Solul

Caracteristici fizico-chimice.
Orizonturile solului
 Solul
Caracteristici fizico-chimice.
Orizonturile solului
Solul reprezintă principalul mijloc de producţie în agricultură, care este nereproductiv si
inextesibil, de aceea el trebuie gospodărit cu mare grijă, asigurarea maximei sale rodnicii
constituind preocuparea de bază a fiecărei ţări, a tuturor specialiştilor din domeniu.

Aceasta impune ca cei care îşi desfăşoară activitatea în domeniul agricol să cunoască
temeinic solul, care, dacă este folosit raţional, permite realiyarea unei recolte mari, sigure şi
stabile, în orice condiţii de climă.

Ridicarea stării de fertilitate a solurilor a fost impusă de cerinţele de sporire a producţiei

agricole. Modernizarea agriculturii a dus însă la o multitudine de efecte negative grave asupra
mediului înconjurător.

Conservarea şi menţinerea fertilităţii naturale a solurilor a fost şi este susţinută şi

promovată de către cercetători şi specialişti, având în vedere actualele cerinţe privind dezvoltarea
unei agriculturi durabile.

Solul este partea superioară, afânată, a litosferei, care se află într-o continuă evoluție sub
influența factorilor pedogenetici, reprezentând stratul superficial al Pământului în care se
dezvoltă viața vegetală. Stratul fertil al solului conține nutrienți și este alcătuit din humus și din
loess.

Formarea solului
Formarea solului sau pedogeneza este rezultatul acţiunii factorilor fizici, chimici, biologici şi
proceselor antropice asupra rocilor cu formarea orizonturilor de sol. Solul este într-o permanentă
schimbare. Aceste schimbări apar după perioade lungi sub acţiunea unor factori multipli ducând la
formarea unor soluri complexe.

Proprietaţile solului

Solul, format pe baza a numeroase procese de ordin fizic, chimic sau biologic, a căpătat o
serie de proprietăţi specifice lui şi care fac ca el să fie deosebit de roca din care a provenit. El
prezintă proprietăţi fizice, chimice si morfologice specifice.

1. Proprietăţile fizice ale solului

1.1. Temperatura solului

 Sursa de energie care provoacă încălzirea solului este in primul rând energia solară şi în
mică măsură energia provenită din interiorul Pământului sau cea cauzată de diferitele procese
exotermice din sol (descompunerea resturilor organice sau hidratarea).

Cantitatea de energie depinde în primul rând de latitudine, scazând cu cât ne deplasam de la

ecuator catre pol, deoarece în aceeaşi direcţie scade şi unghiul de incidenţă al razelor solare. Un
rol important în distribuţia energiei solare îl are relieful prin înclinarea şi direcţia expoziţiei
suprafeţelor sale, versanţii orientaţi către sud primind mai multă energie decât cei cu alte
orientări. De asemenea, o influenţă ridicată o are şi starea de umiditate a atmosferei. Astfel, cu
cât atmosfera este mai umedă cu atât ea reţine mai multă energie calorică, apa având cea mai
ridicată capacitate calorică.

Temperatura solului este una din proprietăţile importante ale solului. În primul rând, de ea
depind posibilităţile de creştere ale plantelor, şi asta pentru că sub 0° C nu poate exista activitate
biotică, iar pentru cele mai multe plante germinarea seminţelor şi dezvoltarea lor se poate realiza
doar la temperaturi ale solului mai mari de 5° C. La fel, fauna din sol are şi ea nevoie de o
anumită temperatură pentru a putea trăi. De asemenea, în funcţie de temperatură este şi
intensitatea cu care se desfaşoara în sol diferitele procese fizice, chimice şi
biologice.

1.2. Alcătuirea granulometrică

În urma proceselor de dezagregare şi alterare a rocilor, rezultă particule minerale,

predominant silicatice, de diverse dimensiuni. Exprimarea procentuală a acestei proporţii a fost
denumita în pedologie alcătuire granulometrică, compoziţie mecanică sau textură. Ea se poate
realiza în teren sau în laborator.

Determinările din teren se realizează prin examinarea directă a solului pe cale

organoleptică, adică pe baza unor proprietăţi fizice, apreciindu-se clasa texturală globală pentru
materialul pământos fin.

Determinările ce se execută în laborator privesc mai ales stabilirea procentelor cu care

participă fracţiunile de nisip, praf şi argilă la alcătuirea materialului pământos fin.

Realizarea clasificării texturale a părţii minerale fine a solului s-a făcut ţinând cont, în
principal, de conţinutul de argilă şi apoi de cel de praf şi nisip. Argila are rolul principal în
formarea unui număr însemnat de însuşiri fizice şi chimice ale solului. În primul rând, de
conţinutul în argilă, la care se adaugă şi cel de humus, depinde absorbţia apei, a cationilor
schimbabili şi a substanţelor nutritive, adeziunea, plasticitatea, contracţia şi gonflarea.

Praful se găseşte între argilă şi nisip, în ce priveşte însuşirile solului pe care le determină.
Nisipul, ca însuşiri, este diametral opus argilei. El are o suprafaţă superficială specifică foarte
mică, o capacitate redusă de reţinere a apei, a cationilor schimbabili şi elementelor nutritive şi
are o bună permeabilitate şi porozitate de aeraţie. De asemenea, nisipurile au o redusă coeziune,
adeziune sau capacitate de formare a elementelor structurale, ele nu sunt plastice, nu gonflează şi
nu se contracta.
 Pentru gruparea rapidă a datelor analizelor granulometrice şi interpretarea lor uşoară,
pedologii au întocmit diverse sisteme de clasificare a granulometriei solurilor.

Acest sistem cuprinde un numar de 3 grupe de clase (texturi grosiere, mijlocii si fine) si 6
clase texturale ale materialului mineral fin.

1.3. Densitatea aparenţa. Porozitatea. Compactarea

Solul este un corp natural, constituit din material relativ afânat, ce a rezultat în urma a
numeroase procese pedogenetice. Particulele, ce alcătuiesc materia minerală solidă a solului, se
găsesc într-o aşezare mai compactă sau mai laxă, astfel că, între particule rămân goluri de diferite
dimensiuni. Acest mod de aşezare se poate reda prin indicatorii: densitate aparentă, porozitate şi
compactare (grad de tasare).

Densitatea si densitatea aparenta

Densitatea solului (D) reprezinta masa unităţii de volum şi se exprima in g / cm3.În

general, orizonturile superioare ale solurilor minerale au o densitate de 2,65 – 2,68 g / cm3, iar
orizonturile inferioare de 2,70 – 2,72 g / cm3. Materialele ce au continuturi ridicate de materie
organica prezinta o densitate mai mica, ce poate cobori pana la 1,80 – 2,00 g / cm3 (fig. 15).

Densitatea aparenta (DA) reprezintă raportul dintre masa unui corp şi volumul lui, limitat
la suprafaţa exterioară, adică inclusiv volumul porilor.

Pentru determinarea densitatii aparente se recolteaza o proba de sol in asezare

nemodificata. Densitatea aparentă depinde în mare măsură de conţinutul de materie organică al
solului, de compoziţia mineralogică, de gradul de structurare sau de cel de compactare pe care îl
prezintă solul. Densitatea aparenta influenţează multe din insusirile fizice ale solului, cum este
capacitatea de reţinere a apei, porozitatea, aeraţia solului, permeabilitatea sau rezistenţa mecanică
la pătrunderea rădăcinilor plantelor sau a uneltelor la efectuarea lucrărilor agricole.

Pentru principalele soluri agricole din România, densitatea aparenta pe primii 100 cm
variază între 0,90 g / cm3şi 1,50 – 1,65 g / cm3. Cele mai mici densităţi aparente, valori
subunitare, se înregistrează la solurile turboase, precum şi la cele formate pe cenuşi vulcanice
(andosoluri şi soluri andice).

Porozitatea solului (P)

Porozitatea este proprietatea unui corp de a avea pori în masa sa. În ce priveşte porozitatea
solului, ea reprezintă, din punct de vedere fizic, spatiul lacunar ocupat de apă şi aerul din sol.
Volumul total al acestui spaţiu defineşte ceea ce numim porozitate totală şi se exprimă în
procente din unitatea de volum.

Valorile porozitatii totale se gasesc in relatie directa cu cele ale densitatii aparente, fiind
foarte mari la solurile cu un continut ridicat de materie organica (solurile turboase si solurile
organo-minerale), ca si la cele evoluate pe materiale vulcanice amorfe.
 Compactarea solului

Compactarea solului este un proces provocat de cauze naturale sau artificiale, în urma
căruia densitatea aparentă creşte foarte mult, iar porozitatea totală şi cea de aeraţie scade sub
valorile obişnuite.

Proprietatile fizico-mecanice ale solului

Proprietăţile fizico-mecanice ale solului au fost studiate din necesitatea cunoaşterii mişcării
solului ca urmare a unor activiăţti ale omului. Studiile pedologice au în vedere cunoaşterea
proprietăţilor fizico-mecanice ale solului pentru rezolvarea problemelor de exploatare agricola a
terenurilor.

a. Coeziunea solului reprezinta atracţia dintre moleculele unui corp, prin aceasta putându-
se explica rezistenţa opusă de acesta când încercăm să-l fărămiţăm. Coeziunea apare datorită
forţelor intermoleculare, care între anumite distanţe limită devin atractive. Rezistenţa solului la
sfărâmare depinde de umiditatea acestuia şi de conţinutul de argilă.

b. Adeziunea solului este o proprietate a acestuia de a se lipi de obiectele cu care vine în

contact ca urmare a forţelor de atracţie.Adeziunea devine mai mare pe măsură ce creşte
conţinutul de argilă.

c. Consistenţa şi plasticitatea solului

Particulele solide ce alcatuiesc materialul solului prezintă la diferite stări de umiditate

anumite forţe de legătura între ele, acestea stabilind formele de consistenţă ale solului.

În determinarea formelor de consistenta ale solului un rol însemnat îl are conţinutul de

argilă, deoarece pe măsura creşterii acestuia, se modifică limitele dintre diferitele forme. Solurile
cu textura extrem grosieră nu prezintă stări de consistenţă, deoarece între particule, practic, nu
există forţe de coeziune, acestea fiind definite în geotehnică soluri necoezive. De asemenea,
consistenţa solului este influenţată de compoziţia mineralogică a argilei, de conţinutul de humus
şi activitatea biologică din sol, de gradul de saturaţie în baze şi tipul cationilor de schimb etc.

d. Rezistenţa la penetrare (RP) este proprietatea solului de a se opune la pătrunderea unui

corp. Ea se determină cu un dispozitiv special, numit penetrometru, rezistenţa exprimându-se în
kg/cm2.

Rezistenţa solului la penetrare depinde de unele însusiri ale acestuia, cum sunt: compoziţia
granulometrică, gradul de compactare şi structurare, conţinutul de humus sau umiditatea solului.

e. Gonflarea şi contracţia sunt doua procese ce provoacă modificarea volumului solului,

ele având caracter contrar. Modificarea volumului este cauzata de variaţiile umidităţii, ca urmare
a interacţiunii fizico-chimice între particulele solului şi moleculele de apa.
 Gonflarea are loc prin hidratarea particulelor coloidale, acestea având capacitatea de a
absorbi moleculele de apa şi a forma pelicule în jurul fiecărei particule elementare de sol. Prin
deshidratarea solului apare fenomenul de contractie, acesta producându-se doar până la o
anumită umiditate, numită limită de contracţie.

Procesele de gonflare si contractie sunt influentate, in afara de continutul in particule

coloidale, de mineralogia fractiunii argiloase.

2. Proprietăţile chimice ale solului

2.1. Complexul coloidal al solului

Solul este un sistem polidispers, alcătuit din particule minerale şi organice mai mult sau
mai puţin dispersate. Fracţiunile de praf si nisip reprezintă particule de minerale slab afectate de
procesele de solificare, au o activitate chimica redusa, ele jucand mai mult un rol fizic.

Coloizii solului sunt încărcaţi cu diferite sarcini electrice, cel mai adesea negative. Coloizi
cu sarcini pozitive pot apare doar în anumite condiţii de reacţie a solului, putând disocia
superficial ca un acid sau ca o baza. In aceasta categorie intra oxizii hidratati de fier şi aluminiu
şi substaţele proteice din humus.

2.2. Funcţiile complexului coloidal al solului

Capacitatea de reţinere mecanică reprezinta proprietatea solului de a opri particulele

aflate in suspensie din apa care se infiltreaza. Retinerea este facuta de catre porii care au
diametrul mai mic decat cel al particulelor retinute. In sol se realizeaza si o retinere a particulelor
mai fine decat diametrul porilor, in momentul cand fluxul de apa capilara patrunde intr-un
orizont mai putin umed sau unde asezarea particulelor solului este mai indesata, mai compacta si
unde circulatia capilara a apei trece la o deplasare peliculara sau chiar se opreste.

Capacitatea de reţinere fizică mai este cunoscuta sub numele de adsorbtie apolara sau
moleculara. Fenomenul de retinere fizica consta in adsorbtia la suprafata particulelor minerale
sau organice ale solului a moleculelor unor substante din aerul sau solutia solului.

Capacitatea de reţinere fizico-chimică este cunoscuta si sub numele de adsorbtie polara

sau de schimb ionic. Fenomenul se refera la adsorbtia ionilor (fie cationi, fie anioni) pe care
complexul coloidal o realizeaza din solutia solului. Ionii adsorbiti din solutia solului vor fi
compensati de o cantitate echivalenta de ioni de acelasi tip de sarcina, astfel ca atat solutia
solului cat si complexul coloidal vor ramane neutre din punct de vedere electric.

2.3. Soluţia solului

Apa din sol este una din componentele fără de care solul ar fi un corp inert. Soluţia solului
conţine diferite substanţe, acestea găsindu-se în stare de dispersie ionică, moleculară sau
coloidală. Unele din ele sunt preluate din aer, când precipitaţiile traversează atmosfera (bioxid de
carbon, oxigen, oxizi de azot, amoniac, bioxid de sulf, clor etc.), altele (acizi organici şi
anorganici, săruri ale acestora, baze etc.) trec în soluţie din componenţii fazei gazoase şi solide a
solului sau prin activitatea organismelor.

2.4. Aciditatea solului

Întreaga aciditate din sol se mai numeşte şi aciditate totală. Ea reprezintă însumarea
acidităţii soluţiei solului, adică a acidităţii actuale, cu aciditatea complexului adsorbtiv al solului,
numită şi aciditate potenţiala.

Concentratia ionilor de hidrogen liberi existenti in solutia solului reprezinta ceea ce se

numeste aciditate actuala si se exprima in unitati pH.

În ceea ce priveşte valorile pH-ului solului ele se înscriu cel mai adesea între 4 şi 11, mai
rar se pot întalni valori mai mici de 4 sau mai mari de 11.

2.5. Salinitatea solului

Sursa principală a sărurilor din sol o reprezintă rocile şi mineralele din scoarţa terestră.
Cele mai comune săruri sunt carbonaţii, clorurile, sulfaţii, silicaţii sau nitraţii. Dintre acestea, o
parte sunt considerate usor solubile (cele cu un grad de solubilitate mai mare decat CaSO 4), asa
cum sunt clorurile de Na, K, Mg si Ca si sulfatii si carbonatii de Na si K. Carbonatii de calciu si
magneziu sunt solubili doar in prezenta CO2 dizolvat in apa.

2.6. Alcalinitatea solului

Reacţia alcalină a solurilor este dată fie de prezenţa sărurilor alcaline (carbonaţi şi
bicarbonaţi ai metalelor alcaline şi alcalino-pamantoase), fie de îmbogăţirea complexului
adsorbtiv în Na+ schimbabil.

ORIZONTURILE DE SOL
Orizontul de sol (pedogenetic) este un strat de sol, aproximativ paralel cu suprafaţa solului
(terenului), care se deosebeşte de stratele supraiacente (de deasupra) şi subiacente (de dedesubt),
de care este genetic legat, prin proprietăţile sale fizice, chimice, mineralogice, morfologice etc.
De regulă, un orizont de sol este delimitat de cele învecinate prin proprietăţi care pot fi
determinate pe teren (culoarea, textura, structura, existenţa unor neoformaţii etc.), dar pentru
completarea sau precizarea observaţiilor din teren sunt necesare uneori determinări de laborator.
Orizonturile de sol pot fi minerale sau organice.
 Orizont mineral - orizont de sol alcătuit din material mineral fără sau cu puţină materie
organică (maxim 20 %, dacă solul nu conţine argilă sau maxim 35% dacă solul are cel puţin 60
% argilă).

Orizont organic - orizont de sol format prin acumularea şi descompunerea de material

organic, deasupra solului mineral; conţine peste 35% materie organică, când partea minerală este
bogată în argilă (peste 60%) sau peste 20% materie organică (când partea minerală este săracă în
argilă).

Principalele orizonturi întâlnite pe profilul diferitelor soluri din România :

Orizontul A - orizont mineral care s-a format în partea superioară a profilului de sol,
prin acumularea materiei organice humificate, intim legată de partea minerală; există următoarele
feluri de orizont A:

- Am (A molic) - orizont A de culoare închisă (crome şi valori mai mici de 3,5 în stare
umedă şi valori mai mici de 5,5 în stare uscată), bine structurat (glomerular, grăunţos), cu grad
de saturaţie în baze cel puţin egal sau mai mare de 55%, bogat în humus şi cu grosime de cel
puţin 25 cm sau cel puţin 20 cm la solurile cu orizont Rrz situat în primii 50 cm; orizont
diagnostic pentru clasa molisoluri şi pentru subtipurile molice;

- Ame (A molic eluvial) - orizont A molic care prezintă acumulări reziduale de grăunţi
de cuarţ dezbrăcaţi de pelicula colidală; orizont diagnostic pentru solurile cenuşii;

- A u (A umbric) - orizont A asemănător celui A molic, dar cu un grad de saturaţie în

baze sub 55%; orizont diagnostic pentru clasa umbrisoluri şi pentru subtipurile umbrice;

- Ao (A ocric) - orizont A de culoare prea deschisă sau cu un conţinut prea scăzut în

materie organică sau astructurat (fără structură) şi dur sau prea subţire pentru a fi numit molic
sau umbric; dacă un orizont A are toate caracterele unui orizont molic sau umbric, în afară de
grosime, se consideră tot A ocric, dar se notează cu Aom, respectiv cu Aou.

Orizontul E (eluvial) - orizont mineral intermediar, sărăcit în argilă şi/sau sescvioxizi şi

materie organică, faţă de orizontul subiacent şi îmbogăţit relativ în cuarţ rezidual; există trei
feluri de orizont E:
 - El (E luvic) - orizont E sărăcit în argilă situat deasupra unui orizont B argiloiluvial; are
culori deschise (gălbui-cenuşii) şi textură mai grosieră decât orizontul subiacent; structură
poliedrică, lamelară sau fără structură; orizont diagnostic pentru solul brun roşcat luvic, brun
luvic şi pentru unele planosoluri;

- Ea (E albic) - orizont E format deasupra unui orizont B argiloiluvial, sărăcit în argilă şi

oxizi de fier liberi (eluvierea este mai intensă decât la orizontul E luvic); are culori mai deschise
decât E luvic (albicioase, gălbui-albicioase, cenuşii-albicioase) date de particulele minerale de
praf şi nisip neâmbrăcate în pelicula coloidală; nestructurat sau cu structură lamelară sau
poliedrică slab dezvoltată; orizont diagnostic pentru luvisolul albic şi pentru unele planosoluri;

- Es (E spodic) - orizont E format deasupra unui orizont B spodic; este un orizont de

eluviere a materiei organice şi sescvioxizilor (oxizi şi hidroxizi de fier şi aluminiu), nestructurat,
de textură grosieră şi de culori cenuşii date de acumulările reziduale de cuarţ; orizont diagnostic
pentru podzol.

Orizontul B - orizont mineral format sub un orizont A sau E, prin alterarea materialului
parental, care poate fi sau nu asociată cu o îmbogăţire în argilă (prin iluviere) şi/sau în
sescvioxizi (prin iluviere) şi/sau în materie organică (prin iluviere); se disting următoarele feluri
de orizont B:

- Bv (B cambic) - orizont B (minim 10 cm grosime) rezultat prin alterarea materialului

parental; are culori mai închise (sau cu crome mai mari sau în nuanţe mai roşii) şi textură în
general mai fină decât materialul parental; structura este de regulă poliedrică sau columnoid-
prismatică, pe cel puţin 50 % din volum;orizont diagnostic pentru clasa cambisoluri, pentru
cernoziomul cambic şi pentru subtipurile cambice;

- Bt (argiloiluvial) - orizont B (minim 15 cm grosime) cu acumulare de argilă iluvială,

care formează pelicule pe feţele elementelor structurale şi umple porii fini ale acestora; conţinut
de argilă mai mare decât cel al orizontului supraiacent (indice de difernţiere texturală mai mare
de 1,2); structură prismatică sau poliedrică; culori mai închise decât cele ale materialului
parental; nu conţine carbonaţi şi nici săruri solubile, dar poate conţine Na schimbabil sub 15 %
din T (capacitatea totală de schimb cationic); orizont diagnostic pentru clasa argiluvisolurilor,
pentru cernoziomul argiloiluvial şi pentru subtipurile argiloiluviale;
 - Btna (Bt natric) - orizont B cu o acumulare în Na+ schimbabil mai mare de 15 %,
datorată procesului de alcalizare; are o structură de regulă columnară; orizont diagnostic pentru
soloneţuri;

- B spodic (Bhs, Bs) - orizont B (minim 2,5 cm grosime) format prin acumulare de
material amorf, alcătuit din materie organică şi/sau sescvioxizi, situat sub un orizont A umbric
sau E spodic; textură grosieră, mijlociu-grosieră, mai rar, mijlocie; se notează cu Bhs (humico-
spodic sau humico-feriiluvial) atunci când materialul amorf conţine humus iluvial, dar şi
sescvioxizi şi are culori brune-ruginii; şi cu Bs (B feriiluvial) atunci când conţine predominant
sescvioxizi şi are culori gălbui-ruginii; orizont diagnostic pentru clasa spodosolurilor.

Orizontul C - orizont mineral situat la baza profilului, constituit din material

neconsolidat (nisip, loess, argilă etc.), exceptând materialele menţionate la orizontul Cpr şi care
nu prezintă caracterele diagnostice pentru orizonturile A, B, Gr sau Cca; reprezintă materialul
parental al orizonturilor de deasupra.

Orizontul Cca (carbonatoiluvial) - orizont C (minim 15 cm grosime) cu acumulare de

carbonaţi mai mare de 12 % din care cel puţin 5 % sunt carbonaţi iluviaţi sub formă de
concreţiuni dure sau friabile.

Orizontul R - orizont mineral situat la baza unor profile de sol; este alcătuit din roci
compacte, la care se includ convenţional şi pietrişurile, exceptând rocile menţionate la R
rendzinic; poate fi sau nu, roca parentală a orizonturilor de deasupra.

Orizontul Rrz (rendzinic) - orizont R alcătuit din calcare , dolomite, gips sau din roci
metamorfice ori eruptive bazice şi ultrabazice, care prin alterare nu dau naştere la material
amorf; poate fi sau nu, roca parentală a orizonturilor de deasupra; orizont diagnostic pentru
rendzine şi pentru subtipurile rendzinice.

Orizontul O (organic nehidromorf) - orizont organic format la suprafaţa solului

(deasupra orizonturilor minerale) în condiţiile unui mediu nesaturat cu apă în cea mai mare parte
a anului; apare la majoritatea solurilor de sub pădure putând fi subdivizat în:

- Ol (litiera), reprezentat de material organic nedescompus sau foarte puţin descompus;

 - Of (orizont de fermentaţie), alcătuit din materie organică incomplet descompusă;

- Oh (organic de humificare), alcătuit din material organic aflat într-un stadiu foarte
avansat de descompunere.

Orizontul T (organic hidromorf, turbos) - orizont organic (minim 50 cm grosime)

format într-un mediu saturat în apă în cea mai mare parte a anului; orizont diagnostic pentru
clasa solurilor organice şi pentru subtipurile turboase; poate fi subdivizat în funcţie de gradul de
descompunere în:

- Tf (fibric) - slab descompus;

- Th (hemic) - moderat descompus;

- Ts (sapric) - puternic descompus.

Orizontul G (gleic) - orizont mineral format în partea mediană sau inferioară a profilelor
de sol, în condiţiile unui mediu saturat în apă, cel puţin o parte din an, datorită apei freatice aflate
la mică adâncime; orizont diagnostic pentru lăcovişti, soluri gleice, soluri negre clinohidromorfe
şi pentru subtipurile gleice şi gleizate; se disting:

- Gr (gleic de reducere), format în condiţii predominant de anaerobioză având culori de

reducere (albăstrui - verzui - cenuşii) uniforme sau care ocupă o suprafaţă de cel puţin 50%,
atunci când este marmorat (pătat); simbolul său se alătură celui al orizontului cu care se asociază,
dar poate fi notat şi de sine stătător;

- Go (gleic de oxido-reducere), format în condiţii de aerobioză alternând cu cele de

anaerobioză; are un aspect marmorat în care culorile de reducere apar în proporţie de 16-50%;
simbolul său se alătură celui al orizontului cu care se asociază.

Orizontulul W (pseudogleic) - orizont mineral (minim 15 cm grosime) format în

condiţiile unui mediu saturat în cea mai mare parte a anului, cu apă acumulată din precipitaţii şi
stagnată deasupra unui orizont impermeabil sau slab permeabil; are aspect marmorat (pătat) în
care culorile de reducere (albăstrui-verzui- cenuşii) ocupă mai mult de 50% din suprafaţă;
orizont diagnostic pentru solurile pseudogleice şi pentru subtipurile pseudogleice şi
pseudogleizate; simbolul său se alătură celui al orizontului cu care se asociază.
 Orizontul x (cu fragipan) - orizont mineral, cu un conţinut foarte scăzut de substanţă
organică, densitate aparentă mare, permeabilitate redusă, textură mijlocie (mai rar grosieră-
mijlocie); în stare uscată prezintă consistenţă dură sau foarte dură, iar în stare umedă friabilitate
moderată, la presarea între degete materialul este casant (se sfărâmă brusc); simbolul său se
alătură celui al orizontului cu care se asociază.

Orizontul y (vertic) - orizont mineral , cu un conţinut de cel puţin 30 % argilă (frecvent

peste 50 %), predominant gonflantă, ceea ce determină apariţia unor feţe de alunecare oblice,
agregate structurale mari (cu muchii ascuţite) şi a unor crăpături largi (în perioada uscată a
anului) pe o grosime minimă de 50 centimetri; orizont diagnostic pentru clasa vertisoluri şi
pentru subtipurile vertice; simbolul său se alătură celui al orizontului cu care se asociază.

Orizontul sa (salic) - orizont mineral (minim 10 cm grosime) îmbogăţit prin iluviere, în

săruri uşor solubile; conţine cel puţin 1 % cloruri sau cel puţin 1,5 % sulfaţi; orizont diagnostic
pentru solonceacuri şi pentru subtipurile salinizate; simbolul său se alătură celui al orizontului cu
care se asociază.

Orizontul na (natric, alcalic) - orizont mineral (minim 10 cm grosime) care are o

saturaţie în Na+ schimbabil > 15 %; simbolul său se alătură celui al orizontului cu care se
asociază; orizontul na, care prezintă şi caractere de Bt, reprezintă orizontul Btna, descris anterior;
orizont diagnostic pentru soloneţuri.

Orizonturi de tranziţie - orizonturi care fac legătura între orizonturile subiacente şi cele
supraiacente, având caracteristici din ambele. Se notează cu: AC, AB, AR, AG, EB, E + B
(orizontul E pătrunde în orizontul B sub formă de limbi - orizont glosic), BC, BR, BG, CG etc.

Orizonturi de asociere - orizont în cadrul căruia se asociază caracterele a două sau mai
multe orizonturi; se notează cu: AW, Bty, Amsa, Aosa, Bvx etc.