Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Honoré de Balzac
Honoré de Balzac
Honoré de Balzac (n. 20 mai 1799, Tours, Franța – d. 18 august 1850, Paris,
Franța) a fost un romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez. El este
considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist,
romanului psihologic și a romanului fantastic. Apreciat de critica literară, Gérard
Gengembre, G. Vannier, cât și de filozofi sau eseiști ca Alain, Albert Béguin el a fost
caracterizat drept un autor vizionar de către Albert Béguin.
În cultura română a avut doi admiratori de valoare, G.Călinescu, cel care milita
pentru balzacianism în articolele sale teoretice exemplificând tehnica acestuia în
romanul Enigma Otiliei, și de Mircea Eliade, care, în tinerețe și-a dorit să scrie o
monografie consacrată operei lui Balzac. Pornind de la motivul androginului, care
constituie de fapt nucleul nuvelei de ample dimensiuni Séraphita, Mircea Eliade a
dezvoltat teoria sa din eseul Mitul reintegrării.
Datorită complexității operei sale, Balzac a fost greu de încadrat, atât de critica
literară din acea perioadă, cât și de cea de astăzi, ca aparținând unei categori deja
existente, aparte. El a creat un adevărat monument, "Comedia umană" (în franceză
Comédie humaine), ciclu în a cărui componență intră 95 de lucrări terminate (nuvele,
romane și eseuri) și 48 lucrări neterminate. Ideea continuității dintr-o lucrare în alta, a
uninii, a apărut pentru prima dată în 1830, odată cu gruparea romanelor Sarrasine,
Gobseck, sub titlul Scènes de la vie privée.
În anul 1746 se naște Bernard-François Balsa, scris uneori Balsac sau Balssa,
tatăl scriitorului, în cătunul Nougayrié (aparținând parohiei Canezac, comuna Montirat -
Tarn).
În ciuda pretențiilor sale de noblețe, se trăgea dintr-o familie simplă de țărani,
extrasul de botez clasândul ca "fiul pălmașului Balssa". Discordanțele continuă în viața
sa, pretinsul regalist incoruptibil figurând in Almanahul național pe 1793 printre ofițerii
comunali și membrii Consiliului general comunal, la secțiunea Drepturile omului.
Este privit ca fiind un om robust și inteligent, muncitor și ambițios, cam repezit,
vorbăreț, clocotind de idei. După însușirea unui nivel cultural satisfăcător își părăsește
cătunul natal devenind secretar al unui notar dintr-un târg apropiat.
Ambiția îi îndreaptă pașii către Paris, de unde are posibilitatea de a ocupa
anumite funcții atât în capitală cât și în alte orașe din provincie în perioada lui Ludovic al
XVI-lea cât și sub Revoluție.
Tradiția familiei îi acordă meritul de a fi fost suspectat de Robespierre pentru că
ar fi încercat să-i salveze pe câțiva "foști". Fapta îl pune în pericolul de a înfrunta
ghilotina, dar este salvat prin intervenția unui prieten și trimis în Armata din Nord cu
misiunea de a organiza serviciul aprovizionării.
Se căsătorește cu fiica mai tânără cu 32 de ani decât el a șefului său, în urma
căsătoriei fiind numit administrator al Ospiciului general din Tours, unde își așază o
gospodărie remarcabilă.
În timpul vieții a avut o slabă activitate literară, scriind broșuri tratând problemele
sociale ale timpurilor sale.
Convins că va trăi peste 100 de ani, că va deveni milionar înjghebând toutina
(drepturile bănești ale unei asociații fondate de bancherul italian Tonti, sumele
depunătorilor decedați atribuindu-se supraviețuitorilor) el părăsește această lume la 83
de ani "într-un accident".
În timpul vieții el a născocit povestea nobleții neamului, pretinzând descinderea
din niște Balzac d'Entraignes, iar înainte de Revolutie semnând cu particula nobiliară.
În sânul familiei unui bogat negustor de postavuri, în anul 1778, se naște Anne-
Charlotte-Laure Sallambier viitoarea mamă a lui Honore de Balzac.
Femeie autoritară, inteligentă, instruită, frumoasă ea este preocupată de
problemele timpului, de științe și literatură dar mai cu seama de ocultism. Citește
scrierile mistice, biblioteca sa conținând operele teosofilor Jacob Boehme, Emanuel
Swedenborg, Saint-Martin ("filozoful necunoscut").
Odată cu anul 1797 este formată familia Balzac, viitorul leagăn al scriitorului, din
Bernard-François Balsa în vârstă de 51 de ani și Anne-Charlotte-Laure Sallambier în
vârstă de 19 ani.
2. Biografie
Anii formării
La 20 mai 1799 se naște în orașul Tours Honoré de Balzac fiind primul copil al
familiei. Acesta primește un singur prenume Honoré, fapt destul de rar pentru Franța
acelei perioade. Noul născut va fi încredințat unei doici, în satul Saint-Cyr de lângă
Tours, unde va rămâne până la vârsta de patru ani, după obiceiul timpului.
În 1805 este luat de la doică și dat la internatul Leguai din Tours. După doar doi
ani este trecut la internatul unui colegiu din Vendôme. Viața din internat este, după cum
va apărea mai apoi ilustrată în Louis Lambert, foarte severă folosindu-se pedepse ca
bătaia cu vergi și închiderea la carceră. În contrast cu duritatea vieții din internat însă,
acesta i-a dat ocazia tânărului Balzac de a citi mult, în special lucrări de știință și
filozofie, scriind chiar un Traité de la volonté (Tratatul voinței), care a fost confiscat de
către un supraveghetor. În afară de versurile pe care le compunea neobosit, Traité de la
volonté dovedește preocupările copilului, una dintre laturile firii sale.
Relevantă pentru acea perioadă a vieții scriitorului este o scrisoare prin care
directorul colegiului răspundea întrebărilor, în ceea ce privește aspectul și caracterul lui
Honoré, unui editor în 1855:
„Un copil grăsuț, dolofan și cu fața rumenă. Iarna plin de degerături la mâini și
picioare. Din cauza acestui neajuns a trebuit să fie cruțat adesea de bătaia cu
vergi, care pe atunci se mai folosea întrucâtva, iar pedeapsa îi era schimbată în
ținere la arest. Multă nepăsare, taciturn, deloc răutăcios, originalitate completă.”
În 1813, în timpul celui de-al doilea trimestru școlar, Balzac este luat acasă de la
colegiul din Vendôme, din cauză că „slăbise, îngălbenise la chip și avea o privire de
somnambul”, după cum va mărturisi mai târziu sora lui Laure. Se reface repede și la
începutul noului an școlar își reia învățătura la liceul din Tours.
Spre sfârșitul anului 1814, Balzac-tatăl este numit șef al aprovizionării diviziei
întâia militare și se mută la Paris cu întreaga familie, în cartierul Marais, pe strada
Temple. Balzac este dat pe rând la două instituții din cartier.
Odată cu anul 1815, Balzac terminându-și studiile, se înscrie la Facultatea de
Drept în urma unui compromis între el și tatăl său care l-ar fi dorit în Școala politehnică.
Pentru inițiere în jurisprudență, face practică mai întâi la Guillonnet-Marville (notar al
cărui ucenic a fost și dramaturgul Eugène Scribe), urmând ca după un an și jumătate să
treacă pentru încă optsprezece luni sub maestrul Passez. Munca aceasta îl pasiona,
viitorul romancier acumulând observații asupra oamenilor și a dramelor sociale pe care
funcția îi dă prilejul să le cunoască.
Pe de altă parte, însă, Facultatea de Drept nu îl atrăgea. Prefera în schimbul
cursurilor facultății sale pe cele de literatură de la Sorbonna, pe cele de filozofie ținute
de spiritualistul eclectic Victor Cousin, sau expunerile naturalistului Geoffroy Saint.
În 1819, odată cu împlinirea vârstei de 20 de ani, familia tânărului Honoré
deschide o discuție asupra viitorului său. Când acesta își expune hotărârea fermă de a
se consacra literaturii, tatăl îl apostrofează: „În literatură trebuie să fii rege, ca să nu fii
ordonanță !”. Tânărul Balzac, cu lacrimi în ochi răspunde: „Eu voi fi rege !”, după cum va
mărturisi mai târziu Laurei Surville, sora lui preferată, și, de departe, una dintre cele mai
apropiate persoane pe întreg parcursul vieții scriitorului.
La cei 73 de ani ai săi, Balzac-tatal, după ce se consultă cu soția lui, îi oferi
tânărului Balzac un răgaz de doi ani în care să-și demonstreze talentele literare. Pentru
aceasta, Balzac urma să trăiască dintr-o rentă de 1500 de franci, rămânând la Paris, cu
toate că familia sa se retrăgea într-o casă nou achiziționată la Villeparisis în Saine-et-
Marne, nu departe de Paris.
3. Opere
Primul succes al lui Balzac “Les Chouans” 1829, inițial publicat sub numele de
“Le Dernier Chouan”) a fost urmat de “La Peau de chagrin” (1831). În următorii 20 de
ani el a scris o vastă colecție de romane și scurte povești cunoscută sub numele “La
Comédie humaine”.
Aceasta, cea mai de seamă lucrare a sa, este o reproducere a societății franceze
a timpului său, ilustrând în detaliu peste 2000 de personaje specifice fiecărei clase
sociale și profesii. Cele mai importante romane din Comedia umana sunt:
1832: Louis Lambert;
1833: Eugénie Grandet;
1833 - 1839: Patologia vieții sociale;
1834: În căutarea absolutului ("La Recherche de l’absolu");
1835: Moș Goriot ("Le Père Goriot");
1837: Iluzii pierdute ("Les Illusions perdues");
1837: César Birotteau;
1842: Femeia de treizeci de ani (La femme de trente ans).
1847: Verișoara Bette ("La Cousine Bette");
1847: Vărul Pons ("Le Cousin Pons").
Calitățile lui Balzac care îi depășesc defecte precum lipsa stilului literar, critica,
tendința spre melodramă, sunt: originalitatea, marea putere de observație și imaginația
sa. Scurtele sale poveștioare includ părțile cele mai bune din limbaj, dar încercările de a
scrie dramă au eșuat.
Alte romane și nuvele ale autorului:
1829: Fiziologia căsătoriei ("Physiologie du mariage");
1830: Gobseck;
1832 - 1837: Povestiri hazlii ("Contes drôlatiques");
1833 - 1844: Ilustrul Gaudissart ("L'Illustre Gaudissart");
1835: Crinul din vale ("Le lys dans la vallée");
1837: Istoria măririi și decăderii lui César Birotteau ("Histoire de la grandeur et de
la décadence de César Birotteau");
1838: Casa Nucingen ("La maison Nucingen");
1839 - 1847: Strălucirea și suferințele curtezanelor ("Splendeurs et misères des
courtisanes");
1844: Țăranii ("Les paysans");
1831: Pielea de șagri ("Le peau de chagrin");
1835: Séraphita.