinde în mare masură de diagnosticul stabilit. Anumite
afecţiuni hepatice pot să nu necesite tratament medicamentos. In alte
cazuri poate fi necesară intervenţia chirugicală. Ultima alternativă este
efectuarea transplantului hepatic, care este indicat în cazul afecţiunilor
care pot cauza insuficienţa hepatică.
Ficatul este organul major implicat în metabolism şi responsabil de
îndepartarea toxinelor din organism, provenite din hrana ingerată. Una
dintre cele mai sigure practici dietetice este ca pacientul să evite toxicele
adiţionale cum ar fi alcoolul
Este important ca pacientul să realizeze că toate aceste sunt procesate ca
toxine de către ficat şi pot fi in mod special periculoase pentru ficatul
bolnav. Chiar şi unele medicamente prescrise pot prezenta riscuri şi vor
avea nevoie de teste de sânge suplimentare pentru monitorizarea funcţiilor
hepatice, dacă aceste medicamente sunt absolut necesare.Ficatul
indeplineşte mai multe funcţii pe care alte organe nu le pot efectua. Deşi
are capacitate de regenerare, nu înseamna ca un stil de viaţa neadecvat nu îi
poate afecta funcţiile. Ca să ai o sanatate de fier, apelează cu încredere la
ceaiuri şi alte tratamente naturiste pentru ficat. O infuzie din plante
consumată în fiecare dimineată iţi poate oferi mai multe beneficii decât iţi

60
inchipui. In cel de-al III-lea capitol am menţionat printre cele mai bune
ceaiuri pentru aproape toate afecţiunile hepatice.
Putem apela cu succes la tratamente naturiste pentru ficat, indiferent de
afecţiunile de care suferm. Trebuiesc folosite ca adjuvant in tratamentele
pe care le urmăm, pentru ca rezultatele să fie rapide şi de lungă durată.

61