Eseu

ORTODOXIE ŞI SOCIETATE ROMÂNEASCĂ.

REFLECŢII ISTORICE ŞI ISTORIOGRAFICE
I.

PAUL BRUSANOWSKI

Î ncă din anii imediat următori evenimentelor din decembrie 1989, nu am putut să nu fiu pre-
ocupat de cauzele pentru care România avea tendinţa de a o lua pe o altă cale de dezvoltare
decât vecinele ei din Europa centrală, fostă socialistă. Elev seminarist, iar apoi student teolog,
nu puteam înţelege cum o ţară majoritar ortodoxă se cufunda în corupţie, nefiind în stare să iasă
din zona gri, obscură şi cu perspective din cele mai pesimiste. Situaţia s-a schimbat după trecerea
unui deceniu de postcomunism. Dar flagelul corupţiei, precum şi existenţa forţelor care se opu-
neau reformelor politice şi sociale, a rămas.
Desigur că se poate pune întrebarea cu privire la rolul Bisericii Ortodoxe în toată această
evoluţie. Are şi ea, ca instituţie, sau confesiunea creştină ortodoxă, în general, o anumită parte de
vină la degringolada socială la care am asistat şi mai asistăm încă? Sunt multe voci în societatea
civilă care au adus astfel de acuze BOR şi Ortodoxiei. De asemenea, şi unii istorici, începând cu
Xenopol, au accentuat urmările negative ale Ortodoxiei asupra evoluţiei culturii şi civilizaţiei nea-
mului nostru:

„Înrâurirea Bisericii bulgăreşti asupra minţii şi dezvoltării poporului român, care ţinu aproape opt
Tabor, nr.2, mai 2007

veacuri, fu din cele mai dăunătoare... La noi slavonismul tâmpit, orb şi lipsit de orice idee, apăsa ca un
munte asupra cugetului poporului român, fără să-i aducă nici un folos, îngroşând tot mereu întunere-
cul care-i cuprinsese minţile, în loc de a-l împrăştia”1

Sunt oare aceste acuze şi consideraţii reale? Există într-adevăr o incompatibilitate între creş-
tinismul apusean şi cel răsăritean? Au dat aceste confesiuni sisteme politice şi sociale cu totul
diferite? A provocat oare Ortodoxia înapoiere şi corupţie, spre deosebire de Catolicism şi Protes-
tantism? Şi, în fine, poate fi Ortodoxia o piedică în integrarea deplină a României în UE?

1
A. D. XENOPOL, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. IV, vol. I, Bucureşti, 1985, p. 348.

23
 Paul BRUSANOWSKI

Eseu Cu siguranţă că răspunsurile la aceste întrebări nu sunt uşor de dat. Mai mult, oricare vor fi
ele, nu vor fi în nici un caz unanim acceptate. Totuşi, voi încerca în acest articol (şi în altele, care
vor urma) să analizez Ortodoxia românească în contextul istoriei sociale şi politice din principa-
tele dunărene.
Ţările Române au fost parte din ceea ce numea Obolensky Commonwealth bizantin, iar N.
Iorga Bizanţul de după Bizanţ. În ce măsură a influenţat modelul social şi doctrina politică a Bi-
zanţului? Dat fiind faptul că la un secol de la crearea statelor române, Constantinopolul era cucerit
de otomani, a fost oare tradiţia bizantină în măsură să influenţeze decisiv societatea românească?
Nu şi-a pus în mod serios pecetea şi ordinea otomană, nu doar asupra realităţilor politice şi soci-
ale din Ţările Române, ci şi asupra Bisericii Ortodoxe? Şi apoi, care au fost influenţele sistemelor
politice ale vecinilor aparţinători lumii Europei Centrale? De ce aceste influenţe nu au fost atât de
puternice, încât să înlăture influenţa slavo-bizantină?
Istoria românească este destul de dificilă, una din principalele cauze fiind complexitatea ei
(tocmai datorită acestei complexităţi, predarea Istoriei României în şcoli cunoaşte o anumită şa-
blonizare, limitându-se la unele mituri istori(ografi)ce şi la evocarea unor mari personalităţi).
Spre deosebire de popoarele vecine, românii nu au fost creatori de imperii sau mari regate. Au
reuşit ultimii dintre toate popoarele europene să-şi creeze statele proprii, iar acestea s-au aflat în
umbra marilor imperii sau regate vecine. Istoria României nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea
Bizanţului, Bulgariei, Serbiei, Ungariei, Austriei, Poloniei, Rusiei...
Pluralitatea influenţelor politice, mult deosebite unele de altele, sosite din partea imperiilor
vecine au avut urmări considerabile asupra poporului român, dar şi asupra religiozităţii sale. Or-
todoxia românească, cu specificul său, care o diferenţiază întrucâtva de Ortodoxiile greacă şi rusă,
este rezultatul acestor influenţe multiple, tot la fel ca şi modul de a fi al acestui popor, urmaşul
Romaniei Orientale.

1. RITUL BIZANTINO-SLAV LA ROMÂNI

S e spune că poporul român s-a născut creştin. Într-adevăr, credinţa creştină, impusă nu prin
poruncă imperială, ci răspândită prin propovăduire orală de la om la om, a avut un rol im-
portant în etnogeneza românească, devenind un factor important şi integrant în aşa-numita lege
românească, menţionată în documentele istorice de la începutul Evului Mediu din centrul Greciei
până în sudul Poloniei. Dacă la început acest creştinism a fost de limbă latină, ulterior, în secole-
le IX-X, a fost introdus ritul bizantino-slav. Dat fiind faptul că sunt numeroşi aceia care regretă
adoptarea limbii slavone şi a ritului bizantin în creştinismul românesc, susţinând că urmările
asupra dezvoltării culturii româneşti au fost devastatoare, am putea crede că, atunci când această
trecere a avut loc, ea a trebuit să constituie un cataclism pentru generaţiile care l-au trăit. Din
păcate, nu avem documente scrise din acea epocă. Ştim însă din mărturii arheologice că în seco-
lele IX-X romanicii de la Dunărea de Jos trăiau în strânsă legătură cu slavii şi protobulgarii, în
umbra Imperiului bizantin, fiind împreună cu aceştia purtătorii culturii materiale Dridu2. Aşadar,
Tabor, nr.2, mai 2007

adoptarea ritului bizantino-slav a fost rezultatul unui lung proces istoric, favorizat de apropierea
culturală dintre români şi slavi. Fără a beneficia de rezultatele cercetărilor arheologice, istoricul
P. P. Panaitescu a intuit destul de clar că adoptarea slavonismului nu a fost un cataclism istoric,
că românii nu au putut fi, datorită stării lor culturale şi sociale, decât doar ortodocşi şi în nici un
caz catolici:
2
„Cultura Dridu a fost cultura multietnică a Dunării de Jos, din secolele VIII-X, în care s-au topit elemente
romanice, slave şi protobulgare, aflate toate sub influenţa civilizaţiei bizantine contemporane„ (AL. MAGEARU, Vo-
ievodatul lui Menumorut în lumina cercetărilor recente, pe site-ul http://www.geocities.com/amadgearu/me-
numorut.PDF). A se vedea şi Idem, Cultura Dridu şi evoluţia poziţiei României în lagărul socialist, pe site-ul
http://egg.mnir.ro/studii/Dridu/Drid_frame.htm.

24
 Ortodoxie şi societate românească...

„Dar rămâne întrebarea: de ce a fost preferată (cultura slavo-bizantină – n.n.) culturii apusene; de ce

Eseu
în lupta între influenţa apuseană, ce putea veni la noi prin Polonia, Ungaria şi prin negustorii italieni
care treceau pe la noi, şi între influenţa slavă-balcanică a învins cea din urmă? Trebuie să admitem că
românii n-au adoptat cultura apuseană, nu numai pentru că ea ajunsese la forme superioare de mani-
festare, pe care societatea românească nu era aptă să le primească, dar şi mai ales pentru că structura
însăşi, tipul de cultură occidental era străin de această societate românească. Nu este numai o chesti-
une de grad de cultură, ci mai ales de spirit deosebit între culturi sau mai bine zis între neamurile ce
poartă aceste culturi. Cultura apuseană a fost la început o cultură a nobilimii independente feudale
şi a oraşelor. Nobilimea a creat poemele truverilor, poemele eroice, iar oraşele au creat catedralele,
universităţile, arta picturii, literatura individualistă şi profană, umanismul. Aceste forme de cultură
corespundeau nevoilor sufleteşti, dar şi practice ale nobilimii de cavaleri luptători pentru idealuri abs-
tracte... la noi n-au existat nici nobilime de cavaleri cruciaţi, cu curte războinică şi castele căci boierii
noştri au fost nişte seniori ai pământului, legaţi de agricultură, nici oraşe mari şi luxoase cu o burghe-
zie rafinată şi bogată şi nici o mare curte a unei regalităţi româneşti. De aceea nu puteam adopta şi
n-aveam nevoie, în ţara noastră de ţărani şi de boieri, de formele acestei culturi străine de structura
noastră socială. Este cea mai mare greşeală credinţa că, dacă noi am fi fost catolici şi nu ortodocşi şi
dacă n-am fi avut formele culturii slave, apoi desigur că dintre boierii de la cramele din Cotnari şi de
pe valea Teleajănului s-ar fi născut un Rembrandt, un Corneille şi un Voltaire, iar la Curtea Veche de
pe malul Dâmboviţei s-ar fi jucat tragedii, în loc să cânte lăutarii ţigani. Cultura este în legătură cu
formele sociale şi fără evoluţia lor ea nu se poate schimba (...) Este clar că şi în cazul când n-ar fi existat
niciodată Bizanţul, slavii şi ortodoxia, noi nu puteam adopta cultura apuseană şi nu acestea sunt de
vină că n-am adoptat-o”3.

Este important de menţionat faptul că adoptarea ritului bizantino-slav nu a însemnat pără-

sirea de către români a creştinismului apusean, în pofida faptului că vechiul creştinism protoro-
mânesc fusese de limbă latină. Prea adesea se uită faptul că apariţia ritului bizantino-slav (în a
doua jumătate a secolului IX) a urmat cronologic unui alt proces istoric important care a avut loc
pe plan european: o anumită „germanizare” a creştinismului apusean, care a acompaniat cristali-
zarea societăţii feudale apusene, deosebită de cea de la sfârşitul antichităţii romane occidentale şi
cu totul diferită de cea bizantină, din spaţiul Mediteranei de răsărit.

2. OCCIDENT, BIZANŢ ŞI SOCIETATE ISLAMICĂ. FEUDALISMUL GERMANIC ŞI

LUMEA EST-MEDITERANEANĂ

B azele Europei moderne, cu statele şi popoarele care au succedat Imperiului roman, au fost
puse de către migraţiile germanice, survenite în mai multe etape. La început nu s-a schimbat
prea mult în societatea romană. Doar că germanicii s-au infiltrat tot mai mult în Imperiu, nu nu-
mai în sens geografic, ci şi instituţional, pătrunzând special în armată şi administraţie. Ulterior,
când Imperiul de Apus a dispărut, iar pe locul său au apărut noile state germanice, romanicii au
Tabor, nr.2, mai 2007

continuat să-şi ducă viaţa obişnuită, triburile germanice constituind pături militare suprapuse,
separate oarecum de populaţia romanică supusă. Pe lângă dreptul roman clasic s-a format treptat
un „drept roman vulgar”, regăsit în edictele lui Teodoric şi în legile emise de burgunzi şi vizigoţi
pentru locuitorii romanici din statele lor. Iar viaţa economică se muta din ce în ce mai mult de la
oraş la sat, dezvoltându-se o economie natural-agrară, în locul celei monetare. Nobilii latifundiari
romani deţineau armate private. Domeniile lor, locuite de coloni (ţărani liberi, dar legaţi de glie)
se bucurau de imunităţi fiscale, ba chiar şi juridice şi bisericeşti, tot mai extinse.

3
P. P. PANAITESCU, Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, ed. II, Bucureşti, 1994, p. 18-20.

25
 Paul BRUSANOWSKI

Eseu 2.1. INFLUENŢELE GERMANICE ŞI APARIŢIA FEUDALISMULUI GERMANIC. GERMANIZAREA

CREŞTINISMULUI APUSEAN

S epararea dintre germanici şi romanici a putut fi depăşită doar în fosta provincie Gallia, deoa-
rece francii au fost singurii germanici care nu au aderat la erezia ariană, ci au adoptat credinţa
(în acea epocă unită) ortodoxă şi catolică a populaţiei romanice. Prin urmare, în Gallia s-a putut
realiza aşa-numita sinteză francă.

a) Dreptul germanic şi apariţia feudalismului apusean

Una dintre cele mai importante noutăţi aduse de germanici a fost lipsa dreptului public,
astfel că, spre deosebire de vechii romani, aceştia nu făceau deosebirea dintre res publica şi res
privata. În triburile germanice nu exista drept public, ci doar cel privat. Relaţiile între oameni
erau stabilite de dreptul privat. Triburile germanice erau „asociaţii de persoane”, în care fiecare
membru al tribului avea cu semenii săi relaţii stabilite de dreptul privat. Fiecare se ştia legat de o
altă persoană prin drepturi şi îndatoriri. Chiar şi regele avea drepturi şi îndatoriri faţă de membrii
tribului. Iar la baza tuturor acestor legături inter-personale se afla loialitatea reciprocă.
Ba, mai mult, această relaţie de loialitate reciprocă exista chiar şi între rege şi zei. Regalitatea
germanică a fost o „regalitate populară” (Volkskönigtum), însă cu rădăcini în sfere sacrale. Regele
germanic era văzut de către popor ca deţinând puteri de origine divină (Heilskräfte). Era aşadar
un mijlocitor între oameni şi zei. Regele era garanţia succesului în război, a belşugului recoltelor,
a păcii din sânul comunităţii. În cazul în care regele nu reuşea să asigure succesul în război, po-
porul înţelegea că respectivul rege nu se bucura de graţia divină. Prin urmare, fiecare nou rege
ales, până să fie acceptat în mod deplin de popor, trebuia să dovedească, printr-o victorie armată,
faptul că avea harismă (Königsheil)4. Tradiţia a fost păstrată chiar şi ulterior, în timpul dinastiilor
Ottonilor şi Salierilor:

„De la rege se aştepta noroc, succes, victorie; ghinionul era echivalent cu vinovăţia, vinovăţia cu inca-
pacitatea, incapacitatea justifica depunerea de pe tron. Dacă Otto I a trecut peste anii de încercare,5
atunci doar pentru că a crezut personal în el sau, mai bine zis, în alegerea sa de către Dumnezeu, căci
doară Dumnezeu nu poate lăsa un rege de izbelişte...”6.

În acelaşi timp, regalitatea „harismatică” germanică nu poate fi comparată cu monarhia

divină şi absolută din Orientul Seleucizilor antici. Regii germanici nu se aflau deasupra poporului,
ci în interiorul lui, drept care ei nu aveau putere legislativă proprie. Este adevărat că legile germa-
nice vechi erau promulgate de regi, ele însă cuprindeau dreptul popular, neputând fi considerate
expresii ale voinţei divine.
Între regele germanic şi popor exista o relaţie de loialitate. Germanicii considerau că asculta-
rea şi supunerea trebuia să provină din loialitate. Supunerea fără loialitate era considerată sclavie!
Prin urmare, dacă regele încălca relaţia sa de loialitate faţă de popor, acesta devenea scutit sau
absolvit de datoria de loialitate faţă de rege. Loialitatea era legată de reciprocitate. Răzvrătirea
deschisă împotriva unui rege neloial nu era considerată doar „un drept bun şi vechi” al poporului,
Tabor, nr.2, mai 2007

ci chiar şi o datorie morală.

Relaţiile din societatea germană păgână s-au păstrat şi în regatele germanice creştine. E vor-
ba de principiul „asociaţiei de persoane” deja amintit, bazat pe relaţia de loialitate reciprocă. O
persoană ajuta pe o alta prin daruri, contribuţii de război, iar în schimb se bucura de apărare şi
4
A se vedea şi http://de.wikipedia.org/wiki/K%C3%B6nigsheil.
5
Otto I a fost rege german între 936-973, dar şi restaurator al Imperiului Romanilor în 962, când a fost încoronat
împărat de papa Ioan XII. Una din încercările (mai târzii) cărora a trebuit să le facă faţă Otto I a fost şi bătălia
împotriva maghiarilor, din 955.
6
MANFRED FIRNKES, „Die Sachsenkönige und –kaiser„, în Deutsche Geschichte, Bertelsmann Lexikon Verlag, Gü-
tersloh, 1993, vol. I, p. 211.

26
 Ortodoxie şi societate românească...

protecţie din partea acesteia. Fiecare german putea să devină patronul altui individ, dacă avea

Eseu
resurse în acest scop. Patronul sau nobilul era cu atât mai mare, cu cât avea o suită (Gefolgschaft)
mai numeroasă. Desigur că cel mai mare patron era regele. Iar daniile regale sau beneficia nu au
mai fost doar simple recompense cuvenite nobililor pentru meritele militare sau pentru func-
ţiile pe care le îndeplineau. Primitorul daniei – vasalul – datora seniorului (regelui) supunere,
loialitate, sfătuire şi ajutor militar. În schimb, seniorul îl apăra pe vasal de orice pericol. Această
relaţie de loialitate reciprocă era legalizată juridic sub forma unui contract, instituindu-se astfel
un sistem de raporturi personale dintre cel care concede şi cel căruia i se concede un feud, între
seniorul feudal şi vasalul feudal7.
Prin aceasta, însăşi concepţia despre stat s-a schimbat. Imperiul „roman” renovat de franci
nu a fost altceva decât o „asociaţie de persoane”, bazată pe o relaţie de loialitate reciprocă între
rege-împărat şi nobili. Statele care s-au constituit pe feudalismul franc (din Europa occidentală
şi centrală) nu au avut un corp de funcţionari specializaţi, nici dregători care aveau o autoritate
obţinută de la suveran prin delegare. Suveranii germanici conduceau prin vasali, prin persoane
care le juraseră loialitate. Între vasali şi suveran-rege nu se interpunea puterea statului, ci o relaţie
personală de loialitate reciprocă. Prin aceasta, dreptul roman, în sensul său clasic, a fost abrogat
în Europa occidentală (fiind reintrodus sau receptat abia între secolele XI-XIV). În Bizanţ, el a
continuat însă să existe8.
Feudalismul apusean (germanic) se deosebeşte de celelalte tipuri de feudalism (de ex. bizan-
tin şi islamic) prin relaţia de loialitate reciprocă, stabilită pe baza unui contract. Această relaţie
(inexistentă în Europa de Răsărit sau în lumea islamică) asigura existenţa „dreptului la rezisten-
ţă”. Acesta a fost recunoscut oficial în Anglia în 1215 (prin Marea Charta a Libertăţii), în 1222 în
Ungaria (prin Bula de Aur9), iar în jurul anului 1230 şi în Germania (codul Sachsenspiegel):

„Omul se poate împotrivi regelui şi judecătorului său, când acesta lucrează împotriva dreptului; el
poate chiar să-i declare război... Prin aceasta, nu încalcă îndatorirea de credinţă” (din legea germană
Sachsenspiegel, emisă în jurul anului 1230)10.

b) „Germanizarea” creştinismului
Nu puţini istorici apuseni fac referire la o germanizare a creştinismului. Teza însă nu este ac-
ceptată în unanimitate. Totuşi, nu se poate ca dreptul vechi germanic să nu fi influenţat şi formele
de religiozitate.
Relaţia de loialitate reciprocă se aplica nu doar legăturii dintre popor şi regi şi dintre regi şi
zei, ci între toţi membrii societăţii şi divinitate: fiecare german îşi alegea unul dintre zei, ca patron
sau stăpân; lui i se închina şi de la el aştepta ajutor şi sprijin în viaţă. Acest mod de a concepe
relaţia cu Dumnezeu (supunere, loialitate şi dobândirea de ajutor în schimb) a influenţat creş-
tinismul. În secolul VII, anglo-saxonii l-au adoptat pe apostolul Petru şi pe urmaşii acestuia ca
patroni. Francii au urmat modelul anglo-saxon şi au sprijinit papalitatea împotriva longobarzilor,
înfiinţând în cele din urmă Statul papal. În schimb, papii i-au răsplătit pe franci, încoronându-l pe
7
OVIDIU DRIMBA, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. II, Bucureşti, 1987, p.452.
Tabor, nr.2, mai 2007

8
AUGUST NITSCHKE, „Frühe Christliche Reiche”, în Propyläen Weltgeschichte, Frankfurt a M., Berlin, 1963, vol. V,
p. 275-279; DIETGER REINHOLD, „Die sozialen und wirtschaftlichen Verhältnisse im Frühen Mittelalter„, Deutsche
Geschichte, vol. I, p. 282-290 şi Idem, „Lehnwesen und Heer”, Ibidem, vol. II, p. 53-64.
9
Dreptul la rezistenţă a fost abrogat în anul 1231, dar a fost reintrodus în 1351. El a stat mai târziu la baza nume-
roaselor răscoale ale nobilimii maghiare împotriva Habsburgilor, până când a fost abrogat definitiv în 1687, după
cucerirea sudului Ungariei de către armata habsburgică (ANTON RADVÁNSZKY, Grundzüge der Verfassungs- und
Staatsgeschichte Ungarns, München, 1990, p. 22-26).
10
GH. BRĂTIANU, Adunările de stări în Europa şi în Ţările Române în Evul Mediu, Bucureşti, 1996, p. 80. Im-
portant este faptul că „dreptul la rezistenţă” a fost reluat în Legea Fundamentală a Republicii Federale Germania,
pentru a se evita un nou eşec totalitar: „Împotriva oricui se angajează să înlăture această ordine, toţi germanii au
dreptul să se împotrivească, dacă altă posibilitate nu există” (Art. 20, par. 4).

27
 Paul BRUSANOWSKI

Eseu Carol cel Mare ca împărat11. „Germanizarea creştinismului a fost ultima cauză pentru faptul că în
Biserica Catolică primatul papal a dobândit o importanţă atât de mare”12.
Apoi, germanicii au adus o nouă concepţie despre om şi valoarea acestuia, chiar şi în raport
cu Dumnezeu. Grecii şi romanii au considerat că cea mai mare capacitate a omului constă în
puterea de a cunoaşte. Cu totul diferit, germanicii l-au văzut pe om în primul rând ca purtătorul
unei puteri. Cercetătorii chiar s-au obişnuit să pomenească de sfinţenie sau de harismă. Fiecare
german era înzestrat cu propria sa harismă. El putea, dacă era ţăran, să influenţeze recolta; dacă
trăia pe malul mării coordona pescuitul; un războinic avea o harismă în a purta bătălia, iar un
navigator putea obţine vânt prielnic. Harisma putea fi mai mare, se putea însă şi micşora. Pe unul
lovit de ghinion, adică părăsit de harismă, îl părăseau prietenii, lui i se pustiau câmpiile, o furtună
îi distrugea holdele; vapoarele sale se scufundau. Aşadar, cu cât săvârşea mai multe fapte de vite-
jie, cu cât era omul mai puternic, cu atât valora mai mult. Era semn că zeii îi erau favorabili.
Din această perspectivă a avut loc o inculturatio specific germanică a învăţăturilor şi noţiu-
nilor de bază creştine. De exemplu, poenitentia a fost tradusă prin Buße, ceea ce însemna iniţial
înlocuirea (răscumpărarea) pagubei produse13. Se poate constata cum viziunile vechilor germani
au prefigurat doctrina meritelor, iar mai târziu chiar şi predestinaţionismul. Că doară, care este
cel mai vizibil semn dacă omul este predestinat să se mântuiască sau nu? Reuşita în viaţă...

2.2. FEUDALISMUL BIZANTIN

S istemul feudal bizantin îşi are originile de la sfârşitul secolului al VIII-lea, când aristocraţii au
început să-şi creeze adevărate latifundii, cumpărând pământurile ţăranilor sărăciţi. După 922,
împăraţii au emis mai multe novele pentru a stopa acest proces, datorită faptului că armata impe-
rială era alcătuită într-o mare parte din stratioţi sau mici proprietari de pământ recrutaţi când era
nevoie. Or, prin vânzarea micilor loturi de pământ, stratioţii deveneau „vecini” - servi (paroikoi),
cultivatori dependenţi de stăpânul de moşie.
În cele din urmă, aristocraţia bizantină a reuşit ca, după moartea lui Vasile II Bulgaroctonul
(1025), să preia frâiele imperiului. Bazileii au devenit uneltele partidelor aristocratice care îi urcau
pe tron. Puterea militară a imperiului a slăbit, fapt de care au profitat turcii selgiukizi (care au
ocupat cea mai mare parte a Asiei Mici, după bătălia de la Mantzikert, din 1071). În aceste condiţii,
începând cu mijlocul secolului XI, domeniile feudale au cunoscut o răspândire tot mai largă. În
schimbul unor anumite servicii, aristocraţii primeau de la împăraţi domenii în administrare (pro-
noia), cu dreptul de a încasa toate veniturile. Spre deosebire de celelalte donaţii, aceste domenii
nu puteau fi moştenite şi nici înstrăinate. După 1100, practica arendării colectării impozitelor
era deja generalizată pe tot cuprinsul imperiului. Unii aristocraţi au dobândit drept pronoia chiar
provincii întregi (răscoala Asăneştilor, din 1185, s-a datorat şi refuzului împăratului Isaac II Ange-
los de a le acorda anumite regiuni din Bulgaria ca domenii pronoia). Toţi pronoiarii erau obligaţi
11
În faţa pericolului longobard, papii au cerut sprijinul francilor. Şi fiindcă dinastia francă a marovingienilor nu
mai deţinea în fapt nici o putere, aceasta aflându-se în mâinile majordomilor carolingieni, papa Zaharia (741-752)
a legitimat răsturnarea dinastiei marovingienilor (ultimul rege al acestei dinastii a fost trimis la mănăstire) şi
instaurarea celei carolingiene. În anul 751 majordomul Pippin cel Scurt (fiul lui Carol Martell şi unchiul viitorului
împărat franc Carol cel Mare) a fost recunoscut de către toţi francii drept rege, iar legatul papal Bonifaciu i-a dat
Tabor, nr.2, mai 2007

ungerea regală. Trei ani mai târziu, papa Ştefan II a mers el însuşi la curtea francilor, cerând ajutorul acestora
împotriva longobarzilor. Papa l-a încoronat încă odată pe Pippin, numindu-l „Patricius Romanorum” (apărătorul
romanilor). Alţi doi ani mai târziu, papa i-a adresat lui Pippin o scrisoare în care se numea chiar Sf. Petru „eu,
Petru, Apostolul”, şi îi cerea încă odată să pornească lupta împotriva longobarzilor: „Eu V-am dat ajutor şi victorie
asupra duşmanilor Voştri prin ajutorul dumnezeiesc. Dacă mă ascultaţi, Veţi primi mare răsplată. Cu ajutorul meu
Veţi învinge în această viaţă duşmanii Voştri şi Vă Veţi bucura de toate bunurile acestui pământ, iar apoi Vă Veţi
mângâia de viaţa cea veşnică” (AUGUST NITSCHKE, op.cit., p. 292).
12
Ibidem, p.276.
13
Asemenea modificări de sens se pot stabili şi cazurile altor termeni germani creştini: Abendmahl, Andacht,
Beichte, fromm, Gott, Heiland, Reue, Vorsehung. A se vedea HERBERT GUTSCHERA, JÖRG THIRFELDER, Brennpunkte
der Kirchengeschichte, Paderborn, 1976, p. 82.

28
 Ortodoxie şi societate românească...

să trimită împăratului, în caz de nevoie, contingente de trupe, recrutate din rândurile paroikoi-

Eseu
ilor dependenţi. În momentul cuceririi Bizanţului de către cruciaţi (1204) sistemul feudal bizantin
era destul de asemănător cu cel apusean.
În epoca Paleologilor (1261-1453), pronoiarii au dobândit tot mai multe drepturi asupra do-
meniilor. Acestea au putut fi lăsate moştenire urmaşilor, care beneficiau uneori chiar de imunitate
deplină; în felul acesta, împăratul nu mai deţinea nici o autoritate asupra ţăranilor dependenţi14.

2.3. FEUDALISMUL ISLAMIC ŞI URMĂRILE ASUPRA SOCIETĂŢII

D upă cucerirea otomană a Balcanilor, s-a răspândit aici sistemul feudal propriu lumii islamice.
Imperiul otoman a constituit ultima mare sinteză a civilizaţiilor spaţiului est-mediteranean,
preluând tradiţii politice şi guvernamentale diferite: ale luptătorilor ghazi din zonele de frontie-
ră religioasă, cele imperiale arabe, persano-islamice15, dar şi cele absolutiste din Persia antică şi
Bizanţ16.
Feudalismul islamic începuse să se cristalizeze încă din epoca de decădere a califatului ab-
basid (secolele IX-X), când, pentru a se putea strânge într-un mod mai eficient impozitele, a fost
instituit un obicei care a fost menţinut în întregul Orient până în epoca modernă: arendarea
încasării dărilor (am arătat mai sus, că sistemul a fost preluat de bizantini în cursul secolului
XI, deci la două secole după apariţia în lumea islamică). Această procedură se va dovedi ulterior
ca fiind foarte periculoasă, deoarece încasatorii de dări îşi reţineau pentru ei cea mai mare parte
din venituri (astfel că vistieria califatului a devenit şi mai săracă). Din lipsă de lichidităţi, salariile
au început să fie plătite prin acordarea de domenii „feudale” (iqta’). La fel ca şi practica arendării
încasării impozitelor, sistemul domeniilor iqta’ a fost menţinut în Orientul Apropiat până în epoca
modernă (cu deosebirea că în perioada mongolă, domeniile iqta’ au fost numite soyurghal-uri, iar
în cea otomană timar-uri)17. Însă forma clasică a dobândit-o feudalismul islamic în epoca buyyidă
şi selgiukidă (secolele X-XII).
Relaţia dintre deţinătorul de iqta’, adică muqta-ul, şi suveranul islamic nu era deloc asemă-
nătoare cu cea dintre un vasal şi senior din statele occidentale medievale. Sultanul selgiukid era
un suveran absolut, „umbra lui Dumnezeu pe pământ”, iar iqta’ era o simplă manifestare a graţiei
şi milei sultanului către supuşi inferiori (de aceea, dania putea fi oricând revocată)18. Deţinătorul
unui domeniu iqta’ nu putea fi considerat vasal, ci un reprezentant sau delegat al sultanului. Iqta´
a constituit un simplu mecanism de descentralizare a colectării veniturilor, ea nu a adus după sine
drepturi (imunităţi) politice, judiciare sau personale asupra ţăranilor, care, în teorie, au continuat
să fie consideraţi supuşi ai statului, turmă („raia” – re’aya) a sultanului şi nu servi ai stăpânului
feudal19. Prin urmare, domeniul iqta’ din Orientul Mijlociu islamic nu poate fi comparat cu feudul
sau beneficium-ul din feudalismul vest-european, ci, într-o anumită măsură doar, cu pronoia bi-
zantină.

14
GEORG OSTROGORSKY, Geschichte des Byzantinischen Staates. Sonderausgabe, 31975, p. 224-228, 276-277, 311-
313, 334, 345, 362-363, 410-411.
15
Sultanul era păstorul turmei (re’aya-lei) sale, pe care i-a dat-o Dumnezeu în grijă. Era obligat să respecte
legea şariei, să ofere supuşilor săi legalitate şi protecţia unei comunităţi islamice universale şi drepte (ANDRINA
Tabor, nr.2, mai 2007

STILES, Imperiul Otoman, 1450-1700, Bucureşti, 1995, p. 115; H. INALCIK, Imperiul Otoman. Epoca clasică, Bu-
cureşti, 1996).
16
„Când Suleyman I şi-a asumat calitatea de apărător al lumii islamice, aceasta a fost doar un aspect al politicii
sale universale. În Europa el a refuzat să recunoască dreptul lui Carol V la titlul de împărat, recunoscându-l doar
ca rege al Spaniei şi încurajând orice forţe care s-au opus pretenţiei lui Carol de suveranitate peste întregul apus
al creştinătăţii” (H. INALCIK, op.cit., p. 111). Aşadar, Suleyman s-a considerat urmaşul legitim al împăraţilor romani
şi basileilor bizantini.
17
IRA M. LAPIDUS, A History of Islamic Societies, Cambridge, 1988 (reprint 1995), p. 265.
18
A. K. S. LAMBTON, Theory and Practice in Medieval Persian Government, Londra, 1980, p. 370-371; M. G. S.
HODGSON, The Venture of Islam, vol. II, Chicago, 1974, p. 49-51.
19
IRA M. LAPIDUS, op.cit., p. 149-151.

29
 Paul BRUSANOWSKI

Eseu Evoluţia sistemului iqta’ şi reaşezarea statului pe baza unei ierarhii militare, finanţată prin
acordarea de domenii feudale sau prin arendarea dreptului de a încasa dările, a avut urmări con-
siderabile asupra economiei statelor islamice în secolele următoare: imobilism şi decădere eco-
nomică:

„Comerţul s-a diminuat; economia monetară a regresat, fiind înlocuită de economia naturală. În cele din
urmă a avut de suferit chiar şi agricultura, aceasta nu numai datorită invaziilor nomazilor turci între se-
colele XI-XV, ci şi datorită instabilităţii sistemului. Militarii, în special cei de la baza ierarhiei, lipsiţi de
putere financiară, erau interesaţi de încasarea rapidă a veniturilor, neavând interesul şi nici posibilitatea
de a efectua investiţii pe termen lung. Datorită faptului că ibra (cuantumul impozitului) era fixat în avans,
pentru o perioadă de mai mulţi ani, fără să ţină cont de evoluţia producţiei, ţăranul era supus unei exploa-
tări dure din partea stăpânului feudal şi a subarendaşilor mărunţi. Doar o administraţie puternică ar fi
putut îndrepta abuzurile, desigur printr-o evaluare corectă a impozitului şi prin apărarea intereselor
fiscului. Slăbirea autorităţii statului şi a administraţiei a avut ca urmare, pe de o parte, înmulţirea domeni-
ilor feudale moştenibile, scoase de sub controlul statului, iar, pe de altă parte, exploatarea oamenilor şi a
naturii ca şi ruinarea agriculturii, prin trecerea la nomadism. Acest proces s-a repetat la sfârşitul epocii
buyide, a mamelucilor egipteni şi il-khanilor mongoli; dar şi decăderea Imperiului otoman din secolele
XVIII-XIX a fost însoţită de încercări de reformare şi de revolte ale ţăranilor din provincii”.20

Aşadar, se poate afirma că vulnerabilitatea societăţii islamice medievale s-a datorat diferen-
ţei dintre ideal şi practică, deoarece, în fond, cerinţa lui Nizam al-Mulk21 adresată beneficiarilor
de domenii iqta’, de a menaja populaţia rurală, a avut un caracter mai mult decât utopic. Şi, la
fel cum a apărut destul de curând o prăpastie între teoria ideal(ist)ă a statului teocratic islamic şi
realitatea ordinii politicii şi a metodelor de guvernare, tot la fel, ulterior, în Evul Mediu, a apărut o
diferenţă, ba chiar o contradicţie, între noile realităţi socio-economice (cauzate de sistemul dome-
niilor iqta’ şi de feudalismul oriental) şi vechile prevederi ale dreptului funciar islamic.
Ordinea socială selgiukidă (caracterizată de decăderea vieţii economice urbane la simpla
economie naturală, uzurparea proprietăţii funciare, exploatarea nemiloasă a populaţiei rurale şi
adoptarea de către tot mai mulţi faqiri a traiului nomad) a dăinuit în Orientul Apropiat până în
epoca modernă. Desigur, a existat o ciclicitate. De-a lungul secolelor s-au succedat diferite imperii
(ale Ayyubizilor, Il-Khanilor, mamelucilor, Otomanilor, Safavizilor), dar fiecare au cunoscut faze
de creştere şi descreştere. În timpul primei faze, cea de creştere, autoritatea statului beneficia de
o administraţie puternică, avea posibilitatea de a pune în practică teoria islamică medievală a gu-
vernării drepte şi juste şi asigura astfel poporului, adică turmei, linişte şi prosperitate. Însă, după
un timp, mai scurt sau mai lung, survenea faza decăderii.
La cumpăna dintre secolele XVIII-XIX, când legăturile dintre Europa industrializată şi spa-
ţiul est-mediteranean (Orientul Apropiat, dar şi Balcanii) au luat amploare, ordinea socială şi
economică din aceste regiuni era caracterizată de ceea ce geografia socială modernă numeşte ca-
pitalismul rentei funciare:

„Premisele istorice ale acestui sistem pot fi urmărite încă din feudalismul dinastiilor militare irani-
Tabor, nr.2, mai 2007

ene şi turcice, căci şi acesta a fost o formă de exploatare economică a mediului rural de către oraş,
care putea duce, prin abuzuri, la o dependenţă opresivă a economiei săteşti faţă de stăpânii feudali
sau arendaşi. Caracteristicile capitalismului rentei funciare pot fi observate doar din epoca otomană:
latifundiarii, stabiliţi la oraş, îşi însuşesc venitul (de fapt „renta funciară”), limitând însă investiţiile
doar pentru menţinerea productivităţii şi acordând felahilor doar o parte din recoltă, care să le asigure
20
G. ENDRESS, Der Islam. Eine Einführung in seine Geschichte, München, 31997, p. 103-104.
21
Nizam al Mulk (1018-1092) a fost mare vizir al Marelui Sultanat al Seljiukizilor, timp de trei decenii. A redac-
tat, la cererea lui Malik-Shah, lucrarea Siyasat-Nameh, opera clasică despre modul de guvernare în Evul mediu
islamic. Nizam a fost asasinat de celebrii „asasini” sau ismaeliţi din cetatea montană Alamut, la nord de Qazvin.

30
 Ortodoxie şi societate românească...

acestora minimul pentru existenţă. Preţul pentru mijloacele de producţie (teren agricol, apă, seminţe,

Eseu
unelte şi animale de tracţiune) le plăteşte, în special în anii de secetă sau catastrofe naturale, ţăranul,
prin obligaţii în muncă mai mari ori prin acordarea terenului, în arendă, capitaliştilor urbani. Dar
această situaţie este rezultatul unei dezvoltări de 700 de ani, cu observaţia că, la început, în epoca buyi-
dă, atitudinea stăpânului feudal faţă de domeniul său nu era de natură comercială, ci se limita doar la
exercitarea în calitate de custode, a autorităţii de stat”22.

Revolta din 1907 izbucnită în satul Flămânzi poate fi considerată rezultatul aceluiaşi tip de
capitalism al rentei funciare, aplicat la început de secol XX pe teritoriul Regatului României...

***
Ţinând cont de aceste consideraţii, putem afirma că feudalismul bizantin a fost mai evoluat
decât cel din lumea islamică, fiindcă aici deţinătorii de domenii iqta’ nu s-au bucurat niciodată
de imunitate. În acelaşi timp, feudalismul bizantin a fost mai puţin evoluat decât cel apusean,
fiind unul de tip domenial (ca şi cel islamic). După cum arată Gheorghe Brătianu, citându-l tot pe
Ostrogorsky,

„«între împărat şi supuşii imperiului rămâne de neconceput relaţiunea de credinţă personală, tipică
feudalităţii apusene. Trebuie să ne amintim acest fapt, şi numai cu această rezervă putem vorbi des-
pre o feudalitate bizantină şi, în general, despre o feudalizare a Imperiului bizantin». În această lume
răsăriteană (bizantină – n.n.), există deci în ordinea de drept relaţii între senior şi şerbi, nu încă între
suzeran şi vasal”23.

Numeroşi istorici au atras atenţia că valorile constituţionale ale Europei moderne provin şi
din sistemul vasalităţii medievale. „Într-adevăr, cu timpul, din libertăţile privilegiate ale feudali-
tăţii avea să răsară ideea modernă a libertăţii, egale pentru toţi”24. Nivelul, mai mult sau mai puţin
evoluat pe care l-au atins sistemele feudale în statele din Europa Răsăriteană şi de pe celelalte
continente, a avut urmări considerabile asupra evoluţiei societăţilor respective25.

3. ŢĂRILE ROMÂNE – LOC DE CONVERGENŢĂ A CULTURILOR POLITICE

OCCIDENTALE ŞI EST-MEDITERANEENE

3.1. FEUDALISMUL ROMÂNESC DIN SEC. XIV-XV – SINTEZĂ DE ELEMENTE APUSENE

ŞI ORIENTALE

F eudalismul bizantin a fost răspândit în întreaga Peninsulă Balcanică, apoi în Ţările Române
extracarpatice şi Rusia. Totuşi, în Ţările Române, noţiunea de feudalism are un înţeles mai
larg şi mai adânc decât ni-l înfăţişează regimul domenial din Răsăritul bizantin sau formele de
stăpânire neajunse la deplina lor evoluţie, aşa cum le întâlnim în Rusia la sfârşitul Evului Me-
Tabor, nr.2, mai 2007

diu. Feudalismul din epoca de început a Ţărilor Române a cuprins elemente importante ale unei
relaţii de tip senior-vasal26. În secolele XIV-XV, se trăia la noi „viaţa internaţională a feudalităţii
apusene”, cu turnire cavalereşti, cu blazoane. Frescele din primele mănăstiri româneşti, precum
şi mormintele de acolo demonstrează aceste obiceiuri.
22
Ibidem, p. 105.
23
GH. BRĂTIANU, Sfatul domnesc şi Adunarea stărilor în Principatele Române, Bucureşti, 1995, p. 38.
24
Ibidem, p. 81
25
HEINRICH MITTEIS, Der Staat des Hohen Mittelalters. Grundlinien einer vergleichenden Verfassungsgeschich-
te des Lehnszeitalters, Weimar, 111986, p. 19-23.
26
V. COSTĂCHEL, „Beneficiul” în Sud-Estul Europei, în „Revista Istorică”, XXX, 1944, p. 83.

31
 Paul BRUSANOWSKI

Eseu Două sunt, în principal, motivele acestui feudalism specific românesc, situat între cel bizan-
tin şi cel apusean.
În primul rând, cele două ţări dunărene s-au format prin unirea mai multor formaţiuni po-
litice prestatale mai mici, numite ţări, cnezate şi voievodate27, prin acceptarea unui domnitor co-
mun, originar din interiorul ţării (în Ţara Românească) sau din afara ei (anume în Moldova)28.
Unirea aceasta s-a realizat doar cu condiţia menţinerii autonomiei interne a boierimii, de fapt
vechii majores terrae sau conducătorii vechilor ţări sau cnezate, deţinători acum de domenii cu
imunitate fiscală şi juridică aproape deplină. Prin urmare, domnitorul din faza de început a Ţări-
lor Române

„nu este în nici un caz un princeps legibus solutus; el se află supus obiceiului şi obligat să ţie seamă de
factorii care în faţa voinţei sale, reprezintă, într-un fel oarecare, aceea a unor categorii privilegiate care
vorbesc în numele ţării”29.

În al doilea rând, Ţările Române s-au format în umbra Regatelor polon şi ungar, astfel că
influenţa occidentală asupra feudalismului românesc a fost în primele secole deosebit de puterni-
că. La fel ca şi în statele central europene, Marile Sfaturi ale domnitorilor moldoveni şi munteni
au fost alcătuite din marii boieri latifundiari şi nu din dregători, precum în Bizanţ. În Moldova a
existat chiar o relaţie de vasalitate între boierime şi regele polon sau ceea ce Gh. Brătianu numea

„vasalitate directă de la vasalii vasalului principal la suzeranul suprem, în genul aceleia pe care regii
normanzi au introdus-o în ierarhia feudală a Angliei, după cucerire”30.

În aceste condiţii, pentru a-şi consolida independenţa, atât în exterior, cât şi în interior, dom-
nitorii au adoptat, mai repede sau mai târziu, tradiţia politică bizantină, reflectată în special în ti-
tulatură. Cerând de la Curtea bazileilor recunoaşterea existenţei Mitropoliei Ungrovlahiei, Nicolae
Alexandru al Ţării Româneşti s-a intitulat în 1359 autocrat. Potrivit tradiţiei politice bizantine,

„Puterea domnească nu emană de la boieri, ci de la Dumnezeu. Esenţa ei harismatică se exprimă prin

numele teofor Ioan, abreviat IO, care însoţeşte curent numele voievozilor”31.

Această doctrină nu a putut fi impusă boierilor, conştienţi de vechea lor autonomie şi in-
spiraţi de modelul feudalismului apusean, cunoscut din Ungaria şi Polonia vecină. Astfel, prima
jumătate a secolului XV (în Moldova) sau întregul secol (în Ţara Românească) a rămas în istoria
românească drept cea dintâi epocă de anarhie feudală.

3.2. ÎNTĂRIREA TRADIŢIEI POLITICE BIZANTINE ÎN MOLDOVA (1457) ŞI ŢARA

ROMÂNEASCĂ (1503)

P erioada de anarhie feudală a fost în Moldova mai scurtă, deoarece Ştefan cel Mare a dus o
politică de centralizare a statului. S-a sprijinit pe Biserica Ortodoxă, pe mica boierime şi pe
Tabor, nr.2, mai 2007

soldaţii ţărani liberi. A înfrânt opoziţia marilor boieri proprietari de pământ. Sfatul domnesc nu
a mai fost alcătuit din aceştia, ci din dregători de curte. Totodată, Ştefan a acordat domenii în-
semnate episcopiilor şi mănăstirilor, înzestrate cu imunitate fiscală şi juridică. Din cele 465 de
27
HENRI H STAHL, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol. I, Bucureşti, 1950, p. 142.
28
PAPACOSTEA ŞERBAN, Hegemonia otomană, în „Istoria României” (editori Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant,
Keith Hitchins, Şerban Papacostea şi Pompiliu Teodor), Bucureşti, 1998, p. 152-159.
29
GH. BRĂTIANU, Sfatul domnesc..., p. 26.
30
Ibidem, p. 116.
31
ANDREI PIPPIDI, Tradiţia politică bizantină în ţările române în secolele XVI-XVIII, ed. revăzută şi adăugită,
Bucureşti, 2001, p. 24-31, citatul la p. 27.

32
 Ortodoxie şi societate românească...

documente redactate de Ştefan cel Mare, cuprinse în culegerile lui I. Bogdan şi M. Costăchescu,

Eseu
110 privesc Biserica Ortodoxă32. A fost astfel creată o stare distinctă – cea clericală. Până la Ştefan
cel Mare, marii demnitari bisericeşti (episcopi şi stareţi) nu fuseseră menţionaţi în actele oficiale,
precum marii boieri, pentru a confirma cu semnăturile lor deciziile domneşti. În timpul lui Ştefan
însă, Biserica a început să deţină

„rosturi mult mai însemnate, nu numai în ordinea religioasă, culturală şi economică, dar chiar şi în cea
politică, decât sub înaintaşii săi. Se poate spune că în timpul lui de-abia, o stare bisericească puternică
şi temeinic înzestrată cu privilegii şi bunuri s-a constituit în statul moldovenesc”33.

Ba mai mult, o seamă din prerogativele politice deţinute în epoca anterioară de marii boieri
au fost preluate de autorităţile superioare bisericeşti34.
Influenţele autocratice şi spirituale bizantine au fost reflectate şi de primele cărţi juridice
(pravile) după model bizantin (desigur că în limba slavonă, oficială), în 1474 şi 1495, precum şi
de primele cronici istorice moldoveneşti (Letopiseţul de Bistriţa), care au inclus şi fragmente de
cronici bizantine şi slave de la sud de Dunăre35.
Procesul de creare a unui stat centralizat a avut loc şi în Ţara Românească, însă cu aproape
50 de ani mai târziu. S-a sprijinit de asemenea pe Biserica Ortodoxă şi a fost desfăşurat cu ajuto-
rul unui fost patriarh de Constantinopol, înlăturat de otomani (Nifon). Iar domnitorii din această
epocă, în special Neagoe Basarab (1512-1521), s-au considerat adevăraţi restauratori ai civilizaţiei
ortodoxe bizantine36.

3.3. HEGEMONIA OTOMANĂ ŞI A DOUA EPOCĂ DE ANARHIE FEUDALĂ (A DOUA

JUMĂTATE A SEC. XVI)

D ar noua situaţie nu a dăinuit multă vreme. Odată cu instaurarea hegemoniei otomane în sud-
estul Europei (după 1526), sultanii au început tot mai des să-i numească pe domni, rupând
echilibrul lăuntric de putere în ţările române. Domnii au devenit într-o măsură tot mai mare dre-
gători otomani, guvernând cu ajutorul garnizoanei otomane.
Pe de altă parte, hegemonia otomană a provocat fiscalitate excesivă şi şerbizarea populaţiei.
Totodată, a apărut o boierime nouă, deosebită de cea din secolele precedente, care se stinsese
sau sărăcise. Strămoşii acestor mari boieri noi, apăruţi în a doua jumătate a secolului XVI, nu
deţinuseră moşii întinse. Cu alte cuvinte, făcuseră parte din mica boierime, tocmai cea pe care
s-au sprijinit domnitorii din prima jumătate a secolului XVI, prin acordarea de dregătorii. Ştiind
să folosească „cu înţelepciune” influenţa obţinută prin dregătorie, s-au înavuţit destul de uşor,
acumulând moşii întinse în toate părţile ţării37. Devenind puternici, au început să se sustragă tot
mai mult autorităţii Domnului. Slăbindu-i autoritatea în interior, singurul sprijin pe care-l putea
acesta primi era cel acordat de Poartă, însă nu gratuit, ci în schimbul cumpărării tronului. Peşche-
şurile38 atingeau chiar un milion de ducaţi, în timp ce tributul regulamentar al fiecărui principat

32
După cum a constatat şi Brătianu, se pot reconstitui serii de zile, în care problemele bisericeşti au stat „în
Tabor, nr.2, mai 2007

primul plan al preocupărilor” lui Ştefan. Astfel, de exemplu, primul act emis de Ştefan (8 septembrie 1457) este
confirmarea proprietăţilor mănăstirii Bistriţa. Apoi, din primele 23 acte emise de Ştefan între august 1457 - i iulie
1460 (şi cuprinse în colecţia lui Bogdan), 16 privesc mitropolia şi mănăstirile. Cele cinci documente păstrate din
1 aprilie-5 iunie 1470 privesc tot Biserica Ortodoxă, iar, în fine, cele mai multe documente interne emise în anii
1500-1503 privesc din nou Biserica Ortodoxă.
33
GH. BRĂTIANU, Sfatul domnesc..., p. 125.
34
VALERIA COSTĂCHEL, Les immunités dans les principautés roumaines aux XIV et XV siècles, 1947, p. 47.
35
PETRE. P. PANAITESCU, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1971, p. 67 şi 71.
36
ANDREI PIPPIDI, op. cit., p. 216-225.
37
PETRE. P. PANAITESCU, Contribuţii ..., p. 477-478.
38
Termenul peşcheş înseamnă în limba persană „cadou”.

33
 Paul BRUSANOWSKI

Eseu către Poartă (aşa-numitul haraci39) era de 10-15 ori mai mic. Pretendenţii la tron se împrumutau
de la creditori greci din Fanar, care îi urmau apoi pe noii domni în ţară, spre a-şi recupera banii.
Urmarea firească a fost izbucnirea unei lupte crâncene pentru putere. Pe de o parte, domnitorii,
nesiguri de loialitatea boierilor, înăbuşeau opoziţia reală şi potenţială a acestora, iar boierii au re-
uşit de mai multe ori să-i ucidă pe domnitori. Pe de altă parte, a apărut o concurenţă acerbă între
boierimea autohtonă, românească şi cei consideraţi de către aceasta a fi „venetici greci”40.
Cu alte cuvinte, istoria celor două principate dunărene a fost caracterizată de anarhie, în lip-
sa unui sistem legal consecvent şi a unui principiu stabil privitor la succesiune. Voievozii aveau o
domnie scurtă fiind înlăturaţi de pretendenţii unor tabere boiereşti adverse. Cei mai mulţi reuşeau
ca, după câţiva ani, să cumpere din nou tronul. Se înţelege că aceste domnii scurte şi costisitoare
au dus la sărăcirea populaţiei, deoarece din impozitele acesteia îi plăteau domnitorii pe creditori.
Situaţia populaţiei era cu atât mai grea, cu cât, nefiind re’aya41, sau turma sultanului, putea fi
exploatată chiar de paşalele otomane de la sud de Dunăre şi de tătarii din răsărit. Atât paşalele,
cât şi tătarii, neavând motive să se teamă de vreo pedeapsă din partea sultanului, intrau deseori
pe teritoriul celor două ţări şi răpeau vite, ba chiar şi oameni, astfel că regiuni întinse deveneau
cu totul pustii42.
Este folositor să prezentăm chiar şi numai patru exemple de domnitori ale căror acţiuni
dovedesc lipsa de legalitate şi de siguranţă existente atunci în principatele dunărene. Mircea Cio-
banul, numit în 1545 de către sultan domn al Ţării Româneşti, a „tăiat” chiar la sosirea sa în ţară
şase boieri, oameni ai predecesorului domn, şi totodată fratelui său, Radu Paisie. Mulţi boieri
s-au refugiat în Transilvania, iar şapte ani mai târziu aceştia au reuşit să obţină numirea de către
Poartă a unui nou domn. Mircea Ciobanul a cumpărat din nou tronul, în 1558. Boierii din partida
adversă s-au refugiat din nou în Transilvania. Mircea i-a rugat să revină în ţară, jurând că vrea
împăcare. Boierii l-au crezut, au revenit, însă au fost măcelăriţi din ordinul domnului. Au murit
atunci pe lângă 47 de boieri şi doi episcopi, egumenii tuturor mănăstirilor şi mulţi călugări43. Un
alt tiran a fost Alexandru II Mircea. Numit în 1568, a decapitat într-o singură zi 200 de boieri44. În
Moldova, la începutul celei de a doua domnii (1564-1568), Alexandru Lăpuşneanu a invitat la un
ospăţ prietenesc 47 de boieri suspectaţi a-i fi duşmani. Din ordinul domnitorului, au fost măcelă-
riţi: „Nu alegea pe cei vinovaţi, ci unul după altul îi punea sub sabie”45. Opt ani mai târziu, un alt
domnitor, Ioan Vodă cel Cumplit, a dat dovadă de o cruzime extraordinară:

„De la început răcnea ca un leu să lingă sângele boierilor nevinovaţi...Unora le-a tăiat capul şi le-a luat
averile, altora le-a jupuit pielea ca la berbeci, pe alţii i-a sfârtecat în patru şi pe unii i-a îngropat de vii
ca morţii”46.
39
Termenul haraci provine din arabul kharaj ceea ce înseamnă impozitul funciar.
40
ŞERBAN PAPACOSTEA, Hegemonia otomană, 1998, p. 204-212.
41
Aşadar, termenul de raia folosit în istoriografia românească pentru desemnarea teritoriilor cucerite de oto-
mani la nord de Dunăre este impropriu. Populaţia devenea re’aya - turmă a sultanului. Teritoriile erau incluse în
unităţile administrativ teritoriale existente la sud de Dunăre. La început, regiunile Turnu şi Giurgiu au fost incluse
în sangeacul Nicopole, iar Dobrogea, Brăila, Cetatea Albă şi Chilia în sangeacul Silistrei (toate în vilayetul Rumeli-
ei). În secolul al XVII-lea, Dobrogea, sudul Basarabiei şi Ucrainei, precum şi „raialele” de la nord de Dunăre au fost
Tabor, nr.2, mai 2007

organizate într-o provincie deosebită - vilayetul Oceakov-Silistra, alcătuită din 7 sangeacuri. În 1552 a fost înfiinţat
vilayetul Timişoara, iar în 1660 vilayetul Oradea (L. P. MARCU, Populaţia autohtonă în cadrul paşalâcurilor şi
raialelor turceşti, în „Istoria Dreptului românesc”, vol. I, Bucureşti, 1980, p. 320-323).
42
RADU GRECEANU: Începătura istoriei vieţii luminatului şi preacreştinului domnului Ţării Româneşti, Io Con-
stantin Brâncoveanu Basarab-voievod, în „Cronicari munteni”, II, Bucureşti, 1961, p. 82.
43
Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini [Letopiseţul cantacuzinesc], în „Croni-
cari munteni”, I, Bucureşti, 1961, p. 117-118.
44
C. REZACHEVICI, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, a. 1324-1881, vol. I, Bucureşti, 2001,
p. 261.
45
GRIGORE URECHE, Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1997, p. 137.
46
Cronica călugărului Azarie, în „Literatura română veche (1402-1647)”, vol. I, Bucureşti, 1969, p. 317.

34
 Ortodoxie şi societate românească...

A fost ars pe rug chiar şi un fost mitropolit al ţării şi îngropaţi de vii doi egumeni. Totodată, a

Eseu
prădat numeroase averi bisericeşti. Este adevărat că a folosit aceşti bani răpiţi pentru organizarea
unei campanii militare antiotomane47.
În acea epocă au început să coexiste două concepţii de guvernare: mai întâi cea absolutistă,
a domniei de factură slavo-bizantină (al cărei ultim reprezentant pare să fi fost Alexandru Lăpuş-
neanul, marele ctitor al mănăstirii Slatina, la sfinţirea căreia au participat, în 1552, 116 preoţi), ba
chiar şi turcească-orientală (Mircea Ciobanul, Ion Vodă cel Cumplit)48. Apoi era programul politic
al boierimii, care viza instaurarea unui regim de stări, ca în Polonia sau Ardeal49. Situaţia consti-
tuţională din cele două ţări a fost foarte bine cunoscută de boierimea românească extracarpatică.
Boierii din Ţara Românească s-au refugiat deseori la vecinul din nord, în special în cele două oraşe
săseşti Sibiu şi Braşov; iar numeroşi boieri moldoveni aveau moşii în Polonia, unde deţineau chiar
şi indigenatul şi aveau dreptul să participe la dietele regionale, ba chiar şi la Seim. Totodată, majo-
ritatea marilor boieri moldoveni au urmat şcolile iezuite din Polonia. Cunoscută pentru atitudinile
filopolone a fost îndeosebi familia Movilă, din rândurile căreia fost numit şi unul din mitropoliţii
ortodocşi ai Kievului, anume Petru Movilă, nepotul şi fratele mai multor domni ai Moldovei50.
Cunoscând ordinea constituţională din ţările vecine, cronicarul moldovean Ureche nu putea
să nu deplângă anarhia şi arbitrariul din Moldova:

„Şi nemişii care-i le zic şleahtă (în Polonia – n.n.) nu aşa de crai ascultă, cum de lege, carele le-au făcut
ei, de să judecă la scaunile cetăţilor, cineşi la ţinutul său. De acolo, cine nu va să-şi ţie de lege, volnicu-i
fieştecine să-şi îndelunge legea la alt scaun mai mare, alese în doao locuri, la Liublin vara şi la Petricov
iarna, unde zic acelor legi tribunal. Acolo, de va avea şi de crai ceva asupreală, fără nici o frică are voie
să-l tragă la judecată, unde procuratorii vor răspunde pentru crai şi de va avea strâmbătate, afla-va
judeţu şi direptate. Nici pre un sleahtici nu-l va putea lega cineva, nici craiul singur, până nu-l va birui
cu legea...51
Judecata sa (ungurul – n.n.) foarte pe direptate o judecă şi de nu-ţi iubeşti legea într-un loc, volnic
eşti să-şi tragi legea la alt scaun, unde vei iubi. Încă şi dispre crai, de vei fi având ceva asupreală şi ne-
direptate, ai voie să-ţi întrebi şi cu craiul, unde să adună toţi domnii la scaunul ţării, de să sfătuiescu
di trebile ţării şi de vei avea strâmbătate, afla-vei direptate. Nici craiul are voie să piiarză pre vreun
nemişu, dără numai de-l va dovedi de viclenie...
Pre Moldova este acest obiceiu de pier făr’ de număr, făr’ de judecată, făr’ de leac de vină; domnul însăş
păraşte, însăşi umple legea şi de acesta noroc Moldova nu scapă, că mai mulţi sunt de le este drag a
vărsa sănge nevinovat. Apoi zicu şi dau vina lăcuitorilor că sunt vicleni. Dară cui ne este urât a muri,
cine n-ar pofti să trăiască?”52

3.4. PROGRAMUL POLITIC AL BOIERIMII ŞI INSTAURAREA PARŢIALĂ A MONARHIEI

FEUDALE (SEC. XVII)

D eşi aceste reflecţii au fost scrise în prima jumătate a secolului al XVII, au apărut încă în ul-
timul sfert al secolului XVI. Atunci, boierii români au început să militeze cu tot mai multă
Tabor, nr.2, mai 2007

insistenţă pentru instaurarea în ţările lor a regimului boieresc, de fapt a unui clasic regim de stări,
aşa cum era acesta întâlnit în centrul Europei. Situându-se însă într-un spaţiu geografic, dar mai
ales politic cu totul diferit şi cu alte tradiţii de guvernare, boierii români şi-au dat seama că nu ar
47
A. PIPPIDI, op.cit, p. 151-158.
48
GEORGE BRĂTIANU, Sfatul domnesc..., p. 141-142.
49
ŞERBAN PAPACOSTEA, Hegemonia otomană, p. 204-212.
50
P.P. PANAITESCU, Contribuţii..., p. 579-588.
51
„E traducerea exactă a formulei latine: neminem captivabimus nisi jure victum” (GH. BRĂTIANU, Sfatul dom-
nesc..., p. 146).
52
GRIGORE URECHE, op.cit., p. 66-68, 80, 137.

35
 Paul BRUSANOWSKI

Eseu fi putut duce la bun sfârşit planul lor fără ajutor străin. Primul pas l-au făcut boierii şi episcopii
munteni. Trimişi fiind de Mihai Viteazul să încheie un tratat de alianţă antiotomană cu principele
Transilvaniei Sigismund Bathory, ei şi-au depăşit mandatul şi au încheiat adevărate Pacta et con-
venta între boierimea munteană şi principele transilvan (20 mai 1595). Ţara Românească a fost
integrată astfel în Principatul Transilvaniei, al cărei regim de stări a fost extins şi la sud de Carpaţi.
Principalele puncte ale acestor Pacta et conventa au fost:
• Principele Transilvaniei devine suveranul Ţării Româneşti, domnitorul de acolo fiind
doar un locumtenens;
• Ţara Românească urma să fie guvernată "după vechea libertate şi obiceiul acestei ţări şi
după aceste pacta et conventa”. Drept urmare, domnitorul trebuia să fie înconjurat de un consiliu
de 12 boieri, la fel ca şi consiliul secret din Transilvania;
• Nici un „grec” nu putea face parte din acest consiliu, nici să deţină vreo dregătorie în Ţara
Românească53.

După cum considera şi Stănescu, „tratatul este un document fundamental pentru cunoaşte-
rea gândirii politice medievale a boierimii”54. Practic, boierii au preluat principalele prevederi ale
ordinii constituţionale din centrul Europei (capitulaţiile de alegere ale suveranului – capitulatio
caesarea, responsabilitatea boierimii la guvernarea ţării şi indigenatul55).
Un tratat asemănător a fost semnat şi între domnul Moldovei Răzvan Vodă şi Principele
transilvan, două săptămâni mai târziu. Însă Polonia nu putea accepta trecerea Moldovei în sfe-
ra de influenţă ungară şi în coaliţia antiotomană. Drept urmare, cancelarul polonez Zamoyski a
pătruns pe teritoriul Moldovei şi l-a instituit domn pe Ieremia Movilă (august 1595). Cu acordul
Porţii, Moldova a fost numită „palatinat” al Poloniei. Aşadar, autonomia şi „obiceiul acestei ţări”,
prevăzute în Tratatul din iunie 1595, au fost suspendate în noul tratat semnat de Ieremia Movilă
cu Moldova. Biserica Catolică a dobândit drepturi egale cu cea Ortodoxă, iar nobilii polonezi au
primit permisiunea de a cumpăra proprietăţi în Moldova56.
Aceste uniri politice însă nu aveau cum să dăinuiască în contextul politic internaţional precar
de la Dunărea de Jos. Nu avea cum să dispară însă consecvenţa boierilor de a impune regimul de
stări. Drept urmare, Radu Şerban a ajuns domn al Ţării Româneşti (1602-1611) prin alegere57.
Familia Movilă a rămas pe tronul Moldovei mai mult de un deceniu; ulterior, cel din urmă repre-
zentant al acestei familii, Miron Barnovschi-Movilă (1626-29, 1633), a consolidat regimul de stări,
iar boierii au dobândit în mai multe rânduri imunitate pentru domeniile lor58.
Însă, în acelaşi timp, Poarta otomană s-a văzut nevoită ca, după încheierea războiului celui
lung cu puterile europene (1591-1606), să renunţe la exploatarea excesivă a ţărilor române („re-
aducând haraciul la semnificaţia sa iniţială, politică, de răscumpărare a păcii”), promovând în
acelaşi timp o concepţie autoritară de guvernare. Exponenţii iluştri ai noii politici au fost Radu
Mihnea (care a domnit în 1611-16, 1620-23 în Ţara Românească şi în 1616-1619 şi 1623-26 în
Moldova), precum şi fiul său Alexandru Coconul (1623-27 în Ţara Românească şi 1629-30 în Mol-
dova). Ideologi ai guvernărilor lor au fost patriarhul Chiril Lukaris, precum şi alţi episcopi titulari
greci, stabiliţi în ţările române. Împreună cu aceştia a sosit un nou val de negustori şi literaţi
greci, care au pătruns în aparatul de stat, în ierarhia bisericească şi în viaţa economică59. Au fost
Tabor, nr.2, mai 2007

53
GEORGE BRĂTIANU, Sfatul domnesc..., p. 75-76.
54
EUGEN STĂNESCU, Valoarea istorică şi literară a cronicilor muntene, în „Cronicari munteni”, I, 1961, p. XXV.
55
Funcţiile publice nu puteau fi ocupate decât de cei care deţineau indigenatul în acea ţară. Acest principiu a fost
apărat cu consecvenţă de nobilimea ungară din Regatul habsburgic al Ungariei, fiind legiferat prin A.L. 4 din 1546
şi A.L. 19 din 1553 (cf. ANTON RADVÁNSZKY, Grundzüge der Verfassungs- und Staatsgeschichte Ungarns, München,
1990, p. 65).
56
GEORGE BRĂTIANU, Sfatul domnesc..., p. 147-149.
57
Ibidem, p. 81.
58
POMPILIU TEODOR, Monarhia feudală, în „Istoria României”, p. 256.
59
Ibidem, p. 240-241.

36
 Ortodoxie şi societate românească...

încurajaţi de Poarta otomană, cu scopul de a-i slăbi pe boierii autohtoni. Principatele dunărene au

Eseu
devenit astfel adevărat Bizanţ după Bizanţ60.
Boierimea românească, nemulţumită de concurenţa levantinilor, a pornit adevărate mişcări
împotriva acestora, în cadrul unui „program de reforme xenofobe”61, desfăşurat de-a lungul între-
gului secol XVII. În mai multe rânduri a încercat să facă uz de un „drept la rezistenţă”, dar fără
succes (domnitorii ieşind învingători). În 1630, muntenii au întreprins măsura extremă, anume
greva fiscală şi refugiul în grup în Transilvania (de aici expresia populară – „a da bir cu fugiţii”).
Domnitorul Leon Tomşa i-a rugat să revină şi a convocat o adevărată „Adunare a Ţării” (adică
echivalentul unei diete), din care au făcut parte boierii mari şi mici, clerul superior, egumeni,
slujbaşii, militarii români şi mercenarii străini. Aceştia l-au obligat pe domnitor să emită un „aşe-
zământ”, întărit cu jurământ (1631):

„Văzând toţi atâta sărăcie şi pustiire ţării, căutat-am Domnia mea cu tot Sfatul Ţării, să se afle de unde
cad acele nevoi pe ţară, aflatu-s-au şi s-au adeverit cum toate nevoile şi sărăcia ţării se încep de la greci
străini, care amestecară domniile şi vând ţara fără milă, şi o precupesc pe camete asupritoare, şi dacă
vin aici în ţară, ei nu socotesc să umble după obiceiul ţării, ci strică toate lucrările bune, şi adaugă legi
rele şi asuprite, şi alte slujbe le-au mărit şi le-au ridicat fără seamă pe atâta greime (greutate, n.n.), ca
să-şi plătească ei cametele lor, şi să-şi îmbogăţească casele lor”.

Prin urmare, domnitorul a promis să calce acele obiceiuri rele „şi am scos acei greci străini
din ţară afară, ca pe nişte neprieteni ţării fiind”62.
Regimul boieresc a reuşit să fie impus un an mai târziu, când a fost ales Matei Basarab (1632-
1654). Pe baza acestui program boieresc antilevantin, a restaurat vechile tradiţii medievale româ-
neşti şi, inspirându-se şi după modelul Ardealului vecin, a consultat în mod regulat Sfatul Dom-
nesc (un fel de guvern, alcătuit din boierii mari), Adunarea Ţării (dieta, alcătuită din toţi boierii,
clerul superior, uneori şi preoţi, slujbaşi) şi Soborul bisericesc63.
În Moldova, în schimb, Vasile Lupu, care a refuzat să accepte o alegere cu condiţii puse de
boieri, şi-a dobândit tronul de la Poarta otomană şi a sfârşit prin a instaura un regim absolutist,
sprijinit de imigranţii greci, care au devenit majoritari în Divanul domnesc (7 contra 3 români).
Tot Vasile Lupu a fost cel care a înlocuit obiceiul pământului cu dreptul bizantin, prin tipărirea
unei Pravilei bizantine, în 1646 (reluată apoi cu totul în Pravila Mare de la Târgovişte, din 1652)64.
Iar arhiepiscopul catolic Marc Bandini, care a vizitat parohiile catolice moldoveneşti în 1646, a
descris stăpânirea lui Vasile Lupu drept un absolutum dominium, deoarece domnitorul putea ca
pe oricare boier să-l pedepsească şi să-l scoată din slujbă, iar pe orice ţăran putea să-l ridice la
orice demnitate65.

3.5. CRIZA REGIMULUI DE STĂRI DIN A DOUA JUMĂTATE A SEC. XVII.

PREFANARIOTISME

Î n a doua jumătate a secolului XVII, regimul de stări din Ţara Românească a intrat într-o criză
profundă. Motivele au fost de natură economică. Marea boierime a folosit regimul de stări pen-
Tabor, nr.2, mai 2007

tru extinderea domeniilor proprii. De exemplu, bunicul marelui domnitor Constantin Brâncovea-
nu (1688-1714) deţinea un domeniu compus din 200 de sate, avea 200 de herghelii, multe zeci de
mii de oi şi trimitea el singur pe piaţa din Istanbul 1000 de vite. Aceste proprietăţi imense erau de
obicei cumpărate de la slujbaşi şi ţăranii liberi căzuţi în sărăcie, însă deseori domnitorii obţineau
60
ANDREI PIPPIDI, op.cit., p. 278-284.
61
Ibidem, p. 169.
62
MAZILU, Noi despre ceilalţi, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 183-184.
63
GHEORGHE BRĂTIANU, Sfatul domnesc, p. 87-88; P. TEODOR, op.cit., p. 248-250, 258-262.
64
Ibidem, p. 258-261.
65
GH. BRĂTIANU, Sfatul domnesc..., p. 161.

37
 Paul BRUSANOWSKI

Eseu aceste proprietăţi prin folosirea torturii66. Drept urmare, solidaritatea dintre slujbaşi şi oligarhia
boierească s-a destrămat.
Pe de altă parte, au apărut rivalităţi serioase între principalele grupări boiereşti, cauzate de
interesul fiecăreia de a cuceri tronul şi de a acapara prin acesta averi din ce în ce mai mari. Fiecare
partidă avea şi propriii cronicari care scriau istoria pro domo, prezentând amănunţit fărădelegile
partidei adverse, nu doar hoţii, ci şi crime abominabile, săvârşite din ordinul domnitorilor, fie
fără nici un proces, ori printr-un proces simulat. Elocvent pentru teroarea şi lipsa de siguranţă
care a domnit atunci este următorul citat dintr-o scrisoare trimisă de unul dintre cronicari, Radu
Popescu, vărului său:

„Nu-mi trebuieşte alt nimic, fără căt o fărâmă de viiaţă fără groază, şi să trăim cum va da Dumnezeu;
că unde văz în această becisnică de ţară, ne vin oamenilor primejdii şi petrec neştiind nemica, zău că
sunt mai bucuros să fiu în statul celor mai de jos şi să fiu odihnit, decât să-mi fie numele acesta şi să fiu
pururea cu gheaţă în inimă”67.

În aceste condiţii, nu este de mirare că unii boieri au cerut chiar introducerea separării pute-
rilor în stat, astfel ca domnitorul să nu mai fie pârâtor (procuror) şi judecător în acelaşi timp68.
Interesant este faptul că rivalitatea dintre partidele boiereşti a avut şi conotaţii naţionaliste.
Fiecare partidă se considera ca fiind autohtonă şi o acuza pe cealaltă drept „venetică”, adică gre-
cească. Adevărul este că, în dorinţa de a acapara putere şi avere tot mai mare, familiile boiereşti
autohtone s-au încuscrit cu bogatele familii greceşti din Fanar, astfel că la sfârşitul secolului XVII,
nici una dintre partide nu mai era curat românească.
În pofida acestui fapt, toţi deplângeau influenţa grecească. În 1669 a fost reconfirmată di-
ploma din 1631, privind alungarea grecilor. Era ca şi cum toţi boierii participau, oricare ar fi fost
partida din care făceau parte, la acelaşi joc, pe care îl detestau din toată inima:

„Niciodată nu fusese mai dispreţuit Bizanţul în ţările române decât în aceşti ani de dominaţie practică
a lui, printr-o boierime greacă de origine, care-şi reneagă orice legătură cu el şi printr-o Biserică ce
repudiază tutela Patriarhiei ecumenice, dar nu poate rezista în disputa internă cu domnia decât graţie
principiilor tradiţionale bizantine”69.

De fapt, nu mai era vorba de o dominaţie propriu-zisă a Bizanţului, ci de o umbră transfigu-

rată a ceea ce mai rămăsese din el, estompat de norii grei ai absolutismului otoman. Ţările române
păreau intrate definitiv în spaţiul politic al Orientului despotic. Nu fără temei, istoricii consideră
că secolul XVII a fost unul prefanariot (Andrei Pippidi consideră începutul epocii fanariote în
1659, astfel că după acel an nu se mai poate vorbi de o doctrină politică bizantină, ci neo-greacă)70.
Ţările Române s-au integrat tot mai adâncă în spaţiul politic şi economic al Imperiului Otoman.
Poarta a exploatat politic şi material disensiunile dintre partidele boiereşti. Slăbirea acestora a
facilitat impunerea sistemului de guvernare absolutistă. Domnitorii au fost trataţi de sultani ca
simpli funcţionari otomani, ale căror acţiuni erau controlate sever de emisari speciali. Din regimul
de stări, cu dreptul de alegere a domnilor de către boieri, nu a mai rămas nici o umbră. Iar după
Tabor, nr.2, mai 2007

1711, Poarta a numit, mai întâi în Moldova, apoi şi în Ţara Românească, domnitori care proveneau
exclusiv din marile familii fanariote. Acestea se integraseră aşa de bine şi profund în viaţa politică

66
Istoriile domnilor Ţării Româneşti de Radu Popescu, în „Cronicari munteni”, I, 1961, p. 452.
67
NICOLAE CARTOJAN, Istoria Literaturii române vechi, ed. îngrijită de Rodica Rotaru şi Andrei Rusu, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 391.
68
Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1711. Anonimul brâncovenesc, în „Cronicari
munteni”, Bucureşti, vol. II, 1961, p. 316.
69
A. PIPPIDI, op.cit., p. 173.
70
Ibidem, p. 313.

38
 Ortodoxie şi societate românească...

şi economică a Imperiului otoman, încât provocaseră mirare chiar şi printre turci, care nu se sfiau

Eseu
să-l numească cu epitetul de Şaitanoglu (adică Fiul Dracului) pe unul dintre urmaşii bazileilor
bizantini, Mihail Cantacuzino (câştigătorul monopolului desfacerii sării în întregul imperiu).
Ideea regimului de stări nu a dispărut însă în Ţările Române. În 1684, boierii moldoveni au
cerut regelui Poloniei eliberarea Moldovei „de sub regimul tiranic şi despotic”, apoi garantarea liber-
tăţii stărilor, a imunităţilor fiscale şi a înzestrării boierilor cu toate privilegiile nobililor polonezi71.
S-ar putea crede că în Ţara Românească, lungile domnii ale lui Şerban Cantacuzino şi Con-
stantin Brâncoveanu constituie o reîntoarcere la stabilitate şi la vechile tradiţii româneşti. Însă în
timpul acestora, a fost continuată politica unei fiscalităţi apăsătoare care a dus la sărăcire genera-
lă, urmarea fiind scăderea importanţei boierimii mici şi menţinerea pe treptele sociale superioare
doar a boierilor cu dregătorii şi a clerului înalt72.

3.6. VICTORIA DESPOTISMULUI ÎN SECOLUL FANARIOT

A şadar, în confruntarea dintre boieri şi domnie, dintre regimul de stări şi cel autocratic-abso-
lutist (de influenţă orientală – bizantină şi otomană), a avut câştig de cauză despotismul şi
domnia arbitrarului. Ţările române nu s-au mai deosebit în această privinţă de lumea otomană.
În continuare, voi prezenta câteva consideraţii ale unor străini cu privire la situaţia politică
şi socială din ţările române în secolul al XVIII-lea. Cele dintâi datează din prima jumătate a seco-
lului, din Oltenia vremelnic anexată la Imperiul Habsburgilor, iar următoarele sunt preluate din
lucrarea ofiţerului austriaco-elveţian Fr. J. Sulzer despre ţările române, tipărită la Viena în anul
178173.

a) Oltenia sub austrieci

Cea mai mare provocare pentru noile autorităţi habsburgice în Oltenia a constituit-o clari-
ficarea situaţiei demografice. Numărul locuitorilor provinciei varia de la an la an, uneori chiar cu
zeci de procente. Cauza principală era fuga ţăranilor, din cauza exploatării feudale nemiloase din
partea boierilor şi a mănăstirilor.
În această situaţie, funcţionarii imperiali au fost nevoiţi să caute o modalitate de a stabiliza
populaţia. Singura soluţie posibilă era doar limitarea autorităţii arbitrare şi ilegale a boierilor. Con-
form unui dregător austriac anonim, ţăranii olteni nu puteau părăsi gândul fugii şi ascunderii,

„atâta timp cât nu va fi descoperit mijlocul de a îngrădi în asemenea măsură puterea arbitrară a boie-
rimii – împotriva căreia ţăranii cer fără contenire ajutor şi sprijin – încât ... să nu-i mai poată asupri
pe supuşi după bunul lor plac; şi întrucât repartiţia şi încasarea dărilor le oferă boierilor cel mai bun
prilej în această privinţă, ar fi foarte folositor dacă pe viitor cuantumul anual al contribuţiei nu s-ar mai
fixa, ca în timpul voievozilor, pe părţi (per partes – dările numeroase impuse arbitrar după cererile
turcilor şi necesităţile domniei), ci să se stabilească o dată pentru tot anul...; iar pe de altă parte, să fie
astfel percepute, încât boierii să nu aibe nici un amestec... Când va şti contribuabilul cât are de prestat
cu totul pe an şi la ce termene, când va fi sigur că nu va avea de dat nimic peste această sumă fixă şi
se poate încrede în protecţia germană împotriva comportării şi extorsiunilor numeroase ale boierilor;
Tabor, nr.2, mai 2007

când îndatoririle lor faţă de aceştia vor fi fixate la un anumit cuantum pe săptămână şi nu lăsate la
bunul plac al boierilor, pentru ca sclavia atât de apăsătoare de până acum să fie întrucâtva uşurată;

71
MIRON COSTIN, Letopiseţul ţării Moldovei de la Aron vodă încoace, Bucureşti, 1958, p. 333.
72
GH. BRĂTIANU, Sfatul domnesc..., p. 98.
73
FRANZ JOSEPH SULZER, Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist der Walachei, Moldau und Bessara-
biens, im Zusammenhange mit der Geschichte des übrigen Daciens, operă în trei volume, însumând 1755 p. Ea
reprezintă, de fapt, prima parte (anume cea geografică) dintr-o lucrare mai vastă, deoarece partea a doua (cea
istorică, planificată să fie tipărită în alte două volume) a rămas, în cea mai mare parte, până în ziua de azi, inedită
(doar un fragment scurt, cu titlul Despre situarea adevărată a podului lui Traian, a fost tipărit în periodicul sibi-
an Siebenbürgische Quartalschrift, an. VII, p. 81-89.

39
 Paul BRUSANOWSKI

Eseu atunci se vor fi realizat mijloacele nu numai pentru a reţine în această ţară pe supuşii care se mai află
aci, ci şi de a-i atrage pe cei fugiţi în regiunile învecinate”74.

Noile autorităţi habsburgice s-au străduit să introducă legalitatea şi o justiţie dreaptă în re-
laţiile dintre boieri şi supuşii lor. Ele considerau că

„nu numai a-l tunde, dar şi a-l lipsi de toate drepturile sale pe ţăranul dependent, după cum s-a stator-
nicit aici obiceiul, este neomenesc şi în afara pietăţii creştine”75.

Ba chiar au considerat că uciderea arbitrară de către boier a ţăranilor iobagi (vecini) şi a

sclavilor (robii ţigani), fără judecată, trebuia pedepsită ca un act criminal:

„nici să fie slobod mai mult la stăpânii pământeni, (ca) la iobagii, adică rumânii lor, au la eghiptianii,
adică ţiganii, să facă după voia tirăniei, ci greşind ei să-i chieme la judecată ca şi pre alţi ai noştri supuşi
şi să-i judece după rânduiala leagii şi să-i pedepsească. Iar când se va întâmpla să omoară stăpânii
pământului pe un iobag, adecă rumân, sau ţigan, ca aceia, din voia lor, să fie ţinuţi ca ucigătorii”76.

Însă, după cum observa şi istoricul Şerban Papacostea,

„Efortul austriecilor de a infiltra justiţia de stat în relaţiile dintre locuitorii aflaţi în dependenţă perso-
nală şi stăpânii de moşii avea să se lovească de rezistenţa celor din urmă, pentru care exploatarea în
condiţii optime a mâinii de lucru servile presupunea desăvârşirea sistemului de exploatare economică
printr-un ansamblu de măsuri juridice”77.

b) Sulzer despre situaţia socială şi politică din Ţările Române, la sfârşitul secolului XVIII
Sulzer a fost preocupat de cauzele înapoierii ţărilor române extracarpatice. Observaţiile lui
sunt cu atât mai interesante, cu cât ele datează chiar din epoca în care Balcanii se aflau înaintea
trecerii de la feudalism la modernitate. De asemenea, aceste observaţii sunt importante şi fiindcă
analizează urmările regimului despotic fanariot asupra organizării politice, sociale şi spirituale a
poporului român.
Parafrazându-i pe unii boieri români învăţaţi, nemulţumiţi de situaţia internă din ţările ro-
mâne, Sulzer considera ca legile fundamentale în constituţia acestora erau: 1) Aut capantur, aut
capant, şi 2) Aut in aula, aut in caula, concluzionând că „acolo unde nu există legalitate şi drepta-
te, trebuie să ai o dregătorie şi autoritate, dacă nu vrei să fii aruncat la porcii din coteţ”78. Urmarea
firească era aceea că, „într-un stat despotic, totul depinde de timp şi de împrejurări”79.
Însă, din păcate, acest despotism avea consecinţe nefaste asupra caracterului poporului ro-
mân: dezinteresul pentru muncă şi corupţia:

„Oamenii sunt sclavi naturali şi, prin aceasta, duşmani naturali ai fiecărei munci care nu are ca scop
realizarea interesului lor personal şi de moment (...) Hărnicia lor nu este nimic altceva decât un interes
personal şi de moment, având drept ţel ocuparea unei funcţii”80.
Tabor, nr.2, mai 2007

74
ŞERBAN PAPACOSTEA, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p.
64-65.
75
Ibidem, p.189
76
Ibidem, p. 189.
77
Ibidem, p. 189.
78
FRANZ JOSEPH SULZER, op.cit., vol. III, p. 83.
79
Ibidem, III, p. 95.
80
Ibidem, III, p. 84.

40
 Ortodoxie şi societate românească...

Precum fură românul de rând, „aşa înşeală dregătorul, poate ispitit de stăpânii săi greci şi

Eseu
invitat spre aceasta de constituţia turcească”81.

Iar în ceea ce priveşte judecarea răufăcătorilor, Sulzer constată că aceasta se făcea în funcţie
de poziţia socială şi de mita plătită dregătorului însărcinat cu actul judecătoresc82. Ţăranul era
întotdeauna pedepsit, în timp ce boierul scăpa de fiecare dată83. Şi dările erau plătite doar de po-
porul de rând şi de micii boieri, înalţii dregători nefiind niciodată constrânşi de domnitor la plata
acestora84. Doar în caz de trădare putea marele boier să se aştepte la pedeapsa domnească85.
Precum la „veneticii” greci, aşa şi la boierii români, prima dorinţa era aceea de câştig fără
scrupule, egoismul şi interesul. Chiar şi ospitalitatea de care dădeau dovadă boierii era falsă, de-
oarece nu era dezinteresată, având scopul de a înşela pe străin şi de a atinge, în acest fel, un scop
personal86. Boierii erau „oameni care nu ştiu să-şi câştige banii prin osteneală sau hărnicie, ci
numai prin noroc şi şantaj”87, ceea ce explica popularitatea în rândul clasei boiereşti a jocurilor de
cărţi, la care nu puţini erau cei care îşi puneau în joc întreaga avere, în speranţa unui câştig rapid
şi hazardat.
Despotismul ducea însă şi la o degradare a vieţii culturale şi spirituale:

„Nici un ziar măcar nu se poate comanda (...) Boierul ar putea deveni prea deştept şi mult mai greu de su-
pus dacă ar afla ce se petrece în restul lumii. Despotul e chinuit tot timpul de teamă şi apoi de suspiciune,
două patimi nenorocite, fiecare din ele fiind deopotrivă cauză şi efect. Chiar şi gândul este prea mult: să
ştie supuşii că, sub o conducere blândă, în statele vecine, ei ar fi mai bine apăraţi şi mai puţin asupriţi”.

Din acest motiv, cultura nu era promovată de principi. În şcolile domneşti se preda istorie
bizantină (plină de intrigi) şi romane uşoare, şi nu lucrări sistematice de morală, drept, filosofie
sau ştiinţe exacte. Nu e de mirare atunci că cele două principate erau, în opinia lui Sulzer, „state
ale neştiinţei şi ale superstiţiilor, unde se citeşte puţin şi nu se gândeşte deloc”88.
Citându-l pe Voltaire, Sulzer afirma că nimic nu are mai mare probabilitate în această lume
decât viciile şi că aceste vicii trebuie dovedite şi conştientizate. În toate ţările şi în toate părţile
globului există vicii. Toţi oamenii au vicii, uneori aceste vicii par a avea drept cauză dorinţa de
săvârşire a binelui şi a virtuţilor. Viciile trebuie stăvilite prin legi, astfel ca virtuţile să dobân-
dească nume, prestanţă şi autoritate. Acest lucru se întâmplă în statele morale. Există însă state
despotice, în care legalitatea este batjocorită în mod public. Exemple ar fi Roma Antică, stăpânită
de Nero, dar şi „Dacia transalpină, unde nici religia, nici legile şi nici ştiinţele nu apără de vicii,
unde şantajul, hoţia şi înşelătoria şi-au pierdut numele şi sensul adevărat, primindu-l pe acela de
a câştiga”89.
***
Despre urmările luptelor boierimii şi clerului superior românesc împotriva absolutismului
şi apoi ale despotismului fanariot asupra vieţii bisericeşti a românilor, voi reveni într-un număr
viitor al acestei reviste.
81
Ibidem, II, p. 364.
Tabor, nr.2, mai 2007

82
Ibidem, III, p. 231.
83
Ibidem, III, p. 210-211.
84
Ibidem, II, p. 347.
85
Ibidem, III, p. 210-211.
86
Ibidem, II, p. 361.
87
Ibidem, II, p. 399.
88
Ibidem
89
Ibidem, I, p. X; Aici Sulzer face o analiză lexicală, redând în textul original atât cuvântul românesc a câştiga,
cât şi pe cel german gewinnen. Or, cuvântul german este într-adevăr traducerea verbului românesc, însă doar în
sensul de a câştiga un concurs sau a câştiga la cărţi. Pentru sensul de a câştiga bani drept recompensă pentru un
serviciu prestat, germanii folosesc cuvântul verdienen, adică (= a merita), înrudit cu dienen (= a sluji).

41