Sunteți pe pagina 1din 143

UNIVERSITATEA ANDREI SAGUNA LECTOR UNIVERSITAR

CONSTANTA PAUL IONESCU

ELEMENTE DE TEORIA RELATIILOR INTERNATIONALE

NOTE DE CURS

1
INTRODUCERE

Relatiile internationale au cunoscut in decursul istoriei schimbari multiple, pe masura ce


umanitatea a evoluat trecand prin etapele cunoscute de la antichitate pana la lumea moderna de
astazi.
Trebuie aratat de la inceput ca, in absenta unei instruiri aplicate acestui domeniu, relatiile
internationale intind unui numar considerabil de oameni de peste tot in lume capcana de a crede
ca este vorba de o materie care poate fi stapanita fara nevoia de a parcurge o forma minimala de
specializare.
De la constatarea de mai sus porneste meritul Universitatii Andrei Saguna de a incuraja si
sprijini redactarea si tiparirea prezentei lucrari, pledand astfel pentru adancirea notiunilor
specifice gestionarii in cunostinta de cauza a relatiilor internationale.
Despre ceea ce se intampla in lume suntem asaltati permanent prin agentiile de stiri, iar
continutul acestora se refera la persoane, institutii ori situatii cu care suntem familiarizati, sau le
retinem fara a fi nevoie sa ne fie explicate.
Este adevarat ca in aparenta asa stau lucrurile, dar in mod cert urmarirea stirilor si
comentariilor facute de mijloacele mass-media nu ofera publicului decat redari preponderent
factuale si nu da explicatii si interpretari fondate pe cauzalitate, mecanisme, reguli, codificari,
dinamici logice s.a.
Drept urmare, intelegeri profunde ale lumii in care traim, ale caracteristicilor acesteia,
vor rezulta numai prin parcurgerea unor lecturi care sa puna la dispozitia celor interesati de
esenta relatiilor internationale seturi de notiuni si explicatii fundamentale.
Ne propunem un astfel de exercitiu ambitios prin intermediul lucrarii de fata, cu
convingerea ca aceasta va folosi situarii corecte din punct de vedere analitic a faptelor de politica
internationala cu care cititorul se va confrunta.

Autorul

2
CUPRINS:

CAP. 1: TRASATURI ACTUALE IN RELATIILE


INTERNATIONALE pg. 6
Globalizarea
Ordinea si succesiunea sistemelor internationale
Jocul de putere si cursa pentru suprematie
Relatiile Internationale reconfigurate de globalizarea politicii

CAP. 2: TEORIA SI PRACTICA DIPLOMATICA pg. 26


Diplomatia
Misiunile diplomatice
Stabilirea de relatii diplomatice
Infiintarea de misiuni diplomatice
Categorii de misiuni diplomatice
Functiile misiunilor diplomatice
Personalul si structura organizatorica a misiunilor
Indatoririle misiunilor si ale statului acreditar
Proceduri de acreditare, de incepere si terminare a postului diplomatic
Imunitatile si privilegiile diplomatice
Negocierea
Diplomatia ad-hoc
Activitatea consulara
Privilegiile si imunitatile consulare

CAP. 3: ELEMENTE DE DREPT INTERNATIONAL pg. 53


Specificitati in dreptul international

3
Despre sanctiuni în dreptul international public
Acordul de vointa al statelor, fundamentul dreptului international
Izvoarele dreptului international public
Tratatul, ca izvor de drept
Carta O.N.U.
Tratatele licite si cele ilicite
Cutuma
Codificarea dreptului international
Principiile generale de drept international
Principiile fundamentale de drept international public
Hotararile judecatoresti si doctrina
Actele organizatiilor internationale
Actele unilaterale ale statelor
Echitatea
Ierarhia normelor in dreptul international public
Subiectii dreptului international public
Statul-subiect principal al dreptului international public
Organizatiile internationale guvernamentale
Statutul individului în dreptul international public
Recunoasterea statelor si guvernelor
Succesiunea statelor
Dreptul tratatelor
Clasificarea tratatelor internationale
Incheierea tratatelor
Rezervele la tratate
Aplicarea in spatiu si timp a tratatelor
Efectele tratatelor fata de parti si de terti
Aplicarea tratatelor in ordinea juridica interna
Suspendarea sau incetarea aplicarii tratatelor
Nulitatea tratatelor
Interpretarea tratatelor

4
Populatia si persoanele fizice in Dreptul international
Cetatenia
Regimul juridic al strainilor.
Statutul de refugiat, dreptul la azil
Mijloacele pasnice de solutionare a diferendelor
Mijloacele jurisdictionale de solutionare a diferendelor
Curtea Internationala de Justitie
Mijloacele pasnice bazate pe constrangere
Raspunderea internationala
Institutii jurisdictionale penale
Statutul juridic al organizatiilor internationale

5
CAPITOLUL 1: TRASATURI ACTUALE IN RELATIILE INTERNATIONALE

Vom incepe prin a ne preocupa, in continuare, de dezvoltarea unor consideratii relevante


pentru identificarea conditiilor noi aduse de procesul globalizarii si de tendinta de cristalizare a
unei noi ordini mondiale in spatiul gestionarii relatiilor internationale.
Dupa un secol al XX-lea tulburator de dinamic si derutant, pe care il avem relativ proaspat
in memorie, ambientul strategic in miscare va consacra si in secolul al XXI-lea, in care tocmai am
intrat, forme noi de derulare a prestatiei statelor-natiune pe plan extern.
Ne asteptam, in primul rand, la schimbari dramatice care vor consacra un noi sistem
international general, care va conduce la restructurarea institutiilor, parghiilor si mecanismelor de
natura sa asigure respectarea mai stricta a setului universal de principii si norme de conduita
globale. Totodata, se remarca trecerea hotarata a polilor de putere mondiali la schitarea bazelor
unui nou sistem financiar international, ceea ce in limbajul comun se numeste “Bretton Woods II”.
sa fie in masura sa controleze disturbantele care au condus la criza profunda a sistemelor bancare
inceputa in 2007, exacerbata in 2008 si care ar putea continua acompaniata de o severa recesiune a
economiei mondiale in anul 2009. Consecinta strategica globala este ca statele natiuni isi vor
distila in mod diferit politicile proprii si vor acorda mai multa energie si resurse cautand cu
febrilitate optimizarea obiectivelor lor strategice in raport cu interdependentele in crestere pe plan
international.

Globalizarea
Prin natura modificarilor pe care le produce, globalizarea impune tratarea problematicii
internationale in conexiunecu o serie de momente de referinta pentru memoria politica
contemporana.
Exista un acord general in mediile academice, dar si la nivelul politicienilor, ca dinamica
mondiala, isi pune amprenta asupra practicii relatiilor internationale, iar in conditiile globalizarii
este resimtita nevoia modernizarii regulilor de guvernare nationala.

6
Drept urmare, asistam la o planificare diferita nu numai a politicilor interne ci si a politicii
externe. Aceasta se traduce in identificari mai atente ale conjuncturilor de interese pe plan
mondial, in scenarii de actiune in profil bilateral si multilateral care sa asigure servirea intereselor
proprii pe un termen cat mai lung, diminuand recurgerea la restructurari iterative a strategiilor
constitutive ale politicilor nationale. Intr-o alta exprimare, avem de a face cu nevoia de a proiecta
pe termen mediu si lung a unui raport cat mai profitabil al gandirii in profil “cost-eficienta”.
In egala masura, constatam nevoia de gestionare diferita a relatiilor externe, conectata tot
mai mult la cei doi factori in continua schimbare ai ecuatiei multilateral-bilateral cu scopul de a
dobandi pozitionari strategice cat mai avantajoase in raport cu ceilalti actori ai comunitatii
internationale.
Orice incercare de descriere a procesului globalizarii implica tentatia de a incepe printr-un
recurs la istoria relatiilor internationale, de unde se obisnuieste extragerea acelor procese si
dinamici care sa apara drept relevante pentru sublinierea etapelor parcurse pana la timpurile de
astazi.
Multi autori demareaza expunerea privind teoria relatiilor internationale alocand spatii
foarte generoase istoriei universale, astfel incat cititorul ajunge la momentul prezent cu un bagaj de
notiuni important, dar oarecum greoi, care nu se mai potriveste din multe puncte de vedere cu
realitatile prezente pe arena internationala. In fapt, actorii internationali nu mai sunt imperiile,
regatele, cnezatele, iar majoritatea conducatorilor de state nu mai sunt dinastici ci alesi, mai mult
sau mai putin democratic.
Amenintarile au evoluat de asemenea. Timpurile de pace si de razboi sunt substantiate in
mod diferit, interesele contrare sunt gestionate cu altfel de arme.
Vom trece, asadar, peste spatii largi de timp cu o anumita lejeritate, incercand sa retinem
doar unele caracteristici care au finalitate proeminenta si in prezent, cu focalizare pe cele doua
mari categorii de actori ai politicii globale, respectiv, statele natiune si structurile transnationale.
In context, nu vom evita totusi interconexiuni, corelatii si geometrii ale factorilor prin care se
realizeaza determinarea politicilor in lumea contemporana, pornind de la consideratia ca acestea
descriu in mod obisnuit matca evolutiva globala.
O prima constatare care se impune este ca interactiunea dintre state a crescut continuu in
timp, fenomenul fiind notat drept rezultat al expansiunii dincolo de limitele teritoriale aflate sub
stapanire administrativa evidenta, devenite treptat frontiere supuse unui regim international

7
specific. Din acest punct de vedere se disting doua faze, care partajeaza sfera interconexiunilor
statale. In primul rand, este faza expansiunii fondate pe preponderenta relationarii directe, avand la
baza nevoia de colaborare in diferite domenii. In al doilea rand, avem de a face cu expansiunea in
afara grupului puterilor de state cu potential comparabil spre alte zone ale lumii.
Primordialitatea expansiunii in ambele forme a apartinut, evident, Europei. Aici a avut loc
prima structurare robusta a sistemului de state moderne. De fapt, s-a petrecut o cristalizare sa
spunem asa interna, materializata in concentrarea puterii politice, rafinarea guvernarii bazata pe
solidificarea administratiei, modernizarea fiscalitatii, extinderea serviciului diplomatic si sectorului
de aparare, cristalizare inceputa inca din secolul al XVI-lea. Pe aceasta baza s-a produs declansarea
expansiunii statelor europene pe glob in cautarea de infuzii pentru cresterea puterii lor in
continuare. Erau avantajate, cum mentiona David Held, acele state care se puteau baza pe o
infrastructura administrativa solida, o populatie numeroasa si o baza fiscala larga, alaturi de armata
si industria navala. De acest avantaj s-au bucurat statele absolutiste si constitutionale din secolele
XVII si XVIII, tot ele fiind cele care au evoluat spre atributul de stat-natiune modern si beneficiile
deduse din acesta, incepand cu secolul al XIX-lea.
Cu toate beneficiile pe care le-a adus constructia si consolidarea sistemelor coloniale ca
forma concreta a expansiunii la care ne-am referit, evolutiile in diferite parti ale lumii au inceput
sa evidentieze, treptat, raporturi “cost-eficienta” tot mai neconcludente, ceea ce a pus sub semnul
intrebarii oportunitatea pe termen lung a “prezentei administrative peste mari”.
Gestionarea directa de catre centrul de putere colonial a inceput sa fie acompaniata de
formule distincte de control si dominatie, non-teritoriale, consacrandu-se (prin organizatii
internationale) ceea ce s-ar putea numi controlul infrastructural asupra altor state.
Aceasta noua evolutie, pe care o consideram inceputul transnationalizarii moderne, este
descrisa de unii autori, cum sunt Geyer, M. si Bright, C., drept “efortul de stabilire a noi capacitati
de a sincroniza timpul global si de a coordona interactiunile din lume… prin elaborarea de sisteme
de control bazate pe comunicatii… care au inceput sa …inlantuie omenirea in circuitele globale ale
puterii” (’’World History in a Global Age’’- American Historical Review, 100, 1955)
A aparut astfel starea de globalizare reala a politicii, in care levierele de putere au trecut
dincolo de sfera traditionala a guvernarii statelor-natiuni. Ea a fost urmata de necesitatea unei
gestionari mai complexe, in conditiile unei ordini politice bazate pe o proliferare a organizatiilor
interguvernamentale, a practicilor transnationale si a retelelor de schimb – in industrie si banci, in

8
informatii si comunicatii, in transport si relatiile culturale (vezi David Held, Transformari Globale-
Politica, Economie si Cultura, Ed. Polirom, 2004).
Multitudinea de organizatii internationale aparute dupa infiintarea in 1865 a Uniunii
Telegrafice Internationale, a stimultat si aparitia in regim de “stand-by” a doua contemplari, care
se regasesc si acum in gandirea politica.
S-a nascut, pe de o parte, intrebarea daca nu se produce cumva un derapaj al statelor
suverane materializat in pierderea controlului asupra instrumentelor de gestionare a intereselor
nationale prin incurajarea velocitatii angajamentelor pe plan international in raport cu structurile
transnationale.

Pe de alta parte, s-a profilat interogatia daca o “guvernare invizibila” a afacerilor


internationale este sau nu posibila prin multimea de organizatii interguvernamentale responsabile
cu reglementarea si ordonarea diverselor domenii de activitate.

Aceste perceptii, in multe privinte contradictorii, au facut ca stratificarea in relatiile


internationale sa fie extrem de difuza, ca si ordonarea pe verticala a proceselor transnationale.

Lipsa unei autoritati care sa gestioneze asa-zisa “guvernare globala” prin conventii
transnationale nu a impiedicat insa aparitia si dezvoltarea unei jurisdictii globale.

Este semnificativ ca procesul de reglementare prin organizatii internationale, desi era doar
la inceput inainte de primul Razboi Mondial, cuprindea, in anul 1914, opt domenii in care statele
resimtisera nevoia de asociere libera

Produsele evolutiei de mai tarziu, respectiv noile entitati legate de politica multilaterala si
multinationala, au fost instituite tot prin vointa sau cu acordul guvernelor si au evoluat treptat spre
o retea extinsa compusa din organizatii internationale guvernamentale (OIG), grupuri de presiune
transnationale (GPT) si organizatii internationale neguvernamentale (ONG). Factorul de
multiplicare al structurilor mentionate a fost impresionant in decursul secolului al XX-lea.

Intre 1909 si 1996, de exemplu, OIG-urile au crescut de sapte ori, de la 37 la 260, iar ONG-
urile, de 31 de ori, de la 176 la 5472 (Sursa: Uniunea Asociatiilor Internationale, 1996).

In plus, intre 1946 si 1975, numarul tratatelor internationale intre guverne a crescut, de2,2
ori, de la 6351 la 14061, iar numarul tratatelor si conventiilor intrate in vigoare sub egida
organizatiilor interguvernamentale s-a extins de la 623 la 2303.

9
Am ajuns la momentul in care trebuie punctat faptul ca, pornind de la era expansiunii
multiforme in care anticiparea noului sistem international era foarte limitata, statele moderne s-au
vazut angrenate intr-o formula de interconectare noua, in care multe din deciziile nationale ajung
sa fie considerate optiuni cu relevanta pentru arena globala, dupa cum decizia in sine devine tot
mai puternic internationalizata.

Aceste intrepatrunderi au facut pe Mansbach si Rosneau sa defineasca arena globala ca “un


sistem mixt de actori, poliarhic, in care autoritatea politica si sursele actiunii politice sunt
raspandite pe scara larga”. Este vorba nu doar de deciziile in domenii-cheie, cum au fost prin
traditie considerate apararea si securitatea, ci si de ordin economic, social si ecologic.

Fara a incerca explicarea amploarei fluxurilor globale, notam totusi faptul ca relatiile
transnationale sunt in mod evident prezente in aproape toate sferele, lasand neatacate foarte putine
sectoare ale societatii.

Enumerarea problematicii incluse in fluxurile globale aproape ca nu poate fi completa,


motiv pentru care evocam sinteza principiului esential pe care se intemeiaza Uniunea Europeana.
Potrivit acestuia, Uniunea, prin membrii sai, asigura patru libertati transfrontaliere, considerate a
fi fluxuri neingradite in spatial comunitar, respectiv: bunurile, serviciile, capitalul si persoanele.

In pofida disparitatilor si amenintarilor la adresa pacii mondiale pornite din frustrari


interpretate a fi rezultatul ciocnirii sistemelor de valori, lumea in care traim nu este totusi una a
civilizatiilor separate, fiind puternic interconectata.

Principala consecinta a starii de interconectare este ca dezvoltarile de la nivel global pot


induce cu mare viteza consecinte nationale si invers. In alta formulare, ideea ar fi ca “politica
globala” relativizeaza o serie raporturi pe care s-a construit in mod traditional conceptul de
suveranitate, cum sunt intern/international, sau teritorial/extrateritorial.

De asemenea, “politica globala” pune in lumina complexitatea intrepatrunderilor statelor


si societatilor in ordinea globala.

Guvernele si statele raman, bineinteles, actorii cei mai puternici, ele impart insa acum
controlul direct asupra arenei globale cu o serie de agentii si organizatii carora le-au delegat
anumite drepturi de expertizare si decizie.

10
Este clar ca intensitatea implicarii Statului in raport cu numarul enorm de organizatii
interguvernamentale (OIG), agentii internationale si regimuri care opereaza pe diverse arii, prin
institutii cvasisupranationale, cum este exemplul Uniunii Europene, nu blocheaza ci potenteaza
eficienta actului guvernarii, chiar daca in planul actiunii concrete meritul succesului este unul
partajat cu actorii non-statali, corpurile transnationale, corporatiile multinationale si alti
participanti la politica globala.

Aceasta situatie ar trebui sa genereze discutii constructive asupra politicii si guvernarii


globale, ca si asupra evolutiei in continuare a regimurilor internationale. In egala masura, insa,
apar a fi inevitabile polemicile potrivit carora suveranitatea statului-natiune este subminata atunci
cand guvernele accepta sau relationeaza cu forme “superioare” si/sau independente, si/sau
deteritorializate, si/sau functionale ale autoritatii, reducand astfel baza decizionala definita
traditional in cadrul national.

Suntem de parere ca inainte de a se lansa intrebarea daca suveranitatea statului-natiune iese


slabita din jocul globalizarii politice, ar trebui de fapt sa fie evaluate pierderile neimplicarii in acest
proces, ori ale devierii de la linia de conduita a celorlalti actori ai relatiilor internationale.

Globalizarea nu reprezinta un process in legatura cu care un stat anume sa poata emite


pozitionari transante. Amploarea globalizarii si a fluxurilor transfrontaliere pe care le genereaza
continuu conduce la realitatea ca nu pot exista state ori zone ale lumii care sa se poata sustrage de
la acest curent mondial. Statele pot reprezenta actori mai mult sau mai putin activi in sistemul
multiplu al interdependentelor globale, dar nu se pot izola total de acesta. In consecinta, marea
majoritate a liderilor politici mondiali nu se multumesc sa contempleze pur teoretic starea
suveranitatii, ci isi exercita acest atribut prin nisele si oportunitatile ne reglementate global.

Impartasim parerea ca globalizarea este o forta neutrala prin care se poate canaliza puterea,
din care beneficiile se pot extrage proportional cu contributia la eforturile comune pe care le
reclama aderarea la diferite agentii si regimuri internationale. Ea cere, in schimb, sustinerea
intereselor nationale intr-o formula si cu mijloace diferite de normele traditionale ale guvernarii.
Intr-o alta exprimare, marja de eroare la negocierile sau tratarea in format multilateral
devine tot mai ingusta, datorita cadrului concurential oferit cu deschidere egala tuturor jucatorilor.
Maximizarea sanselor depinde astfel de profunzimea cu care o anumita tara reuseste sa digere
specificul institutional in care se implica, dar si de claritatea propriilor strategii si programe.

11
Fostul presedinte al Comisiei Europene Jacques Santer obisnuia sa afirme ca "globalizarea
este conceptul despre care se vorbeste cel mai mult, dar este cel mai putin definit".
De fapt, sunt facute numeroase referiri la fortele globalizarii si la efectele sale, escamotand
definitia, iar analistii prefera, in majoritatea lucrarilor, acceptarea logica generala conform careia
globalizarea este procesul sau contextul la care se raporteaza schimbarile majore din lume.
Jean Marie Guéhenno, seful Institutului de Inalte Studii de Aparare de la Paris, dezvolta in
1998 o teorie cu relevanta in materie. El mentiona ca globalizarea ar putea fi sindromul
incertitudinilor conceptuale ale sfarsitului secolului al XX-lea. El sublinia faptul ca noi cunoastem
ceea ce am lasat in urma, dar inca nu suntem clarificati asupra caracteristicilor lumii in care intram.
Aceelasi autor dezvolta una din transformarile de referinta deduse din globalizare, cu
implicatii asupra statului. Dezintegrarea imperiilor coloniale si a URSS, precum si multiplicarea
numarului de tari (care continua si in prezent) nu au intarit statele ci, din contra, au evidentiat
limitele statalitatii.
Evolutiile integratoare la nivelul continentului au creat transferuri de competente care
indica faptul ca atat democratiile cat si regimurile autoritare si-au pierdut monopolul asupra
relatiilor internationale.
Statele sunt nevoite sa intre in competitie si chiar sa fie implacabil perturbate de "actorii
transnationali". In fapt, acestia din urma, constand din corporatii transnationale, institutii
financiare, organizatii de media si neguvernamentale, au impus un nou "sistem international" a
carui esenta nu mai sta exclusiv in "aranjamentul interstatal".
Dupa opinia lui J.M. Guéhenno, consecintele acestor mutatii nu sunt inca dramatice. Chiar
daca suveranitatea financiara deplina a statelor nu mai exista, pietele continua sa functioneze
corespunzator prin cadrul legal impus de autoritatile statului, iar aparitia unor autoritati
independente autoregulatoare nu impiedica statul sa ramana ultimul decident. Mai mult,
legitimitatea politica continua sa apartina statului si ar fi o iluzie periculoasa sa se creada ca fortele
globalizarii pot elimina sau pot inlocui politica interna.
Una din concluzii ar putea fi aceea ca globalizarea reprezinta un proces care schimba atat
contextul international in care opereaza statele cat si natura statalitatii si a comunitatilor politice,
oferind sanse sporite de a implicare a propriei economii si in ansamblu a propriei societati la
circuitul global de valori.

12
Coagularea politica, economica si financiara declansata in Europa prin procesul de
reconstructie postbelica reprezinta doar un segment elocvent al reactiei statelor in raport cu
globalizarea. Baza implicarii unei tari in UE, de exemplu, este acceptarea si insusirea normelor
deja convenite, descrise din punct de vedere juridic prin "acquis-ul comunitar", care reflecta
importantele "cedari de suveranitate" reciproce la care au consimtit toti membrii in domeniile
gestionate in comun prin intermediul Uniunii.

Ordinea si succesiunea sistemelor internationale


Studiul Ordinii Internationale pune in evidenta aparitia cu o anumita ciclicitate in istorie a
unor momente de referinta cand sisteme care au functionat deja lasa locul unor noi sisteme
internationale.
Henry Kissinger nota, in consonanta cu alti autori care s-au aplecat asupra acestui domeniu
de larga cuprindere, relevanta faptului ca Ordinea care a aparut in urma Pacii westfalice a durat
150 de ani, sistemul international creat de Congresul de la Viena s-a mentinut vreme de 100 de ani,
iar Ordinea Internationala caracterizata de Razboiul Rece a luat sfarsit doar dupa 40 de ani. El
sugera, implicit, ca intre aceste momente, omenirea a avut de a face cu perioade de tranzitie mai
lungi sau mai scurte, presarate cu evolutii bruscate de diferende sau conflicte armate, respectiv cu
variatiuni ale echilibrului de putere international care pun in evidenta un anumit factor de
“dezordine”.
Suntem de parere ca sensul care trebuie dat in perspectiva indeprtata notiunii de
“dezordine internationala” nu trebuie alaturat neaparat celui de “perturbatie negativa”. Mai de
graba este vorba de perioade efervescente in care in care raporturile interstatale se reaseaza,
sistemul de coalitii si alte forme de alianta se regrupreaza, in care sunt identificate noi interese pe
termen scurt, mediu si lung. Intr-un cuvant, dezordinea care precede o noua ordine defineste
entropia sistemului care se naste pentru a-l inlocui pe cel precedent.
Este adevarat ca nemultumirea unor state fata de sistemul mondial in care sunt nevoite sa
evolueze poate genera alterarea relatiilor internationale. Totodata, la inceputul secolului in care
traim, trebuie sa excludem perspectiva ca refacerea echilibrului sa se mai poata realiza pe calea
conflagratiilor mondiale, cum s-a mai intamplat in istorie. Pe fondul acestor doua premise, vedem
ca multiplele interdependente si conexiuni evidente in procesul de globalizare nu fac altceva decat
sa indice ca, cel mai probabil, structurarea unei noi ordini internationale va fi consecinta reasezarii

13
graduale si adaptarii negociate la realitati a regimurilor si reglementarilor internationale. Aceasta
arata ca statele-natiuni continua sa joace rolul esential in impunerea noului sistem mondial.
Intre multele amprente puse de globalizare asupra structurarii unei noi ordini internationale,
cea mai evidenta este cresterea in complexitate.
Daca spatiul temporal s-a redus continuu intre momentul Westfalia si Viena, intre acesta
din urma si instituirea Razboiului Rece , iar apoi pana la incetarea divizarii Europei, nu inseamna
ca lumea se gaseste acum intr-o noua ordine mondiala post-Razboi Rece deja structurata. Din
contra, in comportamentul actorilor internationali se fac resimtite tot mai multe sensibilitati care ne
fac sa credem ca aceasta structurare se va produce destul de lent si in continuare.
In acest context, putem anticipa ca nu va fi departe momentul cand va trebui sa se opereze
cu termeni mai adanc conturati, ca de exemplu noua ordine politica, economica si de securitate
internationala. Aceasta cu atat mai mult cu cat un stat isi gestioneaza fiecare din cele trei planuri
de pozitionare strategica fata de partenerii sai internationali prin regimuri multilaterale
specializate, cu geometrii diferite de cuprindere spatiala (statala).
Presedintele George Bush si-a declarat in 1990 speranta intr-o noua ordine mondiala in
termeni clasici wilsonieni: “Avem viziunea unui nou parteneriat al natiunilor, care transcede
Razboiului Rece. Un parteneriat bazat pe consultare, cooperare si actiune colectiva, in special
prin intermediul unor organizatii internationale si regionale. Un parteneriat unit prin forta
principiului si domnia legii si sprijinit printr-o asumare in comun atat a costurilor, cat si a
angajamentelor. Un parteneriat ale carui obiective sunt sporirea democratiei, sporirea
prosperitatii, sporirea pacii si reducerea armamentului (George Bush, “The U.N.: World
Parliament of Peace”, discurs in Adunarea Generala a Natiunilor Unite, New York, 1 octombrie
1990.)”. Trei ani mai tarziu, succesorul sau la Casa Alba, Bill Clinton, a exprimat obiectivele
Americii in termeni foarte asemanatori, dezvoltand tema “largirii democratiei”: “Intr-o noua era a
pericolului si oportunitatii, obiectivul nostru prioritar trebuie sa fie largirea si intarirea
comunitatii internationale a democratiilor bazate pe economia de piata. In timpul Razboiului Rece
am cautat sa ingradim o amenintare pentru supravietuirea institutiilor libere. Acum incercam sa
largim cercul natiunilor care traiesc sub acele institutii libere, pentru ca noi visam la o zi in care
opiniilor si energiilor fiecarei persoane din lume li se va da expresie deplina intr-o lume a
democratiilor prospere care coopereaza si traiesc in pace” ( Bill Clinton, “Confronting the

14
Challenges of a Broader World”, discurs in Adunarea Generala a Natiunilor Unite, New York, 27
septembrie 1993) (7).
Henry Kissinger este de parere ca cei doi lideri americani au vorbit despre ordinea
mondiala ca si cum aceasta s-ar fi aflat “imediat dupa colt”. De fapt, ea se gaseste inca intr-o
perioada de gestatie, care dureaza de un deceniu si jumatate, iar forma finala nu va fi vizibila decat
dupa ce se va intra mai bine in secolul al XXI-lea.
In acelasi sens se pronunta Immanuel Wallernstein cand sustine: “In construirea sistemului
succesor celui actual (sau sistemelor), trebuie sa optam fie pentru un sistem ierarhic care sa acorde
sau sa permita privilegii in concordanta cu rangul detinut in raport cu ceilalti (dupa criterii
meritocratice), fie pentru unul relativ democratic si relativ egalitarist. Una din marile virtuti ale
sistemului mondial actual este ca, desi nu a rezolvat nici una din aceste dezbateri – si este departe
de a o face - a adus tot mai mult dezbaterea la rampa….Perioada de tranzitie de la un sistem
mondial la altul este una de mare lupta, mare incertitudine si de mari interogatii despre structurile
de cunostinte. Trebuie ca, mai intai, sa incercam a intelege clar ce se intampla. Dupa aceea, va
trebui sa alegem directia in care dorim sa mearga Lumea. In final, sa ne imaginam cum trebuie sa
actionam acum pentru a face probabila miscarea in directia pe care o dorim”.
Wallerstein sugereaza ca perioada de tanzitie pe care o parcurgem poate fi nu numai
complicata de tematicile carora trebuie sa li se dea raspuns, ci si de faptul ca procesul de reflectie
asupra acestora este la indemana comunitatilor de tot felul, natiunilor, tuturor statelor si centrelor
de putere.
Daca pe fond nu este gresit ca dezbaterea asupra patternului viitoarei ordini mondiale este
“la vedere”, cristalizarea noii ordini mondiale indeamna la prudenta pe multiple planuri. Nu trebuie
sa uitam ca tema liniei care divide “inclusii” si “exclusi” genereaza sistematic sensibilitati la
nivelul cetateanului sau colectivitatilor. Mai mult, pe fondul accelerarii dezbaterilor privind
“ciocnirea civilizatiilor” ni se pare ca ar fi contraproductiv ca raportul “inclus – exclus” sa fie
cantonat in mod restrictiv doar in spatiul analizei politice nationale. El poate sta oricand la baza
alterarii echilibrului de putere la nivel regional si global.
In consecinta, perceptiile care se pot coagula in legatura cu noua ordine mondiala, evident
unipolara, au toate sansele sa genereze scenarii despre conflictul de interese intre “periferiile”
noului sistem si “centrul” sau “centrele” de putere. Consideratiile de mai sus ne determina sa

15
revenim la necesitatea prudentei in folosirea curenta a notiunii de “ordine politica, economica
si/sau de securitate”.
Din punctul de vedere al relatiilor dintre state, noua ordine, asa cum este vazuta de Henry
Kissinger, va fi in mai mare masura asemanatoare sistemului de state european din secolele 18 si
19 decat tiparelor Razboiului Rece. Ea va contine cel putin sase mari puteri – Statele Unite,
Europa, China, Japonia, Rusia si, probabil, India – precum si o multitudine de tari mijlocii si mici.
In acelasi timp, relatiile internationale vor deveni pentru intaia data cu adevarat globale. Un intreg
set de probleme va aduce in prim plan faptul ca nu se poate trata decat la scara mondiala cu
chestiuni precum proliferarea nucleara, mediul inconjurator, explozia demografica si
interdependenta economica.

Jocul de putere si cursa pentru suprematie


In prefata la volumul “The Choice”, Zbigniew Brzezinski ataca principalele planuri de
asezare strategica a factorilor noii ordini mondiale, pornind, evident, de la rolul Americii in lume
de “cel mai inalt garant al stabilitatii globale”. El continua: “Puterea Americii si dinamica sa
sociala, lucrand impreuna, pot promova ridicarea graduala a Comunitatii Globale de interese
partajate. Folosirea lor proasta, ori in contradictie una cu alta, poate impinge insa Lumea in haos,
lasand America vulnerabila”. Faptul ca previziunile strategice ale lui Zbigniew Brzezinski sunt de
referinta pe plan academic si la nivelul establishmentului american, ne determina sa integram in
extenso opiniile sale legate direct de cristalizarea noii ordini internationale. In primul rand, sunt de
remacat unele asertiuni legate de raporturile cu Europa: “In urmatoarele doua decenii, este destul
de improbabil ca Uniunea Europeana sa devina suficient de unita din punct de vedere politic pentru
a fi in masura sa adune vointa populara de a concura cu Statele Unite pe arena politico-militara…
Europa nu va ameninta suprematia Americii pentru motivul de baza ca unitatea politica europeana
va putea fi atinsa, in cel mai bun caz, foarte incet si fara vointa. Extinderea Uniunii la 27 de
membri va complica in plus structurile oricum prea complexe si hiperbirocratizate de integrare
europeana, care sunt reminiscentele unui conglomerat economic gigantic. Conglomeratele nu
poseda viziune istorica; ele au interese concrete. Structurile birocratice impersonale ale Uniunii
Europene nu se pot prevala de sprijinul popular pentru o vocatie politica”.
Brzezinski citeaza in continuare un comentator francez care arata ca “pacatul orininar al
Europei, de care aceasta inca nu a reusit sa se spele, este ca a fost conceputa in cancelarii si ca a

16
prosperat tot acolo. Un destin comun nu poate fi ridicat pe astfel de fundatii decat daca te
indragostesti de cresterea economica si cotele de lapte”… Interesul european dominant este
stabilitatea globala, fara de care arhitectura europeana se va dezintegra. Din acest motiv, Uniunea
Europeana va fi in masura sa capete atributul de putere politico-militara atat cat marile corporatii
multinationale isi dezvolta propriul personal inarmat de securitate pentru a-si proteja interesele
vitale. Dar chiar si atunci, eforturile militare ale Europei vor fi, pentru un timp, mai mult
complementare si nici decum in competitie cu capabilitatile militare ale Americii”.
Frontul de gandire politica europeana cu inclinatii spre virtutile procesului de integrare a
continentului ar putea considera afirmatiile lui Brzezinski drept incorecte si arogante. Este insa de
retinut ca adeptii Europei unite, respectiv ai unei constructii de viitor fara o prezenta strategica a
SUA pe continent, nu pot totusi sa valideze in mod argumentat ca nu ar exista o diferenta clara de
potential intre cele doua centre de putere.
Am putea cataloga evaluarea lui Brzezinski drept una evident pro-americana cu nuante de
diminuare voita a meritelor procesului integrator care se produce in Europa. Contempland insa
anumite aspecte ale transformarilor din Europa, vedem ca atat vectorul adancirii integrarii cat si cel
al extinderii pun in mod special accentul pe evitarea fragilizarii situatiei generale. Insistenta pe
aceasta linie este evident mai puternica decat in etapele de extindere care au avut loc inainte de
unificarea Germaniei, de exemplu.
In afara de aceasta, nici Europa nu se poate spune ca menajeaza sentimentele celor
dependenti de ea atunci cand se pune problema de a-si proteja interesele politico-strategice si nici
institutiile europene nu fac derogari care sa se dovedeasca pagubitoare pentru bunastarea generala
a Uniunii.
Jacques Santer si apoi Romano Prodi (in fruntea Comisiei Europene), fostul presedinte al
Frantei Jacques Chirac si ex-cancelarul Germaniei Gerhard Schröder si-au focusat adesea
declaratiile pe optiunea strategica conform careia “Europa trebuie sa devina un actor
international cu influenta globala".
Continua totodata insatisfactii frecvent exprimate, reflectate in declaratii mai mult sau mai
putin dure, chiar in spatiul comunitar, conform carora exista o disproportie intre puterea si
influenta economica a Europei in lume si autoritatea sa politica si militara.
Disecand unele afirmatii cu aceasta tenta facute in decursul timpului de inalti demnitari
europeni (sefi de state si guverne, ministri, functionari comunitari la varf), apare clar ca proiectarea

17
unei noi Europe, care a declansat inca din anul 2000 un amplu proces de reflectie, ia in calcul si
directioneaza actiunea menita sa consolideze acest centru de putere pe un orizont de timp foarte
lung. Au aparut in mod curent explicitari de genul celor expuse in continuare, extrase din discursul
fostului presedinte al Comisiei Europene Romano Prodi intitulat "Drumul spre viitorul Europei".
Noi, cei din Uniunea Europeana, arata Prodi, suntem decisi sa cream: Europa unita, pasnica, care
sa includa toate natiunile sale diferite; Europa democratica, in care cetatenii sa-si stabileasca
propriul destin; Europa toleranta, in care libertatile prospera; Europa sigura si justa, in care
drepturile omului sunt respectate, iar cetatenii sunt protejati. De asemenea, trebuie sa fie si o
Europa corecta si atenta, o Europa deschisa pentru noi aderenti, in care fiecare persoana
individuala conteaza si are un loc in societatea noastra. Eu doresc sa existe o Europa puternica,
prospera, care sa joace un rol hotarator pe scena mondiala. In privinta extinderii UE, este esential
sa avem sprijinul public pentru acest proiect istoric, iar el depinde de modul in care oamenii inteleg
ce miza este in joc. Cetatenii nostri trebuie sa inteleaga nu doar semnificatia istorica a extinderii,
dar si avantajele sale practice…In primul rand, extinderea este buna din punctul de vedere al
locurilor de munca. Tarile candidate inregistreaza progrese extraordinare in modernizarea
economiilor lor si in promptitudinea cu care se pregatesc sa fie admise in UE. Prin urmare, Centrul
si Estul continentului completeaza cu succes Uniunea Europeana si modernizeaza in totalitate
economia si societatea Europei. In curand, Europa ar putea avea parte de una dintre cele mai
puternice cresteri economice din intreaga lume. Aceasta inseamna mai multe locuri de munca
pentru toti. Una dintre implicatiile acestui nou dinamism consta in faptul ca migrarea din noile
spre vechile state membre va fi mai degraba limitata. Cetatenii nostri trebuie sa fie linistiti in
aceasta privinta. Mai mult, Comisia va folosi negocierile de aderare pentru a asigura controlarea
oricaror riscuri de migratie. In al doilea rand, extinderea va fi benefica pentru sanatate si mediul
inconjurator. Noile state membre vor avea nevoie de perioade de tranzitie pentru a ajunge la
standardele pentru mediul inconjurator, valabile in restul Uniunii Europene. In al treilea rand,
extinderea va insemna o mai mare diversitate culturala in UE. Acest punct ii ingrijoreaza pe unii,
fara temei insa. Diversitatea este insasi esenta Europei. Ea ne defineste . Si din diversitate
izvoraste, in mare parte, genialitatea noastra creativa. De-a lungul timpului, in intreaga istorie a
Europei, oameni diferiti din punct de vedere cultural, care au lucrat impreuna, au produs idei noi
sclipitoare. In lumea de azi, caracterizata printr-o competitivitate acerba, avem nevoie de aceasta
inovatie si creativitate mai mult ca oricand. Diversitatea noastra este, asadar, un bun de valoare. O

18
mostenire care trebuie sa fie pastrata. Ea inseamna un potential creator mai mare, iar acest lucru
inseamna inovatie si noi locuri de munca. In al patrulea rand, extinderea inseamna stabilitate si
securitate in Europa. Comisia pe care o conduc poarta negocieri de aderare intr-un mod riguros si
obiectiv. Toate tarile candidate trebuie sa respecte aceleasi criterii economice si politice. Fiecare
tara se va indrepta spre intrarea in Uniune cu o viteza proprie si va deveni membra atunci cand va
fi pe deplin pregatita. Inainte de a se alatura UE, statele candidate vor avea Constitutii si institutii
care sa garanteze democratia si statul de drept, respectul fata de drepturile omului si protejarea
minoritatilor. In al cincilea rand, extinderea va crea o Europa mai puternica. O Uniune Europeana
extinsa, care va lucra indeaproape cu noii nostri vecini, va fi un participant puternic pe scena
mondiala. In calitate de lider mondial, Europa va fi o forta mondiala a binelui care va valorifica
fortele globalizarii si va modela lumea de maine in conformitate cu valorile pe care le respectam.
Doar aceste cinci motive arata avantajele enorme ale extinderii. Doresc deci ca acest proces sa
continue cat mai repede cu putinta, dar fara a trece peste anumite etape.
Este demna de retinut, in contextul expunerii prezente, vocea autorizata a celui mai mare
contributor la bugetul comunitar – Gemania, prin ex-cancelarul Gerhard Schroder: "Acum zece
ani, nimeni nu stia cum ar fi Europa de astazi. Acum, nimeni nu stie cum va fi Europa peste zece
ani. Dar astazi, ca si ieri, exista o certitudine - viitorul continentului sta in mainile cetatenilor sai.
De aceea, noi vrem sa luptam pentru un viitor bun al Europei”.
In cele din urma, pentru a reflecta in mod corect realitatea in care sunt gestionate afacerile
internationale moderne se impune sa pornim de la premisa ca reperul omniprezent pe planul
evaluarii schimbarilor produse in procesul globalizarii si reconfigurarea relatiilor internationale sta
de fapt in jocul de putere. Este evident poate, chiar fara nevoia de a explora in detaliu dinamicile si
conexiunile lumii in care traim, ca “puterea” este aceea care modeleaza relatiile internationale
moderne, nu atat in privinta tehnicitatii setului de reglementari multilaterale ori a cadrului politico-
juridic bilateral, cat mai ales in ceea ce priveste ierarhizarea sistemului in care sunt integrate toate
natiunile lumii.
Suntem deci de acord cu unele concluzii analitice potrivit carora intelegerea noilor mijloace
de exercitare a puterii prin globalizare reprezinta una din provocarile fundamentale pentru teoria si
practica relatiilor internationale in secolul XXI.

Relatiile Internationale reconfigurate de globalizarea politicii

19
Un prim apect care merita a fi subliniat in contextul corelarilor dintre relatiile internationale
si globalizarea politicii priveste schimbarile produse in planificarea si exercitarea politicii externe.
In epoca cresterii exponentiale a conexiunilor transfrontaliere si interdependentelor
politico-strategice s-au produs schimbari importante in privinta gestionarii efective a raporturilor
statului cu organizatiile internationale, mai ales pe planul deciziilor cu impact in politica mondiala.
Un effect similar see remarca si in privinta functiunilor de reprezentare politico-diplomatica.
In planul dezvoltarii cadrului bilateral, de exemplu, de la sfarsitul celui de al doilea razboi
mondial gradul mediu de conectare a statelor aproape ca s-a dublat, in timp ce numarul total de
misiuni diplomatice s-a triplat (21 de state gazduiesc intre 0 si 10 ambasadori, 79 gazduiesc intre
11 si 15 ambasadori, 46 gazduiesc 51-100 de ambasadori, in timp ca 9 gazduiesc intre 101-150 de
ambasadori). Aceasta survine pe fondul exploziei interactiunii guvernamentale si
transguvernamentale, respectiv a retelelor aferente procesului de elaborare a politicilor publice
( asanumitele “policy networks”) si de comunicatii, care conecteaza responsabili departmentali ai
guvernelor nationale cu omologii lor din celelalte state sau din organizatiile internationale.
Ca o ilustrare a celor afirmate anterior, se poate observa ca la jumatatea secolului al XIX-
lea erau organizate doua - trei conferinte sau congrese pe an in formatul interguvernamental.
Astazi, numarul lor este de peste 4000. Aceste reuniuni sunt foarte diferite ca importanta, limitare
spatiala, jurisdictie, amploare sau semnificatie politica. Ele evidentiaza o internationalizare tot mai
ampla a institutiilor , practicilor si proceselor de elaborare a politicilor in statele-natiune moderne.

Guvernarea nationala este ancorata tot mai mult intr-un set de sisteme de guvernare
globala, regionala si multilaterala. Aceasta tendinta este exemplificata de impletirea tot mai
vizibila a regulilor internationale cu legislatia nationala si cu procesele juridice nationale. O
cercetare a proportiei legislatiei nationale care cuprinde sau reflecta standardele internationale a
dus la descoperiri interesante. Prin analizarea referintelor directe sau indirecte la dreptul
international din legislatiile nationale s-a constatat ca aceasta proportie creste continuu, chiar
catastrofic pentru adeptii gandirii in tiparele clasice ale suveranitatii. In consecinta, angajamenul
international actual nu este un factor care sa poata fi desconsiderat, deliberat sau nu.

Activitatile unui numar crescand de departamente guvernamentale, curti si foruri legislative


nationale reflecta politica, standardele si preocuparile procesului de reglementare internationala,
oficiala sau neoficiala. Institutionalizarea politicii globale nu mai este restransa la
internationalizarea activitatilor statului si guvernului.

20
In plus, se poate ilustra o transnationalizare corespunzatoare a economiilor, societatilor
civile si comunitatilor nationale. Evident, aceasta aduce complicatii deduse din specificitati noi in
planificarea politicii externe, in care gradele de libertate ale optiunilor politice sunt tot mai
restrictionate de conexiunile cu relationarile din afara cadrului national.

Astfel de dezvoltari remarcabile in relatiile internationale pun in evidenta si mutatii


substantiale in privinta abordarilor de securitate. De fapt, in jurul conceptului de securitate, ca si al
intregului spectru de perceptii privind securitatea, putem spune ca graviteaza toate categoriile de
interese politico- economice ale actorilor ordinii internationale.

Am depasit in abordarea noastra disputa in jurul intrebarii daca globalizarea contribuie la


slabirea statului sau la simpla sa transformare, daca societatea globala poate fi sau nu creata, ori
daca ea ne va putea deschide o noua perioada de pace si securitate.

Suntem deci in masura sa atacam, o tema de stricta actualitate, respectiv tensiunea care se
manifesta intre national, international si securitatea globala. Aici trebuie spus ca binomul
continuitate-schimbare detine un loc de referinta in dezbaterea contemporana. De el se leaga
interogatii cu privire la interpretarea trecutului si daca politica internationala sufera o schimbare
dramatica ca urmare a procesului de globalizare.

Cu aceeasi valoare teoretica se ridica intrebarile privitor la cat de mult poate aceasta
schimbare sa reprezinte o transformare fundamentala a politicii mondiale si daca este posibila
crearea unui sistem global care sa asigure pe termen lung pacea si securitatea. Cele doua notiuni,
pacea si securitatea, pot fi mai importante decat ne apar din punct de vedere declarativ, mai ales
pentru faptul ca frecventa utilizarii lor in discursul politic este atat de mare incat ajung sa fie
receptionate simplist.

Intr-o perspectiva post-moderna, obiectivul politicii externe este pacea si prosperitatea, mai
de graba decat puterea si prestigiul, noteaza Robert Cooper, care continua sa esentializeze astfel:
“In timpurile pre-moderne razboiul era calea supravietuirii, in era moderna era un instrument al
politicii, dar in Lumea post-moderna a devenit ceva care trebuie evitat prin orice mijloace. Samuel
Huntington scria ca razboaiele viitorului ar putea/trebui sa fie mai degraba pentru a putea vedea
cine esti, decat ce faci sau de partea cui esti”. Autorul mentionat are, dupa parerea noastra,
abilitatea de exceptie sa descrie istorii politice paralele, care dau in fapt contradictiile
contemporane carora politica externa trebuie sa le faca fata fara erori.

21
In viziunea sa, statele sunt clasificate drept pre-moderne, moderne sau post-moderne.

Prima categorie descrie statul tributar convulsiilor interne generate de razboi civil si
criminalitate, cum este cazul Somaliei si altor tari africane.

A doua categorie descrie statul dominat de nationalism, adesea agresiv, insistent pe


suveranitatea sa si monopolul asupra fortei si legii, tipologie care a dominat ordinea mondiala
peste o suta de ani, remarcandu-se atat prin cel mai ridicat dinamism cat si prin cota cea mai inalta
de violenta.

A treia categorie este cea pe care se straduieste sa o edifice Uniunea Europeana, in calitate
de comunitate post-moderna, in care statele sunt pregatite sa-si redefineasca suveranitatea pe baza
unui set de drepturi juridice si sa accepte interferenta reciproca in afacerile interne.

Ceea ce am dori sa subliniem, ca nota fascinanta a erei globalizate in care traim, este
tocmai coexistenta celor trei categorii de state.

Exista o acceptare generala a diferitelor curente de gandire ca pentru comportamentul


statelor raman de importanta vitala doua ingrediente, respectiv: calculul strategic si puterea.

Structura sistemului international, definit in termeni materiali sau sociali, continua sa


exercite o influenta majora asupra relatiilor interstatale, in special in modul cum isi privesc
interesele de securitate. Aceasta nu inseamna, totusi, ca statele trebuie sa isi defineasca in
totdeauna interesele nationale de securitate in termeni ingusti.

Nimic nu poate impiedica producerea de schimbari importante in securitatea internationala,


cat timp ideile, discursul si dezvoltarile globale modifica implacabil procesul interactiunii care
caracterizeaza politica mondiala.

Raspandirea tot mai accentuata a statelor democratice si valorilor democratiei, impreuna


cu o convingere justificabila (mai ales la oamenii de stat occidentali) ca institutiile liberale au un
rol important de jucat in moderarea dilemei traditionale a securitatii, a ajutat la dezvoltarea in
ultimii ani a unei anarhii mai mature, ceea ce ar putea echivala cu o asezare a dezordinii
internationale. Ideile securitatii cooperative sau comune si-au dovedit deja audienta si au un impact
semnificativ asupra politicilor de securitate in Europa si in alte zone ale lumii.

Sub umbrela gandirii in termenii securitatii cooperative, s-au dezvoltat comunitati de


securitate, sesizabile ca urmare a dezvoltarilor produse in Uniunea Europeana, OSCE, NATO,

22
precum si la nivelul tarilor nordice si intre statele membre ale ASEAN. Regimurile de securitate,
cum este Tratatul de neproliferare din 1968, extins pe o durata nedefinita in 1995, reflecta
modalitatea in care statele, aflate in fata unei amenintari globale, accepta reguli si norme de
comportare care le ajuta sa treaca peste pericolele competitiei.

Aceste dezvoltari in teoria si practica securitatii implica, intre anumite limite, o anumita
trecere de la preocuparile traditionale de securitate nationala la recunoasterea sporita a importantei
consideratiilor tinand de securitatea globala si a implicatiilor umanitare pe care le-ar putea avea
conflictele inter-statale. Intr-o anumita masura, aceasta recunoastere se datoreaza schimbarii
circumstantelor geopolitice, economice si tehnologice ale periodei pe care o parcurgem, precum si
acceptarii faptului ca multe din obiectivele nationale de securitate pot fi obtinute doar printr-o
actiune de cooperare larga.

Calculele startegice, care au o relatie simbiotica cu proiectarea securitatii, constuie un


catalizator al conlucrarii inter-statale cu buna credinta.

Trebuie spus, totusi, ca aceasta tendinta nu este universala si ca raman in continuare


tensiuni intre subnational, national, international si interesele de securitate globala, care nu pot fi
ignorate.

Un exemplu practic relevant al contradictiei pe care o genereaza aceasta tensiune il regasim


in dezbaterile asupra rolului armelor nucleare dupa terminarea Razboiului Rece.

Puterile nucleare continua sa-si amelioreze din punct de vedere calitativ capabilitatile lor
nucleare, prin simulare computerizata si alte mijloace. Chiar daca armele nucleare au fost plasate
intr-un con de umbra, ele continua sa existe, iar statele nucleare continua sa mentina si sa
imbunatateasca propriile arsenale.

Semnificatia pe care o putem extrage este ca statele cu arsenale nucleare (atat declarate cat
si nedeclarate) continua sa genereze o amenintare implicita pentru adversarii potentiali prin simpla
posesie a acestor arme.

Promovarea increderii in paralel cu demonstratia lipsei de incredere, pe fondul insecuritatii


societale crescute adus de globalizare, conduce la complicarea relatiilor internationale.

Desigur ca se produc in lume dezvoltari pozitive, cum sunt procesele de extindere a Uniunii
Europene si a NATO, care ar putea contrazice afirmatia anterioara ori ar atenua nota de scepticism.

23
Acestea sugereaza ca viitoarele politici mondiale nu vor fi, in mod necesar, ca cele din trecut.
Totodata, demonstratiile empirice de ordin istoric ca si anumite evenimente contemporane,
sugereaza prudenta, intrucat pacea perpetua nu va putea fi realizata prin puseuri ale relatiilor de
cooperare interstatale.

Sfarsitul Razboiului Rece a adus la lumina noi prototipuri de securitate si insecuritate


internationala. In timpul Razboiului Rece au fost tentative de a realiza o securitate cooperativa
intre marile puteri antagoniste, dar numai dupa caderea Zidului Berlinului a fost posibila aparitia
unei noi comunitati de securitate in Europa, prin extinderea NATO si a Uniunii Europene.

In definitia data de Karl Deutsch, “o comunitate de securitate este un grup care a devenit
integrat, intelegand prin aceasta realizarea unui teritoriu comun, un sens al comunitatii si institutii
si practici destul de puternice si de generalizate pentru a genera asteptari consistente de pace la
nivelul populatiilor constitutive. Prin sens al comunitatii, intelegem …ca problemele sociale
comune trebuie si pot fi rezolvate prin procese de transformare pasnica”.

Pe aceeasi linie, dupa terminarea Razboiului Rece, au aparut probleme de securitate in


asociere cu dispute si conflicte legate de identitate (cum a fost cazul in fosta Iugoslavie), de
dominanta regionala (ca de exemplu Razboiul din Golf, la inceputul anilor ’90), ori dezintegrarea
statelor esuate (failed states) (ca de exemplu in Africa).

Aceste evolutii au tinut in loc starea de predominanta a pacii, dar au conturat mai bine
trasatura de unipolaritate a sistemului international.

Potrivit unor autori, faptul ca Americii i-a fost posibil sa conduca coalitii benevole
(coalitions of the willing) pentru a institui, intr-un numar de cazuri, o ordine internationala
inspirata de Occident, acrediteaza autoritatea mondiala in baza careia unipolaritatea ofera deja
probe concrete ca exista. Predominanta SUA, desi amenintata de exacerbarea terorismului
international (incepand cu 11 septembrie 2001), a fost intarita in cele din urma prin actiunile sale
militare in Afganistan si Irak.

Pe un plan mai larg, incepand din 2003, contestarea unilateralismului american si a noii
politici de prevenire a Washingtonului, atat de catre aliatii occidentali cat si de Rusia si China, a
marcat inceperea unui ciclu care s-a inchis doar aparent in favoarea Washingtonului prin summit-
ul NATO al reconcilierii de la Bruxelles, din 22 februarie 2005. Aici aparenta la care ne-am referit

24
este acreditata de faptul ca ultimii opt ani au consemnat o consolidare fara preceedent a puterii
Moscovei, atestata de demonstratia de forta asupra Georgiei in August 2008, precum si de rolul
extrem de important capatat de G20 in configurarea pachetului de redresare a sistemului financiar
international aflat in profunda criza, prin summitul Grupului tinut la Washington in 14-15
noiembrie 2008.

Contestarea dominantei Americii de catre Fundamentalismul Islamic si o parte a


Occidentului nu evidentiaza o situatie fara iesire pentru America ci, mai degraba, o lipsa de
consens international care pune probleme reale de gestionare a noii dezordini pe plan international.
Aceasta stare de lucruri, face ca sansele de a asista la o noua ordine globala pasnica post-Razboi
Rece se afla acum, in primii ani ai secolului 21, departe de realizare.

25
CAPITOLUL 2: TEORIA SI PRACTICA DIPLOMATICA

Diplomatia are vocatia de a constitui termenul central atunci cand ne propunem sa


descoperim modul in care sunt operationalizate raporturile dintre subiectii Dreptului
International. Totodata, diplomatia este profesiunea pentru unii, ocupatia pentru altii, prin care se
asigura functionarea formala a relatiilor internationale (RI).
Din punct de vedere istoric, se poate considera ca diplomatia a aparut atunci cand
oamenii au recurs la primele tratative, sau negocieri. Ea s-a dezvoltat impreuna cu acestea,
crescand in complexitate pe masura ce relatiile interumane au evoluat din punctul de vedere al
structurarii.
Un moment de referinta pentru evolutia diplomatiei este secolul al XV-lea, cand au
aparut primele misiuni permanente. O data cu acestea, putem spune ca s-a produs nasterea
diplomatiei permanente, ceea ce a presupus crearea de institutii si metode diplomatice in
acceptiunea moderna a termenilor.
Al doilea moment de referinta apare la distanta de peste trei sute cincizeci de ani,
respectiv prin Regulamentul de la Viena, din 1815, cu privire la rangul agentilor diplomatici.
Aici sunt fixate repere ale « diplomatiei clasice ».
Au urmat, dupa o suta cincizeci de ani, documentele de baza ale diplomatiei moderne, respectiv
« Conventia de la Viena cu privire la relatiile diplomatice », incheiata la 18 aprilie 1961, precum
si « Conventia de la Viena cu privire la relatiile consulare », incheiata la 24 aprilie 1963.
Documentele succesive mentionate mai sus au permis punerea unei ordini unanim acceptate in
intelesul termenilor, definirea regulilor de procedura, a drepturilor si obligatiilor si, nu in ultimul
rand, au realizat codificarea functiilor clasice ale diplomatiei.
Este de notat ca, in decursul timpului, ierarhizarea functiilor a cunoscut modificari, fiind
dependenta direct de structura relatiilor gestionate prin mijloace diplomatice.
Functiile clasice ale diplomatiei sunt : reprezentarea, realizarea politicii externe a statului,
colaborarea, informarea si negocierea.

Misiunile diplomatice

26
Este un fapt cunoscut ca statele stabilesc intre ele legaturi pentru a-si realiza scopurile pe
plan extern. Aceste legaturi sunt denumite “raporturi diplomatice misionale”. Termenul misional
este legat de faptul ca legatura dintre state nu poate avea dacat caracter oficial si deci nu poate fi
realizata decat in baza unei misiuni. Se disting doua forme de raport diplomatic misional :
permanent si temporar.
Raportul diplomatic misional este generat de acordul de vointa al Partilor care au cazut in
prealabil de acord sa stabileasca intre ele relatii diplomatice si sa faca schimb de misiuni
permanente in scopul intretinerii si dezvoltarii unor astfel de raporturi.
Relatii cu caracter diplomatic se pot stabili : intre state, intre state si organizatii
internationale, sau intre organizatii internationale.
Acest tip de relatii se manifesta intr-o diversitate de forme, schimbul de misiuni
diplomatice permanente reprezentand procedura uzuala in practica curenta.
Daca vom merge mai departe sa exploram canalele diplomatice, de exemplu, vom
remarca faptul ca acestea reprezinta modalitati de derulare a oricarui demers, iar realizarea
concreta poate imbraca mai multe forme reciproc acceptate de partile implicate. Se disting doua
moduri de utilizare a canalelor diplomatice de comunicare : prin persoane cu statut diplomatic
desemnate oficial, sau prin corespondenta diplomatica.
In aceste conditii, prima categorie de mai sus se poate face prin: misiunile diplomatice
permanente, formele diplomatiei ad-hoc si in organizatiile internationale.
Diplomatia ad-hoc, este realizata, conform Comisiei de Drept International a ONU, prin:
misiunile speciale, delegatiile la conferinte internationale, trimisi itineranti, birouri temporare sau
permanente in domenii si actiuni determinate de Parti.

Stabilirea de relatii diplomatice


Stabilirea relatiilor diplomatice intre doua state are loc pe baza consimtamantului lor
mutual, conform Conventiei de la Viena din 1961, art. 2.
Acordul de vointa al Partilor trebuie sa raspunda unor cerinte de validitate, in caz contrar
neputand fi generator de raporturi de drept in ordinea juridica internationala.
Consimtamantul unui stat este, si in acest caz, manifestarea libera a vointei de catre o
entitate dotata cu suveranitate, purtatoare a unei personalitati juridice internationale depline.

27
Stabilind relatii diplomatice intre ele, statele isi recunosc reciproc personalitatea juridica
pe plan international.
Recunoasterea poate precede sau poate interveni concomitent cu legarea raporturilor
diplomatice permanente.
Aici se impun unele nuantari. In primul rand, stabilirea de relatii diplomatice intre doua
state nu implica in mod necesar si infiintarea de misiuni diplomatice rezidente pe teritoriile lor.
In al doilea rand, recunoasterea nu este necesara in toate cazurile in care se stabilesc raporturi de
natura diplomatica. Astfel apare de fapt diferenta intre raporturile « diplomatice » si cele « de
natura diplomatica », ultimele putand fi denumite si raporturi realizate de diplomati, dar
neoficial.
Retinem astfel posibilitatea ca statele sa intre in raporturi diplomatice cu caracter
temporar, fara sa fie necesara pentru aceasta o recunoastere oficiala in sensul propriu al
cuvantului.
Mai mult, este evident ca recunoasterea se mentine chiar daca intervin momente
deosebite, cum ar fi suspendarea sau ruperea relatiilor diplomatice. Este cazul schimbarilor unui
regim cu altul - despre care comunitatea internationala nu poate garanta ca va adopta pozitii sau
politici predictibile. Intr-un astfel de caz, se poate asista la inghetare, suspendare, ori rupere a
relatiilor intrucat acestea sunt realizate faptic cu un guvern care este expresia unui regim politic
prevalent la un moment dat, pe cata vreme recunoasterea este a statului.
In privinta stabilirii de relatii diplomatice, mai este de notat preconditia conform careia,
cele doua state, recunosc - si se angajeaza sa respecte - functiile misiunilor diplomatice inscrise
in Conventia ddiplomatica de la Viena, din 1961.
In limbajul diplomatic clasic, statul trimitator al unei misiuni diplomatice de numeste stat
acreditant , iar cel primitor al unei misiuni diplomatice, stat acreditar .

Infiintarea de misiuni diplomatice


Ca si stabilirea de relatii diplomatice, infiintarea de misiuni diplomatice este inscrisa tot
in art. 2 al Conventiei diplomatice de la Viena din 1961.
In literatura clasica s-a sustinut ca statele deruleaza raporturi diplomatice in exercitiul
dreptului lor la legatie.

28
Acest drept decurge din norma Dreptului Roman “jus legationis”. Potrivit unei teorii
larg acceptate, statele poseda atat un drept de legatie activ, adica acela de a trimite reprezentanti
diplomatici, cat si un drept de legatie pasiv, adica acela de a primi pe teritoriul sau reprezentanti
diplomatici straini.
Dreptul de legatie apartine statelor care se bucura de suveranitate deplina. Aceasta
afirmatie constituie un paradox aparent.
Acordul interstatal prin care se stabilesc relatii diplomatice si se infiinteaza misiuni
permanente poate lua forma unui tratat. El poate fi de sine statator, dupa cum chestiunea poate
lua forma unei prevederi sau unui articol dintr-un tratat mai larg, prin care sunt reglementate mai
multe subiecte aflate in suspensie intre cele doua state.
Acordul poate reglementa in amanunt aspectele privind stabilirea misiunilor diplomatice,
sau doar cadrul general.
De obicei, astfel de documente/intelegeri prevad nivelul reprezentantelor diplomatice, sediul,
efectivele misiunii, categoriile de functionari cu care vor fi incadrate, inlesnirile speciale pe care
le acorda reciproc in favoarea misiunilor lor.
Organul competent sa incheie acordul de stabilire a relatiilor diplomatice este dat de
legislatia nationala, care indica de altfel si procedura de intrare in vigoare/ratificare.
Aici se impune specificatia ca misiunea diplomatica, o data infiintata, poate intra in
functiune inaintea acreditarii sefului de misiune, prezenta unui insarcinat cu afaceri ad-interim
fiind suficienta.
Aceasta da expresie, de altfel, faptului ca misiunea diplomatica poate exista independent
de membrii sai. Desi ar parea bizar, misiunea este recunoscuta chiar daca nu are un sediu
permanent si nu este incadrata cu personal, deci din punct de vedere fizic nimeni nu opereaza in
cadrul ei. Motivele sunt urmatoarele : caile procedurale de creare a unei misiuni diplomatice sunt
diferite de cele privind numirea membrilor ei, schimbarile in compozitia personalului nu
afecteaza existenta misiunii ; titulaturile sunt diferite ; cauzele de incetare a functiei unui
membru sunt diferite de cauzele de incetare a misiunii insasi.

Categorii de misiuni diplomatice


Misiunile diplomatice pot fi grupate in : (a) misiuni de tip clasic si (b) misiuni de tip nou.
Din primul grup fac parte :

29
Ambasada, care este misiunea diplomatica de gradul cel mai inalt, aproape generalizata in
practica diplomatica. Seful acestei misiuni diplomatice are calitatea de ambasador, facand parte
din prima clasa de diplomati in ierarhia recunoscuta in dreptul diplomatic. Denumirea exacta si
oficiala a unei persoane desemnata de seful unui stat sa conduca o misiune cu rang de ambasada
intr-un alt stat este : Ambasador Extraordinar si Plenipotentiar.
Aceasta face si diferenta intre calitatea si rangul de ambasador. Astfel, practica
internationala cunoaste situatii cand persoane care nu sunt diplomati de cariera sunt numite in
calitate de ambasadori extraordinari si plenipotentiari, respectiv politicieni, persoane de
notorietate publica ori personalitati academice. Categoriile mentionate nu au totusi rangul/gradul
diplomatic de ambasador. Acesta poate fi obtinut de catre un diplomat de cariera, ca urmare a
afirmarii meritelor sale in serviciul diplomatic al unei tari. Categoria diplomatilor in exercitiu
are privilegiul ca, dupa una sau mai multe misiuni externe de lunga durata, care se mai numesc si
posturi diplomatice, sa isi pastreze titlul de ambasador.
Nunciatura apostolica, este misiunea diplomatica echivalenta ambasadei, pe care
Vaticanul o utilizeaza in relatiile sale cu statele sau alti subiecti de drept international. Ea este
condusa de Nuntiul Papal, care face si el parte din prima clasa in ierarhia diplomatica, ca si
ambasadorul.
Conform regulii generale, titlul de Decan al Corpului Diplomatic dintr-o tara revine, de
drept, ambasadorului cu cel mai indelungat stagiu la post pe spatiul respectiv. Cu toate acestea,
in statele in care catolicismul este religia dominanta, Nuntiului Apostolic i se confera prin
curtoazie, titlul de Decan al Corpului Diplomatic.
Legatia, reprezentanta diplomatica de rang inferior, avand in frunte Ministrul Plenipotentiar sau
Ministrul Resident, sef de misiune care apartine clasei a 2-a in ierarhia diplomatica.
Internunciatura, echivalenta legatiei sub aspectul rangului, care reprezinta Sfantul Scaun
in tarile unde nu exista Nunciatura, avand in frunte un Internuntiu, omolog al ministrului
plenipotentiar.
Clasificarile misiunilor s-au multiplicat in ultimele decenii, datorita unor evolutii inerente
in practica relatiilor internationale. Cu titlu de exemplu, numarul legatiilor a scazut dramatic in
raport cu cel al ambasadelor. Franta dispunea, in anul 1936, de 16 ambasade si 53 de legatii, iar
in 1957 - 69 de ambasade si 9 legatii. In aceeasi perioada, Marea Britanie a parcurs o schimbare
similara, evoluand de la 16 ambasade si 36 de legatii, la 71 de ambasade si 10 legatii.

30
Pentru a ilustra prin exemple schimbarile dramatice de situatie in materia rangului
reprezentarii diplomatice, ar fi de notat ca in relatiile diplomatice ale Romaniei cu Franta, prima
stabilire a avut loc in februarie 1880, la nivel de legatie. In 1938, Legatia Romaniei la Paris a fost
ridicata la rang de Ambasada. In 1941, relatiile diplomatice intre Romania si Franta s-au
intrerupt. Au fost restabilite in 1945, la nivel de reprezentante politice (a se vedea ca deja a
inceput diversificarea reprezentarii). In 1946 cele doua state au hotarat ca reprezentantele lor sa
fie aduse la rang de legatie, iar in 1963 legatiile au fost ridicate la rang de ambasade. Ne aflam in
perioada « nivelata de asperitati majore » din timpul Razboiului Rece, cand principiul asupra
caruia cazusera de acord cele doua blocuri, cel putin declarativ, era cel al coexistentei pasnice.
Stabilirea clasei si rangului misiunilor diplomatice tine de competenta interna a statelor.
Cu toate acestea, deschiderea intr-un alt stat a unei misiuni cu un anume rang este o chestiune
fondata pe principiul reciprocitatii. De regula, statele deschid reciproc misiuni de acelasi rang.
Este de fapt si o norma de curtoazie interstatala, intrucat daca statul A trimite o ambasada in
statul B, iar statul B ar deschide doar o legatie in statul A, aceasta decizie se poate interpreta si
prin aceea ca statul B desconsidera statul A.
De asemenea, trebuie notat ca rangul misiunii este acelasi cu al sefului ei. Deci un
ambasador nu a condus nici-o data o legatie, iar un ministru plenipotentiar nu a condus nici-o
data o ambasada.
Continuand insa tipologia misiunilor diplomatice sau investite cu statut si privilegii
diplomatice, este de notat ca legatiile au disparut practic din peisajul reprezentarii reciproce.
La nivelul lui 2005, Franta avea in strainatate : ambasade (165, din care 162 dotate cu
sectii consulare), reprezentante permanente (17), consulate generale (98), consulate (5),
cancelarii detasate (4), agentii consulare (495), centre si institute culturale (166), stabilimente
« Alliance Française » (285).
In categoria misiunilor de tip nou, pot fi incluse Inaltele Comisariate (Inaltele
Reprezentante), ca de exemplu cele care au legat Anglia de tarile membre ale Commonwealth-
ului , Delegatiile-Misiunile-Reprezentantele Permanente, din sfera reprezentantelor oficiale ale
statelor pe langa organizatiile internationale, precum si Misiunile organizatiilor internationale
(pe langa diferite state, membre sau nemembre ale acestora). Misiunile formeaza categoria cea
mai noua, alcatuita din reprezentante cu caracter diplomatic pe care organizatiile internationale le

31
folosesc in gestionarea relatiilor lor atat cu statele membre cat si cu cele nemembre, dar cu care
au institutionalizat raporturi.
Sfera de relatii descrisa mai sus, in care se include de altfel si statutul misiunilor in cauza,
este reglementata prin Conventia de la Viena din 14 martie 1975, privind reprezentarea statelor
in organizatiile internationale cu caracter universal.
Relevam in cele ce urmeaza cateva exemple privitor la reprezentarea Romaniei in
strainatate si pe langa organizatii internationale. Astfel, Romania dispune de : 96 de Ambasade
stabilite (nu deschise efectiv) in baza acordurilor interstatale, de 12 Misiuni Permanente
(Comisia Dunarii, NATO- Delegatie Permanenta, Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord,
UE- Reprezentanta Permanenta,Uniunea Europeana, ONU-New York, ONU-Geneva, adica
Oficiul Natiunilor Unite si Organizatiile Internationale cu sediul in Elvetia, OMT-Organizatia
Mondiala a Turismului de la Madrid, OACI-Organizatia Internationala a Aviatiei Civile de la
Montreal, UNEP si UNCHS-Programul Natiunilor Unite pentru Mediul Inconjurator si Centrul
Natiunilor Unite pentru Asezari Umane, UNESCO-Del Perm Organizatia Natiunilor Unite
pentru Educatie, Stiinta si Cultura de la Paris, FAO-Oganizatia Natiunilor Unite pentru
Alimentatie si Agricultura de la Roma, CE-Consiliul Europei de la Strasbourg, Viena- Misiunea
Permanenta a Romaniei pa langa organizatiile internationale cu sediul la Viena-OSCE-fara
personalitate juridica), de 27 de Consulate Generale, de 30 de Consulate Onorifice, precum si de
15 Institute Culturale (Berlin, Budapesta, Istanbul, Lisabona, Londra, Madrid, New York, Paris,
Praga, Roma, Stockholm, Tel Aviv, Varsovia, Venetia, Viena).

Functiile misiunilor diplomatice


Sa incepem prin a recurge la Conventia de la Viena din 1961, art. 3, pentru a enumera
functiile misiunii diplomatice : (a) reprezentarea statului acreditant in statul acreditar ; (b)
ocrotirea in statul acreditar a intereselor statului acreditant si cetatenilor sai, in limitele admise de
dreptul international ; (c) ducerea de tratative cu guvernul statului acreditar ; (d) informarea prin
toate mijloacele licite despre conditiile si evolutia evenimentelor din statul acreditar si
raportarea cu privire la acestea guvernului statului acreditant ; (e) promovarea de relatii de
prietenie si dezvoltarea de relatii economice, culturale si stiintifice intre statul acreditant si
statul acreditar. In acelasi articol, se face mentiunea : « Nici o dispozitie a prezentei Conventii
nu poate fi interpretata ca interzicand misiunii diplomatice exercitarea functiilor consulare ».

32
Reprezentarea. Este in general accceptat faptul ca functia de reprezentare este dintre cele
mai vechi pentru misiunile diplomatice. In timpul cand se negocia Conventia diplomatica de la
Viena, s-au inregistrat propuneri de a se conferi reprezentarii o functie primara, din care sa
decurga toate celelalte functii. Rolul sau major inca de primele timpuri, a consacrat de altfel
termenul de reprezentanta diplomatica, similar celui de misiune diplomatica.
Functia de reprezentare se manifesta prin prticiparea agentilor diplomatici la
evenimentele vietii publice care se petrec in statul acreditar (zile nationale, receptii, reuniuni,
festivitati, comemorari etc), simbolizand marcarea prin prezenta a statului acreditant, precum si
atitudinea de apreciere fata de momentele semnificative ale vietii publice din tara de resedinta.
Este necesar a se face o distinctie intre functia de reprezentare a misiunii diplomatice si
actul juridic al reprezentarii in dreptul international. Reprezentarea juridica a statelor in relatiile
internationale este un raport juridic in temeiul caruia un stat (statul reprezentat) acorda unui alt
stat (statul reprezentant) dreptul de a indeplini acte juridice in numele sau in raport cu un alt stat
(statul tert), act care angajeaza statul reprezentat pe plan international.
In cazul mentionat, avem de a face cu trei subiecti de drept international. Ori nu asa stau
lucrurile in cazul reprezentarii misiunii diplomatice. Misiunea nu este subiect de drept
international, ci organ prin intermediul caruia sunt intretinute relatiile a doi subiecti ai dreptului
international. O misiune actioneaza in cadrul unui raport de reprezentare in sens juridic al
cuvantului, doar daca este desemnata sa reprezinte interesele unui stat tert in tara de resedinta,
cele doua avand relatiile diplomatice rupte sau suspendate.

Negocierea. Este, ca si reprezentarea, una dintre cele mai vechi functii ale misiunilor
diplomatice permanente. Ea s-a identificat cu cerinta practica fundamentala ca doua Parti,
interesate intr-o anumita problema, sa incerce gasirea unei solutii de rezolvare pe cale amiabila,
prin una sau mai multe runde de convorbiri.
In cazul statelor, ca Parti, avand o agenda politico-diplomatica cu probleme de interes
bilateral nerezolvate, misiunile diplomatice au constituit din totdeauna levierul central de
negociere. Definim deci negocierea diplomatica drept actiunea prin care doua state declanseaza
un proces de examinare a unei probleme in vederea solutionarii ei. Sensul care se da acestei
functii trebuie sa fie cat mai cuprinzator. Ar fi gresit sa se inteleaga, de exemplu, ca negocierea
se reduce la convenirea unor acorduri/intelegeri/tratate. Misiunea diplomatica procedeaza la

33
negocieri, cu sau fara un mandat expres pe fiecare speta, cu orice organ competent al statului
acreditar, legat de un spectru larg de chestiuni, ca de exemplu : ocrotirea intereselor cetatenilor
statului acreditant de pe teritoriul statului acreditar ; solutionarea de litigii, prevenirea unor
dezvoltari cu caracter politic sau economic care ar putea aduce dezavantaje sau ar leza interesele
statului acreditant ; armonizarea pozitiilor in raport cu anumite probleme internationale de interes
comun s .a..
Negocierile pot fi departajate in: oficiale si oficioase.
Negocierile oficiale sunt acele tratative care sunt declansate in mod formal, deschis si de
natura sa angajeze statele respective pe plan international. Ele sunt urmarite ca atare de alte state,
care isi ajusteaza la randul lor pozitiile fata de chestiunea negociata, in sensul ca pot decide sa
deschida negocieri paralele cu alti subiecti interesati, sa devina parte la negocierile deja demarate
de alte state, ori sa incerce sa contracareze solutii cu efect negativ asupra propriilor lor interese.
Negocierile oficioase sunt acele tratative care au caracter exploratoriu, de sondare, fara sa
angajeze formal statele in cauza. De obicei, la acest gen de tratative se recurge atunci cand
chestiunea in suspensie este complexa, cand are caracter sensibil, cand partile sunt divizate
profund si au interese adverse, cand marja de intelegere/compromis este ingusta, sau pur si
simplu, pentru a pregati cadrul si regulile de desfasurare ulterioara a unor negocieri oficiale.
O alta impartire poate fi in negocieri directe sau negocieri indirecte , in functie de modul
cum se pozitioneaza Partile una fata de alta.
In cazul negocierilor indirecte, cand aparent pozitiile partilor sunt ireconciliabile, pot
aparea doua formule de reglementare practicate in relatiile internationale prin implicarea unor
terti subiecti de drept. Este vorba de mediere si conciliere . Deosebirea dintre ele consta in faptul
ca medierea nu o poate realiza decat un stat tert care este echidistant in raport cu partile care au
diferendul, iar concilierea o face un stat tert care poate fi apropiat sau aliat cu unul din statele
care au de reglementat o chestiune litigioasa, dar intelege sa nu uzeze de aceasta in procedura de
intermediere.
Se vorbeste mult de faptul ca negocierea este o arta. Intr-o anumita masura este adevarat,
dar in egala masura se confirma ca regulile in procesul de negocieri sunt elemente de baza, in
special pentru pastrarea garantiilor reciproce de buna credinta.

34
In principiu, arta de a negocia se sprijina pe patru capabilitati : (a) de a intelege profund
pozitia si interesele partii adverse ; (b) de a deosebi esentialul de ne esential ; (c) de a face
concesii fara a-si compromite obiectivul urmarit ; (d) de a pastra secretul tratativelor.
Informarea. Dezvoltarea relatiilor dintre state este conditionata de cunoasterea si
intelegerea reciproca a situatiei politice, economice, sociale si din sfera culturii din tara de
resedinta. Acestei nevoi ii corespunde functia de informare, prin exercitarea careia misiunea
diplomatica furnizeaza statului acreditant datele culese privind situatia interna si politica
internationala a statului acreditar. In alegerea surselor de informare, misiunea diplomatica va
trebui sa aiba in vedere prevederile Conventiei diplomatice de la Viena din 1961, care
mentioneaza in mod expres caracterul legal/licit pe care trebuie sa-l aiba orice sursa de informare
utilizata de o reprezentanta oficiala a unui stat strain pe teritoriul altui stat.
Protectia diplomatica. Aceasta functiune reflecta totalitatea demersurilor de natura sa
asigure protectia intereselor pe care statul acreditant si persoanele (fizice si/sau juridice) aflate
sub autoritatea acestuia le pot avea in tara de resedinta. Functia de ocrotire, recunoscuta in
dreptul international, permite misiunilor diplomatice sa acorde protectie diplomatica cetatenilor
statului acreditant, aflati sau stabiliti pe teritoriul statului acreditar, prin interventii pe plan
diplomatic cu caracter reparatoriu sau de protectie efectiva. Statutul juridic international al
strainilor este descris si se materializeaza in regimul strainilor , sau obligatia unui stat de a
asigura strainilor de pe teritoriul sau acelasi standard de drepturi umanitare ca si propriilor
cetateni.
Conditiile care trebuie indeplinite pentru exercitarea protectiei diplomatice sunt : (a) actul
care lezeaza strainul sa aiba caracter ilicit international ; (b) dovedirea raportului de cetatenie
intre strain sau persoana juridica si statul in numele caruia se face protectia diplomatica ; (c)
strainul sa nu aiba si cetatenia statului acreditar (in caz contrar, jurisdictia tarii de resedinta
prevaleaza fata de regimul dublei cetatenii) ; (d) actul ilicit sa aiba caracter definitiv, adica
reclamantul de protectie diplomatica sa fi epuizat toate caile jurisdictionale sau administrative in
tara de resedinta.
Este de mentionat ca in cazul cand relatiile diplomatice nu exista, iar un tert stat
reprezinta interesele reclamantului, atunci misiunea diplomatica a tertului stat poate acorda
protectie cetatenilor straini, aparandu-i ca pe propriii sai cetateni.

35
Cooperarea. Aceasta functie detine un rol central, de sinteza, care polarizeaza actiunea
tuturor celorlalte functii in directia aceluiasi obiectiv : promovarea de relatii prietenesti si
dezvoltarea de legaturi de coperare intre statul acreditant si statul acreditar.
Din acest punct de vedere, misiunile diplomatice indeplinesc un rol deosebit de
important, in investirea relatiei bilaterale cu virtuti care o transforma in elementul pozitiv primar
al procesului de asezare a relatiilor internationale pe baza principiilor moralei, ale justitiei si
dreptului.
Functia consulara. Exercitarea de aributii consulare de catre misiunile diplomatice este de
data mai recenta in istoria diplomatiei. Aceasta se realizeaza prin organizarea in cadrul misiunii a
unei sectii consulare, chestiune pentru care statul acreditant nu trebuie sa ceara acordul expres al
statului acreditar. Practica este de acum generala, completand fiintarea pe teritoriul tarii de
resedinta si a altor misiuni, consulare prin excelenta, cum sunt Consulatele Generale,
Consulatele, sau Consulatele onorifice. Exercitarea de operatiuni consulare de catre misiunile
diplomatice este prevazuta ca fiind legala de Conventia diplomatica de la Viena din 1961. In
schimb, activitatea consulara este reglementata separat, respectiv prin Conventia consulara de la
Viena, din anul 1963.
Ne vom multumi, deocamdata, sa mentionam ca activitatea consulara nu este protejata
decat partial de jurisdictia internationala. Intr-o alta formulare, sfera protectiei personalului
consular este mai redusa decat sfera de privilegii si imunitati caracteristica activitatii
diplomatice. Consulul poate depune marturii la organele de ordine si in justitia locala, poate
aparea ca parte in tribunalele statului de resedinta, i se pot incredinta bunuri sau persoane in
custodie iar toate aceste diferente in raport cu personalul cu sarcini diplomatice clasice intervin
datorita obligatiilor pe care le are lucratorul consular de a-si apara concetatenii care au nevoie de
asistenta in circumscriptia consulara respectiva.

Personalul si structura organizatorica a misiunilor


Structura unei misiuni diplomatice este influentata de necesitatile specifice de activitate
pe care trebuie sa le satisfaca in exercitarea functiilor ei de reprezentare si ocrotire a intereselor
statului acreditant in relatiile sale cu statul acreditar. Diferentieri de amploare a personalului si de
dotare sunt datorate potentialului de putere al statului acreditant, ca si de amploarea/substantierea

36
domeniilor concrete in care cele doua state au convenit sa coopereze. Este evident ca aici nu
avem de a face cu practica de a dimensiona ambasadele in functie de distanta geografica dintre
statul acreditant si acreditar, ci de importanta raporturilor bilaterale dintre cele doua state.
Desigur exista o corelatie intre functiunile misiunii diplomatice si structura acesteia.
Asa cum se mentiona mai sus, de functiile mentionate depinde si organizarea interna a
misiunii diplomatice. Inainte de a dezvolta acest subiect, se impun unele precizari privitor la
personalul cu care sunt incadrate misiunile diplomatice.
In Conventia de la Viena din 1961, sunt enumerate categoriile de personal general
acceptate. Astfel : (a) prin expresia « sef de misiune » se intelege : persoana insarcinata de statul
acreditant sa actioneze in aceasta calitate ; (b) prin « membrii misiunii » se inteleg : seful
misiunii si membrii personalului misiunii ; (c) prin « membrii personalului misiunii » se inteleg :
membrii personalului diplomatic, ai personalului administrativ si tehnic si ai personalului de
serviciu al misiunii ; (d) prin « membrii personalului diplomatic » se inteleg : membrii
personalului misiunii care au calitatea de diplomati ; (e) prin « agent diplomatic » se intelege :
seful misiunii sau un membru al personalului diplomatic al misiunii ; (f) prin « membrii
personalului administrativ si tehnic » se inteleg : membrii personalului misiunii angajati in
serviciul tehnico-administrativ al misiunii ; (g) prin « membrii personalului de serviciu » se
inteleg : membrii personalului misiunii angajati in serviciul casnic al misiunii ; (h) prin expresia
« om de serviciu particular » se intelege : persoana folosita in serviciul casnic al unui membru al
misiunii care nu este angajat al statului acreditant ;
Intr-o stransa legatura cu categoriile de personal, se afla si categoria (i) : « localuri ale
misiunii », respectiv: cladirile sau parti din cladiri si din terenul aferent care, indiferent de
proprietar, sunt folosite in scopurile misiunii, inclusiv resedinta sefului de misiune.
In ceea ce priveste structura organizatorica a misiunii diplomatice, este de notat ca sunt
specificitati generate de traditii diplomatice care au ca rezultat structuri organizatorice ce pot fi
usor diferite de la stat la stat. In esenta, orice misiune diplomatica se organizeaza in asa fel incat
sa poata indeplini functiunile de baza.
Astfel, seful misiunii dispune de o cancelarie care in multe cazuri constituie un secretariat
pentru deservirea in fapt a intregii misiuni.
De obicei, secretariatul este incadrat cu personal administrativ, care nu dispune de statut
diplomatic, respectiv : secretare, asistenti, « note takers », documentaristi.

37
Urmeaza sectiunile majore, cum sunt : sectia politica, sectia economica, sectia cultura si
presa, sectia consulara si sectia administrativa.
Flexibilitatea in privinta organizarii este necesara, intrucat situatiile pot fi deosebit de diverse.
Astfel , daca statul acreditant nu este unul cu potential strategic deosebit, facand parte din
categoria celor mici, ori daca relatiile cu statul acreditar nu sunt destul de dezvoltate pentru a
necesita o gestionare si urmarire de amplitudine, atunci vom avea de a face cu un « staff »
diplomatic redus, format din cativa diplomati, iar in lista diplomatica se vor inscrie sarcinile
fiecaruia, fara a se mai nota titlul de sectiune. De exemplu : Dl. John W. Johnson, consilier
(afaceri politice)…(afaceri politice si culturale) …data inceperii misiunii, numele doamnei (daca
este casatorit)… nr de telefon la care poate fi apelat…….resedinta (care in prezent este tot mai
rar mentionata datorita pericolului terorist).
Desigur, misiunile diplomatice, avand un caracter special, prin natura chestiunilor pe care
le gestioneaza, constituie obiective securizate in mod special, ceea ce presupune personal propriu
de securitate, dar si dotarea cu mijloace speciale de comunicare cu statul trimitator, deci dotarea
cu personal specializat in comunicatii si operarea transmisiunilor cifrate.

Indatoririle misiunilor si ale statului acreditar


Exista doua indatoriri majore ale misiunilor diplomatice in raport cu tara de resedinta: (a)
neamestecul in treburile interne ale statului acreditar ; (b) respectarea legilor locale.
Prima indatorire decurge din suveranitatea cu care statele sunt investite, precum si din
principiul egalitatii lor in drepturi. Obligatia de neinterventie a agentilor diplomatici in treburile
interne ale statului acreditar a fost in totdeauna sustinuta in doctrina si confirmata in practica
conventionala.
Dand expresie acestei reguli cutumiare, Conventia de la Havana din 1928 cu privire la
functionarii diplomatici prevede ca « functionarii diplomatici straini nu se pot amesteca in
politica interna sau externa a statului in care isi exercita functiile. Conventia de la Viena din
1961, referindu-se la indatoririle personalului care se bucura de imunitati si privilegii
diplomatice, precizeaza ca acestea « au datoria de a nu se amesteca in treburile interne ale
statului acreditar ». Pe cale de consecinta, seful unei misiuni diplomatice sau un diplomat devin
incompatibili cu statutul si functiile lor atunci cand intervin de exemplu in campanii electorale,
urmaresc destabilizarea regimului politic, subventioneaza partide politice, fac demersuri avand

38
ca scop discreditarea guvernului sau altor institutii ale statului de resedinta, fac declaratii
neprietenesti sau jignitoare la adresa statului acreditar si natiunii acestuia, stabilesc legaturi
secrete cu intreprinderi, asociatii sau cetateni ai statului acreditar, sau fac uz de forta pe teritoriul
aflat in suveranitatea statului de resedinta.
Un exemplu de rasunet din istorie, s-a produs in 1888. Ministrul englez aflat in post la
Wasington, Lordul Sackville, a scris o scrisoare prin care si-a exprimat parerea ca pentru
coroanaa britanica ar fi mult mai acceptabil ca un anumit candidat la presedintia Statelor Unite sa
invinga in alegeri. Destinatarul a publicat scrisoarea si scandalul a fost imens, ministrul britanic
fiind expulzat pentru amestec in treburile interne ale SUA. In era moderna, probabil ca ar fi fost
retras imediat si si-ar fi compromis cariera in Foreign Office pentru divulgare de secrete.
Cand statul acreditar constata abuzuri de genul celor enumerate mai sus, are la dispozitie
o cale clasica de a reactiona, declarand diplomatul in cauza persona non grata . In limbajul
curent, se foloseste termenul de persoana indezirabila.
Privind a doua indatorire, aceea de a respecta legile locale, este de notat ca imunitatea de
jurisdictie il scoate pe diplomat de sub incidenta legilor numai in ceea ce priveste aplicarea
sanctiunilor in caz de violare a lor. Altfel spus, diplomatul sau misiunea nu sunt absolviti de
obligatia de a respecta legile locale.
In cazuri de incalcari deosebite, ori de prejudicii majore, statul acreditar poate cere
statului acreditant rechemarea diplomatului in cauza, declarandu-l persona non grata. Daca un
diplomat accidenteaza sau omoara din imprudenta o persoana sofand in trafic, acesta poate fi un
motiv de expulzare a sa, chiar daca nu a comis o incalcare a regulilor de circulatie, vina
apartinand victimei. In cazuri cand se produc incidente minore de nerespectare a legilor locale
sau regulamentelor administrative, atentionarile statului acreditar se fac oficial, prin nota verbala
emanata de la Serviciul/Divizia de Protocol din MAE local, iar scuzele sau explicatiile se
primesc de la misiunea diplomatica (nu de la diplomatul implicat) pe acelasi canal si in acelasi
mod de formalizare.
La randul sau, statul acreditar este dator sa acorde toate inlesnirile care se cer pentru ca o
misiune diplomatica straina sa poata fi deschisa si apoi sa functioneze in bune conditii. Aceasta
materie este reglementata tot de Conventia diplomatica de la Viena, din 1961. Sintetic, aceasta se
traduce in libertatea de a achizitiona si/sau inchiria sedii, autoturisme si dotari, de a realiza

39
comunicatii cifrate telefonice de fax, libertatea de miscare, imunitatea curierului si valizei
diplomatice.

Proceduri de acreditare, de incepere si terminare a postului diplomatic


Numirea personalului diplomatic este un drept dedus din suveranitatea statului acreditant
(trimitator).
Raportul diplomatic care se substantiaza prin agentii diplomatici se intemeiaza pe
principiul acordului mutual dintre statul acreditant si statul acreditar.
Intervine de fapt aici dreptul natural ca statul primitor sa-si dea acordul, sau sa agreeze
persoanele carora urmeaza sa le ofere imunitati si privilegii pe teritoriul sau.
Acreditarea sefului de misiune. Procedurile de acreditare a sefului de misiune cuprind
cateva faze importante. Prima faza este aceea de alegere a persoanei care va conduce o anume
misiune diplomatica. Statul acreditant se orienteaza de obicei dupa o serie de atribute de
personalitate, in sensul ca viitorul ambasador trebuie sa raspunda unor cerinte de ordin
intelectual si in privinta carierei. Exista un profil intelectual si personal care reprezinta
preconditia ca o persoana sa se califice pentru a ocupa o astfel de pozitie, aceasta insemnand ca
dispune de cunostinte solide de politica, economie, istorie, diplomatie, limbi straine, drept,
cultura si arta, protocol si norme de eticheta. Lipsuri la oricare din aceste capitole nu fac decat sa
amputeze capacitatea persoanei in cauza de a performa, atat in raport cu personalul de care
dispune in cadrul misiunii, cat si cu inaltii oficiali ai tarii de resedinta si cu omologii din corpul
diplomatic. Un alt aspect de care tebuie sa se tina seama in alegerea persoanei care sa fie trimisa
ambasador sau sef de misiune tine de barometrul relatiei bilaterale cu statul acreditar, sau
organizatia internationala vizata. A trimite o persoana cu un calibru si un traseu de cariera
nesemnificative, creeaza riscul de a ofensa statul acreditar. Acesta din urma ar putea sa refuze
primirea persoanei prost alese, ori sa-l accepte si sa-l lipseasca ulterior de consideratie, caz in
care raporturrile bilaterale dintre cele doua state se pot inscrie pe o spirala descendenta. In plus, o
astfel de situatie se mai poate solda cu o replica similara din partea statului acreditar, in sensul de
a-si lasa propria ambasada fara titular sau sa recurga la acreditarea multipla.
Pentru ca procedura de acreditare sa decurga normal in continuare, trebuie manifestata
grija inca de la inceput. Ceea ce urmeaza, este solicitarea agrementului in partea statului acreditar
asupra persoanei propuse. Cererea de agrement se realizeaza prin intermediul ambasadei in statul

40
acreditar, ori ambasada acetuia din urma in statul acreditant. Cererea este insotita de CV-ul
persoanei alese. Ea se poate face fie oral, respectiv oficios , fie in scris, adica oficial. Aceasta
operatiune se consuma cat mai confidential, pentru a se evita o publicitate daunatoare in cazul
unui refuz.
Este de retinut faptul ca refuzul de a acorda agrementul se poate deduce, dar este lipsit de
vizibilitate. In practica diplomatica refuzul nu se exprima, ci se constata prin absenta acordarii
agrementului. Se considera nedemn de un stat a se incerca aflarea/obtinerea unui raspuns in
aceasta materie. Daca un impas se constata, iesirea se realizeaza prin comensurarea timpului
normal de raspuns pozitiv. Astfel, in normele si proccedurile de protocol ale oricarui stat, se
specifica oficial ca durata de acordare a agrementului dureaza, sa zicem, intre 2-6 saptamani de
la data solicitarii. Asa stand lucrurile, la expirarea perioadei evocata drept uzanta, deci dupa 6
saptamani fara raspuns, statul acreditant trebuie sa se gandeasca deja la o alta nominalizare. In
legatura cu refuzarea agrementului, nu se cer si nu se dau explicatii. Toata lumea accepta aceasta
situatie, chiar daca este una nemultumitoare. De obicei, ea declanseaza un screening foarte
serios, pentru a depista motivul refuzului, care poate fi gasit in zone diverse care tin strict de
istoria personala sau de nepotrivirile cu postul respectiv.
Mai pot interveni unele situatii deosebite. Astfel, chiar daca agrementul a fost dat, acesta
poate fi retras pana la acceptarea scrisorilor de acreditare. Un caz din acesta s-a produs, de
exemplu, in 1952, cand guvernul olandez a retras agrementul dat ambasadorului Africii de Sud
cand acesta se afla in drum spre Haga pentru a-si ocupa postul. Motivul a constat in aceea ca
partea olandeza descoperise intre timp ca diplomatul respectiv il felicitase pe Hitler in 1940
pentru invadarea Olandei.
La plecarea in misiune, un ambasador desemnat poarta cu el scrisorile de acreditare. El isi
va exercita in mod oficial functiile numai dupa remiterea acestora. Prin expresia « scrisori de
acreditare » se intelege documentul oficial emanat de la statul acreditant, prin care se
consfinteste calitatea oficiala a sefului de misiune, confirmandu-se abilitarea persoanei
respective de a exercita functiile diplomatice ca sef al reprezentantei diplomatice. Scrisorile de
acreditare sunt semnate de catre seful statului acreditar si se refera doar la sefii de misiuni cu
rang de ambasador. Corespondenta acestui document la insarcinatii cu afaceri se numeste
« scrisoare de cabinet » si este semnata de ministrul afacerilor eexterna al statului acreditant.

41
Ca descriere/definire a scrisorii de acreditare, retinem: este o scrisoare prin care
purtatorul ei, desemnat anume, este autorizat sa indeplineasca pe langa seful de stat pe langa
care este acreditat actele rezultand din insarcinarea sa, in calitatea si cu titlul pe care i-l atribuie
mandatul sau si prin care seful statului acreditar este rugat sa acorde purtatorului, pe langa o
incredere perfecta, primirea si onorurile pe care le merita.
Remiterea scrisorilor de acreditare este un act deosebit de important, fiind cceremonialul
cel mai important pentru un ambasador. Acesta marcheaza momentul inceperii activitatii oficiale
a sefului de misiune. I se fixeaza astfel celui in cauza locul in ordinea de precadere a corpului
diplomatic din tara de resedinta. Ceremonialul de remitere a scrisorilor de acreditare difera de la
tara la tara. Noul ambasador este condus la ceremonie de seful protocolului de stat, si poate fi
insotit, in functie de regula locala, de sotie si/sau colaboratori din ambasada. Se rostesc de obicei
scurte cuvantari si momentul oficial poate fi dublat de o convorbire privata cu seful statului care
a acceptat scrisorile, ori persoana desemnata pentru aceasta (in cazul SUA, vicepresedintele).
Unele state au recurs, in perioada ultimelor decenii, la o procedura simplificata, respectiv
notificarea sefului de misiune. Notificarea respectiva este insotita de o copie a scrisorilor de
acreditare. Intr-un astfel de caz, in baza principiului nediscriminarii, procedura se aplica uniform
pentru toti ambasadorii acceptati de statul acreditar.
Acreditarea multipla, insemna numirea in calitate de ambasador a aceleiasi persoane,
concomitent, in doua sau mai multe state. Aceasta este o practica tot mai frecventa in epoca
moderna. Pentru marea majoritate a statelor, multiplicarea tarilor suverane aparute pe glob si
extinderea relatiilor economice, au facut ca ratiunile bugetare si lipsa pesonalului calificat sa
impuna pe scara tot mai larga acreditarea multipla. Ratiunile economice in aceasta materie sunt
cele mai importante, dar trrebuie tinut cont ca nu pot genera decizii peste anumite limite.
Prin urmare, sunt state care ar putea considera drept o lipsa de curtoazie internationala
inchiderea, de exemplu, a unei ambasade de pe teritoriul sau si numirea in calitate de ambasador
a unui sef de misiune care e deja acreditat intr-un stat tert. De obicei, decizia restrangerii
reprezentarii diplomatice trebuie explicata cu argumente temeinice si la nivel inalt de catre statul
acreditant, statului acreditar.
Incetarea misiunii agentilor diplomatici. Spre deosebire de intrarea in functiune a
misiunii diplomatice si membrilor personalului ei, care se face prin acordul de vointa al celor
doua state, expres sau tacit, incetarea functiunii lor este, de obicei, un act de vointa unilateral.

42
Cauzele care pot genera incetarea misiunii agentilor diplomatici pot fi diferite, pot emana
de la oricare din cele doua state si pot produce efecte in ambele sensuri. Numeroasele spete care
se intalnesc in aceasta materie arata cat de sensibil este acest barometru al diplomatiei pentru
caracterizarea raporturilor dintre state.
Astfel, ca efect de vointa a statului acreditant, rechemarea unui diplomat poate interveni
in cazul schimbarii postului, la limita varstei de pensionare, pe considerente de oportunitate, in
semn de nemultumire fata de guvernul tarii de resedinta-in cazul sefilor de misiune.
In cazul actului de vointa al statului acreditar, cazul cel mai semnificativ este declararea
unui diplomat ca persona non grata. Potrivit art. 9 al conventiei de la Viena din 1961, « statul
acreditar poate, in orice moment si fara a trebui sa-si motiveze hotararea, sa informeze statul
acreditant ca seful misiunii sale sau orice alt membru al personalului acesteia este persona non
grata sau indezirabil . Statul acreditant va rechema persoana in cauza sau va pune capat
functiunilor sale in cadrul misiunii, dupa caz. Alte cazuri de incetare a functiilor agentilor
diplomatici sunt : demisia-care nu produce efecte pentru statul acreditar decat dupa ce a fost
notificata, sau decesul.
Situatiile enumerate mai sus sunt legate de personalul misiunii si, dupa cum am aratat
deja in decursul expunerilor, nu au ca efect incetarea existentei misiunii diplomatice. Acest din
urma caz se produce la ruperea relatiilor diplomatice. Ruperea relatiilor diplomatice este un act
de suveranitate, orice stat fiind pe deplin liber sa rupa relatiile diplomatice cu un alt stat, daca
apreciaza ca aceasta masura corespunde intereselor sale. Ruperea relatiilor diplomatice, spre
deosebire de starea de razboi, nu duce la denuntarea tratatelor bilaterale intre cele doua state, cu
exceptia celor in care se mentioneaza expres acest lucru si nici la inlaturarea tuturor raporturilor
dintre ele. Relatiile consulare si cele comerciale, ori prin misiuni speciale, pot sa continue.
In cazul razboiului, care impune intreruperea relatiilor diplomatice, se poate recurge la
continuarea reprezentarii intereselor unui stat pe teritotiul celuilalt stat, prin desemnarea unui stat
tert sa o faca, institutia cel mai des intalnita fiind biroul de interese.
O alta cauza a incetarii misiunii diplomatice este si disparitia personalitatii juridice a
statului acreditant sau a statului acreditar. Suprimarea misiunii din motive bugetare nu produce
ca efect intreruperea relatiilor diplomatice.

Imunitatile si privilegiile diplomatice

43
Drepturile speciale de care se bucura misiunile diplomatice si personalul cu care sunt
incadrate, respectiv sfera imunitatilor si privilegiilor diplomatice, sunt elementele asiguratorii ale
unui cadru special necesar functionarii in bune conditii a oricarei reprezentante oficiale de
aplicare a politicii externe a statelor.
Ne vom referi in continuare la principalele teorii/doctrine in materia imunitatilor
diplomatice.
Teoria extrateritorialitatii, formulata de Grotius in 1724 (De jure belli ac pacis), recurge
la fictiunea conform careia sediul misiunii diplomatice s-ar afla teoretic in afara teritoriului
statului acreditar, reprezentand o prelungire, o extindere a teritoriului statului acreditant.
Conform acesteia, un agent diplomatic paraseste doar fizic teritotiul national, considerandu-se ca
din punct de vedere juridic continua sa ramana pe acest teritoriu. Principala rectiune a acesti
doctrine este ca agentul diplomatic nu poate fi constrans prin legile statului de resedinta, nu poate
fi chemat in tribunale, nu poate fi arestat, nu poate fi judecat si condamnat. Asta nu trebuie sa se
confunde cu dreptul de a incalca reglementarile statului de resedinta, anumite state fiind foarte
exigente in privinta comportamentului reprezentantilor sai in tarile unde sunt acreditati. In
acceptiunea moderna a acestei doctrine, extrateritorialitatea se manifesta nu numai in legatura cu
sediile misiunii diplomatice si spatiile ocupate de membrii acesteia, dar si in privinta
automobilelor cu numere de intregistrare diplomatice, sau perosoana in sine. De aceea,
autoritatile statului de resedinta nu pretind perchezitionari ale sediului misiunii, domiciliilor,
automobilelor oficiale, sau a imbracamintii diplomatilor. Este de mentionat ca
extrateritorialitatea poate fi stipulata si in legatura cu tratamentul altor genuri de stabilimente ori
proprietati : baze militare, nave maritime sau fluviale, aeronave.
Teoria reprezentarii, elaborata in secolul al XVIII-lea, pretinde ca imunitatea trebuie
acordata pe baza caracterului reprezentativ al institutiei. Ea era valabila atunci cand prevala in
practica diplomatica reprezentarea suveranului insusi, deci cand aceasta ocupatie reflecta
raporturile personale intre monarhi. Aceasta teorie nu a evoluat suficient pentru a cristaliza
statutul diplomatului in diferite conjuncturi si nici in codificarea imunitatilor ccare trebuie
acordate familiei diplomatului sau personalului tehnico-administrativ, fiind in momentul de fata
depasita de realitati.

44
Teoria acordului tacit, evocata in Franta secolului XVIII sub Ludovic al XV-lea, este
dedusa din cea a reprezentarii, dar functionalitatea imunitatilor trebuie sa fie intarita de acordul
tacit al partilor si dureaza atat timp cat acest acord este in vigoare.
Teoria functionalitatii, este prevalenta, a fost la inceput enuntata tot in secolul XVIII, dar
a fost consfintita prin Conventia diplomatica de la Viena din 1961. Potrivit acestei conceptii,
imunitatile sunt acordate agentilor diplomatici pentru a le permite sa-si indeplineasca atributiile ,
sa indeplineasca functiile misiunii din care fac parte. Teoria functionala este admisa in practica
conventionala a statelor. Ea este pusa sub semnul descris de preambulul Conventiei de la Viena :
scopul imunitatilor si privilegiilor diplomatice nu este de a avantaja pe diplomati, ci de a asigura
indeplinirea eficace a functiilor misiunii diplomatice, organe de reprezentare a statelor.

Negocierea
Convenirea si derularea negocierilor constituie functia centrala a diplomatiei. In fond,
negocierea internationala este o manifestare tipica, precum si esenta insasi a metodei
diplomatice. Istoria diplomatiei se identifica, in mare parte, cu istoria negocierilor intre state.
In egala masura, se poate constata si faptul ca negocierea este mijlocul consacrat de
solutionare pasnica a conflictelor dintre state.
Negocierea este actiunea diametral opusa razboiului, dar asta nu inseamna ca prin
negociere se rezolva exclusiv chestiuni din sfera diferendelor dintre state. Ele imbraca forme
diferite si deruleaza eforturi de solutionare a multor probleme aparute in relatiile dintre state,
dintre state si organizatii internationale, precum si in cadrul acestora din urma. Privitor la format,
negocierile pot fi bilaterale, trilaterale, cvadripartite, pentagonale si altele, deci in general
multilaterale. Exista o excludere reciproca intre actul negocierii si cel al agresiunii sau recurgerea
la folosirea fortei. Aceste doua categorii nu se pot produce concomitent.
Legat de formele de realizare a negocierilor, aici pot fi incluse : intalnirile, convorbirile,
conferintele, bunele oficii, medierile, concilierile, precum si alte forme directe sau indirecte ale
dialogului diplomatic.
Definitie : Negocierile sunt procese competitive desfasurate in cadrul unor convorbiri/
(schimburi de comunicari) pasnice de catre una sau mai multe parti, care accepta sa
urmareasca impreuna realizarea in mod optim si sigur a unor obiective, fixate in cuprinsul unei
solutii explicite, agreata in comun.

45
De obicei, semnalul unei Parti catre o alta Parte din care rezulta disponibilitatea de a
solutiona o problema, reprezinta faza initiala a oricarui proces de negociere. Semnalul este forma
principala a protonegocierilor. Canalele diplomatice sunt folosite intens pentru protonegocieri.
In conversatiile lor, diplomatii pot marca gradul de preocupare legat de anumite situatii, ca si fata
de posibilele consecinte, pentru a testa modul cum Partea cealalta percepe situatia, dupa cum
acumularea unor probleme intr-o anumita chestiune, poate face subiectul unei corespondente
diplomatice/oficiale directe in care sa se propuna inceperea de negocieri, in spiritul bunelor
relatii reciproce.
Clasificarea negocierilor dupa scop. Situatiile in care sunt intreprinse negocieri pot fi
incadrate in urmatoarele cinci categorii: prelungire, extensiune, normalizare, distribuire si
inovatie.
Prelungirea, reprezinta continuarea angajamentelor asumate printr-un acord. Cum orice
tartat/acord are o durata de valabilitate, statele au datoria ca inainte de termenul de aplicare a
tacitei reconductiuni, sa reexamineze obligatiile asumate initial. Pe langa necesitatea aducerii la
zi, a limbajului, a termenilor, statele trebuie sa revada angajamentele in raport cu pozitiile si
interesele actualizate in materie.
Extensiunea, urmareste in mod deliberat largirea sferei de aplicatie a unor prevederi
anterioare. Acest lucru se intalneste frecvent in relatiile multilaterale ale statelor, extensiunea
intervenind in dezvoltarea normala a acoperirii juridice a unor domenii, cum sunt: drepturile
omului, dreptul marii, dreptul comercial, dreptul diplomatic si consular, dreptul tratatelor. Un alt
exemplu il furnizeaza negocierile privind dezvoltarea cadrului institutional al unui organism
constituit.
Normalizarea, urmareste sa puna capat unei stari anormale intre Parti, sau sa dea expresie
juridica unei normalizari care s-a produs in mod tacit. Din aceasta categorie fac parte :
restabilirea de relatii diplomatice, incetarea ostilitatilor, plata arieratelor/datoriilor. Stingerea
numeroaselor diferende cu care s-a soldat a doua conflagratie mondiala mai ales in conditiile
unei Europe divizate, a necesitat desfasurarea de negocieri ample pentru incheierea de acorduri
de normalizare.
Redistributia, a aparut in tipologia negocierilor pe fondul reasezarilor produse prin
dezmembrarea imperiilor coloniale.

46
Inovatia, cuprinde sfera de negocieri in domenii neexplorate din punct de vedere juridic.
Prin intermediul lor se creaza obligatii noi, institutii noi.

Diplomatia ad-hoc
Lumea globalizata a adus in relatiile internationale, intre altele, o multiplicare fara
precedent a contactelor diplomatice. In mod necesar, aveau sa apara noi forme, metode si
procedee pentru realizarea dialogului si a negocierilor. Printre acestea figureaza si diplomatia ad-
hoc, denumire prin care sunt desemnate acele forme de diplomatie la care statele recurg de
regula, in mod temporar, pentru infaptuirea unor sarcini determinate.
In general, autorii sunt de acord ca diplomatia ad-hoc este una de tip dinamic, libera de
constrangerile si formalismul diplomatiei permanente, exercitata prin canalele oferite de
misiunile permanente. Conform Comisiei de Drept International, expresia « diplomatie ad-hoc »
ar viza trimisii itineranti, conferintele diplomatice si misiunile speciale.
Trimisii itineranti, sunt agenti diplomatici de rang superior, de obicei ambsadori, care au
mandat oficial sa deruleze negocieri cu unul sau mai multe state in paralel, cu scopul de a
implica statul acreditant in rezolvarea unor probleme complexe, transfrontaliere sau de interres
regional. Ambasadorii itineranti sunt experti de inalta clasa raportat la specificul misiunilor care
li se incredinteaza. De exemplu, probleme ale patrimoniului Romaniei in Fosta Iugoslavie au
necesitat misiuni itinerante duse nu numai in raport cu autoritatile de la Belgrad, dar si din statele
noi rezultate le dezmembrarea RSFI.
Misiunile speciale functioneaza pe o durata determinta si pentru executarea unei sarcini
determinte. Regimul lor juridic este acelasi ca al misiunilor diplomatice permanente. Raportul
diplomatic care se leaga intre statul trimitator si statul primitor izvoraste din principiul
consensual. Functiile lor sunt stabilite prin consimtamantul statelor. Formula de misiune speciala
nu trebuie cantonata doar pe ideea ca un stat relationeaza cu un altul. Misiunile speciale pot viza
concomitent mai multe state primitoare, dupa cum putem avea mai multe state trimitatoare cu
reprezentanti intr-o singura misiune, care opereaza concomitent in mai multe state primitoare.
Conventia internationala privind misiunile speciale a fost adoptata in Adunarea Generala a ONU
si a fost deschisa spre semnare in 1970.

47
Conferinta internationala este termenul generic prin care se exprima metoda cea mai
importanta a diplomatiei multilaterale. El functioneaza in paralel cu alti termeni, cum este
congresul, sau cu denumirea generica de reuniune internationala.
Interferenta dintre sferele notiunilor de congres si conferinta este destul de mare. E. Sattow, nota
in 1957, in « A Guide to Diplomatic Practice » : « Ambele sunt intalniri de plenipotentiari pentru
discutarea si reglementarea problemelor internationale ; ambele includ intalniri pentru definirea
chestiunilor politice si pentru tratarea problemelor de ordin economic si social ».
Desi nu se face o deosebire stricta, de obicei se deduce si e acceptat faptul ca o conferinta
internationala se convine pentru tratarea unor probleme politice majore de interes international,
in timp ce congresele sunt dedicate unor domenii specializate. Spre deosebire de congrese, care
nu sunt obligatoriu chemate sa armonizeze pozitii in chestiuni sensibile, ci sa inventarieze
contributii pentru targere de concluzii in interesul general, conferintele sunt, in mare majoritate,
exercitii diplomatice multilaterale menite sa adopte solutii negociate in chestiunile abordate,
fiind generatoare de conduite cu caracter obligatoriu. Altfel spus, daca o conferinta esueaza,
atunci deducem ca statele perticipante nu au putut ajunge la un compromis unanim acceptabil.
O ultima specificatie trebuie legata de diferentele dintre diplomatia prin conferinte si
diplomatia prin misiuni speciale, ori dintre prima si diplomatia in organizatii internationale.
Diferentele nu trebuie cautate in vizibilitatea formulelor multilaterale mentionate, sau
transparenta lor. Toate pot avea caracter confidential sau deschis, dar retinem ca statele sunt
angajate diferit. In primul rand e vorba de multilateralism, care in misiunile speciale poate sa nu
se intalneasca, iar apoi este vorba de faptul ca regulile conferintelor si statutul lor sunt subiecte
de negociere intre potentialii participanti, in timp ce intrarea la sala de defasurare a sesiunilor,
reuniunilor sau sedintelor unor organizatii internationale, semnifica actul de prezenta si
manifestare in organe specializate ale unor institutii multilaterale de catre state care sunt deja
membre.
Inainte de a trece la alte subiecte, ne oprim putin asupra rezultatelor conferintelor
internationale.
Retinem ca indiferent de rezultatul final al unei conferinte internationale, respectiv daca a
avut sau nu succes, o serie de documente care sa oglindeasca dezbaterile care au avut loc si sa
redea punctele de vedere exprimate, sau sa mentioneze cu acuratete hotararile adoptate de
conferinta, este obligatoriu sa se redacteze.

48
Se includ aici procesele-verbale, de sedinte care redau in extenso discutiile si sunt
disstribuite cu operativitate participantilor pentru eventuale consultari post-factum, ori
reconsiderarea pozitiilor. Este dreptul fiecarei delegat sa sesizeze secretarialul conferintei atunci
cand constata ca cele spuse de el sau de ceilalti nu este exact redat in textul procesului-verbal.
Aceste documenta au mai mult o valoare tehnica, mai mica decat ctele finale de exemplu.
Rezolutiile, reprezinta documente care se adopta inn timpul sau la finalul lucrarilor. Ele
exprima rezultatul obtinut de conferinta si in general ca scop sa atraga atentia statelor
reprezentate asupra necesitatii de a intreprinde anumite masuri cu privire la problemele abordate.
Ele au de obicei caracter de recomandari si nu presupun angajamente si obligatii ferme din partea
statelor participante.
Tratatele constituie documentele de referinta pentru relatiile internationale, izvoare
primordiale ale Dreptului International Public, deci produsul de referinta al unei conferinte
internationale. Prin tratate, in Dreptul International se inteleg deci toate acordurile, indiferent
daca poarta denumirea expresa de tratate, de : conventii, protocoale, pacte, carte, staatute, acte,
declaratii, concordate, schimb de note, minute, memorandumuri cuprinzand un acord, modus
vivendi etc.
Declaratiile sunt documente elaborate prin care se dau interpretari unui tratat in vigoare
sau isi precizeaza o anumita pozitie comuna fata de diferite probleme ale relatiilor internationale.
Protocoalele sunt documente juridice care acopera domenii sau probleme inguste si bine
determinate, acoperind astfel o sfera larga de obiective. De multe ori, protocoalele intervin sa
reglementeze sau sa interpreteze chestiuni precise cu referire la un tratat convenit. Se intalnescc
numeroase protocoale care sunt dedicate conditiilor de aplicare a unor prevederi inscrise in
tratate, aparand deci ca anexe ale acestora, dar cu aceeasi valoare juridica.
O intrebare care se pune adesea in materia negocierii in organizatii internationale, mai
ales ca urmare a multiplicarii raporturilor interstatale in profil multilateral, este in ce masura
acestea mai au caracter diplomatic. Sau : cum poate proceda un stat care e interesat sa trimita
reprezentanti pestee tot, dar nu are resurse suficiente ? Atunci intervine folosirea tot mai larga a
misiunilor diplomatice permanente in diplomatia ad-hoc. Si cum o misiune care dispune de
personal limitat nu poate face fata din punctul de vedere al expertizei tuturor conferintelor
organizate in statul de resedinta, atunci desemnarea ei sa reprezinte statul la dezbateri se face

49
prin comunicarea unui mandat elaborat de MAE si organismele specializate ale statului
trimitator.

Activitatea consulara
Conventia care reglementeaza activitatea consulara a fost incheiata la Viena in 1963.
Functiile consulare sunt numeroase si extrem de variate. Aceasta realitate porneste din faptul ca
persoaana chemata sa le gestioneze, consulul, reprezinta in strainatate, pentru statul trimitator si
cetatenii sai un functionar public cu competente foarte variate. Asstfel, consulul este : notarul,
jurist consultul, ofiterul de stare civila, capitanul de port, corespondentul organului de urmarire
penala, corespondentul instantelor de judecata, corespondentul organelor de ordine publica si a
celor de evidenta a populatiei, cu atributia bine cunoscuta de a acorda pasapoarte si vize, de a
prelungi acte de calatorie si alte operatiuni din sferele mentionate.
Consulul concentreaza, intr-un context special, respectiv in afara granitelor nationale, o
gama larga de reponsabilitati ale institutiilor statului pe care il reprezinta legate de apararea
intereselor acetuia si a cetatenilor sai in statul acreditar. La acestea se adauga favorizeaza
dezvoltarii relatiilor economico-sociale si cultural-stiintifice.
Daca ne-am referi doar la cateva din situatiile care se pot produce ineluctabil unor
persoane: nastere, moarte, casatorie, pierdere de pasaport, expirare de pasaport, asistenta
detinutilor, asistenta in curti, acordarea cetateniei, mandatele de urmarire internationale, etc. Ne
dam seama cat de complexa este aceasta activitate si cat de mult este ea dependenta de termene
scurte care treebuie respectate. Unui copil care se naste trebuie sa i se emita certificat de nastere,
unei perechi care decid sa se casatoreasca trebuie sa i se emita certificat, unui decedat trebuie sa i
se faca formalitatile de expediere in tara, unui arestat trebuie sa i se asigure respectarea
drepturilor umanitare, iar lista actiunilor poate continua cu numeroase alte obligatii.
De retinut ca functionarul consular executa si o gama de servicii pentru cetatenii statului
de resedinta care au legatura cu statul acreditant: elibereaza vize de calatorie, se implica in litigii
de proprietate sau in materia starii civile, succesiuni etc.
Este de domeniul evidentei faptul ca toate documentele emise de un consul au puterea
actului original emis in tara de o autoritate competenta, aceasta insemnand ca lucratorul consular
este permanent in legatura cu institutiile statului trimitator pe care le suplinestee in strainatate,
fiind in egala masura controlat de acestea.

50
Privilegiile si imunitatile consulare
Deosebirea intre reprezentantele diplomatice si cele consulare in ce priveste regimul de
privilegii al acestora consta in statutul acestor privilegii. Potrivit parerilor dominante in doctrina,
privilegiile si imunitatile diplomatice isi au originea in dreptul international cutumiar, in timp ce
imunitatile si privilegiile consulare sunt statornicite prin tratate in practica statelor. Statele sunt
mai retinute in acordarea de privilegii si imunitati functionarilor consulari, iar practica
conventionala si legislatiile interne cunosc o diversitate de solutii in ceea ce priveste regimul
drepturilor consulare.
Dupa parerea unor autori, din gama imunitatilor si privilegiilor consulare, numai doua sa
bucura de recunoastere unanima. Acestea sunt: inviolabilitatea arhivelor consulare si exceptia de
la responsabilitate pentru actele savarsite de consul in calitate oficiala.
Ca si in domeniul diplomatic, in activitatea consulara castiga teren teza potrivit careia
acordarea privilegiilor si imunitatilor este facuta in numele interesului de a asigura conditii
pentru indeplinirea in cele mai bune conditii a functiilor pe care consulii sunt chemati sa le
exercite. In fapt, aceasta doctrina este denumita in Conventia consulara de la Viena din 1963
drept “criteriul necesitatii functionale”.
Inviolabilitatea sediilor consulare poate fi de doua categorii: absoluta si relativa. Acest
fapt este specificat in mod expres in conventiile consulare interstatale. In ultimul caz, al
inviolabilitatii relative, sunt inscrise cu precizie in conventiile consulare incheiate cazurile in
care inviolabilitatea poate fi incalcata, in ce conditii, in ce spatii, etc. De obicei, aceasta materie
este supusa regimului de reciprocitate, ceea ce se traduce prin convenirea acelorasi drepturi de
catre fiecare parte.
In Conventia de la Viena din 1963, a fost adoptat, pentru situatii speciale, sistemul
imunitatii conditionale/relative, bazat pe teza consimtamantului prezumat. Conform art. 31 din
Conventie, autoritatile tarii de resedinta nu au dreptul sa intre in partea din localurile oficiului
consular folosit exclusiv pentru nevoile muncii sale, decat cu consimtamantul sefului oficiului, al
persoanei desemnate de acestea, sau al sefului misiunii diplomatice a statului trimitator.
Arhivele consulare cuprind totalitatea corespondentei si documentelor consulare. Cartile
si registrele consulatului sunt aparate de o imunitate neingradita, care opereaza nu numai cand

51
corespondenta se afla in sediul oficiului consular, ci si in cazul in care documentele se afla
asupra unui functionar sau angajat consular, in afara sediului reprezentantei.
Spre deosebire de personalul diplomatic, cel consular nu are imunitate totala de
jurisdictie, ei putand raspunde civil, penal, administrativ conform legilor locale, in fata organelor
jurisdictionale locale, pentru activitatile desfasurate in afara atributiunilor lor oficiale. Consulii
vor putea fi urmariti, judecati si condamnati dupa legile statului de resedinta pentru activitati
subversive sau de spionaj.
Functionarii consulari sunt datori sa raspunda la chemarea instantelor judecatoresti sau a
organelor jurisdictionale si administrative ale statului de resedinta si sa depuna ca martori.
Aceasta spre deosebire de diplomati.
Consulatele se bucura, ca si ambasadele, de imunitate fiscala. Taxele pentru servicii
consulare nu sunt supuse taxarii ca venituri obtinute pe teritoriul statului respectiv. Aceasta
regula este consacrata si in Conventia de la Viena din 1963.

52
CAPITOLUL 3 : ELEMENTE DE DREPT INTERNATIONAL

Specificitati in dreptul international


Tema Relatiilor Internationale (RI), poate fi tratata in varii forme. Trebuie insa remarcat
ca orice abordare este in mod fortuit una simplificatoare, iar daca ne imaginam amploarea
domeniului (RI), selectia se impune de la sine.
Pentru a realiza la capatul cursului de fata ceea ce se cheama o reala valoare adaugata de
cunoastere in materie, a trebuit sa adunam elementele reprezentative pentru a oferi beneficiarului
orientarea in cunostinta de cauza, cel putin.
Asa stand lucrurile, pornim cu acceptarea ipotezei ca RI constituie un obiect de studiu
complex, care, dupa cum se intelege lesne, nu poate fi imaginat fara a debuta cu schitarea bazelor
sale juridice, pe care le gasim in ceea ce se cheama Dreptul International (DI). Cum este normal,
in RI se creeaza multiple conexiuni intre subiecti, implicit drepturi si obligatii in diferite forme si
specificitati, ceea ce a condus la structurarea celor trei mari ramuri de DI, respectiv : DI Public,
DI Privat si DI Economic.
Vom intra direct in aceasta materie, incepand prin a remarca o serie de notiuni de baza
legate de DI Public.

In primul rand, sa notam cu titlu de definitie, ca DI Public este format din ansamblul de
norme juridice care guverneaza raporturile care se stabilesc în cadrul Societatii Internationale
(SI).

Prin acceptare universala, entitatile care practica relatii pe plan international, cum sunt
statele sau organizatiile in care acestea sunt reprezentate, se supun normelor DI Public. Ele
formeaza Societatea Internationala. Evident ca in absenta normelor DI Public, care sa-i
guverneze evolutia, Societatea Internationala ar reprezenta o masa amorfa, nestructurata,
inlauntrul careia nu s-ar putea distinge nici-un fel de vectori asociativi. Intr-un astfel de caz, nu s-
ar putea vorbi nici de Ordine Internationala. Procesul de constituire si de aplicare a normelor DI
Public în cadrul comunitatii internationale reprezinta Ordinea Juridica Internationala.

53
O nuantare a primei definitii devine necesara atunci cand ne punem problema sa
exploram resorturile care dinamizeaza interactiunile la nivelul actorilor Societatii Internationale.
Astfel, putem spune ca DI Public este dat de totalitatea normelor juridice, create de catre state
pe baza acordului de vointa, exprimate în forme juridice specifice, pentru a reglementa relatiile
dintre ele privind pacea, securitatea si cooperarea internationala, norme a caror aplicare este
realizata prin respectarea de buna voie, iar în caz de necesitate, prin sanctiunea individuala sau
colectiva a statelor.

Din definitia de mai sus, rezulta ca obiectul dreptului international public îl constituie
reglementarea raporturilor dintre state, precum si între acestea si alti subiecti de drept
international (organizatii interguvernamentale etc.), precum si stabilirea competentelor, a
drepturilor si obligatiilor subiectilor DI Public în RI.

Faptul ca DI Public reprezinta o disciplina dinamica si armonizata cu evolutia Societatii


Internationale este unul axiomatic. Orice modificare care intervine în planul relatiilor
internationale trebuie sa se reflecte în prevederile DI Public. In caz contrar, acesta nu poate
continua sa asigure functia de reglementare prin care exercita rolul de instrument al politicii
internationale.

Cu titlu de exemplu, destramarea federatiilor de state în Europa Centrala si de Est,


produsa in ultimul deceniu al secolului trecut, sau adancirea procesului de integrare europeana,
nu puteau ramane fara consecinte directe pentru DI Public. Astfel, se pot distinge efecte cum
sunt schimbarea configuratiei subiectilor dreptului international public, prin disparitia vechilor
„actori” (federatii etc.) si aparitia altora (state independente, confederatii, organizatii
guvernamentale), aparitia unor noi norme ale dreptului international public, ca urmare a
încheierii, în aceasta perioada, a unui mare numar de tratate internationale, formarea unor noi
reguli cutumiare (ca rezultat al practicii recente a statelor în cadrul relatiilor internationale) si
conturarea unor noi ramuri ale dreptului international public (dreptul pacii, dreptul mediului,
dreptul dezvoltarii, dreptul spatial, dreptul international al drepturilor omului etc.).

In spatiul caracteristicilor DI Public, este de mentionat principiul egalitatii juridice a


subiectilor SI. Astfel, diferentierile la nivelul statelor, de exemplu, cele date de potentialele

54
inegale, nu se reflecta formal in DI Public, care are la baza principiul egalitatii suverane. De aici,
teza ca dreptul international public este un drept de coordonare si nu un drept de subordonare,
cum este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, în Societatea Internationala nu exista o
ierarhie care sa situeze un stat deasupra altora, ele fiind considerate – din punct de vedere juridic
– egale în drepturi.

Din raportarea dreptului international public la dreptul intern al statelor, rezulta anumite
particularitati ale dreptului international public:

a) Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea internationala nu exista un for


legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern, si supraordonat statelor, care sa
elaboreze o legislatie internationala. Statele sunt cele care creeaza normele internationale, prin
acordul lor de vointa, exprimat în mod liber si concretizat în tratate si cutuma, dupa cum tot
statele sunt adresantele acestor norme.

b) În societatea internationala nu exista organe executive, asemanatoare guvernului, care sa


asigure aplicarea normelor dreptului international public în raporturile dintre subiecti. Aceasta
atributie revine tot statelor.

c) În SI nu functioneaza/exista organe judecatoresti cu competenta generala si obligatorie, care sa


intervina din oficiu instituind sanctiuni, atunci când normele de drept nu sunt respectate. Aceasta
nu înseamna ca nu ar exista organisme internationale cu functii jurisdictionale, competenta
acestora fiind conditionata de exprimarea acordului expres al statelor aflate în cauza. Pentru ca
un stat sa poata figura în calitate de Parte în fata Curtii Internationale de Justitie, este necesar
consimtamântul acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat sa poata fi tras la raspundere în fata
unei instante jurisdictionale, acesta trebuie sa fie Parte la tratatul care a instituit acea instanta
(Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana de Justitie, de exemplu).

d) Normele dreptului international public nu prevad în mod expres sanctiuni pentru cazul
nerespectarii lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu înseamna ca aceste
norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creeaza normele internationale, prin
tratate sau cutuma, se prezuma buna-credinta a acestora în a le respecta. Deci, respectarea

55
normelor dreptului international public nu se bazeaza în principiu pe constrângere, desi aceasta
nu este exclusa în anumite cazuri.

Despre sanctiuni în dreptul international public

Recurgerea la sanctiuni intervine în conditiile în care un stat comite un act sau un fapt
ilicit, din punct de vedere al dreptului international public, împotriva unui alt stat, sau atunci
când încalca o norma imperativa (denumita de “jus cogens”), comitând, de exemplu, o crima
internationala.

Competenta de a constata ca un anumit act sau fapt savârsit de un stat constituie sau nu
un act ilici, ca si de a aplica sanctiuni, revine: statelor si Organizatiei Natiunilor Unite (O.N.U.)
sau altor organizatii internationale regionale.

În cazul comiterii de catre un stat a unui act ilicit împotriva altui stat, statul victima, dupa
ce dovedeste caracterul ilicit al actului, poate fi autorizat de catre organele O.N.U. sa aplice
sanctiuni. În cazul comiterii de catre un stat, prin reprezentantii sai, a unei crime internationale,
oricare dintre statele membre ale comunitatii internationale are interesul sa constate producerea
actului ilicit si sa sanctioneze statul vinovat de încalcarea ordinii publice internationale.

O.N.U. si alte organizatii internationale regionale, în numele societatii internationale si în


limitele mandatului primit din partea statelor membre prin statutul organizatiei (Carta O.N.U,
etc) sunt abilitate sa constate si sa sanctioneze acte sau fapte ilicite ale statelor.

a) Sanctiunile aplicabile de catre state pot sa ia forma de riposta militara, acte de retorsiune sau
represalii.

Atacul armat din partea unui stat poate fi sanctionat prin riposta militara de catre statul
victima, în baza dreptului la autoaparare prevazut de Carta O.N.U.

Tot în numele dreptului la autoaparare, statele pot sa recurga la acte de retorsiune,


constând în „acte neamicale considerate însa legitime, cum sunt: ruperea relatiilor diplomatice,
revocarea privilegiilor diplomatice sau consulare, instituirea unui embargo sau întreruperea unui
ajutor economic, atunci când o asemenea masura nu încalca prevederile unui tratat”

56
Represaliile sunt „acele acte ale unui stat care, desprinse de contextul în care se
desfasoara, ar trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate uneori în cazul în care acestea
constituie un raspuns la conduita contrara dreptului international al altui stat. Represaliile pot
avea un caracter politic, economic sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar”. Spre
exemplu, un stat dispune exproprierea masiva a unor bunuri apartinând cetatenilor altui stat, fara
sa acorde despagubirile legale, stabilite printr-un acord international. Statul ai carui cetateni au
fost prejudiciati în acest mod, poate replica prin exproprierea în conditii identice a bunurilor
cetatenilor statului care a încalcat acordul international si care se afla pe teritoriul sau.

b) Organizatiile internationale, prin organele lor, pot sa aplice anumite sanctiuni, în cazul
încalcarii unor norme de drept international public.

În cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatat sa aplice sanctiuni.


Aplicarea sanctiunilor nu vizeaza, pedepsirea statului, ci, în primul rând, restabilirea pacii si
securitatii internationale. Sanctiunile care pot fi aplicate, sunt de doua tipuri: fara folosirea fortei
armate (masuri de ordin politic si economic) si cu folosirea fortei armate (masuri de ordin
militar).

Din cadrul primei categorii de sanctiuni fac parte: întreruperea relatiilor economice si a
comunicatiilor, sau ruperea relatiilor diplomatice. Din cadrul celei de-a doua categorii fac parte:
demonstratiile, blocadele sau alte operatiuni executate de forte aeriene, maritime sau terestre, ale
statelor membre O.N.U.

Consiliul de Securitate intervine atunci când constata ca o anumita situatie internationala


reprezinta: o amenintare împotriva pacii, o încalcare a pacii sau un act de agresiune.

Cel mai frecvent, Consiliul de Securitate a apreciat ca o situatie internationala care a


reclamat aplicarea unei sanctiuni, reprezenta o amenintare împotriva pacii. În câteva cazuri doar
s-a justificat calificativul de „încalcare a pacii” (razboiul Irak-Iran, razboiul din Iugoslavia). Alte
situatii internationale au fost apreciate ca reprezentând amenintari împotriva pacii: împiedicarea
exercitarii dreptului popoarelor la autodeterminare (în Rhodezia si Namibia), terorism (în Libia),
violarea drepturilor omului si exod masiv de populatie peste granitele nationale (în Rwanda).

57
Sanctiunile aplicabile de catre organizatiile internationale regionale pot consta în:
pierderea de catre state a unor avantaje decurgând din calitatea lor de membre ale organizatiei,
suspendarea temporara a dreptului de vot al statului în cadrul organizatiei, sau excluderea din
organizatie. În cadrul Consiliului Europei, organul decizional - Comitetul de Ministri - poate
dispune (la recomandarea Adunarii Parlamentare), suspendarea dreptului de vot al statului în
cadrul organizatiei sau excluderea unui stat membru daca acesta a încalcat în mod grav principiul
statutar al organizatiei – respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Africa de Sud a fost
exclusa temporar din cadrul Organizatiei Internationale a Muncii. De asemenea, Fondul Monetar
International poate sa recurga la aplicarea unor sanctiuni sub forma neacordarii sau retragerii
unor credite.

Acordul de vointa al statelor, fundamentul dreptului international.

Statele accepta faptul ca, un corp de norme juridice este absolut necesar pentru a le
reglementa comportamentul în raporturile cu alte state si entitati internationale. Atunci când apar
state noi în societatea internationala nu este nevoie de o declaratie de acceptare a dreptului
international public din partea acestora. Dreptul international în vigoare, în momentul aparitiei
lor, le este – în principiu – opozabil. Se admite, însa, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor
cutume internationale, precum si de a initia noi reguli cutumiare.

Realizarea acordului de vointa al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obtine în mod


automat. Procedura de încheiere a tratatelor are un caracter complex si nu sunt excluse presiunile
exercitate asupra statelor sau blocajele în negocieri.

O mare parte din domeniile de interactiune între state sunt reglementate de DI. Exista
totusi un „domeniu rezervat”, o zona în care statelor li se acorda o larga libertate de actiune,
acest domeniu apartinând competentei lor nationale exclusive si care include : alegerea formei de
stat, organizarea politica interna, organizarea administrativ teritoriala, apararea si securitatea
nationala. În acest domeniu nu este admisa nici o interventie exterioara, în numele necesitatii
respectarii dreptului international public. Problema respectarii drepturilor fundamentale ale
omului în plan intern, considerata în dreptul international traditional ca apartinând domeniului
rezervat al statului, face parte – în prezent – din domeniul cooperarii internationale.

58
Raportul dintre dreptul international public si dreptul intern este
reflectat in binomul distinctie-intrepatrundere.

In baza tratatelor internationale pe care le încheie, statele sunt obligate sa ia anumite


masuri pe plan intern pentru a îndeplini obligatiile internationale la care s-au angajat. Pe de alta
parte, în legislatia interna a statelor exista reglementari care depasesc cadrul lor national,
regizând comportamentul lor pe plan extern. De exemplu, normele interne prin care se
desemneaza organele statale cu atributii în relatiile internationale, procedurile de semnare si
ratificare a tratatelor, statutul juridic al strainilor, sau normele legale privind recunoasterea
cetateniei.

În practica, se pune problema de a stabili care este impactul dreptului international asupra
dreptului intern al statului, mai precis, de a se stabili, în cazul unui conflict între normele celor
doua sisteme de drept, care dintre acestea prevaleaza. În acest sens, în literatura juridica s-au
conturat doua teorii : teoria dualista si teoria monista.

a) Conform teoriei dualiste (elaborata în doctrina germana si italiana, la sfârsitul sec.al XIX –lea
si începutul sec. XX), dreptul international si dreptul intern reprezinta sisteme juridice cu valoare
egala, dar distincte, care actioneaza pe planuri diferite, având izvoare si destinatari diferiti. În
consecinta, cele doua sisteme juridice nu se pot intersecta în nici o situatie, fiecare dintre ele
reglementând un domeniu specific de raporturi juridice. Se sustine, de asemenea, ca pot exista
neconformitati între actele interne si cele internationale, ceea ce în dreptul contemporan nu este
de acceptat.

b) Teoria monista are la baza „ideea ansamblului normelor juridice ale celor doua sisteme de
drept si subordonarea unui drept fata de celalalt” si cuprinde doua variante:

• monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului international;


• monismul cu primatul dreptului international asupra dreptului intern.

Prima varianta, dominanta în doctrina sec. XIX, sustinând independenta si suveranitatea


deplina a statelor, încearca sa demonstreze ca dreptul international reprezinta o proiectare în

59
sfera raporturilor dintre state a unor norme din dreptul intern, dreptul international derivând deci,
din dreptul intern al fiecarui stat.

Cea de a doua varianta a aparut ca o reactie fata de prima, sustinând ca dreptul


international public ar determina limitele competentelor dreptului intern al statelor. Aceasta
varianta porneste de la conceptiile dreptului natural, afirmând ca ar exista o ordine juridica
universala, superioara ordinilor juridice nationale, un adevarat „stat mondial”, care atribuie
competente statelor în cadrul acestei ordini juridice universale. Practica internationala nu a
confirmat acesta teorie care neaga competentele statului rezultând din suveranitatea acestora.

În dreptul contemporan, se manifesta o tot mai accentuata determinare a dreptului intern


de catre dreptul international, fara ca vreuna din cele doua teorii sa se fi validat în totalitate. Nu
exista însa o practica uniforma a statelor în acest sens, primatul unuia sau a altuia dintre cele
doua sisteme juridice apreciindu-se pentru fiecare caz în parte, în functie de prevederile
constitutiilor nationale, dar si ale Conventiei de la Viena (1969) privind dreptul tratatelor, în care
se afirma: „O Parte (n.n. statul) nu poate invoca dispozitiile dreptului sau intern pentru a justifica
neexecutarea unui tratat” (art.27).

Izvoarele dreptului international public

Concept

În Dictionarul de drept international public se da urmatoarea definitie izvoarelor dreptului


international public: “sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care rezulta din
acordul de vointa al statelor”. Prin urmare, izvoarele dreptului international public sunt surse ale
normelor dreptului international public sau mijloace juridice de exprimare a acestora.

Categorii

Sediul legal al materiei este art.38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie, în care
sunt identificate principalele izvoare si se ofera o ierarhizare a acestora. Se disting astfel, ca
izvoare principale - tratatul, cutuma si principiile generale de drept, iar ca mijloace auxiliare de
determinare a regulilor dreptului international public - hotarârile judecatoresti si doctrina.

60
Statutul Curtii alatura acestor categorii de izvoare-echitatea”, considerata ca potential izvor de
drept.

În doctrina juridica contemporana se afirma ca aceste categorii prevazute de Statutul


Curtii nu epuizeaza lista izvoarelor dreptului international public, adaugând izvoarelor enumerate
alte doua categorii: actele adoptate de organizatiile internationale si unele dintre actele
unilaterale ale statelor.

Tratatul, ca izvor de drept

Tratatul international reprezinta – în sens larg – un acord sau o întelegere – care se


încheie între membrii comunitatii internationale si care este destinata sa produca efecte de drept
international.

În perioada de început a evolutiei dreptului international public, cutuma reprezenta


mijlocul principal de exprimare a normelor sale juridice, dar dupa cel de-al doilea razboi
mondial, ca urmare a încheierii unui mare numar de tratate internationale care au marcat sfârsitul
razboiului, tratatul devine mijlocul cel mai frecvent de exprimare a normelor dreptului
international.

Primatul acestei categorii de izvoare (tratatele) asupra altora reprezinta si un efect al


aparitiei de noi state si organizatii interguvernamentale pe scena vietii internationale, raporturile
între ele concretizându-se în tratate. Totodata, s-a extins numarul tratatelor multilaterale, cu
caracter universal, care reglementeaza din punct de vedere juridic, domenii de interes general ale
comunitatii internationale, cum sunt cel al pacii si securitatii internationale (Carta O.N.U), al
drepturilor fundamentale ale omului (Pactele O.N.U. din 1996), al dezvoltarii economice si
comertului international (Statutele F.M.I. si B.I.R.D).

Carta O.N.U.

Dintre tratatele internationale multilaterale, Carta O.N.U. - actul constitutiv al


Organizatiei Mondiale - a fost considerat un act cu valoare deosebita, care se manifesta sub mai
multe aspecte:

61
• în cazul unui conflict între dispozitiile Cartei O.N.U. si cele ale unui alt tratat
international, vor prevala cele dintâi;
• Carta O.N.U este în masura sa creeze drepturi si obligatii nu numai pentru statele-parti la
aceasta, ci si pentru state terte, fapt care constituie o exceptie de la principiul de drept
international conform caruia tratate “leaga” doar statele –parti la un tratat.

Carta ONU a fost semnata la Conferinta Natiunilor Unite asupra Organizatiilor


Internationale de la San Francisco, la 26 iunie 1945. A intrat in vigoare la 24 Octombrie 1945,
dupa ce a fost ratificata de 5 din statele membre fondatoare, respectiv : Franta, URSS, China,
Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, precum si SUA, alaturi de majoritatea altor
semnatari.

Tratatele licite si cele ilicite

În doctrina juridica s-a ridicat problema de a stabili daca orice tratat international poate fi
considerat izvor de drept.

În acest sens, trebuie sa se faca distinctie între tratate, intrucat acestea pot fi de doua
categorii : licite si ilicite.

Un tratat licit este cel încheiat cu respectarea normelor dreptului international public.
Tratatul ilicit este acel tratat care încalca norme de drept international imperative (de “jus
cogens”), sau este nul, ca urmare a existentei unor vicii de consimtamânt al Partilor (problema
viciilor de consimtamânt va fi analizata pe larg în capitolul privind dreptul tratatelor). S-a
conchis ca, numai tratatele licite si aflate în vigoare pot sa constituie izvoare de drept
international public.

Tratatele internationale, ca izvoare de drept international public, se caracterizeaza prin


urmatoarele trasaturi:

• concretizeaza cu precizie acordul de vointa al statelor, stabilind drepturile si obligatiile


juridice ale acestora;

62
• permit adaptarea dreptului international la dinamica schimbarilor ce intervin în cadrul
comunitatii internationale, prin posibilitatea formularii de amendamente sau a revizuirii textului
lor.

Cutuma

Notiune

Cutuma, considerata cel mai vechi izvor de drept international, reprezinta o practica
generala, constanta, relativ îndelungata si repetata a statelor, considerata de ele ca având forta
juridica obligatorie. Statutul Curtii Internationale de Justitie o defineste ca “dovada a unei
practici generale, accepata ca drept”. Prin urmare, pentru ca o practica a statelor sau a altor
subiecte de drept international sa fie considerata cutuma, potrivit dreptului international, aceasta
trebuie sa întruneasca cumulativ elemente de ordin material si subiectiv:

a. sa aiba un caracter nescris si general, relativ îndelungat si repetat;


b. sa fie acceptata de catre subiectii dreptului international public ca o regula de conduita cu
forta juridica obligatorie.

Prin aceste elemente, cutuma se deosebeste de alte practici, cum sunt obiceiul si
curtoazia internationala.

Practicile mentionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoastere juridica si


nu atrag raspunderea internationala a statelor în cazul nerespectarii lor. Unele uzante s-au
transformat în timp în reguli cutumiare (de exemplu imunitatile si privilegiile diplomatice);
de asemenea, unele reguli cutumiare au devenit simple uzante (anumite reguli de
ceremonial aplicate diplomatilor).

În practica, s-a ridicat problema de a stabili numarul statelor care trebuie întrunit pentru
ca o practica sa devina cutuma. În jurisprudenta sa, Curtea Internationala de Justitie a afirmat ca
este nevoie de “o participare larga si reprezentativa din partea statelor însa nu de totalitatea
statelor care formeaza societatea internationala la un moment dat.” (cazul Platoului continental al

63
Marii Nordului, hot. C.I.J. din 20.02.1969). Este posibila formarea unor cutume chiar pe o
arie geografica limitata, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale.

În ceea ce priveste timpul necesar formarii unei cutume, acesta poate fi si mai scurt
(câtiva ani) cu conditia ca, practica statelor sa fi fost frecventa si uniforma. În acest mod s-au
format asa zisele “cutume salbatice”, cum este dreptul popoarelor la decolonizare.

Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme cutumiare:

a. acte interne ale statului (acte ale ministerelor, note diplomatice, declaratii de politica
externa, corespondenta diplomatica, alte acte normative interne cu conditia sa produca efecte pe
plan extern);
b. clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de catre alte state decât cele care sunt
parti la tratat;
c. practica generala a organizatiilor internationale (de exemplu, regula potrivit careia
abtinerea voluntara de la vot a unui membru permanent al Consiliului de Securitate al O.N.U. nu
constituie un obstacol în adoptarea unei rezolutii, s-a impus ca o cutuma internationala).

Raportul dintre tratat si cutuma

În ceea ce priveste raportul dintre tratat si cutuma, din practica Curtii Internationale de
Justitie-CIJ, se desprind câteva reguli:

a. normele prevazute în tratate pot fi acceptate si aplicate de alte state terte de tratat sau pot
fi impuse acestora ca reguli cutumiare;
b. tratatele si cutumele care au acelasi continut pot sa existe în paralel;
c. în caz de dubiu, tratatele se interpreteaza potrivit dreptului cutumiar, a carui norma, daca
are caracter imperativ va avea prioritate fata de tratat.

Trebuie precizat însa, ca daca un stat a manifestat în mod sistematic si explicit o atitudine
de respingere a unei cutume internationale aceasta nu îi poate fi opozabila.

Codificarea dreptului international

64
Definitie

Codificarea în dreptul international reprezinta operatiunea de grupare si sistematizare a


normelor dreptului international public, în scopul asigurarii unitatii acestor norme, a precizarii
continutului lor si a înlaturarii eventualelor contradictii dintre ele. Obiectul codificarii l-a
constituit, în primul rând, norma cutumiara.

Tipuri de codificare

Codificarea este de doua tipuri - neoficiala si oficiala.

Codificarea neoficiala este rezultatul cercetarii stiintifice, respectiv doctrina juridica. Desi
aceasta nu este obligatorie pentru state, ea poate oferi elemente utile codificarii oficiale, practicii
statelor si jurisprudentei internationale.

Codificarea oficiala se realizeaza prin acordul statelor, în cadrul organizatiilor


internationale sau al conferintelor si are un caracter obligatoriu.

În cadrul O.N.U. s-a creat un organism specializat cu atributii în domeniul codificarii


dreptului international – Comisia de Drept International, formata din experti cu pregatire
juridica. Codificari cu valoare deosebita sunt considerate: Conventiile asupra Dreptului Marii
(Geneva, 1958), Conventia privind relatiile diplomatice (Viena, 1961), Conventia asupra
relatiilor consulare (Viena, 1963), Conventia privind dreptul tratatelor (Viena, 1969).

Principiile generale de drept international

Notiune

Principiile generale de drept sunt considerate acele normative cu care se opereaza în


majoritatea sistemelor juridice interne, transpuse apoi în dreptul international. Conventiile
internationale ca si multe dintre hotarârile instantelor de judecata internationale fac deseori
trimitere la principii de drept comune marilor sisteme de drept contemporan si care pot fi
considerate ca izvoare de drept international.

65
Categorii

În solutionarea litigiilor internationale se recurge deseori la principii cum sunt: buna-


credinta în îndeplinirea obligatiilor conventionale, autoritatea lucrului judecat, precedentul
judiciar, principiul raspunderii pentru prejudiciile cauzate, respectarea egalitatii partilor litigiului,
dreptul la aparare etc. În doctrina juridica, valoarea de izvor de drept international a principiilor
generale de drept a fost si este înca, contestata de unii autori (G. Geamanu, I. Diaconu).

Principiile fundamentale de drept international public

Definitie

Principiile fundamentale ale dreptului international reprezinta “norme juridice de


aplicatie universala, cu un nivel maxim de generalitate si cu un caracter imperativ, care dau
expresie si protejeaza o valoare fundamentala în raporturile dintre subiectele de drept
international.” Aceste principii, consacrate în Carta O.N.U., au fost afirmate si în Declaratia
Adunarii Generale O.N.U. din 1976, fiind considerate norme imperative (de “jus cogens”) de la
care statele nu pot deroga prin conventii contrare.

Enumerarea principiilor

a. Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta în relatiile dintre state sau
principiul neagresiunii. În virtutea acestui principiu, razboiul de agresiune este considerat o
“crima împotriva umanitatii”.
b. Principiul solutionarii pasnice a diferendelor, care consacra modul de conduita a statelor
implicate in diferende, obligandu-le sa recurga la mijloace non-violente de reglementare a
problemelor pe care le au, indiferent de natura acestora. In istorie de exemplu, ar fi fost de
neconceput ca disputele teritoriale sa fie reglate altfel decat prin forta armelor.
c. Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state, care, în dreptul contemporan,
nu mai constituie un principiu de stricta interpretare, multe domenii care au fost considerate în
dreptul international traditional ca apartinând competentei exclusive a statului fiind transpuse în

66
cadrul cooperarii internationale (de exemplu, problema respectarii drepturilor fundamentale ale
omului).
d. Principiul cooperarii internationale, indica statelor o norma de conduita generala orientata
spre dezvoltarea relatiilor dintre ele, bazat pe identificarea de interese commune si avantajul
reciproc.
e. Dreptul popoarelor la autodeterminare; acest principiu nu trebuie interpretat ca
“autorizând sau încurajând o actiune (…) care ar dezmembra în total sau în parte, integritatea
teritoriala sau unitatea politica a unui stat suveran si independent(…)” ;
f. Principiul egalitatii suverane a statelor, este materializat in norma potrivit careia
indiferent de marimea, forta, sau importanta geo-strategica a unui stat in raport cu alte state, de
aici nu decurg pentru acesta drepturi suplimentare. In plus, principiul consacra faptul ca
suveranitatea unui stat nu poate fi considerata mai importanta sau mai putin importanta decat
suveranitatea altui stat.
g. Principiul îndeplinirii cu buna-credinta a obligatiilor internationale –“ pacta sunt
servanda”, defineste o obligatie esentiala pentru asigurarea ordinii in relatiile internationale si
ofera certitudinea ca subiectii de drept international, care sunt statele natiuni, evita prin conduita
lor externa generarea de crize internationale.

Actul final de la Helsinki (1975) adoptat în cadrul Conferintei pentru Securitate si Cooperare în
Europa (în prezent O.S.C.E) adauga principiilor mentionate, altele trei:

a. Principiul inviolabilitatii frontierelor;


b. Principiul integritatii teritoriale;
c. Principiul respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

Aceste principii vorbesc de la sine acum, dar in urma cu peste 30 de ani, cand s-a pus problema
consacrarii lor, Europa era divizata de optiuni strategice si ideologii opuse. Prin urmare, triada de
mai sus este rezultatul unui compromis major survenit intre cele doua blocuri politico-militare
care divizau Europa in perioada Razboiului Rece. Atunci, statele occidentale fortau inscrierea pe
agenda internationala a problematicii respectarii drepturilor omului, iar blocul socialist incerca sa
consolideze status-quo-ul teritorial postbelic. Practic nici unul din cele trei principii nu a fost

67
respectat integral de la adoptarea oficiala, dar aceasta s-a produs in etape istorice diferite, datorita
reconfigurarii politico-strategice a continentului european, in 1989-1991.

Hotararile judecatoresti si doctrina

Aceste categorii sunt considerate mijloace auxiliare de exprimare a normelor dreptului


international public.

Hotarârile judecatoresti

Nu creeaza propriu-zis norme de drept, ci contribuie doar la precizarea corecta a unei


norme de drept international.

Pot fi incluse în aceasta categorie:

a. Jurisprudenta Curtii Internationale de Justitie, cu precizarea ca hotarârile acestei instante


internationale au forta juridica obligatorie doar pentru partile din litigiu si pentru cauza în care se
pronunta;
b. Hotarârile tribunalelor arbitrale internationale;
c. Hotarâri ale unor tribunale nationale, pronuntate în litigii care ridica probleme de drept
international.

Doctrina

Din doctrina fac parte lucrarile stiintifice ale unor specialisti în domeniu, cât si operele
unor foruri stiintifice internationale cum sunt: Asociatia de Drept International, Institutul de
Drept International, Comisia de Drept International a O.N.U., precum si opiniile separate ale
judecatorilor Curtii Internationale de Justitie anexate deciziilor Curtii. În jurisprudenta
instantelor internationale, doctrina s-a invocat adesea ca dovada a existentei unei norme si nu ca
sursa a dreptului international.

Actele organizatiilor internationale

68
Cei mai multi autori considera aceasta categorie de acte ca reprezentând un izvor
secundar, derivat al dreptului international public, în virtutea faptului ca organizatiile
internationale guvernamentale sunt subiecte derivate de drept, fiind creatia statelor.

Actele constitutive ale organizatiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei etc)
stabilesc forta juridica a actelor pe care le adopta organizatia. Statutele prevad, de regula, doua
categorii de acte ale organelor unei organizatii internationale:

a. acte ce se refera la organizarea si functionarea interna a organizatiei si care au un caracter


obligatoriu;
b. acte care se adreseaza statelor membre si care cuprind norme de comportament cerute
pentru realizarea scopului organizatiei; acestea sunt fie obligatorii, fie facultative.

Consiliul de Securitate al O.N.U. adopta rezolutii obligatorii pentru statele membre


O.N.U., organele Uniunii Europene, cum sunt Consiliile si Comisia, adopta decizii, regulamente,
directive cu caracter obligatoriu pentru membrii Uniunii, Adunarea Generala O.N.U. si Adunarea
Parlamentara a Consiliului Europei adopta recomandari. Chiar daca recomandarile, prin natura
lor, nu constrâng din punct de vedere juridic statele pe care le vizeaza, ele nu pot fi totusi
dispretuite, intrucat aceasta ar echivala cu negarea angajamentelor luate în momentul aderarii la
organizatie, respectiv de a concura la realizarea scopului înscris în statut.

Actele unilaterale ale statelor

Sunt luate în considerare acele acte ale statelor care produc efecte juridice în planul
relatiilor internationale: declaratia, recunoasterea, protestul si renuntarea.

a) Declaratia este actul prin care un stat face cunoscuta altor state pozitia sa în legatura cu o
anumita situatie si este în masura sa angajeze acel stat pe plan extern. De exemplu, declaratia
statului prin care accepta jurisdictia obligatorie a Curtii Internationale de Justitie, sau declaratiile
unor state de stabilire a unor drepturi exclusive si suverane asupra platoului continental. Acestea
din urma au determinat formarea unor norme cutumiare în domeniu. Retinem ca exemplu

69
semnificativ « Proclamatia Truman » care a individualizat doctrina cu acelasi nume (12 martie
1947), prin care SUA se angajau sa acorde sprijin economic si militar concomitent Greciei si
Turciei pentru a preveni intrarea acestora sub controlul strategic si ideologic al URSS;

b) Recunoasterea este actul prin care un stat constata aparitia unui nou subiect de drept
international (un alt stat, o organizatie internationala) sau a altor categorii (guvern, natiune care
lupta pentru dobândirea independentei sau insurgentii dintr-un razboi civil, ca exemplu : PKK,
cu guvern si parlament in exil) si prin care îsi manifesta dorinta de a stabili cu acestea relatii
oficiale; printr-un asemenea act pot fi recunoscute noi reguli de drept international;

c) Protestul este o forma a demersului diplomatic prin care un stat ia pozitie împotriva actiunilor
unui alt stat care încalca drepturile sale legitime, atragându-i atentia asupra responsabilitatii sale
sau solicitându-i reparatii pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest poate fi
împiedicata, totodata, formarea unei noi reguli cutumiare. Se considera ca o diplomatie este cu
adevarat preventiva, atunci cand reuseste sa realizeze o constructie formata din demersuri care sa
elimine protestul din raporturile sale externe cu alte state.

d) Renuntarea este actul prin care un stat abandoneaza voluntar, total sau partial, anumite
drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate internationale. De exemplu, renuntarea unui stat
la imunitatea de jurisdictie si de executie, pentru a putea obtine un credit important de pe piata
financiara internationala si a raspunde în cazul nerambursarii la timp a creditului.

Echitatea

Statutul Curtii Internationale de Justitie prevede dreptul acestei instante de a solutiona un


litigiu în conformitate cu principiul echitatii (“ex aequo et bono”), daca partile in acea cauza sunt
de acord. Aceasta prevedere semnifica faptul ca, atunci când partile unui litigiu încredinteaza
“judecatorului international” solutionarea cauzei conform principiului echitatii, ele confera
instantei puteri exceptionale. Într-un asemenea caz, judecatorul va propune o solutie bazata pe
fapte si nu pe dreptul pozitiv, pe care o considera justa si conforma intereselor partilor în cauza.
Recurgerea la echitate nu înseamna nerespectarea normelor imperative ale dreptului international

70
public. Totusi, o hotarâre judecatoreasca pronuntata în baza principiilor echitatii poarta un grad
de subiectivitate, chiar daca se pretinde a fi o solutie dreapta, întrucât nu se fondeaza pe normele
dreptului international. Practic, judecatorul international are posibilitatea, fie sa completeze un
vid normativ, fie sa atenueze rigorile unei norme internationale daca situatia concreta o impune.
Pentru a evita comiterea unor eventuale abuzuri, acest principiu are un domeniu restrâns de
aplicare (conflicte politice sau teritoriale), fiind necesar consimtamântul expres al partilor în
cauza.

Privita ca izvor de drept, echitatea poate constitui un fundament moral pentru regulile
juridice si un principiu de drept, alaturi de cel al bunei-credinte.

Ierarhia normelor in dreptul international public

O prima ierarhizare a izvoarelor dreptului international public se poate stabili între


dispozitiile Cartei O.N.U. si cele ale tratatelor încheiate de statele membre ale organizatiei. În
cazul unui conflict între dispozitiile acestora se vor aplica prioritar prevederile Cartei O.N.U.

O alta ierarhizare este posibila între normele universale (normele din tratate cu caracter
general, universal) si cele particulare, cu primatul primelor.

În dreptul international contemporan opereaza distinctia între norme imperative (de jus
cogens) si norme dispozitive. Majoritatea normelor existente sunt norme dispozitive. Aceasta
inseamna ca normele dispozitive permit derogarea de la prevederile lor, prin acordul Partilor.

Conventia privind dreptul tratatelor (Viena, 1969) defineste norma imperativa ca fiind “o
norma acceptata si recunoscuta de comunitatea internationala a statelor, de la care nu este
permisa nici o derogare si care nu poate fi modificata decât printr-o noua norma a dreptului
international având acelasi caracter” (art.53). Orice tratat care, în momentul încheiereii sale, se
afla în conflict cu o norma imperativa existenta este afectat de nulitate, iar aparitia unei noi
norme imperative impune adaptarea normelor în vigoare dispozitiilor acesteia.

Comisia de Drept International a O.N.U. a identificat ca apartinând categoriei de jus


cogens urmatoarele norme: principiile de drept international înscrise în Carta ONU, drepturile si

71
libertatile elementare la viata si demnitate umana, drepturile general recunoscute membrilor
comunitatii internationale (cum sunt libertatea marilor si a spatiului cosmic).

Subiectii dreptului international public

Notiune si categorii

Subiectii dreptului international public sunt “entitati participante la viata internationala,


cu drepturi si obligatii directe”. Cu alte cuvinte, subiectii dreptului international public reprezinta
acele entitati care participa la raporturi juridice, reglementate de normele acestui drept. A fi
subiect de drept international înseamna a beneficia de personalitate juridica internationala, ceea
ce presupune capacitatea de a fi titular de drepturi si obligatii cu caracter international.

Participantii la raporturile juridice internationale

Personalitatea juridica internationala se diferentiaza pentru fiecare dintre participantii la


raporturile juridice internationale:

a. statele , considerate subiecte originare, tipice, primare;


b. organizatiile internationale guvernamentale, calificate drept subiecte derivate;
c. natiunile sau popoarele care pot sa aspire la independenta si stat propriu, subiecte cu
personalitate juridica limitata si tranzitorie, pâna la formarea statului independent;
d. persoanele fizice si organizatiile neguvernamentale, care se inscriu in categoria altor
entitati participante la raporturi juridice internationale, dar a caror personalitate juridica nu este
recunoscuta în dreptul international public.

Statul-subiect principal al dreptului international public

72
Pentru ca o entitate sa poata constitui un stat, este nevoie de o populatie
permanenta, un teritoriu determinat, un guvern independent si o ordine sociala, politica si
juridica.

Suveranitatea statului

Statul suveran ocupa o pozitie dominanta între subiectele de drept international public si
aceasta, pentru ca, mult timp a reprezentat unicul subiect al acestui drept si este singurul care
poseda capacitatea de a-si asuma totalitatea drepturilor si obligatiilor cu caracter international.

Calitatea de subiect de drept a statului deriva din suveranitatea sa, independent de faptul
ca, celelalte state recunosc sau nu aceasta calitate. Suveranitatea este cea care confera statului
personalitate juridica internationala, adica aptitudinea de a actiona în cadrul comunitatii
internationale, prin exercitarea drepturilor si asumarea de obligatii.

Suveranitatea este un “atribut al puterii de stat” În virtutea atributului de suveranitate,


statul îsi exercita autoritatea pe doua planuri: pe plan intern, el are dreptul de a exercita puterea
asupra cetatenilor sai, precum si asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul si sub jurisdictia
sa, edictând legi si aplicând sanctiuni în cazul nerespectarii lor, iar pe plan extern, are dreptul de
a reprezenta natiunea si a o angaja în raporturi cu alte natiuni .

Drepturile si obligatiile statelor

Unele dintre drepturile si obligatiile fundamentale ale statelor au fost mentionate în


Conventia de la Montevideo (1933), care reprezinta actul constitutiv al Organizatiei Statelor
Americane (O.S.A.) si în Carta drepturilor si obligatiilor economice ale statelor (O.N.U., 1974).

Dintre drepturile statelor se retin:

a. dreptul la existenta si de a-si exercita suveranitatea;


b. dreptul la pace si securitate;
c. dreptul de a fi egal cu ceilalti;

73
d. dreptul de a participa la viata internationala;
e. dreptul la legitima aparare în cazul comiterii unui act ilicit sau a unui act de agresiune din
partea altor state;
f. dreptul la autodeterminare, implicând dreptul de a alege si de a organiza în mod liber
sistemul politic si de a dispune nestingherit de resursele sale economice si naturale;
g. dreptul la dezvoltare si progres.

Conform reglementarilor de drept international, statele beneficiaza de imunitate de


jurisdictie a lor si a bunurilor lor, în fata organelor judecatoresti ale altor state. Acesta reprezinta
un drept la care statul poate sa renunte, în anumite împrejurari.

Obligatiile statelor au la baza, în primul rând, respectarea principiilor fundamentale ale


dreptului international public si constau în:

a. obligatia de a nu recurge la folosirea fortei sau la amenintarea cu forta în relatiile


interstatale;
b. obligatia de a respecta inviolabilitatea frontierelor altor state;
c. obligatia de a rezolva orice diferend pe cale pasnica ;
d. obligatia de a îndeplini cu buna-credinta obligatiile internationale rezultând din tratate;
e. obligatia de a proteja mediul.

Tipuri de state

În societatea internationala exista mai multe tipuri de state:

a. state unitare, cele care au un sistem unic de organe supreme ale puterii si administratiei
de stat si reprezinta subiecte unice de drept;
b. uniuni de state, reprezentând forme de asociere a doua sau mai multe state independente.
Cele mai reprezentative uniuni de state sunt confederatiile si federatiile.
c. statul permanent neutru, care are un statut propriu.

Confederatiile sunt acele uniuni de state în cadrul carora statele membre îsi pastreaza
calitatea de subiecte de drept, fiind state de sine statatoare care îsi conduc singure relatiile

74
internationale. Statele uniunii instituie organe comune, care centralizeaza si coordoneaza
activitatea acestora în anumite domenii. De exemplu, Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.)
se apropie de modelul unei confederatii regionale, constituita în baza unui acord - Acordul de la
Minsk (1991) - încheiat între statele fostei U.R.S.S. si cuprinde în structura sa mai multe organe:
Consiliul Sefilor de State care este organul decizional suprem, Consiliul Sefilor de Guverne,
Comitetul de coordonare si consiliere – organ permanent executiv, Consiliul Ministrilor
Afacerilor Externe, care coordoneaza politica externa a statelor membre, Consiliul Ministrilor
Apararii – responsabil de coordonarea politicii militare a statelor membre, un Stat Major,
Consiliul comandantilor trupelor frontaliere, Tribunalul afacerilor economice, Banca interstatala
si un Secretariat executiv. Prin tratatele încheiate la nivel de confederatie, statele membre
vizeaza sa creeze o uniune economica în care sa fie asigurata libera circulatie a marfurilor, a
capitalului, a serviciilor si a persoanelor din aceasta zona, precum si asigurarea unei zone de liber
schimb

De cele mai multe ori, confederatia este o forma de tranzitie înspre constituirea unei
federatii. Este cazul S.U.A., care, înainte de a deveni un stat federativ a prezentat forma unei
confederatii. Federatiile reprezinta uniuni de state care au renuntat la independenta lor,
transferând calitatea de subiect de drept statului federal. Statele membre îsi pastreaza
competenta de a administra strict probleme de interes local, statul federal fiind cel care le
conduce relatiile externe. Este cazul Belgiei, al Elvetiei etc.

O situatie particulara este cea a statului permanent neutru, care dispune de o capacitate
limitata de a-si asuma drepturi si obligatii, determinata de statutul sau specific. State cu
neutralitate permanenta sunt Elvetia si Austria. Neutralitatea unui stat trebuie sa rezulte din acte
interne ale acestuia – legi si dispozitii constitutionale. Statului neutru îi revin obligatii specifice:
de a nu participa la aliante militare, politice sau economice care urmaresc pregatirea unui razboi;
de a nu permite folosirea teritoriului lor drept teatru al unor operatiuni militare, sau ca loc de
depozitare a munitiilor, armamentului si a trupelor militare; de a colabora activ cu celelalte state
pentru asigurarea pacii si securitatii internationale.

75
Statul neutru are dreptul la autoaparare individuala si colectiva, precum si de a acorda
sprijin statului victima, în cazul unui razboi. Acest din urma drept îi este recunoscut statului
neutru, care, în societatea contemporana, nu mai este “tinut” de obligatia de impartialitate.

Organizatiile internationale guvernamentale

Organizatiile internationale au o personalitate juridica limitata prin statutul lor de


functionare, fiind îndreptatite sa îsi asume doar acele drepturi si obligatii care concura la
realizarea scopului pentru care au fost înfiintate. Totodata, reprezinta subiecte de drept derivate,
întrucât sunt creatia statelor - a subiectelor originare - care le confera calitatea de subiecte de
drept, prin statut.

Personalitatea juridica internationala a organizatiilor guvernamentale se manifesta pe


plan intern si pe plan international si consta în: dreptul de a-si coordona activitatea organelor
interne, în dreptul de a încheia tratate, de a înfiinta misiuni diplomatice permanente si de a
accepta functionarea unor asemenea misiuni ale statelor pe lânga ele (drept de legatie activa si
pasiva), în dreptul organizatiilor si a functionarilor acestora de a beneficia de imunitati si
privilegii diplomatice, în dreptul de a actiona pe plan international împotriva unui alt subiect de
drept si în obligatia de a raspunde în fata unor instante internationale.

Personalitatea juridica a organizatiilor este opozabila si fata de statele care nu sunt


membre ale organizatiei.

Dreptul international public – drept esentialmente interstatal - nu recunoaste


persoanei fizice calitatea de subiect de drept în ordinea internationala. Se apreciaza, în
literatura de specialitate ca participarea individului la viata internationala este mediata de
catre stat. Statul, prin semnarea si ratificarea tratatelor internationale constituie în favoarea
individului drepturi si obligatii, exprimându-si în acest mod consimtamântul ca persoana fizica
sa actioneze în cadrul relatiilor internationale. Problema recunoasterii calitatii de subiect de drept
în favoarea individului se mentine controversata.

Rolul individului în dreptul international se discuta în legatura cu domeniul


dreptului international penal si al dreptului international al drepturilor omului.

76
Astfel, individul poate fi subiect al raspunderii penale în cazul comiterii unor fapte,
considerate infractiuni prin conventiile internationale (de exemplu, genocidul), prin care statele
se obliga sa incrimineze si sa pedepseasca aceste fapte în legea interna. În baza unor astfel de
reglementari persoana fizica se supune de fapt jurisdictiei interne a statului. Însa pentru
comiterea crimelor de razboi sau a crimelor împotriva pacii si umanitatii, care constituie
infractiuni cu caracter international, raspunderea individului se angajeaza pe plan international,
în fata instantelor jurisdictionale.

Doar dreptul international al drepturilor omului recunoaste subiectelor de drept intern –


persoane fizice, juridice sau grupuri de particulari - personalitatea juridica internationala,
manifestata prin dreptul acestora de a actiona la nivel international, prin intermediul petitiilor, al
comunicarilor sau al recursurilor cu caracter contencios, înaintate unor institutii jurisdictionale
sau altor organe internationale. În fata Curtii Europene a Drepturilor Omului individul se poate
adresa direct cu o plângere împotriva unui stat, din momentul ratificarii de catre acesta a
Conventiei Europene a Drepturilor Omului (1950). În fata acestei institutii jurisdictionale
individul este tratat de pe pozitii de egalitate cu statul.

Recunoasterea statelor si guvernelor

Recunoasterea statelor reprezinta actul unilateral care emana de la un stat, prin


care acesta constata aparitia sau existenta altui stat, pe scena vietii internationale. Actul
recunoasterii reprezinta un act de suveranitate al statelor, un drept al unui stat si nu o
obligatie a acestuia.

În literatura de specialitate continua sa se discute despre valoarea actului de recunoastere


internationala a noului stat si efectele sale. Recunoasterea este un act declarativ si nu un act
constitutiv de drepturi, statul recunoscut nu dobândeste personalitate juridica din momentul
recunoasterii sale, ci din cel al formarii sale ca stat. Prin actul recunoasterii, statul stabileste
relatii oficiale (diplomatice si consulare) cu statul care face obiectul recunoasterii.

77
Recunoasterea poate fi expresa, atunci când recunoasterea se face printr-un act oficial
care este comunicat statului vizat, dupa cum poate fi tacita, atunci când din comportamentul
statului rezulta intentia sa de a recunoaste un alt stat (de exemplu, încheie un tratat cu acesta).

Recunoasterea guvernelor

Intervine atunci când noul guvern se formeaza altfel decât pe cale constitutionala (prin
revolutie, insurectie, lovitura de stat etc), sau atunci cand se remarca emergenta in paralel a doua
guverne.

Recunoasterea guvernelor reprezinta un act unilateral prin care un stat accepta guvernul
altui stat ca organ al puterii publice a acestui stat si intelege sa aiba relatii cu acesta.

Pentru a face obiectul recunoasterii, este de la sine inteles ca guvernul in cauza trebuie sa
fie legitimat in primul rand prin suportul majoritatii populatiei statului si sa fie capabil sa se
achite de obligatiile internationale ale predecesorilor sai.

Actul recunoasterii are ca efecte: obtinerea de catre guvernul recunoscut a dreptului de a


stabili relatii diplomatice cu statul care l-a recunoscut si cu alte state; dobândirea dreptului de a
înainta actiuni în fata instantelor judecatoresti ale statului care l-a recunoscut; dobândirea
dreptului la imunitatea de jurisdictie si de executie. (Imunitatea de jurisdictie reprezinta un
principiu potrivit caruia un stat nu poate fi actionat de catre alt stat – împotriva vointei sale – în
fata unei instante de judecata.)

Succesiunea statelor

Problema succesiunii statelor în dreptul international este reglementata de doua conventii


– Conventia referitoare la succesiunea statelor cu privire la tratate (Viena, 1978) si Conventia
referitoare la succesiunea statelor cu privire la bunuri, arhive si datorii (Viena, 1983).

Notiunea de succesiune a statelor este definita în dispozitiile conventiilor mentionate


ca reprezentând “substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce priveste raspunderea
pentru relatiile internationale ale unui teritoriu”. În virtutea exercitarii suveranitatii, un stat

78
poate decide în mod liber daca si în ce masura va pastra relatiile juridice stabilite de antecesorul
sau.

Problema succesiunii s-a distins în urmatoarele situatii:

a. în cazul crearii de noi state pe teritoriile fostelor colonii;


b. în cazul crearii de state prin fuziune sau dezmembrare;
c. în cazul succesiunii la calitatea de membru în organizatiile internationale;
d. în cazul unei revolutii sociale.

Regulile aplicabile în fiecare din aceste situatii:

a) Popoarele din teritoriile colonizate, în baza dreptului lor la autodeterminare, s-au constituit în
noi state, independente, care reprezinta un noi subiecti de drept international. O consecinta
fireasca a acestui fapt o constituie încetarea tratatelor care instituiau protectoratul si tutela, ca
fiind incompatibile cu statutul de stat suveran. În ceea ce priveste celelalte tratate de colaborare
internationala ale vechiului stat, acestea pot sa fie preluate de catre noul subiect de drept,
eventual cu formularea unor rezerve sau declaratii interpretative, fata de clauzele care nu
corespund intereselor sale legitime. Preluarea tratatelor se realizeaza prin încheierea unor
acorduri de succesiune, formularea unor declaratii unilaterale prin aderarea la tratate sau prin
renegocierea acestora. Astfel de acorduri de succesiune s-au încheiat, de exemplu, între Anglia si
fostele sale colonii.

b) Prin fuziune se întelege reunirea mai multor state într-un singur stat, care va deveni noul
subiect de drept international. De exemplu, unificarea R.F.G. cu R.D.G. în 1990.

Prin dezmembrarea unui stat apar mai multe state independente care vor reprezenta fiecare
subiecte independente de drept international. De exemplu, dezmembrarea U.R.S.S în 1991, a
Iugoslaviei, urmata de formarea noilor state.

În asemenea cazuri, de regula, noului stat continua sa i se aplice tratatele încheiate anterior.

c) Succesiunea statelor la calitatea de membre în organizatiile internationale se rezolva în functie


de procedura de admitere a membrilor prevazuta în actul constitutiv al organizatiei. Aceasta

79
presupune si manifestarea de vointa expresa din partea statului de a deveni membru într-o
organizatie ca succesor al altui stat.

d) Pentru statele create ca urmare a unor revolutii sociale nu se pune problema unei succesiuni
propriu-zise, întrucât, teritoriul si populatia ramânând aceleasi, nu apare un nou subiect de drept
international. Dupa o revolutie care schimba regimul unui stat, noile structuri ale puterii emit o
declaratie în care-si precizeaza pozitia fata de tratatele si conventiile încheiate de fosta putere. De
exemplu, Consiliul Frontului Salvarii Nationale, în comunicatul exprimat în decembrie 1989
arata ca, va mentine tratatele si conventiile încheiate de România, anterior acelei date.

Dreptul tratatelor

Definitia si sediul legal al materiei

Tratatul reprezinta “actul juridic care exprima acordul de vointa între doua sau mai
multe state, sau alti subiecti de drept international în scopul de a crea, modifica sau stinge
drepturi si obligatii în raporturile dintre ele”.

Ansamblul normelor care reglementeaza încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea,


modificarea, cazurile de nulitate si de încetare a tratatelor constituie Dreptul Tratatelor.

Regimul juridic al tratatelor este reglementat în doua documente internationale de


referinta – Conventia privind dreptul tratatelor încheiate de catre state (Viena, 1969) si Conventia
privind dreptul tratatelor încheiate de catre state si organizatii internationale (Viena, 1986).
Conform primei Conventii, tratatul reprezinta “un acord international încheiat între state în
forma scrisa si guvernat de dreptul international, fie ca este consemnat într-un singur
instrument sau în doua, ori mai multe instrumente conexe si oricare ar fi denumirea sa
particulara” (art.2.a).

Elementele tratatului si denumirea

Elementele esentiale ale tratatului sunt:

80
a. subiectii sau partile tratatului, respectiv statele sau alti subiecti de drept international;
b. vointa partilor, liber exprimata;
c. obiectul tratatului.

Tratatul este guvernat de normele dreptului international. Statele pot sa încheie între ele
acte guvernate de dreptul lor intern, însa asemenea acte nu intra în categoria tratatelor (de
exemplu, contractele).

Denumirea generala care se refera la orice tip de acord încheiat între state este cea de
“tratat”.

Acordurile pot sa fie încheiate si sub alte denumiri, fara ca acest lucru sa influenteze
natura juridica a actului: conventie, acord, pact, protocol, act final, statut etc.

Clasificarea tratatelor internationale

Clasificarea tratatelor internationale se poate face dupa mai multe criterii:

a. dupa numarul partilor contractante: tratate bilaterale si multilaterale;


b. dupa obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri militare, economice,
culturale, juridice etc.;
c. dupa durata valabilitatii lor: tratate cu termen si tratate pe durata nedeterminata (de
exemplu, tratatele de pace);
d. dupa mecanismul de aderare la tratat: tratate deschise si tratate închise;
e. dupa calitatea partilor contractante: tratate încheiate numai de state, tratate încheiate între
alti subiecti de drept international;
f. dupa continutul material: tratate – contract, care urmaresc realizarea unei operatii
juridice, cum sunt tratatele de comert si tratate – lege, prin care se stabilesc reguli de drept, cum
este Carta O.N.U..

81
Incheierea tratatelor

Etapele încheierii unui tratat

Pe cale cutumiara s-a conturat un ansamblu de reguli procedurale care sunt aplicabile
etapelor procesului de încheiere a unui tratat international. Codificate prin Conventia de la Viena
din 1969 privind dreptul tratatelor, acestea au o valoare supletiva, Conventia propunând mai
multe reguli alternative între care statele pot sa opteze.

Multe din dispozitiile conventionale referitoare la o etapa sau alta a procesului de


încheiere a tratatelor cuprind mentiunea “în afara cazurilor în care partile nu convin altfel”.

Prin urmare, procedura de încheiere a tratatelor este guvernata de regula “autonomiei


depline de vointa a partilor”.

În general, la încheierea unui tratat international se parcurg trei etape:

a. negocierea textului;
b. semnarea tratatului;
c. ratificarea documentului, respectiv dovedirea consimtamântului partilor de a se obliga
prin tratat.

Aceste etape sunt urmate de intrarea în vigoare a tratatutului.

Negocierea

Este prima etapa, în cursul careia partile convin si elaboreaza textul tratatului.
Negocierile se desfasoara între reprezentantii statelor cu atributii speciale în acest domeniu.

Împuternicirea unui reprezentatnt al statului trebuie sa rezulte din documente care


emana de la autoritatile competente ale fiecarui stat, în conformitate cu dispozitiile
constitutionale sau ale altor legi interne. Aceste documente poarta denumirea de “depline
puteri”, definite în Conventia privind dreptul tratatelor, astfel: “documentul emanând de la
autoritatea competenta a unui stat si desemnând una sau mai multe persoane împuternicite sa

82
reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a
exprima consimtamântul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act
cu privire la tratat” (art.1, c).

Persoana împuternicita cu “deplinele puteri” se numeste “plenipotentiar”.

În ceea ce priveste împuternicirea care rezulta din deplinele puteri, Conventia manifesta o
anumita suplete, permitând confirmarea ulterioara a împuternicirii unei persoane care a participat
la un act legat de încheierea unui tratat fara a prezenta deplinele puteri.

Pe lânga persoanele special împuternicite prin “deplinele puteri” exista si o categorie de


persoane, care, în baza functiei pe care o îndeplinesc în stat nu au nevoie sa prezinte deplinele
puteri în vederea negocierii si încheierii tratatului. Aceste persoane sunt:

a. seful statului, seful guvernului si ministrul de externe;


b. sefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru adoptarea tratatelor bilaterale, între statul
acreditant (care îl trimite) si statul acreditar (statul gazda);
c. reprezentantii statelor participanti la o conferinta sau la lucrarile unei organizatii
internationale, în vederea elaborarii unui tratat.

Semnarea

Urmatoarea etapa în încheierea unui tratat international este semnarea acestuia, act care
poate sa aiba o dubla semnificatie: fie de autentificare (provizorie sau definitiva) a textului
tratatului, fie de exprimare a consimtamântului statului de se obliga prin tratat.

În primul caz, semnarea echivaleaza cu atestarea solemna, de catre statele care au


participat la negocieri a faptului ca negocierile s-au încheiat iar textul semnat are o forma
defintiva, fara sa mai poata fi modificat unilateral de catre vreunul dintre statele participante.
Pentru a crea efecte juridice, semnarea va fi urmata de ratificarea tratatului.

Etapa negocierii unui tratat nu este urmata în toate cazurile, imediat, de semnarea
definitiva a textului. Exista situatii în care, dupa încheierea negocierilor, se procedeaza doar la
semnarea “ad-referendum” sau la parafarea textului. Semnarea cu mentiunea “ad-

83
referendum” semnifica autentificarea tratatului, dar numai cu caracter provizoriu. Parafarea, care
consta în înscrierea initialelor numelui negociatorului împuternicit al fiecarui stat pe textul
negociat, are de asemenea, efect provizoriu.

Ambele proceduri prezentate trebuie sa fie urmate de semnarea definitiva a


tratatului, conditie obligatorie pentru declansarea procedurilor etapei urmatoare.

Exprimarea consimtamântului

A treia etapa consta în exprimarea consimtamântului statului de a deveni parte la tratat,


acceptând obligatiile care decurg din dispozitiile acestuia. Legislatia interna a statelor prevede
mijloacele juridice prin care statul îsi exprima vointa de fi legat prin tratat.

a) O modalitate de exprimare a consimtamântului statului de a fi “legat” prin tratat este


ratificarea. De regula, prin simpla participare la negocierea si semnarea unui tratat, statele nu se
considera obligate, din punct de vedere juridic, de dispozitiile acestuia. Angajarea defintiva
presupune interventia unui act intern, prin intermediul caruia organele special abilitate ale
statului – de obicei parlamentele nationale – analizeaza dispozitiile tratatatului si decid asupra
angajarii statului. Acest act constituie ratificarea tratatului.

Uneori, ratificarea tratatului impune elaborarea unei legislatii interne pentru aplicarea
dispozitiilor acestuia.

Ratificarea tratatelor de catre parlament este în prezent, mijlocul principal prin care
organul legislativ controleaza exercitarea de catre executiv a dreptului de a negocia
tratatele internationale.

Termenul de ratificare depinde în mare masura de natura tratatului si este prevazut în


clauzele finale ale acestuia. Ratificarea nu poate fi partiala sau conditionata, ci numai
acordata sau refuzata, iar daca un stat încearca sa modifice un tratat în timpul ratificarii, acest
act echivaleaza cu un refuz al ratificarii, însotit de o noua oferta care poate sa fie, sau nu
acceptata.

84
La tratatele multilaterale statele pot sa formuleze, o data cu ratificarea si în anumite
limite, rezerve.

b) O alta modalitate de exprimare a consimtamântului statelor este aprobarea sau acceptarea.


Aceasta modalitate a aparut ca o alternativa mai simpla la ratificarea tratatelor, determinata de
cresterea numarului acestora. Pe aceasta cale se realizeaza o examinare rapida a dispozitiilor
unor tratate si se evita procedura mai lunga si complicata a ratificarii de catre parlamentele
nationale. Procedura aprobarii sau a acceptarii este de competenta guvernelor.

În conformitate cu legile interne ale fiecarui stat sunt supuse aprobarii sau acceptarii de catre
guvern acele tratate care nu implica un angajament politic major sau care nu se refera la domenii
esentiale ale suveranitatii statelor.

c) Aderarea la tratate este o modalitate de exprimare a consimtamântului statelor, aplicabila


numai tratatelor multilaterale, care poate sa intervina în cazul în care un stat nu a participat la
negocierea si semnarea tratatului, dar decide ulterior sa devina parte la acesta.

Un stat poate sa adere la un tratat doar daca aceasta modalitate este prevazuta în mod expres în
textul documentului deja convenit.

d) Consimtamântul poate fi exprimat prin semnare. De regula, semnarea tratatului are ca efect
autentificarea textului stabilit prin negocieri. În anumite cazuri, semnarea echivaleaza cu
exprimarea consimtamântului statului de a fi parte la tratat. Semnarea are acest efect daca sunt
întrunite, cumulativ, urmatoarele conditii, prevazute în Conventia privind dreptul tratatelor:

• tratatul sa prevada în mod expres aceasta posibilitate, sau sa se stabileasca într-un alt mod
vointa statelor participante la negocieri de a acorda actului semnarii valoare de consimtamânt;
• intentia statului de a conferi actului de semnare acest efect sa rezulte din “deplinele
puteri” ale reprezentantului sau sa fie exprimata în timpul negocierii.

Numeroase tratate internationale la care statele devin parti prin semnare sunt cunoscute
sub denumirea de acorduri în forma simplificata. Aceste acorduri constau, de obicei, în
schimburi de note sau de scrisori, procese-verbale parafate, memorandumuri, declaratii comune

85
etc. Originea acestor acorduri se regaseste în practica S.U.A, în care sunt cunoscute sub
denumirea de “executive agreements” si reprezinta acorduri semnate doar de presedintele
statului, evitând astfel aprobarea Senatului si facilitând în acest mod participarea statului la
tratatele internationale.

Intrarea în vigoare a tratatului

În general, data intrarii în vigoare a unui tratat este prevazuta expres în textul acestuia.
Daca tratatul nu o prevede, momentul intrarii în vigoare este convenit ulterior de catre parti.
Intrarea în vigoare a unui tratat coincide cu momentul de la care acel tratat produce efecte
juridice fata de statele parti.

În cazul tratatelor bilaterale, data intrarii în vigoare o reprezinta momentul schimbarii


instrumentelor de ratificare sau al notificarii actului de aprobare sau acceptare. Documentele prin
care statele îsi comunica îndeplinirea procedurilor interne de exprimare a consimtamântului sunt
denumite instrumente de ratificare sau de aderare.

În ceea ce priveste tratatele multilaterale, instrumentele de ratificare se depun pe lânga


unul dintre guvernele statelor participante la negocierea si semnarea tratatului si caruia i-a fost
încredintata functia de depozitar, sau pe lânga o organizatie internationala investita cu aceeasi
functie.

Data intrarii în vigoare a tratatelor se stabileste în functie de acumularea unui numar


minim, prestabilit prin dispozitiile tratatului, de instrumente de ratificare.

Tratatele încheiate de România

Potrivit dispozitiilor constitutionale (art.91, al.1) si ale Legii nr.4 din 1991, încheierea
tratatelor internationale în numele României este de competenta Presedintelui statului.
Presedintele poate sa împuterniceasca în acest scop pe Primul ministru, pe ministrul afacerilor
externe, pe alti membri ai guvernului sau reprezentanti diplomatici ai României. Pe baza acestei
împuterniciri guvernul poate sa ia masuri în vederea initierii si negocierii tratatelor internationale
în numele statului.

86
Tratatele negociate si semnate în numele României se supun, fie ratificarii prin lege, de
catre Parlament, fie aprobarii prin hotarâre guvernamentala, în functie de domeniul în care
intervin. Astfel, potrivit art.4 din Legii nr.4 din 1991 sunt supuse ratificarii prin lege de catre
Parlament, tratatele care se refera la : colaborarea politica si militara; cele care fac necesara
adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor în vigoare; cele care implica un angajament politic
sau financiar; cele care se refera la probleme privind regimul politic si teritorial al statului, sau la
statutul persoanelor, la drepturile si libertatile cetatenesti; cele referitoare la participarea statului
la organizatii internationale ; tratatele care prevad expres necesitatea ratificarii de catre
Parlament.

În conformitate cu art.5 din Legea nr.4 din 1991, tratatele care nu au ca obiect domenii
dintre cele enumerate în art.4 sunt supuse aprobarii prin hotarâre guvernamentala. Guvernul îl
informeaza pe Presedintele tarii si Parlamentul despre orice acord, conventie sau alte întelegeri
internationale pe care le aproba.

Acordurile si întelegerile cunoscute sub denumirea de “acorduri în forma simplificata” se


încheie de catre ministrul afacerilor externe, prin schimburi de note sau scrisori. Ele se pot
încheia si de catre alte ministere sau organe centrale, cu atributii speciale în acest domeniu, în
colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe (art.6 din Legea nr.4 din 1991). Acordurile în forma
simplificata nu impun – prin continutul lor – ratificarea de catre Parlament sau aprobarea de catre
Guvern.

Rezervele la tratate

Conform normelor dreptului international, statele-parti la un tratat multilateral pot


recurge la mecanismul traditional în dreptul international al tratatelor privind delimitarea apriori
a câmpului obligatiilor internationale asumate, prin intermediul rezervei. Institutia rezervei
permite o aderare larga a statelor la un tratat international multilateral. În cadrul unui tratat
bilateral, formularea unei rezerve echivaleaza cu o revenire asupra textului tratatului initial si
deci cu o intiativa implicita de a relua negocierile. Prin urmare, nu sunt admise rezervele la
tratate bilaterale.

87
Rezerva este definita în Conventia privind dreptului tratatelor (1969) ca fiind o declaratie
unilaterala al unui stat - independent de textul tratatului si având un caracter facultativ - emisa cu
ocazia semnarii, ratificarii, acceptarii, aprobarii sau aderarii la un tratat, prin care statul
urmareste sa excluda sau sa modifice efectul juridic al unor dispozitii ale tratatului, în ceea ce
priveste aplicarea lor fata de acel stat (art.2, d).

Conditii de valabilitate

Pentru ca o rezerva formulata de un stat sa fie admisibila, aceasta trebuie sa


îndeplineasca anumite conditii (art.19 din Conventie):

a) rezervele sa fie exprimate în forma scrisa si sa fie notificate celorlalte state – parti la tratat,
care pot sa formuleze obiectiuni sau sa le accepte în mod expres sau tacit;

b) formularea rezervelor sa nu fie în mod expres interzisa prin textul tratatului sau sa nu se refere
la anumite articole din tratat fata de care nu e permisa rezerva (de exemplu, Conventia
Europeana a Drepturilor Omului exclude posibilitatea formularii de rezerve fata de dispozitiile
care prevad drepturi absolute - dreptul la viata, interzicerea sclaviei, interzicerea torturii,
legalitatea incriminarii si a pedepsei);

c) rezervele sa nu fie incompatibile cu obiectul si scopul tratatului.

Mecanismul rezervelor a înregistrat o evolutie fata de dreptul international clasic în care


rezervele nu erau admise daca afectau dispozitiile de fond ale tratatului si, trebuiau, totodata, sa
fie acceptate de toate celelalte state-parti. În dreptul international modern conditia unanimitatii
pentru acceptarea rezervelor nu mai este ceruta.

În practica statelor, formularea unei rezerve este determinata, de regula, de existenta unei
legi interne, în vigoare, care nu este conforma cu dispoziitiile tratatului la care statul doreste sa
adere. Conventia Europeana a Drepturilor Omului (1950), prevede, de exemplu, ca emiterea unei
rezerve la tratat trebuie sa fie însotita de o scurta expunere a legii neconforme cu dispozitiile
conventionale.

88
O alta regula prevazuta de o serie de tratate internationale este ca rezerva sa nu aiba un
caracter general, ci sa vizeze o dispozitie precisa a tratatului.

Tipuri de rezerve

Un stat poate emite urmatoarele tipuri de rezerve: rezerve ratione temporis (prin care
delimiteaza aplicarea temporala a tratatului), rezerve ratione loci (privind aplicarea teritoriala a
tratatului), rezerve privind dispozitii pe care statul le respinge, le contesta sau le defineste într-o
maniera proprie, conform legilor interne.

Efectele rezervelor

Formularea de rezerve de catre un stat determina raporturi diferentiate între statul


rezervatar si celelalte state-parti la tratat (art.21 din Conventie).

Între statele care au acceptat rezervele si statul rezervatar tratatul se aplica în forma
modificata prin continutul rezervelor.

Statele care au formulat obiectiuni la rezerve au doua posibilitati:

a. fie sa accepte ca dispozitiile tratatului care nu sunt afectate de rezerve sa se aplice între
ele si statul rezervatar;
b. fie sa refuze, prin obiectiunile formulate, aplicarea între ele si statul rezervatar a
întregului tratat.

În majoritatea cazurilor, rezervele au un caracter tranzitoriu, statele renuntând la acestea


pe masura ce îsi acordeaza legislatia nationala la normele internationale.

Aplicarea in spatiu si timp a tratatelor

Aplicarea teritoriala a tratatelor

În principiu, tratatele se aplica ansamblului teritoriului national al statelor (art.26 din


Conventia privind dreptul tratatelor). În anumite situatii statele pot sa deroge de la aceasta regula,
stabilind anumite parti din teritoriul national unde tratatul nu se aplica. De exemplu, un stat

89
federal poate sa excluda, prin “clauza federala”, teritoriul unor parti componente ale federatiei de
la aplicarea unui tratat, daca dispozitiile constitutionale permit aceasta. În mod similar, puterile
coloniale, aveau posibilitatea sa recurga la “clauza coloniala” în care stabileau daca prevederile
unor tratate ale metropolei se aplicau sau nu teritoriilor coloniale.

Aplicarea în timp a tratatelor

Conventia de la Viena (1969) prevede regula generala a neretroactivitatii tratatelor.


(art.28). Dispozitiile unui tratat obliga un stat-parte doar în ceea ce priveste actele sau faptele
petrecute dupa momentul intrarii în vigoare a tratatului. Statele pot sa deroge de la regula
neretroactivitatii, cu conditia ca aceasta posibilitate sa fie prevazuta în textul tratatului.

Tratatele se aplica din momentul intrarii lor în vigoare, care este stabilit în dispozitiile
tratatului. La tratatele multilaterale, intrarea în vigoare are loc, de obicei, dupa depunerea unui
numar de instrumente de ratificare din partea statelor - parti. Durata de aplicare a unui tratat
poate fi prevazuta în textul tratatului sau poate sa fie nedeterminata. Aplicarea tratatului poate sa
fie suspendata sau poate sa înceteze ca urmare a intervenirii anumitor cauze, analizate la pct.10.

Efectele tratatelor fata de parti si de terti

Efectele tratatelor fata de parti

Conform principiului fundamental din dreptul international - pacta sunt servanda - un


tratat creeaza obligatii juridice numai pentru partile sale, care trebuie sa îndeplineasca cu buna-
credinta si întocmai angajamentele pe care si le-au asumat. Prin urmare, tratatele nu pot avea
efecte directe fata de terti, întrucât doar acordul statului, liber exprimat, poate constitui baza
legala a unei obligatii sau a unui drept international.

Conventia privind dreptul tratatelor (1969) stipuleaza ca un tratat nu creaza nici drepturi,
nici obligatii pentru un stat tert, fara consimtamântul sau.

Efectele tratatelor fata de terti

90
Conform dispozitiilor Conventiei, statele pot dobândi drepturi în baza unor tratate la care
nu sunt parti în urmatoarele conditii (art.36):

a. daca partile unui tratat înteleg sa confere un drept unui stat tert sau unui grup de state, sau
tuturor statelor;
b. daca statul tert consimte, fie în mod expres, fie tacit.

Carta ONU, de exemplu, confera prin prevederile sale anumite drepturi statelor
nemembre: dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate sau Adunarea Generala în legatura cu un
diferend la care sunt parti, cu conditia sa accepte obligatiile de solutionare pasnica a diferendelor,
prevazute în Carta; dreptul de a deveni parti la Statutul Curtii Internationale de Justitie.

În anumite conditii pot rezulta obligatii, în sarcina statelor, în baza unor tratate la care nu
sunt parti. Conventia de la Viena prevede doua asemenea conditii (art.35):

a. daca partile unui tratat înteleg sa creeze o obligatie în sarcina unui stat tert;
b. daca statul tert consimte, în mod expres si în scris la aceasta obligatie.

Prin îndeplinirea acestor conditii se realizeaza de fapt un acord distinct între statele- parti
la tratat si statul tert, acordul dintre parti reprezentând unicul fundament juridic al fortei
obligatorii a unui tratat.

În practica internationala exista o categorie de tratate, denumite tratate obiective, care


stabilesc regimuri juridice obiective, aplicabile ansamblului comunitatii internationale.
Asemenea tratate, întrucât reglementeaza domenii de interes general, pot sa creeze drepturi si
obligatii opozabile tuturor statelor (erga omnes), chiar si în lipsa consimtamântului lor. Din
aceasta categorie fac parte:

a. tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri teritoriale (cele referitoare la


statutul de neutralitate al unei tari, la regimul Antarcticii etc);
b. tratatele care stabilesc anumite regimuri pentru cai de comunicatie internationala (regimul
de navigatie pe fluvii sau pe canale internationale );

91
c. tratatele multilaterale prin care se creeaza o organizatie internationala, ca subiect nou de
drept international, personalitatea juridica a organizatiei fiind opozabila tuturor statelor
comunitatii internationale.

Aplicarea tratatelor in ordinea juridica interna

Aplicarea tratatelor în ordinea juridica interna a unui stat pune problema raportului dintre
dreptul international si dreptul intern al statelor.

Teoria monista

Conform teoriei moniste – cu primatul dreptului international asupra dreptului intern - din
momentul intrarii în vigoare a tratatului, acesta se va aplica imediat si direct, fara interventia
organelor legislative, chiar daca s-ar afla în contradictie cu o lege interna, situatie în care, actul
normativ intern ar înceta sa mai produca efecte. Aceasta teorie a fost criticata, ea minimalizând
rolul statului ca subiect de drept international. În cazul teoriei moniste – cu primatul dreptului
intern asupra dreptului international, tratatul dobândeste forta juridica în masura în care aceasta
ar fi prevazuta de legea interna, iar în caz de conflict între norma interna si cea internationala, se
da prioritate actului normativ intern.

Teoria dualista

Teoria dualista, care sustine distinctia neta între cele doua sisteme de drept - intern si
international - afirma ca este necesara emiterea unui act normativ prin care se face transferul
tratatului din ordinea internationala în ordinea interna, acesta dobândind caracterul actului în care
a fost transpus (lege interna).

În prezent tendinta este de a da prioritate normelor internationale fata de normele


interne, însa cele doua teorii subzista.

Prin urmare, aplicarea dispozitiilor unui tratat în ordinea interna a statelor-parti nu se


realizeaza uniform, fiind determinata de modalitatea de receptare de catre fiecare stat a normelor
dreptului international.

92
Teoria monista si dualista în practica statelor

În unele state, cum sunt Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda sau tarile scandinave,
pentru ca normele dreptului international sa aiba efect în ordinea juridica interna se procedeaza la
“transformarea” normelor internationale – cuprinse în tratate – în norme interne, printr-un act
normativ intern. Tratatele internationale pot deveni parte a dreptului intern numai dupa ce o lege
speciala de aplicare este adoptata de legiuitor (sistem dualist).

Majoritatea statelor europene au prevazut în Constitutiile lor, recunoasterea normelor


internationale ca fiind parte a sistemului lor intern. Un asemenea sistem de receptare se regaseste
în Austria, în Italia, Franta si Germania. Constitutia Olandei prevede în plus, ca tratatele
internationale la care statul este parte prevaleaza asupra legilor interne care contin dispozitii
contrare (sistem monist cu primatul dreptului international).

Cadrul constitutional român privind raportul dintre dreptul international si dreptul intern
este oferit de articolele 11 si 20. Conform prevederilor art.11, tratatele ratificate de catre
Parlamentul României devin parte a dreptului intern.Textul art.11 nu face nici o mentiune în
legatura cu prioritatea normelor internationale fata de cele interne, precizând doar, ca statul
român “se obliga sa îndeplineasca întocmai si cu buna – credinta obligatiile ce-i revin din
tratatele la care este parte.” În Conventia asupra dreptului tratatelor (l969) se stipuleaza faptul ca
“un stat nu poate invoca prevederile dreptului sau intern pentru a justifica esecul sau în
executarea unui tratat”, eliminând astfel posibilitatea ca statele sa se prevaleze de legislatia lor
interna pentru a nu respecta obligatiile internationale.

Art.20 din Constitutia României se refera la incidenta tratatelor în domeniul drepturilor


omului asupra legislatiei nationale. În articolului mentionat se afirma obligatia autoritatilor
competente de a interpreta dispozitiile constitutionale ce reglementeaza drepturile si libertatile
cetatenilor în concordanta cu documentele internationale adoptate în acest domeniu: Declaratia
Universala a Drepturilor Omului, Pactele O.N.U. si celelalte tratate în domeniul drepturilor
omului la care România este parte.

Singurul domeniu în care se prevede, în mod expres, prioritatea reglementarilor


internationale fata de cele interne este cel al drepturilor omului. Art.20 stabileste preeminenta

93
tratatelor referitoare la drepturile omului, la care tara noastra este parte, fata de legile interne care
contin dispozitii contrare. În practica Curtii Constitutionale s-a sustinut, în mod repetat, ca
“respectarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului în România nu este conditionata de
revizuirea legislatiei nationale, fiind direct aplicabila, (n.n. “self-executing”) conf.art.11 din
Constitutie, privind receptarea imediata a tratatelor ratificate, prin care a fost înlaturata solutia
necesitatii emiterii unei legi de modificare a legislatiei interne în vederea acordarii acesteia cu
obligatiile internationale asumate.”

Suspendarea sau incetarea aplicarii tratatelor

Conventia privind dreptul tratatelor prevede cazurile si conditiile în care un tratat poate sa
fie suspendat sau în care înceteaza aplicarea lui. Suspendarea are caracter temporar si poate sa se
refere numai la anumite clauze ale tratatului, în timp ce încetarea aplicarii unui tratat este
definitiva si vizeaza întregul tratat. Ambele modalitati pot sa implice, fie toate partile la tratat sau
numai una (unele) dintre ele.

Suspendarea sau încetarea tratatului poate sa fie consecinta vointei partilor sau poate sa
intervina independent de vointa acestora.

Suspendarea sau încetarea aplicarii unui tratat ca urmare a vointei partilor

Încetarea unui tratat poate sa intervina ca efect al urmatoarelor cauze:

a. daca a fost încheiat pe durata determinata;


b. ca urmare a manifestarii unilaterale de vointa a uneia din parti, prin denuntare sau
retragere, daca aceste modalitati sunt expres prevazute în textul tratatului sau sunt acceptate de
catre toate celelalte state-parti;
c. în mod tacit, ca urmare a încheierii între acelasi parti a unui nou tratat având acelasi
obiect si care este incompatibil cu tratatul anterior.

Încetarea sau suspendarea tratatului poate sa intervina ca efect al urmatoarelor cauze:

94
a. ca urmare a încalcarii substantiale a tratatului de catre una din parti;
b. ca urmare a imposibilitatii de a îndeplini obligatiile asumate de catre un stat datorita
intervenirii unor conditii exceptionale.

Încetarea sau suspendarea tratatelor independent de vointa partilor

Intervine în situatii care fac imposibila executarea lor:

a. ca urmare a disparitiei totale si permanente obiectului sau a partilor tratatului, ca subiecte


de drept international ( caducitatea tratatului);
b. ca efect al schimbarii fundamentale a împrejurarilor, care au determinat încheierea
tratatului, daca aceasta afecteaza în mod esential baza consimtamântului statului exprimat la data
încheierii tratatului (încetarea tratatului);
c. ruperea relatiilor diplomatice si consulare si razboiul (încetare sau suspendare);
d. constatarea nulitatii unui tratat (încetarea tratatelor).

Nulitatea tratatelor

Cauze care determina declararea nulitatii

Nulitatea tratatelor reprezinta una dintre cauzele de încetare a efectelor unui tratat.
Nulitatea tratatelor intervine:

a. în cazul în care tratatul contravine unei norme imperative (de jus cogens) aflata în vigoare
în momentul încheierii sale, sau aparuta ulterior;
b. în cazul în care se constata un viciu de consimtamânt care a afectat acordul de vointa al
partilor în momentul încheierii tratatului.

Încalcarea normelor imperative

Din regula stabilita de Conventia privind dreptul tratatelor, potrivit careia “este nul orice
tratat care, în momentul încheierii sale este în conflict cu o norma imperativa a dreptului

95
international general “ (art.53), rezulta ca statele nu pot sa încalce sau sa modifice printr-un tratat
o norma internationala de jus cogens. Normele de jus cogens constituie un nucleu normativ care
fundamenteaza existenta unei ordini legale a societatii internationale, impunându-se cu
obligativitate tuturor membrilor acesteia. Un tratat încheiat cu încalcarea unei norme imperative
se considera nul din momentul încheierii sale. În cazul aparitiei unei noi norme de jus cogens
orice tratat existent care este în conflict cu norma imperativa devine nul pentru viitor (ex nunc)
(art.64).

Viciile de consimtamânt

Conform dispozitiilor Conventiei privind dreptul tratatelor, daca un stat nu a fost în


masura sa-si exprime liber consimtamântul sau de a se obliga în baza unui tratat, acesta poate sa
invoce nulitatea tratatului. Viciile de consimtamânt care determina anularea unui tratat pot sa
conste în:

a. încalcarea dispozitiilor dreptului intern al statului privind competenta de a încheia


tratate;
b. eroare;
c. coruperea reprezentantului unui stat;
d. constrângerea unui stat sau a reprezentantului sau.

Pentru a determina nulitatea tratatului trebuie sa fie vorba de o încalcare a unor dispozitii
interne ale statului, de regula constitutionale, privind ratificarea sau aprobarea tratatelor
( organele competente, procedura de urmat, “deplinele puteri”). Pentru a evita invocarea abuziva
a acestei cauze de nulitate a tratatului, Conventia o restrânge la cazurile în care “violarea a fost
vadita si priveste o regula de importanta fundamentala a dreptului sau intern” (art.46).

Invocarea erorii poate conduce la nulitatea tratatului daca este vorba de o eroare de fapt si
nu de drept, care a afectat în mod esential consimtamântului statului, iar statul care o invoca nu a
contribuit prin comportamentul sau la producerea sa (art.48). În practica, eroarea a fost invocata
în special în probleme de delimitare a frontierelor.

96
Un stat poate invoca nulitatea tratatului daca consimtamântul sau a fost obtinut “în urma
conduitei frauduloase a unui alt stat care a participat la negocieri”(art. 49).

Un stat poate invoca coruperea reprezentantului sau ca viciu de consimtamânt atunci când
actele de corupere au fost evidente si în masura sa exercite o influenta considerabila asupra
acestui reprezentant. (art. 50).

Constrângerea exercitata asupra reprezentantului statului, în cazul în care este constatata,


lipseste tratatul de orice efect juridic (art.51). Constrângerea se refera la “acte sau amenintari”
îndreptate împotriva reperezentantului statului, ca individ si nu în calitatea sa de organ al statului.

Conventia de la Viena a codificat ca un viciu distinct constrângerea exercitata asupra


unui stat prin amenintarea cu forta sau prin folosirea fortei (art.52). În dreptul international
clasic, razboiul a fost considerat un mijloc licit de rezolvare a diferendelor între state. Pactul
Societatii Natiunilor a instituit pentru prima data limitari ale dreptului statelor de a recurge la
forta, iar Pactul Briand –Kellogg din 1928 a scos razboiul în afara legii. Carta O.N.U. consacra
principiul neagresiunii ca principiu fundamental al dreptului international.

Tipuri de nulitate

Conventia de la Viena prevede doua tipuri de nulitate – aboluta si relativa – având


regimuri juridice distincte.

Nulitatea relativa poate fi invocata numai de statul al carui consimtamânt a fost viciat si
poate fi acoperita ulterior prin confirmare de catre acelasi stat. (art.45) Se sanctioneza cu nulitate
relativa viciile de consimtamânt rezultând din: încalcarea dispozitiilor dreptului intern al statului
privind competenta de a încheia tratate, din eroare, dol, sau coruperea reprezentantului statului.

Nulitatea absoluta sanctioneaza viciile de consimtamânt rezultând din constrângerea


exercitata asupra statului sau a reprezentantului sau si tratatele contrare unei norme imperative.
Nulitatea absoluta poate fi invocata de catre orice stat parte la tratat si chiar din oficiu, de catre o
instanta internationala. Nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare.

97
Interpretarea tratatelor

Definitie

Prin interpretarea tratatului international se întelege operatiunea prin care se urmareste


stabilirea sensului si a continutului unei reguli de drept dintr-un tratat în cursul aplicarii acestuia.
Obiectul interpretarii îl reprezinta textul tratatului Scopul interpretarii este clarificarea clauzelor
ambigue si determinarea intentiei reale a partilor în vederea unei aplicari corecte a tratatului.

Tipuri de interpretare

Entitatile competente sa interpreteze un tratat international sunt : pe plan international -


statele parti la tratat, instantele jurisdictionale sau arbitrare si organizatiile internationale, iar pe
plan intern – organele executivului, de regula ministerele afacerilor externe.

Interpretarea realizata de partile unui tratat are o forta superioara fata de alte interpretari,
si poarta numele de interpretare autentica. Partile pot sa includa în textul tratatului clauze
interpretative prin care se definesc continutul unor termeni cu scopul de a evita interpretarea si
aplicarea diferita a tratatului. Daca în cursul aplicarii tratatului interpretarile devin divergente,
partile pot sa încheie acorduri interpretative separate de textul tratatului, asigurând uniformitatea
aplicarii dispozitiilor acestuia. Organizatiile internationale sunt competente sa interpreteze
dispozitiile statutelor lor si ale tratatelor la care sunt parte.

Interpretarea jurisdictionala data de arbitrajul international si de Curtea Internationala de


Justitie reprezinta o interpretare neautentica si are forta obligatorie numai pentru partile care au
supus un diferend legat de interpretarea unei norme, instantei internationale.

Reguli de interpretare

Conventia privind dreptul tratatelor a codificat principalele reguli de interpretare a


tratatului, stabilind o regula generala de interpretare (art.31), mijloace complementare de
interpretare (art.32), precum si regulile aplicabile tratatelor autentificate în mai multe limbi
(art.33).

98
Regula generala consta în obligativitatea interpretarii unui tratat cu buna-credinta, potrivit
sensului obisnuit ce urmeaza a fi atribuit termenilor tratatului, în contextul lor si în lumina
obiectului si a scopului tratatului.

Regula interpretarii tratatelor cu buna-credinta rezulta din principiul general al aplicarii


cu buna-credinta a tratatelor internationale (pacta sunt servanda).

Interpretarea termenilor tratatului în contextul lor, presupune analiza acestora în contextul


întregului tratat, care cuprinde preambulul, dispozitivul, clauzele finale si anexele, precum si
luarea în considerare a oricaror acorduri, instrumente sau practici în legatura cu tratatul,
intervenite între parti cu prilejul încheierii acestuia sau ulterior.

Termenii tratatului se interpreteaza potrivit sensului lor curent, uzual ; un termen va fi


înteles într-un sens special numai daca se stabileste ca aceasta a fost intentia partilor.

Alaturi de aceste reguli generale, în interpretarea unui tratat se poate recurge - daca este
necesar - si la mijloace complementare, îndeosebi la lucrarile pregatitoare si la împrejurarile în
care a fost încheiat tratatul.

Daca un tratat a fost autentificat în doua sau mai multe limbi, textul are aceeasi valoare în
fiecare dintre aceste limbi, în afara de cazul în care partile au convenit sa acorde prioritate unuia
dintre texte, în caz de divergenta. În situatia în care din comparatia textelor autentice rezulta o
deosebire de sens al termenilor se va adopta sensul care corespunde în cea mai mare masura
obiectului si scopului tratatului.

Reglementari ale dreptului international public referitoare la populatia


statelor si la persoanele fizice

Notiunea de populatie

Populatia, alaturi de teritoriu si guvern, reprezinta unul dintre elementele constitutive ale
statului. Ea cuprinde totalitatea cetatenilor unui stat, precum si celelalte categorii de persoane
aflate pe teritoriul si sub jurisdictia sa (straini, apatrizi, refugiati, persoane stramutate). Sunt

99
exclusi de sub jurisdictia statului, personalul diplomatic si consular al statelor straine aflat pe
teritoriul statului, precum si functionarii internationali care beneficiaza de imunitati si privilegii
diplomatice.

Statul, în temeiul suveranitatii sale, stabileste, prin legislatia nationala, statutul juridic al
persoanelor care formeaza populatia sa. Demersul legislativ al statului în acest domeniu trebuie
sa se bazeze pe principiul respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

Cetatenia

Notiune

Cetatenia reprezinta „legatura politica si juridica permanenta dintre o persoana fizica si


un anumit stat”. Dintre categoriile de persoane care formeaza populatia statului, doar cetatenii
acestuia pot sa detina plenitudinea drepturilor si a obligatiilor prevazute în legislatia nationala.

Conditii de valabilitate

Fiecare stat este competent sa stabileasca, prin legea nationala, conditiile de acordare a
cetateniei. Efectele cetateniei fata de alte state ale comunitatii internationale pot fi limitate de
normele dreptului international. Pentru a fi valabila, acordarea cetateniei trebuie sa se realizeze
în anumite conditii:

a. pentru a fi opozabila unor state terte, cetatenia acordata de un stat trebuie sa fie licita din
punct de vedere al dreptului international, adica sa nu fie acordata pe baz unor criterii
discriminatorii (rasiale, religioase sau politice);
b. acordarea cetateniei sa aiba în vedere legatura efectiva a individului cu statul;
c. acordarea cetateniei sa aiba la baza principiile si normele dreptului international.

Cetatenia acordata cu ignorarea de catre stat a acestor reguli poate sa fie lipsita de
recunoasterea statelor comunitatii internationale.

100
Modalitati de dobândire a cetateniei

Cetatenia se dobândeste prin nastere sau prin naturalizare.

În primul caz se iau în considerare urmatoarele principii:

a. principiul jus sanguinis ( „prin legatura de sânge”), conform caruia copilul dobândeste
cetatenia parintilor indiferent de locul nasterii;
b. principiul jus soli ( „prin locul nasterii”), conform caruia copilul dobândeste cetatenia
statului pe teritoriul caruia se naste, indiferent de cetatenia parintilor.

În cel de-al doilea caz, cetatenia se obtine la cererea persoanei si în baza unui act al
autoritatilor statului care o acorda conform legii. Naturalizarea reprezinta, adesea, efectul
casatoriei sau al sederii prelungite (al rezidentei) pe teritoriul unui stat.

Conform Legii nr.21/1991, cetatenia româna se dobândeste prin nastere, prin adoptie,
prin repatriere sau poate fi acordata la cerere. Solicitantul trebuie sa îndeplineasca anumite
conditii pentru ca cererea sa sa fie solutionata favorabil: sa fi locuit o perioada de timp pe
teritoriul statului, sa cunoasca limba nationala, sa dispuna de un loc de munca si de mijloace de
existenta, sa nu fi suferit condamnari penale, sau sa fi desfasurat vreo activitate împotriva
intereselor statului român etc.

Modalitati de pierdere a cetateniei

Pierderea cetateniei se poate realiza prin doua modalitati: prin renuntare si prin retragere.

Renuntarea la cetatenie este un drept al cetateanului si intervine, de obicei, atunci când o


persoana se stabileste într-o tara care nu acorda dubla cetatenie. Acest act nu are efect asupra
cetateniei celorlalti membri ai familiei, acestia având dreptul sa o pastreze în continuare.

Retragerea reprezinta o sanctiune aplicata persoanei care a comis fapte grave împotriva
statului a carui cetatenie o poarta sau care a obtinut cetatenia în mod fraudulos. Acest mod de
pierdere a cetateniei poate sa intervina doar fata de persoanele care au dobândit cetatenia prin
naturalizare, nu si prin nastere.

101
Conflicte de cetatenie

În anumite cazuri, pot sa apara conflicte pozitive sau negative de cetatenie:

a) Conflictul pozitiv de cetatenie se manifesta atunci când o persoana are doua sau mai multe
cetatenii (bipatridia sau pluricetatenia). Cel mai frecvent caz este cel al persoanelor cu dubla
cetatenie, cauzata de neconcordanta legislatiei statelor. De exemplu, copilul nascut din cetateni ai
unui stat care aplica principiul jus sanguinis, pe teritoriul unui stat a carui legislatie prevede
principiul jus soli, va purta cetatenia ambelor state. Persoana care obtine o noua cetatenie, la
cerere, fara sa renunte la cetatenia sa anterioara, se afla, de asemenea, în situatia de bipatridie.

Situatiile de bipatridie sau de pluricetatenie pot sa determine conflicte de interese între state, ale
caror efecte se repercuteaza asupra persoanei în cauza. În aceste cazuri se ridica problema de a
stabili carui stat îi revine obligatia de a acorda protectie diplomatica cetateanului, sau în care
dintre state este obligata persoana sa efectueze stagiul militar etc. Conflictele de cetatenie se
solutioneaza, de regula, prin stabilirea cetateniei dominante, efective a persoanei, adica prin
determinarea statului fata de care acesta este efectiv atasat (din punct de vedere al domiciliului,
al locului de munca, al limbii vorbite, sau al legaturilor de familie etc.).

b) Conflictul negativ de cetatenie conduce la aparitia situatiilor de apatridie, adica de pierdere a


cetateniei. De exemplu, un copil nascut din parinti apatrizi, pe teritoriul unui stat care aplica
regula jus sanguinis, nu va avea nici o cetatenie. Efectele apatridiei consta în lipsirea persoanei
de protectia diplomatica din partea vreunui stat. De regula, apatrizii sunt asimilati strainilor, atât
în conventiile internationale, cât si în actele normative interne, fiind obligati sa respecte legislatia
statului pe teritoriul caruia locuiesc si sub a carui jurisdictie se afla. Tendinta este de a evita
crearea unor situatii de apatridie, pentru ca fiecare persoana sa beneficieze de protectia unui stat.
În acest sens, s-au încheiat conventii internationale în cadrul organizatiilor universale si
regionale (Conventia privind statutul apatrizilor din 1954 si 1961, O.N.U.; Conventia cu privire
la cetatenie, 1997, Consiliul Europei).

Regimul juridic al strainilor

102
Statutul juridic al strainilor

Strainii sunt persoane care se afla pe teritoriul unui stat, dar au cetatenia altui stat.
Conform reglementarilor juridice sunt asimilati acestora, apatrizii si refugiatii.

Statul are dreptul sa stabileasca prin legislatia interna, conditiile de intrare, de sedere si
alte elemente privind statutul strainilor pe teritoriul sau, cu respectarea unui standard minim de
drepturi si libertati considerate fundamentale. Se pot retine câteva reguli generale pe care statele
le au în vedere pentru determinarea statutului juridic al strainilor:

a. obligatia statului de a admite intrarea unui strain pe teritoriul sau, dar cu posibilitatea de a
o supune unor conditii;
b. dreptul statului de a expulza un strain numai pe o baza legala si pentru motive temeinice.

În principiu, strainii beneficiaza de majoritatea drepturilor de care se bucura cetatenii


unui stat, cu exceptia drepturilor politice si a dreptului de a ocupa functii publice. Strainii nu sunt
tinuti însa de aceleasi obligatii pe care le au cetatenii statului (de exemplu, de obligatia de a
presta serviciul militar).

Regimuri aplicabile strainilor:

a. Regimul national, prin care statul recunoaste strainilor aceleasi drepturi pe care le acorda
propriilor cetateni, cu exceptia drepturilor politice si a dreptului de a ocupa functii publice;
b. Regimul clauzei natiunii celei mai favorizate, care presupune acordarea în favoarea
cetatenilor unui stat strain, a regimului cel mai favorabil care a fost acordat resortisantilor unui
stat tert;
c. Asigurarea de catre toate statele comunitatii internationale a unui standard minim de
tratament în favoarea strainilor.

În situatii determinate, statele pot adopta fata de strainii aflati pe teritoriul lor masura
expulzarii sau a extradarii.

Expulzarea

103
Reprezinta un act administrativ individual, cu caracter de sanctiune, motivat prin ratiuni
de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, a sistemului economic si a securitatii nationale.

Prin conventii internationale, statele au stabilit ca expulzarea se poate dispune ca efect al


unei decizii legale, cu asigurarea dreptului la aparare al individului si a dreptului de ataca prin cai
legale decizia de expulzare. De asemenea, sunt interzise expulzarile colective de straini. Un stat
nu îsi poate expulza propriii cetateni. (Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Protocoalele
aditionale).

Extradarea

Este un act de asistenta juridica între state, care se dispune în cazul comiterii de catre
cetatenii altui stat, a unor infractiuni grave, de drept comun sau de drept international (crime
împotriva pacii si umanitatii). Masura extradarii se dispune baza unor conventii internationale, pe
baza de reciprocitate, sau în temeiul legii interne.

În dreptul international s-a stabilit un numar de reguli aplicabile în domeniul extradarii:

a. nu se dispune masura extradarii împotriva cetatenilor unui stat de catre propriul stat;
b. fapta pentru care se solicita extradarea, trebuie sa fie incriminata de legislatia ambelor
state;
c. persoana extradata va fi judecata si condamnata doar pentru infractiunea pentru care a
fost solicitata masura.

Statutul de refugiat, dreptul la azil

Notiunea de persoana refugiata

Conventia privind statutul refugiatilor, adoptata de O.N.U. în anul 1951, completata de


Protocolul aditional din 1967, defineste notiunea de persoana refugiata ca fiind „ persoana care,
în urma unor temeiuri jusitficate de a fi persecutata pe motive de rasa, religie, nationalitate,

104
apartenenta la un grup social sau opinie politica, se gaseste în afara tarii sale de origine si nu
poate sau, din cauza acestor temeri, nu doreste sa revina în acea tara” (art.1).

Statutul de refugiat este, astfel, acordat pe baza individuala, si nu pentru grupuri de


persoane. Din textul Conventiei mentionate se deduce ca nu intra în categoria persoanelor
refugiate, refugiatii economici si persoanele care au dobândit statutul de refugiati ca efect al unor
conflicte armate internationale sau interne. În aceste cazuri, solutia care s-ar impune ar fi cea a
ajutorului umanitar international în tara de origine sau a unor masuri de dezvoltare economica.

Notiunea de persoana stramutata

Persoanele stramutate sunt acele persoane care au fost deportate pe teritoriul unor state
straine (cum a fost cazul persoanelor deportate în cel de-al doilea razboi mondial). Preocuparea
statelor fata de aceste persoane s-a materializat în încheierea de conventii internationale prin care
sa se asigure repatrierea lor.

Statutul juridic al refugiatilor si al persoanelor stramutate

Acesta este similar cu cel al strainilor sau al cetatenilor statelor, potrivit Conventiei din
1951. Chiar daca statelor nu le revine nici o obligatie de admitere pe o baza permanenta a acestor
categorii de persoane pe teritoriul lor, returnarea refugiatilor si expulzarea strainilor în state unde
risca sa le fie încalcate drepturile fundamentale ale omului, sunt interzise.

Pentru protejarea intereselor refugiatilor, în cadrul ONU, s-a înfiintat în anul 195, Înaltul
Comisariat pentru Refugiati.

În România, statutul refugiatilor este asigurat prin Legea nr. 46/1991 prin care statul
român a aderat la Conventia O.N.U. din 1951, completata de Protocoalele aditionale din 1967,
precum si prin Legea nr.15/1996.

Pe lânga motivele invocate de Conventia O.N.U. pentru acordarea statutului de refugiat,


legea româna adauga considerentele umanitare si cazul unor conflicte armate, în limita
posibilitatilor si pe o durata determinata.

105
Procedura de acordare a statutului de refugiat presupune înaintarea unei cereri motivate,
fie unei misiuni diplomatice sau unui oficiu consular român din strainatate, fie Directiei generale
a politiei sau altor organe locale. Respingerea cererii solicitantului poate interveni pentru unul
dintre urmatoarele motive: comiterea unor fapte împotriva pacii sau umanitatii, ori contrare
Cartei ONU, apartenenta la o organizatie sau grupare care reprezinta o amenintare pentru
siguranta nationala sau ordinea publica, comiterea unei infractiuni sanctionata cu închisoare mai
mare de 3 ani sau dobândirea statutului de refugiat în alta tara.

Tipuri de azil

Azilul poate fi teritorial si diplomatic:

a) Azilul teritorial se acorda unor persoane, la cerere, în cazuri de persecutii politice exercitate
asupra unei persoane în propriul lor stat. Acordarea azilului teritorial reprezinta un drept suveran
al statului, însa, o data ce l-a acordat, statul este tinut sa asigure o protectie activa vizând
asimilarea azilantului în societate, precum si o ocrotire din ratiuni umanitare. Dreptul de a
solicita azil este considerat un drept fundamental al omului, înscris în Declaratia Universala a
Drepturilor Omului adoptata de O.N.U. în 1948.

b) Azilul diplomatic se refera la primirea si protectia acordata în localurile ambasadelor straine, a


cetatenilor statului pe lânga care este acreditata misiunea diplomatica, cetateni urmariti de
propriile autoritati, ori a caror viata este în pericol din cauza unor evenimente interne
exceptionale. Acordarea azilului diplomatic poate fi considerata un act de încalcare a
suveranitatii statului de resedinta. În general, azilul diplomatic se acorda în baza unor conventii,
sau pe baza de reciprocitate.

Protectia diplomatica

Reprezinta protectia pe care un stat o acorda cetatenilor sai aflati în strainatate, în scopul
de a proteja interesele acestora în raporturile cu autoritatile locale. Autoritatea statului se exercita
asupra propriilor cetateni si în afara teritoriului national, în baza legaturii juridice permanente ce
se stabileste între stat si resortisantii sai. Statul poate sa le impuna anumite obligatii, decurgând
din legislatia sa nationala, cum ar fi obligarea cetatenilor de a presta serviciul militar si totodata,

106
statul are dreptul sa inculpe si sa condamne o persoana chiar în contumacie (în lipsa), însa nu
poate sa efectueze acte de urmarire penala si arestare pe teritoriul unui alt stat, decât daca între
state exista un tratat, care sa permita aceasta. Finalitatea protectiei diplomatice consta în
supravegherea situatiei cetatenilor unui stat pentru ca statul strain pe teritoriul caruia se afla, sa le
asigure un standard minim de drepturi.

Mijloacele pasnice de solutionare a diferendelor internationale

Istoricul reglementarii principiului

Principiul solutionarii pasnice a diferendelor internationale si procedurile de drept


international pentru realizarea lui au cunoscut o lunga evolutie istorica. În continutul acestui
principiu se reunesc aspecte juridice (de drept international), de morala si de politica
internationala.

Primele încercari de reglementare a solutionarii prin mijloace pasnice a diferendelor


internationale au avut loc în cadrul Conventiilor de la Haga, din 1899 si 1907.

Statutul Societatii Natiunilor (1919), stabilea pentru statele membre obligatia de a încerca
sa solutioneze prin mijloace pasnice diferendele dintre ele, fara a exclude însa posibilitatea
recurgerii la razboi.

Solutionarea diferendelor internationale pe cale pasnica constituie un principiu al


dreptului international public din anul 1928, când a fost semnat „Pactul Briand-Kellogg”. Pe
lânga condamnarea razboiului si renuntarea la folosirea razboiului ca instrument al politicii
nationale, Pactul consemneaza si angajamentul statelor de a solutiona conflictele internationale
numai prin mijloace pasnice. În dispozitiile Pactului nu este specificata nici o procedura de
constrângere colectiva aplicabila în cazul încalcarii sale.

Carta O.N.U ( 1945 ) consacra principiul solutionarii diferendelor internationale prin


mijloace pasnice, ca o obligatie internationala a statelor si un principiu fundamental al dreptului
international public.

107
La nivel regional, principiul a fost consacrat în „ Conventia europeana pentru
solutionarea pasnica a diferendelor” (1957) adoptata în cadrul Consiliului Europei.

Notiunea de diferend

În sens larg, notiunea de diferend cuprinde contestatiile, litigiile, divergentele sau


conflictele dintre doua subiecte de drept international. Diferendele internationale pot sa aiba o
natura juridica sau politica.

Diferendele juridice sunt cele în care se opun pretentii de drept între state si care au ca
obiect interpretarea unui tratat, o problema de drept international, existenta unui fapt care, daca
ar fi stabilit, ar constitui încalcarea unei obligatii internationale precum si stabilirea naturii sau
întinderii reparatiei datorata pentru încalcarea unei obligatii internationale.

Diferendele politice sunt diferendele în care pretentiile contradictorii ale partilor nu pot fi
formulate juridic.

Clasificarea mijloacelor pasnice de solutionare a diferendelor

O regula importanta a dreptului international contemporan este regula caracterului


facultativ al mijloacelor pasnice, conform careia, statele îsi aleg în mod liber si pe baza acordului
dintre ele, mijlocul pasnic la care sa recurga pentru solutionarea unui diferend aparut între ele.

Mijloacele pasnice de drept international pot fi clasificate în doua categorii: mijloace


diplomatice si politice (nejurisdictionale) si mijloace jurisdictionale. O categorie aparte o
constituie mijloacele pasnice bazate pe constrângere.

Mijloacele diplomatice si politice (nejurisdictionale)

Mijloacele pasnice de drept international - diplomatice si politice - sunt reglementate prin


conventii internationale universale sau regionale. În general, solutiile adoptate ca urmare a
folosirii acestor mijloace pasnice au un caracter de recomandare fata de partile diferendului, cu
exceptia hotarârilor adoptate de Consiliul de Securitate al O.N.U.

108
Mijloacele pasnice cu caracter diplomatic

Din aceasta categorie fac parte: negocierile directe între statele aflate în diferend, bunele
oficii, mediatiunea, ancheta internationala si concilierea internationala.

Negocierile directe sunt mijlocul diplomatic cel mai important de solutionare a


diferendelor internationale. Negocierile diplomatice directe între statele aflate într-un diferend
sunt purtate de catre ministerele afacerilor externe ale statelor, de catre sefii guvernelor sau, în
unele cazuri, chiar de catre sefii statelor. În cazul organizatiilor internationale, negocierile se
poarta de catre cei mai înalti functionari ai acestora (secretari generali, directori sau presedinti).

Bunele oficii si medierea sunt doua forme speciale ale negocierilor diplomatice,
elementul lor specific fiind interventia unui tert, acceptat de statele în diferend.

Bunele oficii reprezinta demersul întreprins pe lânga statele-parti la un litigiu, de catre un


tert – stat sau organizatie internationala – din proprie initiativa sau la cererea partilor, cu scopul
de a convinge statele litigante sa îl rezolve pe calea negocierilor diplomatice. Obiectul bunelor
oficii îl constituie prevenirea aparitiei unui diferend dintre state sau solutionarea unui diferend
produs deja. În cazul bunelor oficii, rolul tertului înceteaza în momentul începerii negocierilor
directe între partile aflate în diferend. Tertul nu participa la negocieri si nici nu face propuneri
referitoare la modul de solutionare a diferendului, ci doar faciliteaza începerea tratativelor.

Mediatiunea presupune, de asemenea, interventia unui tert, care poate fi un stat, o


organizatie internationala sau o persoana fizica. Tertul, de aceasta data, participa la negocieri si
face propuneri referitoare la felul în care se poate solutiona conflictul. Propunerile tertului nu
sunt însa obligatorii pentru partile aflate în diferend.

Ancheta internationala (Comisia internationala de ancheta) se poate utiliza în cazul


diferendelor internationale generate de aprecieri diferite asupra unor situatii de fapt. Partile aflate
în diferend pot sa constituie o comisie internationala de ancheta, pe baza acordului dintre ele, în
care se precizeaza faptele pe care Comisia trebuie sa le elucideze, modul de alcatuire al acesteia
si întinderea împuternicirilor membrilor sai. Comisia nu se pronunta asupra raspunderii partilor
în diferend. Deliberarile Comisiei internationale de ancheta au loc cu usile închise si ramân

109
confidentiale. Comisia îsi încheie lucrarile printr-un raport, care se limiteaza doar la stabilirea
faptelor si nu are caracterul obligatoriu al unei sentinte judecatoresti.

Concilierea internationala (Comisia internationala de conciliere) consta din examinarea


unui diferend de catre un organ prestabilit (permanent) sau instituit ad-hoc dupa aparitia
diferendului, cu scopul solutionarii aspectelor litigioase dintre partile în diferend care sa conduca
la împacarea lor. Comisia internationala de conciliere cerceteaza nu numai faptele care au
generat diferendul respectiv, dar face si recomandari asupra modului de solutionare a lui.
Recomandarile sau avizele Comisiei de conciliere nu sunt obligatorii pentru partile aflate în
diferend.

Mijloacele politice de solutionare a diferendelor internationale - organizatiile


internationale

Organizatiile internationale, în special cele aparute dupa cel de-al doilea razboi mondial,
au un rol important în actiunea de solutionare pasnica a diferendelor ivite între statele membre.
Organizatiile internationale, în special O.N.U, sunt competente sa actioneze în mod direct pentru
solutionarea diferendelor internationale, fie la cererea partilor diferendului, fie din propria lor
initiativa.

Rolul O.N.U în solutionarea diferendelor internationale

Carta O.N.U instituie un sistem de rezolvare pasnica a diferendelor internationale care


prezinta o anumita gravitate si a caror prelungire în timp pune în pericol pacea si securitatea
internationala. Dintre organele principale ale O.N.U sunt competente sa actioneze pentru
solutionarea pasnica a diferendelor internationale: Consiliul de Securitate, Adunarea Generala si,
în anumite conditii, Secretariatul General al organizatiei.

Consiliul de Securitate al O.N.U poate actiona pentru solutonarea unui diferend


inernational care amaninta pacea si securitatea internationala, din proprie initiativa sau la cererea
oricarui stat membru al organizatiei. Consiliul de Securitate este principalul organ al O.N.U.
raspunzator pentru mentinerea pacii si securitatii internationale. Carta O.N.U. prevede obligatia
partilor într-un diferend ca, în situatia în care nu reusesc sa îl solutioneze, sa îl supuna

110
Consiliului de Securitate, care, fie le recomanda sa recurga la un anumit mijloc pasnic de
solutionare, fie propune o solutie de fond în vederea solutionarii diferendului. Consiliul de
Securitate are dreptul, potrivit Cartei O.N.U., sa adopte decizii (rezolutii) privind masurile
aplicabile statului vinovat. Aceste masuri pot sa nu implice folosirea fortei (întreruperea totala
sau partiala a relatiilor economice ale statelor membre cu statul vinovat, ruperea relatiilor
diplomatice cu statul vinovat etc) sau, în cazurile exceptionale, pot fi aplicate masuri de
constrângere, bazate pe forta.

Adunarea Generala a O.N.U. este competenta doar sa puna în discutie si sa faca


recomandari cu privire la solutionarea unui diferend international si numai cu privire la
procedurile de aplanare pasnica a diferendului.

Secretariatul General al O.N.U. este competent sa atraga atentia Consiliului de Securitate


asupra oricarei probleme legata de aparitia unui diferend. De asemenea, el poate îndeplini
misiuni de “bune oficii” sau de mediatiune.

Rolul organizatiilor internationale regionale

Organizatiile internationale regionale sunt încurajate prin Carta O.N.U. sa contribuie la


solutionarea pasnica a conflictelor locale, cu obligatia de a informa Consiliul de Securitate
asupra actiunilor întreprinse în acest sens. În general, organizatiile regionale cu competenta
generala exercita functii în domeniul apararii pacii si securitatii internationale si a solutionarii
pasnice a diferendelor locale. Astfel de functii intra în competenta urmatoarelor organizatii
internationale regionale: Organizatia Statelor Americane (O.S.A.), Organizatia Unitatii Africane
(O.U.A) si Conferinta pentru Securitate si Cooperare în Europa (în prezent,O.S.C.E). Mai recent,
activitatea Consiliului Europei a fost orientata în sensul asigurarii pacii si securitatii pe
continentul european, prin mijloace politice proprii ale organizatiei, vizând asigurarea protectiei
drepturilor omului.

Mijloacele jurisdictionale de solutionare a diferendelor

111
Arbitrajul international

Arbitrajul international este judecata pe plan international a unui diferend de catre o


instanta ad-hoc, constituita de partile în diferend.

Arbitrajul a fost reglementat pentru prima oara în Conventia de la Haga din 1907, privind
aplanarea conflictelor internationale, care prevede obligatia partilor de a se supune cu buna-
credinta hotarârii arbitrale. Sentintele arbitrale au efect obligatoriu doar pentru partile
diferendului si sunt limitate la cauza în care au fost pronuntate.

Recurgerea la arbitraj este facultativa, fiind conditionata de acordul partilor într-un


diferend. Acordul partilor poate sa îmbrace urmatoarele forme:

a) Compromisul, care reprezinta un tratat international prin care partile consimt sa supuna
diferendul dintre ele unei instante arbitrale, constituita fie dintr-un arbitru unic, fie dintr-un organ
colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal prestabilit.

b) Clauza compromisorie, care este o clauza (generala sau speciala) inclusa intr-un tratat încheiat
de parti prin care acestea înteleg sa supuna eventualele diferende dintre ele unei instante
arbitrale.

În competenta a unei instante arbitrale intra solutionarea diferendelor de ordin juridic si


politic dintre state sau alte subiecte ale dreptului international public. Tribunalul arbitral decide
asupra competentei sale, pe baza compromisului arbitral si a altor tratate în legatura cu cauza,
precum si prin aplicarea principiilor de drept. În solutionarea cauzei, tribunalul aplica regulile
determinate prin compromisul partilor ( dreptul international sau echitatea). Sentinta pronuntata
este motivata, are caracter obligatoriu si definitiv. Se admit, în mod exceptional, anumite cai de
recurs:

a. recursul în interpretare, daca între partile diferendului a aparut un dezacord asupra


sensului hotarârii;
b. recursul în corectare, daca tribunalul a savârsit o eroare de drept sau de fapt sau a
manifestat exces de putere;

112
c. recursul în revizuire, daca se descopera un fapt nou, cu caracter esential care nu a fost
cunoscut la data pronuntarii sentintei.

Curtea Internationala de Justitie

Jurisdictia Curtii (C.I.J.)

C.I.J. a fost instituita prin Carta O.N.U. si reprezinta nu numai organul judiciar al
organizatiei, ci si al întregii comunitati internationale. Jurisdictia sa a înlocuit pe cea a Curtii
Internationale Permanente de Justitie, dizolvata o data cu Societatea Natiunilor.

Membrii O.N.U. sunt, din oficiu, parti la Statutul C.I.J. Statele nemembre O.N.U. pot
deveni parti la Statutul Curtii în conditii determinate de Adunarea Generala a O.N.U., la
recomandarea Consiliului de Securitate. Statutul prevede posibilitatea sesizarii Curtii de catre
orice stat al comunitatii internationale, chiar daca nu este membru O.N.U sau parte la Statut, în
conditiile stabilite de Consiliul de Securitate. Sediul C.I.J. este la Haga.

Jurisdictia C.I.J. are caracter permanent si este facultativa, fiind determinata de


consimtamântul statelor –parti la litigiul cu care a fost sesizata.

Structura Curtii

Curtea este compusa din judecatori permanenti, judecatori ad-hoc si camere.

Curtea are ca membrii permanenti 15 judecatori, care functioneaza cu titlu individual,


fiind alesi de catre Consiliul de Securitate si Adunarea Generala O.N.U., pe o perioada de 9 ani,
cu posibilitatea reânnoirii mandatului. Compunerea corpului de magistrati permanenti reflecta
structura Consiliului de Securitate al O.N.U., sub aspectul statelor care sunt reprezentate la
nivelul Curtii. Calitatea de judecator al Curtii este incompatibila cu exercitarea altor functii
judiciare într-o cauza anterioara. (reprezentant, consilier, avocat). Magistratii Curtii beneficiaza
de privilegiile si imunitatile necesare desfasurarii activitatii lor.

113
Judecatorii ad-hoc sunt special numiti de catre un stat pentru solutionarea unui anumit
diferend, în cazul în care nici unul dintre cei 15 judecatori ai Curtii nu are calitatea de cetatean al
sau. Mandatul lor este limitat la cauza pentru care au fost desemnati.

Camerele Curtii sunt constituite din 3 sau mai multi judecatori, numiti în vederea
examinarii unor cauze determinate sau care se pot solutiona în cadrul unei proceduri sumare, în
litigii de mai mica importanta.

Competenta Curtii

Competenta Curtii poate fi analizata sub doua aspecte : al subiectelor de drept


international care apar în fata sa – competenta personala – si al litigiilor care i se supun –
competenta materiala.

Conform Statutului, numai statele pot sa fie parti în cauzele supuse Curtii. Interesele
persoanelor fizice si juridice sunt reprezentate de state prin intermediul protectiei diplomatice.
Organizatiile internationale nu pot sa apara ca parti într-un litigiu, dar pot sa fie autorizate de
Adunarea Generala a O.N.U .sa solicite Curtii avize consultative sau sa ofere informatii în
legatura cu problemele puse în discutie.

În Statutul Curtii se prevad doua categorii de cauze care intra în sfera competentei sale
materiale: cauzele pe care i le supun partile, precum si toate chestiunile reglementate în mod
special în Carta O.N.U. sau în tratatele si conventiile în vigoare. Curtea poate sa examineze doar
diferende de ordin juridic dintre state, care au ca obiect: interpretarea unui tratat; orice problema
de drept international; existenta unui fapt care, daca ar fi stabilit, ar constitui o încalcare a unei
obligatii internationale; natura si întinderea reparatiei datorate pentru încalcarea unei obligatii
internationale.

Consimtamântul statelor

Exercitarea jurisdictiei Curtii este conditionata de acceptarea ei de catre statele parti.


Statele pot sa-si exprime consimtamântul fie anterior unui diferend, fie ulterior producerii lui.

114
Acceptarea anterioara a jurisdictiei Curtii se poate face printr-o declaratie unilaterala
(clauza facultativa) care se depune Secretarului General al O.N.U. si cuprinde obligatia asumata
de stat de a accepta jurisdictia Curtii pentru orice diferend care s-ar produce în cadrul raporturilor
cu alt stat. De asemenea, acceptarea anticipata a jurisdictiei Curtii poate sa rezulte din tratatele
dintre state, care reglementeaza solutionarea pasnica a diferendelor, sau poate sa fie prevazuta
într-o clauza compromisorie, inclusa în cuprinsul unui tratat încheiat între state.

Acceptarea jurisdictiei Curtii ulterior producerii unui diferend se realizeaza printr-un


acord special între state, denumit compromis, în care partile stabilesc obiectul diferendului supus
Curtii.

Dreptul aplicabil

C.I.J. aplica în solutionarea litigiilor dreptul international în vigoare (tratatele, cutuma,


principiile generale de drept, precedentul judiciar, doctrina) sau principiile echitatii, daca exista
acordul partilor.

Procedura

Statutul Curtii prevede procedura de solutionare a litigiilor, respectând principiul


contradictorialitatii si al publicitatii dezbaterilor. Procedura cuprinde o faza scrisa (depunerea de
memorii) si o faza orala (audierea partilor, dezbateri).

În prima etapa a procedurii partile pot sa ridice exceptia de necompetenta a Curtii în


solutionarea cauzei, obiectiune la care Curtea trebuie sa raspunda înaintea judecatii pe fond.

Curtea poate sa dispuna - pe cale de ordonanta - masuri conservatorii cu titlu provizoriu,


la cererea partilor sau din oficiu, daca exista pericolul producerii unui prejudiciu iremediabil în
cauza.

Neprezentarea uneia dintre parti la procedura în fata Curtii nu împiedica continuarea


examinarii cauzei.

Hotarârile Curtii

115
Curtea adopta hotarârile cu votul majoritatii judecatorilor prezenti. În caz de paritate,
votul Presedintelui Curtii prevaleaza. Hotarârea Curtii se motiveaza, iar daca exista opinii
separate (cele care difera de hotarârea Curtii) sau individuale ( cele care coincid cu hotarârea
Curtii dar se bazeaza pe argumente proprii) ale unor judecatori, acestea se anexeaza hotarârii.

Hotarârile sunt definitive si obligatorii pentru partile din litigiu, dar numai pentru cauza
pe care o solutioneaza. Hotarârile Curtii beneficiaza de autoritatea lucrului judecat.

Carta O.N.U. posibilitatea sesizarii Consiliului de Securitate al O.N.U. de catre un stat,


daca cealalta parte a litigiului nu executa obligatiile ce-i revin în temeiul unei hotarâri a Curtii.

Statutul Curtii prevede, de asemenea, dreptul unei parti de a solicita interpretarea


hotarârii pronuntate, în cazul în care se contesta întelesul sau întinderea dispozitiilor hotarârii. Se
admite si posibilitatea revizuirii unei hotarâri, daca ulterior pronuntarii s-a descoperit un fapt
nou, de natura a influenta în mod decisiv procesul decizional si care nu a fost cunoscut de catre
Curte sau de parte la acea data. Termenul în care poate fi solicitata revizuirea este de 6 luni de la
data descoperirii faptului necunoscut si nu mai târziu de 10 ani de la pronuntarea hotarârii.

Competenta consultativa a C.I.J

Curtea este competenta sa emita avize consultative la solicitarea Adunarii Generale si a


Consiliului de Securitate al O.N.U, în legatura cu orice problema juridica. Cu autorizarea
Adunarii Generale mai pot solicita avize si alte organe ale ONU, precum si institutiile
specializate. Ramâne la latitudinea Curtii sa accepte sau nu emiterea unui aviz consultativ.
Statele nu pot solicita avize consultative, dar pot sa prezinte expuneri proprii, dupa ce le-a fost
notificata de catre grefierul Curtii existenta unei cereri de aviz.

Procedura este mai simpla decât cea contencioasa, dar este în mare masura asimilata
acesteia. Avizele consultative nu au caracter obligatoriu, decât daca organismul care le-a solicitat
a acceptat în prealabil aceasta.

Mijloacele pasnice bazate pe constrangere

116
În cazul în care un stat comite actiuni inamicale fata de un alt stat sau încalca normele
dreptului international, lezând în acest mod drepturile sau interesele altui stat, statul lezat, daca
nu reuseste sa rezolve diferendul prin mijloace diplomatice, poate sa recurga la folosirea unor
mijloacele pasnice bazate pe constrângere. Aceste mijloace nu trebuie sa implice folosirea fortei
sau amenintarea cu forta, pentru a nu încalca principiul fundamental al dreptului international –
principiul neagresiunii. Dreptul international admite recurgerea la retorsiune, represalii sau
ruperea relatiilor diplomatice, ca mijloace pasnice bazate pe constrângere.

Retorsiunea

Consta în masurile de raspuns ale unui stat fata de actele inamicale, contrare curtoaziei
internationale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Actul de retrorsiune, ca si actele la care se
raspunde, nu sunt acte ilegale. Actele inamicale, care determina retorsiunea, pot fi acte
legislative, administrative sau judecatoresti.

Represaliile

Consta într-un act sau mai multe acte ale unui stat, contrare dreptului international, prin
care acesta raspunde la actele ilegale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Prin aplicarea
represaliilor se urmareste determinarea statului vinovat sa înceteze actele ilegale si sa repare
daunele provocate de ele. Represaliile pot fi aplicate numai ca raspuns la actiuni ilegale ale unui
stat fata de alt stat si doar daca, înainte de a recurge la ele statul lezat a cerut statului vinovat sa
repare daunele provocate prin actiunile ilegale si nu o obtinut vreun rezultat, si doar cu
respectarea principiului proportionalitatii între actele ilicite si daunele provocate prin acestea si
represaliile care se aplica. Exemple de represalii sunt: sechestrarea bunurilor apartinând
cetatenilor statului vinovat, întreruperea relatiilor postale, a comunicatiilor cu statul vinovat etc.
Formele speciale ale represaliilor sunt embargoul si boicotul.

Embargoul reprezinta actiunea unui stat de a interzice importurile, exporturile sau iesirea
navelor comerciale ale altui stat din porturile sale sau din marea sa teritoriala, pâna când statul
vinovat nu înceteaza actiunile sale ilegale si nu îl despagubeste pentu daunele provocate. Tot o
masura de embargo o reprezinta si retinerea bunurilor, de orice fel, apartinând statului vinovat.

117
Boicotul consta în masurile de constrângere executate de un stat sau de o organizatie
internationala împotriva altui stat, care s-a facut vinovat de încalcarea dreptului international
(întreruperea relatiilor economice, stiintifice, culturale si de alta natura).

Ruperea relatiilor diplomatice

Este actul unilateral al unui stat, prin care acesta îsi recheama misiunea diplomatica dintr-
un stat si cere statului respectiv sa îsi recheme misiunea diplomatica de pe teritoriul sau. Prin
acest act, statul pune capat relatiilor oficiale cu statul vizat prin actiunea sa.

Raspunderea internationala

Notiune

Raspunderea internationala s-a consacrat ca un adevarat principiu al dreptului


international public, conform caruia orice încalcare a unei obligatii internationale antreneaza
raspunderea autorului încalcarii si obligatia acestuia de a repara eventualul prejudiciu produs.

Încalcarea unei norme internationale de catre un stat are drept consecinta stabilirea unui
raport juridic între statul lezat si statul vinovat. Raspunderea internationala reprezinta o
manifestare a personalitatii juridice a statelor, a suveranitatii sale. Institutia raspunderii
contribuie la garantarea legalitatii ordinii internationale.

La nivel international poate fi angajata si raspunderea persoanelor fizice în cazul


comiterii de catre acestea a unor infractiuni internationale. În acest caz, persoana fizica raspunde
în fata organelor jurisdictionale internationale, fiind vorba de o raspundere penala individuala.
(Aceasta forma de raspundere va fi analizata în cap. VIII).

Fundamentul raspunderii internationale a statului

Conform teoriilor conturate în dreptul international, raspunderea internationala a unui stat


sau a altui subiect de drept international poate sa aiba la baza comiterea unui act ilicit

118
international, actiune sau inactiune, de o anumita gravitate, ce încalca principiile si normele de
drept international, sau a unei infractiuni internationale, fapta de o gravitate deosebita ce lezeaza
nu numai interesele unui stat, ci si ale comunitatii internationale în ansamblul sau.. Nu este
nevoie de a demonstra existenta unei culpe a autorului faptei ilicite (decât în mod exceptional, în
cazul anumitor tratate) pentru a se angaja raspunderea internationala a acestuia.

Raspunderea internationala a statului se poate fundamenta si “pe risc”, în dreptul


international fiind reglementata, prin tratate, raspunderea obiectiva a statelor pentru activitati
considerate legale (licite) din punct de vedere al dreptului international, dar care au produs
consecinte prejudiciabile altui stat sau subiect de drept international.

Evolutia istorica a institutiei si tipuri de raspunderi internationale ale statului

Institutia raspunderii s-a dezvoltat o data cu progresul dreptului international, ca drept al


pacii si cooperarii. În dreptul international traditional, raspunderea statului era considerata o
raspundere de drept civil. Daca prin actele organelor statului se producea un prejudiciu altui stat,
statul vinovat avea obligatia de a-l repara, prin plata unor despagubiri în favoarea statului lezat.
Statul nu raspundea pentru declansarea unui razboi.

În dreptul international modern, raspunderea internationala a unui stat intervenea în cazul


în care, prin încalcarea de catre organele sale a unei obligatii internationale erau afectate
drepturile unui cetatean al altui stat, rezultând un prejudiciu. În perioada postbelica, în cadrul
activitatii de codificare, Comisia de Drept international a O.N.U. a largit domeniul raspunderii
internationale a statelor care urmeaza sa raspunda pentru orice acte de încalcare a unei obligatii
internationale.

Din lucrarile de codificare ale Comisiei rezulta ca raspunderea subiectelor de drept


international se poate angaja în doua directii:

a. pentru acte sau fapte ilicite din punct de vedere al dreptului international;
b. pentru consecinte pagubitoare rezultate din activitati licite conform dreptului
international.

119
Elementele raspunderii internationale ale statului pentru fapte ilicite

Acestea sunt:

• conduita ilicita;
• imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului international public;
• producerea unui prejudiciu.

Aceste elemente trebuie sa fie întrunite cumulativ pentru a se putea angaja raspunderea
internationala a subiectului de drept international.

Conduita ilicita

Încalcarea unei obligatii internationale, aflata în vigoare, indiferent care este sursa acestei
obligatii – tratat, cutuma sau alt izvor de drept international – constituie un fapt international
ilicit. Faptul international ilicit poate sa conste într-o actiune sau omisiune a subiectului de drept
prin care se încalca o obligatie internationala.

Faptele ilicite pot fi clasificate, în functie de nivelul lor de gravitate - apreciat fata de
importanta normei internationale care se încalca - în crime si delicte internationale.

Crima internationala este definita în dreptul international ca un fapt international ilicit


care rezulta dintr-o încalcare de catre un stat a unei obligatii internationale opozabila tuturor,
care se refera la o valoare esentiala pentru ocrotirea intereselor comunitatii internationale, cum ar
fi:

• mentinerea pacii si a securitatii internationale si interzicerea agresiunii;


• salvgardarea dreptului popoarelor la autodeterminare;
• interzicerea sclaviei si a genocidului;
• protejarea mediului înconjurator;
• normele dreptului umanitar (în care sunt definite crimele de razboi, crimele împotriva
pacii si umanitatii).

120
Delictul international este definit prin metoda excluderii si consta în orice fapt ilicit care
nu constituie o crima internationala, având o mai mica gravitate.

În cazul comiterii unei crime internationale oricare dintre subiectele dreptului


international este îndreptatit sa actioneze, în sensul tragerii la raspundere a statului care a încalcat
norma internationala imperativa, spre deosebire de delicte, care confera doar statului victima un
asemenea drept de actiune.

Exista împrejurari care exclud caracterul ilicit al unui fapt international:

a) Consimtamântul statului, daca este exprimat în mod expres si anterior comiterii faptei si
numai daca nu a fost încalcata o norma imperativa de drept international.

b) Masurile - chiar ilicite - luate de un stat ca raspuns la fapta ilicita a altui stat. Se are în vedere
aplicarea de represalii sau alte contramasuri de constrângere care nu se bazeaza pe forta sau pe
amenintarea cu forta.

c) Forta majora - cu conditia sa fie irezistibila sau imprevizibila (în afara controlului statului) si
statul sa nu fi contribuit la producerea evenimentului.

d) Starea de primejdie, constând în situatia în care, datorita unor fenomene naturale, anumite
persoane sau bunuri se afla în primejdie deosebita, iar pentru salvarea lor este necesara savârsirea
unor fapte internationale ilicite (patrunderea si stationarea unor nave militare în marea teritoriala
sau în porturile unui stat strain, fara autorizatia acestuia). Pentru invocarea starii de primejdie ca
temei al exonerarii de raspundere internationala a unui stat se cer îndeplinite urmatoarele
conditii: autorul faptei sa nu fi avut alta alternativa, iar aceasta sa fie preferabila în raport cu
pericolul extrem care se urmareste a fi înlaturat; autorul faptei sa nu fi contribuit prin acte proprii
la producerea starii de primejdie.

e) Starea de necesitate, constând în situatia deosebita în care se afla un stat, în ceea ce priveste
salvarea intereselor sale fundamentale (existenta sau functionarea statului, apararea mediului
înconjurator), amenintate de un pericol grav si iminent. Conditiile în care poate sa fie invocata:
norma încalcata sa nu aiba caracter imperativ, sa nu fie puse în pericol interesele esentiale ale

121
altui stat, invocarea starii de necesitate sa nu fi fost exclusa în mod expres printr-un tratat
încheiat între statele implicate.

f) Legitima aparare, presupunând dreptul unui stat, împotriva caruia a avut loc un atac efectiv din
partea altui stat, de a raspunde agresiunii cu fortele sale armate.

Imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului international public

S-a considerat ca actele autoritatilor publice reprezinta actele statului. Actele autoritatilor
sunt comise de fapt de catre persoanele fizice care actioneaza în calitatea lor oficiala, acestea
angajând raspunderea statului chiar daca si-au depasit competentele conferite de functia pe care o
exercita. Statele raspund pentru actele organelor lor legislative, ale administratiei centrale sau
locale si ale organelor judecatoresti, daca prin acestea se încalca o obligatie internationala a sa, si
chiar pentru acte ale particularilor, în anumite conditii.

Organul legislativ poate sa antreneze raspunderea statutului, fie prin actiune, atunci când
se adopta legi care contravin obligatiilor internationale ale statului, fie prin omisiune, atunci când
nu adopta acte normative impuse de o norma de drept international, nu modifica sau nu abroga o
norma interna contrara unor angajamente internationale asumate de stat.

Organele executivului pot sa angajeze raspunderea statului prin omisiuni sau acte de
aplicare a dreptului de natura sa încalce obligatii internationale ale statului (de exemplu: arestari
sau expulzari abuzive ale strainilor).

Organele judecatoresti pot, la rândul lor, sa implice raspunderea statului pe plan


international în cazul în care hotarârile pronuntate de o instanta de judecata contravin unei norme
de drept international, sau procedurile de judecata, având ca parte un cetatean strain au o durata
excesiva etc.

Statul raspunde si pentru acte ale persoanelor particulare, daca a omis sa ia masurile
necesare pentru tragerea la raspundere si pedepsirea celor vinovati de comiterea unor fapte de
natura sa afecteze valori protejate prin conventii internationale sau drepturile unor cetateni
straini.

122
Prejudiciul

Producerea unui prejudiciu este un alt element al raspunderii internationale a unui stat.
Pentru a fi luat în considerare, trebuie sa fie îndeplinite anumite conditii:

a. sa existe un raport de cauzalitate între conduita ilicita si prejudiciul rezultat; statul lezat
este tinut sa o dovedeasca;
b. prejudiciul trebuie sa fie individualizat, adica sa afecteze un subiect al dreptului
international; în cazul comiterii unei crime internationale se considera ca sunt lezate interesele
tuturor statelor comunitatii internationale.

Tipuri de prejudicii:

a) Prejudiciul material si prejudiciul moral ; primul se produce daca este afectat patrimoniul
statului victima sau al cetatenilor sai iar cel de-al doilea daca sunt afectate valori nepatrimoniale
ale statului, cum ar fi suveranitatea sau onoarea statului.

b) Prejudiciul direct si prejudiciul mediat. Atunci când prin încalcarea unei norme internationale
se produce un prejudiciu care afecteaza statul ca subiect de drept sau organele sale, prejudiciul
este direct. Daca sunt afectate drepturile cetatenilor unui stat ca persoane particulare, sau ale unor
persoane juridice având nationalitatea statului respectiv, prejudiciul este mediat, întrucât aceste
persoane neavând calitatea de subiecte de drept international nu pot actiona în plan international
decât prin intermediul statului si daca acesta le acorda protectie diplomatica. Statul protector,
prin asumarea unei plângeri individuale a unui cetatean al sau, valorifica pe plan international un
drept propriu, în raport direct cu statul pus în cauza.

Statul poate interveni în interesul unor subiecte de drept intern, acordând protectia
diplomatica doar în anumite conditii, care trebuie întrunite cumulativ:

a) statul trebuie sa dovedeasca faptul ca actiunile sau omisiunile celuilalt stat, care au prejudiciat
interesele cetatenilor sai, reprezinta o încalcare a unei norme de drept international;

b) persoanele particulare trebuie sa faca dovada ca au epuizat caile de recurs interne disponibile,
împotriva statului caruia i se pretinde repararea prejudiciului;

123
c) statul protector trebuie sa verifice daca prejudiciul pretins de persoanele particulare nu s-a
produs ca urmare a propriei sale conduite ilicite, prin raport cu dreptul intern al statului a carui
raspundere se invoca.

Chiar daca toate aceste conditii ar fi îndeplinite acordarea protectiei diplomatice ramâne
un drept discretionar al statului, neavând caracterul de obligatie interna sau internationala.

Forme de reparare a prejudiciului:

a) Repararea în natura a prejudiciului (restitutio in integrum) vizeaza restabilirea - daca este


posibil - a situatiei anterioare producerii prejudicului. Se poate realiza daca e vorba de prejudicii
materiale care nu au avut un efect ireversibil.

b) Repararea prin echivalent (despagubirile) este forma cea mai des utilizata de reparare a
prejudiciilor atât materiale cât si morale. O conditie pentru a putea opera este individualizarea si
evaluarea prealabila a prejudiciului, precum si dovedirea cuantumului pretins. De regula,
despagubirile trebuie sa acopere atât pierederea efectiv suferita (damnum emergens) cât si
câstigul nerealizat (lucrum cessans).

c) Satisfactia este forma specifica de reparare a prejudiciilor morale si consta în prezentarea de


regrete si scuze oficiale, sau în simpla constatare, în cuprinsul unei hotarâri a unei instante
internationale, arbitrale sau judecatoresti, a unei încalcari a normei internationale.

Raspunderea subiectelor de drept international pentru consecinte pagubitoare


rezultate din activitati licite conform dreptului international

Din anul 1978, Comisia de Drept International a O.N.U. manifesta o preocupare


constanta pentru stabilirea regimului juridic al raspunderii internationale a statelor, întemeiata
“pe risc”. Aceasta forma de raspundere are un caracter obiectiv, fiind suficienta constatarea
producerii unui prejudiciu, chiar în absenta încalcarii unei norme de drept international.

Dreptul international actual reglementeaza pe cale conventionala raspunderea


internationala bazata pe risc, în principal în trei domenii:

124
a) în domeniul nuclear, conventiile internationale prevad existenta unei raspunderi obiective
pentru exploatarea instalatiilor nucleare (Conventia de la Paris din 1960, Conventia de la Viena
din 1963 etc);

b) în domeniul maritim, în special în cazul poluarii marilor cu hidrocarburi; conventiile


internationale prevad o raspundere obiectiva a proprietarilor de nave care transporta hidrocarburi
sau a celor care exploateaza instalatii de foraj marin. (Conventia asupra dreptului marii din 1982
etc);

c) în cazul activitatii spatiale a statelor sau organizatiilor internationale (Tratatul privind spatiul
cosmic din 1967, Conventia asupra raspunderii internationale pentru pentru daune provocate de
obiecte spatiale din 1972).

Conform regulilor conturate în dreptul international, sarcina reparararii daunelor (daca au


o valoare substantiala) în aceste cazuri nu revine integral statului care le-a produs, ci aceasta se
va stabili pe baza negocierilor purtate cu statul victima. Totodata, se impune cooperarea statelor
în sensul reducerii riscurilor producerii unor accidente din activitati de acest gen.

Curtea Penala Internationala (C.P.I.)

Jurisdictia Curtii

C.P.I. a fost creata ca institutie jurisdictionala permanenta, cu competenta obligatorie


pentru statele-parti la Statutul acesteia. Jurisdictia acesteia este complementara jurisdictiilor
penale nationale. Statutul Curtii a fost adoptat printr-o conventie între state si a fost deschis
semnarii la 17 iulie 1998, la sediul ONU, urmand sa intre în vigoare dupa depunerea a 60 de
instrumente de ratificare. Sediul Curtii este la Haga.

Prin Statutul sau, Curtea dispune de personalitate juridica internationala, fiind competenta
sa-si exercite functiile pe teritoriul oricarui stat-parte la Statut.

Competenta materiala a Curtii

125
Curtea este competenta sa judece si sa pedepseasca persoanele fizice vinovate de
comiterea unor infractiuni deosebit de grave - definite prin exemplificare în Statutul C.I.P. - care
aduc atingere intereselor ansamblului comunitatii internationale:

a. crime de genocid;
b. crime împotriva umanitatii;
c. crimele de razboi;
d. crimele de agresiune.

a) Crima de genocid este definita drept “orice act comis cu intentia de a distruge, în tot sau în
parte, un grup national, etnic, rasial sau religios prin:

• uciderea membrilor grupului;


• atingerea grava a integritatii fizice si psihice a membrilor grupului;
• supunerea intentionata a grupului la conditii de existenta care sa conduca la distrugerea sa
fizica totala sau partiala;
• masuri vizand împiedicarea nasterilor în cadrul grupului;
• transferul fortat de copii de la un grup la altul.”

b) Prin crime contra umanitatii se întelege oricare dintre actele mentionate în continuare, atunci
cand sunt comise în cadrul unui atac generalizat sau lansat sistematic asupra populatiei civile:
ucidere, exterminare, sclavaj, deportare sau transfer fortat de populatie, condamnarea la
închisoare sau alte forme de privare grava de libertate, tortura, viol, sclavie sexuala, prostitutie
fortata, sarcina sau sterilizare fortata sau orice alta forma de violenta sexuala de gravitate
comparabila, persecutarea unui grup pentru motive de ordin politic, rasial, national, etnic,
cultural, religios sau bazat pe sex, sau în functie de alte criterii universal recunoscute ca
inadmisibile în dreptul international, crima de apartheid si alte acte inumane cu un caracter
similar, cauzatoare de suferinte puternice si care aduc atingere grava integritatii fizice sau
mentale.

c) Curtea este competenta sa judece crimele de razboi, în special acele crime care se înscriu în
cadrul unui plan sau al unei politici elaborate. Prin crime de razboi se întelege, în virtutea

126
Conventiilor de la Geneva din 1949 privind dreptul umanitar si a altor conventii si cutume
internationale:

• omuciderea intentionata;
• tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experientele biologice;
• provocarea cu intentie a unor suferinte puternice sau a unor atingeri grave a integritatii
fizice;
• distrugerea si însusirea de bunuri, nejustificata de necesitati militare si executata pe o
scara larga, în mod ilicit;
• constrangerea unui prizonier de razboi sa serveasca interesele unei armate straine;
• privarea intentionata a unui prizonier de razboi de dreptul la un proces echitabil;
• deportarea sau arestarea ilegala;
• luarea de ostateci;
• lansarea de atacuri deliberate împotriva populatiei civile si a bunurilor acesteia;
• lansarea de atacuri deliberate împotriva misiunilor umanitare si de mentinere a pacii;
• lansarea unui atac deliberat atunci cand este evident ca acesta va produce pierderi de vieti
si pagube materiale în randul populatiei civile;
• uciderea sau ranirea combatantilor inamici dupa ce acestia s-au predat;
• portul unor însemne militare sau a uniformei inamice, atunci cand are drept urmare
pierderea de vieti sau ranirea grava a adversarului;
• stabilirea de catre puterea ocupanta a unei parti din populatia sa în teritoriul ocupat,
precum si transferul în interiorul acestui teritoriu sau în afara lui a unei parti sau a totalitatii
populatiei bastinase;
• lansarea de atacuri deliberate împotriva constructiilor destinate uzului religios, educativ,
artistic, stiintific sau caritabil, precum si împotriva monumentelor istorice si a spitalelor, atunci
cand acestea nu sunt obiective militare;
• supunerea prizonierilor la experiente medicale si stiintifice;
• distrugerea sau confiscarea bunurilor inamice, atunci cand nu sunt impuse de necesitati
militare;
• obligarea nationalilor partii adverse la participarea la operatiuni de razboi îndreptate
împotriva propriei tari;

127
• jefuirea localitatilor ocupate;
• utilizarea otravurilor, a gazelor asfixiante, precum si a armelor de natura sa provoace
inamicului suferinte inutile;
• atingerea demnitatii persoanei, prin tratamente umilitoare si degradante;
• violul, sclavia sexuala, prostitutia fortata, sterilizarea fortata;
• utilizarea ostaticilor civili pentru a proteja zone sau forte militare;
• atacurile deliberate împotriva cladirilor, materialelor, unitatilor si mijloacelor de transport
sanitare care utilizeaza semnele distinctive prevazute prin Conventiile de la Geneva;
• înfometarea deliberata a civililor;
• înrolarea tinerilor sub 15 ani.

Actele enumerate în cadrul acestor definitii nu sunt limitative.

Competenta personala

Curtea este competenta sa judece si sa pedepseasca persoanele fizice vinovate de


comiterea infractiunilor precizate mai sus, daca au împlinit varsta de 18 ani. Calitatea oficiala de
sef de stat sau de guvern, de presedinte de parlament, de demnitar sau functionar public nu
exonereaza pe autorul faptei de raspundere penala în fata Curtii si nici nu constituie un motiv de
reducere a pedepsei. Imunitatile sau regulile de procedura speciale care însotesc calitatea oficiala
a unei persoane nu împiedica Curtea sa îsi exercite competenta fata de persoana în cauza.
Raspunderea penala a persoanelor fizice, este o raspundere individuala. Nu se admite
raspunderea colectiva a acestora.

Comandantii militari, pe langa responsabilitatea pentru propriile crime, raspund penal în


fata Curtii si pentru crimele comise de catre fortele plasate sub comanda si controlul lor efectiv.

Sesizarea Curtii

Curtea devine competenta sa judece persoanele fizice care au comis crime împotriva unui
stat- parte la Statut în urmatoarele situatii:

a. prin sesizarea Procurorului de catre un stat-parte;

128
b. prin sesizarea Procurorului de catre Consiliul de Securitate al ONU;
c. prin deschiderea, din oficiu, de catre Procuror, a unei anchete în legatura cu comiterea
unei infractiuni.

Conditii de admisibilitate a unei cauze

O cauza nu este considerata admisibila de catre Curte, atunci cand:

a) Crima a facut obiectul unei anchete din partea unui stat competent în cauza, mai putin atunci
cand acest stat nu a dorit sau a fost incapabil sa efectueze ancheta.

b) Persoana vizata a fost deja judecata pentru faptele care fac obiectul plangerii; conform
principiului „non bis in idem” nimeni nu poate fi judecat de catre Curte sau de catre alta instanta
pentru crime pentru care a fost deja condamnat sau achitat deja de catre Curte.

c) Cauza nu prezinta suficienta gravitate pentru a fi judecata de catre Curte.

Dreptul aplicabil

Curtea, în judecarea cauzelor, aplica prevederile Statutului, Conventiile de la Geneva


privind dreptul umanitar, alte conventii si cutume internationale. De asemenea, sunt aplicabile
cauzelor, principiile generale ale dreptului penal: legalitatea incriminarii si a pedepsei (nullum
crimen sine lege, nulla poena sine lege), neretroactivitatea legii penale, responsabilitatea penala
individuala.

Cauze care înlatura responsabilitatea penala

Acestea sunt:

a. bolile psihice care impiedica constientizarea caracterului infractional al faptei;


b. starea de intoxicatie provocata involuntar, care impiedica constientizarea caracterului
infractional al faptei;
c. legitima aparare;
d. constrangerea prin amenintarea cu moartea sau atingerea grava a integritatii fizice;

129
e. comiterea crimei de catre alte persoane;
f. alte cauze a caror constatare ramane la latitudinea Curtii.

Nimeni nu poate fi raspunzator si nu poate fi pedepsit pentru o crima de competenta


Curtii decat atunci cand elementul material al crimei a fost savarsit cu intentie si în cunostinta de
cauza.

Eroarea de fapt si eroarea de drept nu înlatura raspunderea penala. De asemenea, nu îl


exonereaza de raspundere pe autorul faptei ordinul unui superior, militar sau civil. Singura
exceptie o constituie cazul în care persoana în cauza nu a realizat ca ordinul e ilegal. Potrivit
Statutului Curtii, ordinul de a comite un genocid sau o crima împotriva umanitatii este evident
ilegal.

Crimele care sunt de competenta Curtii sunt imprescriptibile.

Structura Curtii

Curtea se compune din: o camera preliminara, o camera de prima instanta si o camera de


apel, un oficiu al Procuraturii si Grefa. Curtea are în componenta 18 judecatori, alesi dintre cei
mai reputati specialisti în domeniu, avand cetatenia statelor- parti la Statut, dar nu mai mult de un
reprezentant al unui stat. Judecatorii au un mandat de 9 ani si nu pot fi realesi. Curtea este
condusa de Presedinte.

Curtea beneficiaza pe teritoriul statelor-parti la Statut de privilegiile si imunitatile


necesare îndeplinirii misiunii sale. Judecatorii, Procurorul, procurorii adjuncti si Grefierul
beneficiaza, în exercitarea atributiilor lor, de privilegiile si imunitatile acordate sefilor misiunilor
diplomatice. Dupa expirarea mandatului, ei continua sa beneficieze de imunitate împotriva
oricarei proceduri legale în legatura cu declaratiile date sau actele realizate în exercitarea
functiilor lor oficiale.

Limbile oficiale ale Curtii sunt engleza, araba, chineza, spaniola, franceza si rusa.

Procedura în fata Curtii

130
Procedura comporta mai multe etape:

a. sesizarea procurorului;
b. procedura în fata Camerei preliminare;
c. procedura în fata autoritatilor statului national;
d. procedura în fata Camerei de prima instanta;
e. pronuntarea sentintei;
f. procedura în fata Camerei de apel.

Procurorul, poate sa solicite arestarea persoanei, masura pe care o dispune Camera


preliminara pe baza convingerii ca sunt motive rezonabile de a crede ca pesoana în cauza a comis
crima si ca arestarea este necesara pentru a garanta prezenta acesteia în fata instantei,
împiedicarea obstructionarii anchetei, precum si a comiterii unei alte crime.

Statul parte care primeste cererea de arestare trebuie sa ia imediat masuri pentru punerea
în executare a cererii, conform propriei legislatii si Statutului Curtii. Persoana arestata este
imediat deferita autoritatii judiciare competente a statului de detentie, care verifica daca
mandatul de arestare a vizat într-adevar acea persoana, daca procedura de arestare a fost
respectata si daca au fost respectate drepturile persoanei în cauza. Persoana arestata are dreptul
de a cere punerea în libertate provizorie, cererea fiind examinata de autoritatea competenta a
statului de detentie, decizia finala apartinand însa Camerei preliminare.

Persoanele supuse anchetei au urmatoarele drepturi:

a. nu pot fi obligate sa depuna marturie împotriva lor însesi sau sa se declare vinovate;
b. nu pot fi supuse nici unei forme de constrangere sau amenintare si nici torturii sau
vreunui tratament crud, inuman sau dregradant;
c. beneficiaza gratuit de interpret, atunci cand este necesar;
d. nu pot fi arestate sau retinute în mod arbitrar.

Atunci cand este suspectata de comiterea unei crime, persoana care urmeaza sa fie
interogata are urmatoarele drepturi:

131
a. de a fi informata înaintea interogatoriului ca exista motive pentru a o suspecta de
comiterea crimei;
b. de a pastra tacerea, fara ca acest fapt sa fie luat în considerare pentru a determina culpa
sau nevinovatia persoanei anchetate;
c. de a fi asistata de un aparator ales sau, în cazul în care nu are un astfel de aparator, de un
aparator din oficiu, în mod gratuit;
d. de a fi interogata în prezenta aparatorului sau.

Procesul are loc la sediul Curtii, în prezenta acuzatului. Procesul se defasoara potrivit
principiului publicitatii si al contradictorialitatii dezbaterilor. Singura exceptie de la principiul
publicitatii o constituie cazul în care Camerele Curtii, pentru a proteja victimele, martorii sau un
acuzat, dispune ca o anumita parte a procedurii sa se desfasoare cu usile închise.

Curtea poate indica, atunci cand este cazul, reparatiile pe care cel condamnat este obligat
sa le acorde victimelor sau urmasilor acestora.

Curtea poate pronunta împotriva unei persoane declarata vinovata o sentinta de


condamnare de pana la 30 de ani de închisoare, iar pentru crime de extrema gravitate, detentie pe
viata. Pedeapsa închisorii poate sa se cumuleze cu obligarea la plata unei amenzi, precum si cu
confiscarea profiturilor si bunurilor castigate direct sau indirect prin crima, fara a prejudicia însa
drepturile tertilor de buna- credinta.

Prin decizia Adunarii Statelor-parti, a fost creat, un fond pentru ajutorarea victimelor, în
care se varsa si amenzile dispuse de Curte.

Sentinta de condamnare pronuntata de prima instanta poate sa faca obiectul apelului. Atat
condamnatul cat si Procurorul, pot face apel împotriva sentintei primei instante. Hotararea
Camerei de apel se da cu votul majoritatii judecatorilor, în sedinta publica si este motivata.

Executarea sentintelor de condamnare la pedeapsa cu închisoare se realizeaza pe teritoriul


statului desemnat de Curte, dintre cele care s-au declarat dispuse sa primeasca condamnati.
Sentinta de condamnare este executorie pentru statele-parti, care nu o pot modifica.

132
Adunarea statelor- parti

Statele-parti la Statutul Curtii constituie Adunarea statelor, în care fiecare stat-parte


dispune de un reprezentant. Printre atributiile Adunarii se numara stabilirea bugetului Curtii,
emiterea de recomandari catre Comisia preparatoare, modificarea numarului de judecatori ai
Curtii, verificarea rapoartelor de activitate ale Biroului Adunarii si examinarea situatiilor în care
un stat-parte nu coopereaza cu Curtea. Adunarea dispune de un Birou, compus dintr-un
presedinte si din 18 membri, alesi pentru 3 ani, avand posibilitatea crearii altor organe subsidiare
considerate necesare. Presedintele Curtii, Procurorul si Grefierul participa la reuniunile Adunarii
si ale Biroului.

Nu sunt admise rezerve la Statutul Curtii.

Tribunale penale speciale

La nivel international, au fost constituie institutii jurisdictionale penale, cu competenta


speciala si cu o durata temporara de activitate, limitata la solutionarea cauzelor pentru care au
fost create. Din aceasta categorie de institutii jurisdictionale fac parte:

Tribunalul Militar International de la Nurnberg

Acesta a fost instituit prin Acordul de la Londra (1945) privind urmarirea si pedepsirea
principalilor criminali de razboi . A functionat între 20 noiembrie 1945 si 1 octombrie 1946. În
baza Statutului de functionare, Tribunalul putea sa aplice pedeapsa cu moartea sau orice alta
pedeapsa. Statele parti la acordul de înfiintare a Tribunalului aveau obligatia de a preda institutiei
, spre judecare, criminalii de razboi.

Tribunalul penal international pentru judecarea si pedepsirea persoanelor vinovate


de încalcarea dreptului international umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii

A fost creat prin rezolutia 808 (1993) a Consiliului de Securitate al O.N.U.. Tribunalul
este o instanta jurisdictionala internationala ad-hoc, mandatul sau fiind limitat la judecarea
actelor comise în perioada cuprinsa între 1 ianuarie 1991 si pana în momentul restabilirii pacii.

133
Tribunalul este competent sa se pronunte în legatura cu fapte care constituie grave
încalcari ale dreptului umanitar international, reglementate de Conventiile de la Geneva, sau pe
cale cutumiara (crime de genocid, crime împotriva umanitatii, epurari etnice, deportari, transfer
ilegal de populatie, exterminari, ucideri etc).

Persoanele care raspund în fata Tribunalului sunt autorii, complicii si instigatorii la


comiterea faptelor mentionate mai sus, precum si superiorii pentru faptele subordonatilor.

Tribunalul are un organ propriu de instructie si urmarire condus de un procuror, numit de


Consiliul de Securitate al O.N.U. pe o perioada de 4 ani, cu posibilitatea de reînnoire a
mandatului. Tribunalul este constituit din 11 judecatori, alesi de Adunarea Generala a O.N.U., la
propunerea Consiliului de Securitate, avand un mandat de 4 ani, care poate fi reînnoit.

Procurorul poate fi sesizat de organele O.N.U., de state si de organizatii guvernamentale


sau neguvernamentale. Sunt admisibile si plangerile individuale deferite de victime.

Tribunalul are doua grade de jurisdictie:

a. doua camere pentru judecata în prima instanta;


b. o camera de apel compusa din 5 judecatori.

O persoana judecata de Tribunal nu mai poate fi judecata de o instanta penala nationala


pentru aceeasi fapta, conform principiului non bis in idem.

Tribunalul nu poate sa aplice pedeapsa cu moartea.

Tribunalul international penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de


comiterea crimelor de genocid si alte violari grave ale dreptului umanitar pe teritoriul
Ruandei sau al statelor învecinate

S-a instituit prin rezolutia 955(1994) a Consiliului de Securitate al O.N.U. Organizarea,


competenta si procedura de judecata a acestui Tribunal sunt similare cu cele ale Tribunalului
pentru fosta Iugoslavia, cu precizarea ca, în acest caz a fost vorba de un conflict la nivel national,

134
spre deosebire de cel din Iugoslavia care prezinta atat elementele unui conflict national, cat si
international.

Statutul juridic al organizatiilor internationale

Personalitatea internaţională

Până la crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, în literatura de drept internaţional au


existat puţine opinii în legătură cu statutul organizaţiilor internaţionale, şi anume, dacă ele au sau
nu personalitate juridică. Referindu-se la Comisia pentru reparaţii creată în urma primului război
mondial, J. F. Williams afirma: "Întregul comportament al Comisiei a fost în concordanţă cu
teoria beneficiului unei personalităţi distincte în lumea internaţională. Ar fi fost prin urmare
dificil să te îndoieşti de faptul că ea posedă personalitate internaţională. Vechea dogmă potrivit
căreia statele sunt singurele subiecte de drept internaţional nu poate fi susţinută în continuare".

Un pas înainte pe linia recunoaşterii personalităţii acestor organizaţii s-a făcut prin
modusul vivendi din 1926 încheiat între guvernul elveţian şi Liga Naţiunilor, care statua că
"Liga, posedând personalitate internaţională şi capacitate juridică, nu poate fi, în principiu,
potrivit regulilor dreptului internaţional, chemată în faţa tribunalelor elveţiene fără
consimţământul său expres".

Autorii Cartei Naţiunilor Unite s-au preocupat de precizarea statutului Organizaţiei încă
din perioada redactării ei, la Dumbarton Oaks. Un amendament prezentat de Belgia în cadrul
lucrărilor Comitetului IV/2 pleda în favoarea recunoaşterii exprese a personalităţii juridice a
Organizaţiei, acesta fiind formulat astfel: "Părţile la prezenta Cartă recunosc că Organizaţia pe
care o creează posedă personalitate internaţională, cu drepturile care decurg din aceasta".
Dorindu-se se pare, să se evite posibilitatea considerării Organizaţiei ca fiind un suprastat, s-a
ajuns în final la un compromis, astfel cum se prezintă articolul 104 al Cartei, şi anume că
"Organizaţia se va bucura pe teritoriul fiecărui membru al său de capacitatea juridică necesară

135
pentru exercitarea funcţiunilor şi îndeplinirea scopurilor sale".

Unicul act constitutiv care consacră în mod expres alături de capacitatea juridică şi
personalitatea internaţională a Organizaţiei este Convenţia de la Chicago din 1944 de creare a
Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I.), în care se prevede că "Organizaţia se va
bucura pe teritoriul fiecărui stat contractant de capacitatea juridică necesară exercitării
funcţiunilor sale. Ea va avea personalitate juridică deplină pretutindeni unde Constituţia şi legile
statului interesat o vor permite".

Convenţia generală asupra privilegiilor şi imunităţilor O.N.U. din 13 februarie 1946, ca şi


Convenţia privind privilegiile şi imunităţile instituţiilor specializate din 21 noiembrie 1947
consacră de asemenea în mod expres personalitatea juridică a O.N.U. şi a instituţiilor
specializate.
După avizul Curţii Internaţionale de Justiţie din 1949 în problema reparării pagubelor
suferite de serviciul Naţiunilor Unite personalitatea juridică internaţională a O.N.U. nu a mai fost
contestată, la opinia Curţii raliindu-se toţi autorii.
În avizul său C.I.J. arăta că "personalitatea este indispensabilă pentru îndeplinirea
scopurilor şi principiilor din Cartă şi că funcţiile şi drepturile Organizaţiei pot fi explicate numai
pe baza existenţei, într-o măsură largă, a personalităţii internaţionale".

În continuare, referindu-se la natura O.N.U., Curtea a declarat că "aceasta nu este acelaşi


lucru cu a spune că ea este un stat, ceea ce cu siguranţă nu este sau că personalitatea sa juridică,
drepturile şi îndatoririle sale sunt aceleaşi ca şi ale unui stat. Aceasta înseamnă că ea este un
subiect de drept internaţional capabil să aibă drepturi şi obligaţii internaţionale, precum şi
capacitatea de a-şi realiza drepturile sale pe calea unei reclamaţii internaţionale".
Capacitatea de a prezenta reclamaţii internaţionale este inerentă personalităţii
internaţionale.
Unul dintre argumentele invocate de Curte în sprijinul opiniei sale se referea la
capacitatea Organizaţiei (art. 43, 57, 63 din Cartă) de a încheia tratate internaţionale, părere
împărtăşită de altfel şi de Comisia de drept internaţional care consideră că "toate entităţile ce au
capacitatea de a încheia tratate au în mod necesar şi personalitate internaţională". Aceasta nu

136
înseamnă însă, după cum arată D. W. Bowett, că este adevărată şi cealaltă posibilitate, că
personalitatea juridică internaţională conferă prin ea însăşi capacitatea de a încheia tratate
internaţionale. Această aptitudine se poate determina numai pe baza dispoziţiilor actelor
constitutive ale acestor organizaţii.
Deşi Carta nu defineşte natura Organizaţiei din punct de vedere al dreptului internaţional,
anumite atribuţii pe care i le conferă, îndeosebi capacitatea de a încheia tratate cu statele membre
şi cu alte organizaţii internaţionale, presupun existenţa personalitaţii juridice a O.N.U.
Creşterea numărului şi a importanţei organizaţiilor internaţionale s-a răsfrânt în
nemijlocit şi asupra modului lor de activitate, ele evoluând de la "cadru de reflecţie colectivă"
către mecanisme de acţiune în viaţa internaţională. Necesitatea îndeplinirii scopurilor statutare
pentru care ele au fost înfiinţate a impus acestora stabilirea unor relaţii cu caracter juridic cu alte
subiecte de drept internaţional (state sau organizaţii internaţionale).
Recunoaşterea lor drept subiecte de drept internaţional implică determinarea în prealabil
a capacităţii lor de a participa în nume propriu la asemenea raporturi juridice internaţionale,
individualitatea lor structurală fiind doar unul dintre elementele care trebuie avute în vedere la
aprecierea acestei calităţi.
Măsura în care acestea vor putea apare în raporturile juridice internaţionale, în relaţii cu
alte subiecte de drept internaţional, este hotărâtoare pentru recunoaşterea personalităţii lor
juridice. Dacă pentru state stabilirea de raporturi juridice cu alte subiecte de drept internaţional
este o formă de manifestare a personalităţii lor, situaţia organizaţiilor internaţionale este din acest
punct de vedere diferită. Personalitatea lor internaţională este condiţionată de existenţa
posibilităţii pentru ele de a lua parte la asemenea raporturi juridice cu caracter internaţional. În
alţi termeni, statele participă la aceste raporturi tocmai în virtutea personalităţii lor, în timp ce
personalitatea organizaţiilor internaţionale poate exista doar ca o consecinţă a acestei posibilităţi
de a participa la asemenea raporturi.
Componenţa lor statală şi natura scopurilor pe care le urmăresc, care proclamă drept
mijloc de realizare cooperarea dintre state, conferă prin urmare acestor organizaţii dreptul de a
participa la raporturile internaţionale, ele fiind prin esenţa lor atât un cadru de apropiere între
state, cât şi un instrument de înfăptuire a acestei apropieri. Este neîndoielnic faptul că atunci
când acţionează în această ultimă calitate, ele apar în raporturile juridice internaţionale în nume
propriu, ca entităţi distincte.

137
Este adevărat însă că organizaţiilor internaţionale li se va putea recunoaşte această
capacitate de a participa în nume propriu la raporturile juridice internaţionale doar în măsura şi în
limitele în care ele au nevoie (pentru îndeplinirea scopurilor lor) de a intra în relaţii juridice cu
alte subiecte de drept internaţional.
Tocmai aceasta face ca personalitatea lor juridică internaţională, calitatea lor de subiecte
de drept internaţional să fie limitată, derivată şi secundară. Urmărind, potrivit actelor lor
constitutive, să îndeplinească anumite funcţii, personalitatea lor are în acelaşi timp un caracter
funcţional, în sensul că aceasta este atribuită de către state în scopul realizării unor funcţii precise
şi determinate. Orice încălcare sau îndepartare de la acestea va fi în ultimă instanţă contrară
voinţei statelor membre.
În aprecierea personalităţii juridice internaţionale a organizaţiilor trebuie să se aibă de
asemenea în vedere caracterul raporturilor juridice internaţionale la care acestea pot participa,
capacitatea lor de acţiune fiind, după cum s-a arătat, limitată.
Organizaţiile internaţionale, subliniază Gr. Geamănu, pot deveni subiecte de drept numai
în raporturile juridice internaţionale strict necesare realizării scopurilor pentru care au fost create.
Sfera acestor raporturi este aşadar condiţionată de scopurile pentru care au fost create, de unde
rezultă în consecinţă că şi personalitatea lor juridică este supusă aceloraşi restrângeri.
După părerea autorului britanic I. Brownlie, criteriile care stau la baza personalităţii
juridice a organizaţiilor internaţionale sunt:
• asociaţie permanentă de state;
• distincţia din punct de vedere a capacităţii juridice şi scopurilor între organizaţii şi
statele care le compun;
• existenţa unei capacităţi juridice ce ar urma să se exercite pe plan internaţional şi
nu doar în cadrul naţional al unuia sau unor state.

Potrivit unei alte opinii, la considerarea unei organizaţii internaţionale drept persoană
juridică trebuie avute în vedere, în mod cumulativ, următoarele criterii:
• componenţa sa statală;
• existenţa unor scopuri ce interesează un număr însemnat de state;
• izvorul ei internaţional (tratatul pe baza căruia a fost înfiinţată);
• posibilitatea de a participa la raporturi de drept internaţional.

138
Acestor elemente trebuie să li se adauge, după părerea noastră, capacitatea unei
organizaţii internaţionale de a exprima în relaţiile sale cu alte subiecte de drept o voinţă proprie.
Acordurile încheiate de O.N.U. (precum şi de către celelalte instituţii specializate) cu un
mare număr de state, inclusiv cu state care nu fac parte din Organizaţie, atestă aptitudinea sa de a
exprima o astfel de voinţă. În limitele deja arătate, organizaţiile internaţionale se bucură de
anumite drepturi proprii, care le sunt necesare pentru îndeplinirea funcţiunilor lor. Între aceste
drepturi se numără şi privilegiile şi imunităţile de care se bucură ele pe teritoriul statelor
membre. Acordarea acestor privilegii şi imunităţi constituie un alt criteriu pentru recunoaşterea
calităţii lor de subiecte de drept internaţional, a personalităţii lor juridice internaţionale.
În încercările de a pune pe picior de egalitate organizaţiile internaţionale cu statele şi de a
promova în acest fel ideea necesităţii unei organizaţii suprastatale, ca mijloc de a impune
respectarea normelor dreptului internaţional, de a asigura pacea şi securitatea, o serie de autori
din occident nu ezită să se folosească şi de acest element - personalitatea juridică internaţională a
organizaţiilor internaţionale - ca argument în sprijinul tezelor lor. Este frecvent citată în acest
sens opinia juristului norvegian F. Seyersted care susţine că "o organizaţie internaţională odată
creată este subiect de drept internaţional şi în această calitate ea are aceleaşi capacităţi, potrivit
normelor dreptului internaţional, ca şi orice alt subiect de drept internaţional, afară doar dacă este
exclusă prin anumite reguli speciale să îndeplinească unele acte".
Admiterea unui asemenea teze contrazisă şi de avizul C.I.J. din 1949 (care subliniază că
recunoaşterea personalităţii juridice a O.N.U. nu înseamnă, sub nici o formă, a-i conferi
caracterul unui suprastat) s-ar putea face doar prin negarea deosebirilor fundamentale care există
între state şi organizaţiile internaţionale.
Astfel, în timp ce statele se constituie prin putere proprie, se bucură de suveranitate -
organizaţiile internaţionale iau fiinţă numai prin voinţa concordantă a statelor care le compun,
sunt o creaţie a acestora. Suveranitatea aparţine numai statelor şi niciodată organizaţiilor
internaţionale.
Din punct de vedere al personalităţii juridice, orice stat este şi subiect de drept, în timp ce
numeroase organizaţii sunt lipsite de o asemenea însuşire. Chiar şi acelea care întrunesc cerinţele
pentru a fi subiecte de drept internaţional sunt, după cum s-a arătat, diferenţiate prin întinderea
capacităţii lor, aceasta fiind restrânsă la drepturile şi obligaţiile înscrise în actele lor constitutive.

139
Statele au avantajul că se bucură în deplinătatea calităţii lor de subiecte de drept internaţional.
Este prin urmare greu de admis că statele (care în general sunt reticente în a recunoaşte
excepţii de la competenţa lor) ar consimţi să creeze entităţi scoase de sub controlul lor şi pe care,
mai mult, le-ar subvenţiona.

BIBLIOGRAFIE

1. David Held, Anthony Mc Grew, David Goldblatt, Jonathan Perraton:


“Transformari globale-Politica, Economie si Cultura”, Ed. Polirom,, 2004

140
2. Geyer, M. si Bright, C.: “World History in a Global Age”, American Historical
Review, 100, 1955
3. Murpy, C.: “International Organization and International Change: Global
Governance since 1850”, Cambridge, Polity Press, pp. 47-48
4. Mansbach, R.W. s.a.: “The Webb of World Politics”, Engewood Cliffs, Prentice
Hall, 1976
5. Rosenau, J.: “Along the Domestic-Foreign Frontier”, Cambridge, Cambridge
University Press, 1997
6. Guehenno, Jean Marie: “The Impact of Globalization on Strategy”, Survival, the
IIS Quarterly, 1998-1999
7. Kissinger, H: “Diplomatia”, Ed. BIC ALL, 2003
8. Wallerstein, I: “World-System Analysis- An Introduction”, Duke University
Press, 2004
9. Brzezinski, Z; “The Choice”, Basic Books, 2004
10. Bertrand le Gendre: “L’Europe de demain se cherche un passé”, “Le Monde”, 23
noiembrie, 2002
11. Romano Prodi, Discurs in cadrul Prezidiului Federal al Confederatiei Germane a
Uniunilor Sindicale (DGB), 7 noiembrie 2000
12. Gerherd Schroder, Motiunea de la 30 aprilie 2001 pentru dezbaterea in Congresul
PSD de la Nurenberg, 22-23 noiembrie 2001
13. Sean Kay: “Globalization, Power and Security”, Security Dialogue, Vol 35 , No
1, March ,2004
14. Kidron, M si Segal, R: “The State of the World Atlas”, London, 1995, pp. 76-77
15. Cooper, R: “The Breaking of Nations-Order and Chaos in the Twenty-First
Century”, Atlantic Books, London, 2004
16. Mircea Malita, Diplomatia, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975
17. Ion M. Anghel, Dreptul Consular, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1978
18. Andrei Miroiu-colectiv, Manual de Relatii Internationale, Polirom, 2006
19. Feltham R.G., Ghid de diplomatie, Institutul European, 2005
20. Paul Ionescu, Aspecte ale globalizarii si noii ordini mondiale globale, relevante pentru
noile politici, Monitorul Strategic, nr 1-2/2007

141
21. Paul Ionescu, Reconfigurarea comunitatii internationale, o consecinta dilematica a
globalizarii, Geopolitica, nr 26/2008
22. Paul Ionescu, Conceptul de interoperabilitate procedurala si proiectarea securitatii
globale, Monitorul Strategic, nr 1-2/2008

142
143