Tema 7.

Asigurări private în cadrul sistemului financiar

1. Conceptul de asigurare: aspecte şi abordări.

2. Funcţiile şi principiile de clasificare a asigurărilor.
3. Elementele tehnice ale asigurărilor şi principiile de determinare a
despăgubirii.
4. Cadrul legal de desfăşurare al activităţii de asigurare.

1 Conceptul de asigurare: aspecte si abordări

Din analiza istoriei asigurărilor putem desprinde o serie de condiţii prealabile, de

ordin subiectiv sau obiectiv, care au contribuit la dezvoltarea activităţii de asigurarea.
De-a lungul timpului, omenirea a fost precăutată de depistarea celor mai reuşite forme
de protecţie împotriva fenomenilor sau evenimentelor ce le ameninţa proprietatea, viaţa
şi securitatea. Aceste eforturi erau legate de nevoia de protecţie a societăţii împotriva
calamităţilor naturii, împotriva consecinţelor accidentelor, din nevoia unor mijloace de
existenţă în condiţiile pierderii sau limitării capacităţii de muncă în urma bolilor sau
bătrâneţii. În ultimele decenii au apărut şi alte categorii de riscuri extrem de variate,
datorită perfecţionării continue a progresului tehnico-ştiinţific, creării de aglomerări
urbane, creşterii numărului de mijloace de transport etc. Situaţiile care generează
pagube în activitatea de zi cu zi pot fi multe, iar consecinţele pot avea drept efect
diverse pagube sau pierderi financiare semnificative. Cu toate acestea, oamenii doresc
să se bucure de proprietatea lor, să conducă maşini, să zboare cu avionul, să navigheze,
să-şi exercite meseria, să-şi desfăşoare activitatea sa zilnică fără a se teme la orice pas
de careva riscuri ce i-ar putea afecta securitatea. Amploarea riscurilor, de toate
categoriile, care afecteză un număr din ce în ce mai mare de persoane fizice şi juridice, a
impus necesutatea crearea unor sisteme de cedare a riscurilor la nivel naţional şi
internaţional.
Cele mai utilizate forme de cedare a riscului sunt:
a) Autoasigurarea;
b) Asigurarea;
c) Co-asigurarea;
d) Reasigurarea;
e) Retrocesiunea (retrocedarea).
Autoasigurarea, denumită asigurarea individuală, reprezintă o formă de constituire
descentralizată a fondurilor de rezervă de către unii dintre agenţii economici, potrivit
căreia, asiguratul şi asigurătorul sunt una şi aceieaşi persoană.
Această modalitate de cedare a riscului se foloseşte de către unităţile agricole
pentru constituirea unor fonduri de rezervă, de seminţe, de furaje, alimente, materii
prime. Ca exemplu, autoasigurarea se practică în Marea Britanie de către Căile Ferate
Naţionale.
Asigurarea, este o activitate specifică domeniului prestărilor de servicii. În acest
domeniu de activitate se vinde o marfă care nu se vede, nu se palpează. Se vinde o
promisiune: „Dacă vei avea un accident de muncă, te voi despăgubi în funcţie de gradul
de invaliditate ce va fi stabilit!”, „Dacă îţi loveşti automobilul te voi despăgubi cu
contravaloarea reparaţiilor” etc.
Se observă că orice informaţie începe cu conjuncţia „dacă”. Acest „dacă” are un
rol crucial în asigurări, pentru că el certifică caracterul aleator, viitor şi nesigur al
aperiţiei evenimentului. În asigurări, se lucrează cu nesiguranţa asupra aperiţiei
evenimentului. În clipa cînd acest „dacă” dispare, evenimentul ese de sub incidenţa
asigurării şi intră sub „ocrotirea” codului penal.
Asigurarea este un raport juridic ce se realizează între o persoană fizică sau
juridică în calitate de asigurat şi o persoană juridică în calitate de asigurător, prin care,
în baza plăţii unei sume de bani numită primă de asigurare, asiguratul obţine protecţia
asigurătorului şi este despăgubit în cazul apariţiei evenimentului asigurat cu o sumă de
bani egală cu paguba sau cel mult egală cu suma asigurată. Operaţiunea de asigurare
poate fi reprezentată astfel:

Pa a – asigurat;
a C. A. şi L. A A – asigurător;
Ia. C. A. şi L. - contractul şi legea de asigurare;
Pa – primă de asigurare;
Ia. – Indemnizaţia de asigurare.
Fig. nr. 1 Asigurarea

Particularitatea de bază a relaţiilor de asigurare este ca paguba produsă se suportă

de toţi membrii care au participat la formarea fondului de asigurare, care se numesc
asiguraţi. Analiza figurii de mai jos ne dă posibilitatea să înţelegem mecanismul
asigurării.

Asiguratul 1 Asiguratul 2 ..............Asiguratul N-1 Asiguratul N

Prima de Prima de Prime de Prima de Prima de
asigurare asigurare asigurare asigurare asigurare
Indemnizaţia de asigurare
Fondul de asigurare

Fig. nr. 2 Mecanismul relaţiilor de asigurare

Mijloacele băneşti din fondul de asigurare, acumulate în baza primelor de asigurare

de la asiguraţii de la primul până la asiguratul N, sunt utilizate pentru compensarea
pagubelor produse de riscurile asigurate numai la asiguraţii la care s-a înregistrat
pagube la producerea riscului asigurat (în cazul nostru asiguratul N-1). Deci, activitatea
de asigurare se bazează pe principiu mutualităţii, specific asigurărilor, numărul
asiguraţilor la care s-a produs riscul asigurat este mult mai mic decât numărul total de
asiguraţi care au participat la formarea fondului de asigurare. De aici rezultă şi definiţia
asigurărilor – asigurarea reprezintă constituirea, pe principiul mutualităţii, de către un
asigurător, a unui fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la
producerea anumitor riscuri şi indemnizarea celor care suferă un prejudiciu in urma
producerii riscurilor asigurate.
Co-asigurarea, reprezintă o modalitate de cedare a riscului potrivit căreia, datorită
valorii mari a bunurilor asigurate, riscul este subscris de mai mulţi asigurători. Aceştia,
preiau o cotă de risc şi pe care o suportă independent. Participarea la decontarea
daunelor se face în proporţia în care a fost preluat şi riscul. Figura de mai jos ne prezintă
operaţiunea de co-asigurare.

Fig. nr. 3 Co-asigurarea

Reasigurarea constituie un mijloc de egalizare, de divizare, a răspunderilor între
mai mulţi asigurători, dispersaţi pe arii geografice cît mai întinse, de menţinerre a unui
echilibru între primele încasate şi despăgubirile datorate la fiecare asigurător în parte.
Această modalitate de cedare a riscului are un dublu avantaj. Pe de o parte,
asiguratul este pus la adăpost de eventualele surprize, iar pe de altă parte, asigurătorul
cedînd parte din risc poate mult mai uşor să facă faţă obligaţiilor din contractul de
asigurare. Operaţiunea de reasigurare poate fi reprezentată astfel:

Pa Pr R – reasigurător;
C. R.- contract de reasig;
a C. A. A C. R. R Pr – primă de reasigurare.
O parte din
Desp. despăgubire

Fig. nr. 4 Reasigurarea

Reasiguratul trece asupra altuia acea parte din fiecare risc care, prin apariţia
fenomenului, îi poate perturba echilibrul financiar. Astfel, reasiguratul îşi poate păstra o
anumită flexibilitate în subscrierea riscurilor, fapt care îi permite să ofere clienţilor săi
servicii mai bune.
Retrocesiunea (retrocedarea) este o divizare şi mai mare a riscului, potrivit căruia
reasigurătorul poate şi el să cedeze o parte din riscul pe care şi la asumat prin
reasigurare. Reasigurătorul se numeşte retrocedent, iar societatea care preia riscul se
numeşte retrocesionar. Retrocesiunea poate fi reprezentată astfel:

Pa Pr Pr’ C.R’- contract de retro-

cesiune
a C.A. A C.R. R C.R’. Pr’ – primă de retro-
O parte din O parte din R’ cesiune
Desp. despăgubire despăgubire R’- retrocesionar
 Fig. nr. 5 Retrocesiunea
Retrocedarea sau retrocesiunea reprezintă „o nouă reasigurare încheiată de un
reasigurător, prin care acesta transmite o parte din răspunderea preluată prin contractul
de reasigurare unei alte instituţii sau societăţi de asigurări.
Prin această modalitate de dispersare a riscului se realizează o şi mai bună acoperire
a evenimentelor ce se pot întîmpla, permiţînd fiecărui participant să reţină numai acea
parte din riscuri pentru care acoperirea este certă.
Retrocedent, este o parte care în schimbul unei prime, se reasigură la rîndul său, la o
altă societate de asigurări mai puternică.
Retrocesionar este „acea parte care intervine în contractul de retrocedare şi care, în
schimbul primelor încasate, preia o parte din riscuri şi din sumele asigurate”. Cu cît
numărul asigurătorilor, reasigurătorilor, retrocesionarilor este mai mare, şansa plăţii la
timp şi la valoarea reală a daunelor ce pot să apară, creşte.
Complexitatea activităţii de asigurare, ca un domeniu de
interferenţă al elementelor de drept, economie si finanţe, impun
anumite tipuri de abordări.
Abordarea juridica este frecventă şi justificată, întrucât
asigurarea, pentru a fi operantă, trebuie să îmbrace forma juridică. O
asemenea formă i-o conferă “contractul”, care constituie “legea
părţilor”, precum şi “legea propriu-zisă”. Contractul de asigurare şi
Legea cu privire la activitatea de asigurare, în calitate de izvoare de
drepturi şi obligaţii în materie de asigurări, se completeaza reciproc.
Din definiţia contractului de asigurare se pot desprinde
caracterele juridice ale acestuia:
 contract personal deoarece chiar dacă obiectul asigurării poate fi
o proprietate, un bun sau un interes, prin contractul de asigurare
se asigură persoană/persoanele şi nu proprietatea;
 contract cu caracter consensual deoarece se formează “solo
consensu”, este valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al
parţilor, fără să fie nevoie de vreo formă specială de manifestare
a voinţei părţilor;
 contract cu caracter sinalagmatic (bilateral) întrucât părţile
contractante îşi asumă obligaţii reciproce şi interdependente
(reciprocitatea operând numai în cazul în care asiguratul şi-a
respectat integral obligaţiile asumate faţă de asigurător;
 contract cu caracter unic pentru întreaga sa durată;
 contract cu executare succesivă, eşalonare în timp a plăţii primei
de asigurare;
 contract cu caracter oneros rezidă în aceea că fiecare parte are
în vedere obţinerea unui anumit avantaj, o contraprestaţie în
schimbul aceleia pe care o face, ori se obliga a o face în favoarea
celeilalte părţi;
 contract cu caracter aleatoriu deoarece efectele sale depind de
un “eveniment viitor şi incert” care pot duce la obţinerea de
câstig sau pierdere pentru oricare dintre părţi;
 contract de adeziune ceea ce presupune redactarea, imprimarea
şi clauzele stabilite de către o parte – asigurător - şi doar
acceptarea ca atare de către cealaltă parte - asiguratul,
 negocierile neavând în vedere forma contractului, ci numai
conţinutul unor clauze (prima, acoperirea, modalitatea de plată
şi altele);
 contract de bună credinţă ceea ce presupune ca executarea
acestuia să se facă cu bună credinţă de către părţi.
Abordarea economică a asigurării pune accentul pe modul de
acoperire al pagubelor datorate producerii anumitor fenomene sau
evenimente, de unde rezultă trăsăturile caracteristice ale asigurării:
 existenţa asigurării este indisolubil legată de necesitatea
constituirii unui fond de resurse baneşti destinat acoperirii
pagubelor provocate de anumite fenomene.
Acest fond îmbracă în mod necesar forma bănească, se formează în
mod descentralizat pe seama sumelor de bani pe care le achită
persoanele fizice şi juridice interesate în înlăturarea pagubelor pe care
ar urma să le suporte, dacă s-ar produce anumite fenomene nedorite;
 asigurarea presupune existenţa unei “comunităţi de risc”,
oferind astfel avantajul ca membrii comunităţii, afectaţi de
producerea riscului asigurat, primesc de la fondul de asigurare,
cu titlu de indemnizaţie de asigurare, sume care pot întrece de
câteva ori cuantumul contribuţiei acestora la fondul respectiv
(acest lucru fiind posibil datorită principiului mutualităţii pe care
se bazează asigurarea în primul rând), împărţindu-se paguba
provocată de producerea riscului asigurat la toţi membrii
comunităţii;
 asigurarea exprimă relaţii de distribuire şi redistribuire a valorii
adaugate brute, relaţii ce apar în procesul constituirii şi utilizării
fondului de asigurare în vederea desfăşurării neîntrerupte a
activităţii economice, păstrării integrităţii bunurilor asigurate,
protejării persoanelor fizice, împotriva anumitor evenimente ce
le-ar putea afecta viaţa ori integritatea corporală, precum şi
onorarea obligaţiilor de raspundere civilă ce revin persoanelor
fizice şi juridice faţă de terţi;
Asigurarea ca o ramură prestatoare de servicii : asigurarea
apare ca un mijloc de a pune la adăpost persoanele asigurate, de
pericolele care le ameninţa, de a le oferi securitate în cazurile
convenite.
Asigurarea ca intermediar financiar între persoane fizice şi
juridice ce plătesc prime de asigurare, şi respectiv persoane fizice şi
juridice ce au nevoie de resurse financiare suplimentare. Privită prin
această prismă, asigurarea apare ca un activ financiar într-o
economie de incertitudini.

2 Funcţiile şi principiile de clasificare a asigurărilor

Ca şi celelalte componente ale sistemului financiar, asigurările

îndeplinesc anumite funcţii:
 funcţia de repartiţie – compensarea financiară a pierderilor
cauzate de producerea unui anumit risc asigurat este prima şi
 cea mai importantă funcţie a asigurării, manifestându-se sub
forma fondului de asigurare la dispoziţia societăţilor de asigurare
pe seama primelor de asigurare plătite de asiguraţi, şi în
procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinaţiile sale
legale (constituirea rezervelor, acoperirea unor cheltuieli,
finanţarea unor măsuri de prevenire). Astfel, asigurarea are rolul
de a contribui la refacerea bunurilor avariate sau distruse, la
repararea unor prejudicii de care asiguraţii răspund conform legii
şi la acordarea unor sume în cazul producerii unor evenimente
privind viaţa şi integritatea persoanelor;
 funcţia de control – urmăreşte modul cum se constituie fondul
de asigurare pe baza primelor de asigurare încasate, modul cum
se încaseaza alte venituri ale societatilor de asigurare, modul în
care se efectueaza plata (indemnizatiile de asigurare, cheltuielile
de prevenire a riscurilor sau cheltuielile generale şi
administrative etc), corecta determinare a sumelor cuvenite
asiguraţilor, gestiunea fondului de asigurare, îndeplinirea
integrală şi la termen a obligaţiilor financiare ale asiguratorului.
Asigurările îndeplinesc şi alte funcţii cum ar fi prevenirea
pagubelor, economisirea, reducerea costurilor statului, promovarea
comerţului invizibil – acolo unde legislaţiile naţionale permit
vânzarea de asigurari unor clienţi din alte state sau cumpararea de
la asigurători straini, etc.
Noţiunea de asigurare se foloseşte în legatura nu numai cu
activitatea societăţilor comerciale de asigurări şi a organizaţiilor de
asigurari mutuale, dar şi cu “asigurarile sociale”.
Asigurarile sociale, ca si asigurarile mijlocite de societatile
comerciale si de organizatiile mutuale, exprima relatii economice, de
distribuire si redistribuire a valorii adaugate brute, însa fondurile
asigurarilor sociale au alte fluxuri de formare si distribuire decât
fondurile de asigurare constituite la dispozitia societatilor comerciale
si a organizatiilor mutuale de asigurari.
La asigurarile mijlocite de societatile comerciale si de
organizatiile mutuale, participantii la constituirea fondurilor sunt, de
regula, si beneficiari ai indemnizatiilor de asigurare. La asigurarile
sociale, participantii la constituirea fondurilor-agentii economici,
institutiile publice si statul - sunt nonbeneficiari directi ai resurselor
distribuite, în timp ce nonparticipantii – salariatii, pensionarii si
membrii lor de familie, sau participantii, într-o masura sunt
beneficiarii nemijlociti ai fondurilor respective.
Legea nr. 407 din 21.12.06 grupează activitatea de asigurare în
asigurări de viaţă şi asigurări generale, instituid autorităţii de
supraveghere, stabilirea claselor de asigurări aferente acestor
categorii.
Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă pot fi clasificate după mai
multe criterii, dintre care menţionăm: domeniul (ramura) la care se referă, forma
juridică de realizare a asigurării, riscurile cuprinse în asigurare, sfera de cuprindere în
profil teritorial, felul raporturilor ce se stabilesc între asigurător şi asigurat.
 După domeniul la care se referă, asigurările pot fi grupate astfel: asigurări de
bunuri, asigurări de persoane şi asigurări de răspundere civilă.
Asigurările de bunuri au ca obiect diferite valori materiale aparţinând persoanelor
fizice sau juridice, care pot fi supuse acţiunii unor fenomene naturale sau accidentelor.
Asigurările de bunuri cuprind o gamă variată de valori materiale, cum sunt: mijloacele
de producţie fixe şi circulante, culturile agricole şi rodul viilor, animalele domestice,
autovehiculele, navele maritime şi fluviale, aeronavele, clădirile şi alte construcţii,
bunurile casnice şi alte categorii de bunuri aparţinând populaţiei.
Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică în sine, ele încheindu-se
pentru diminuarea consecinţelor negative cauzate de calamităţi naturale, accidente, boli
etc. sau pentru plata sumelor asigurate în legătură cu producerea unor evenimente în
viaţa persoanelor (deces, împlinirea unei anumite vârste, pierderea capacităţii de muncă
etc.).
Prin asigurările de răspundere civilă, asigurătorul îşi asumă obligaţia de a plăti
despăgubirea pentru prejudiciul adus de asigurat unor terţe persoane. Este vorba de
prejudiciul ce poate fi cauzat prin producerea unor accidente concretizate în vătămare
corporală sau deces ori în avarierea sau distrugerea unor bunuri sau în alte pagube
pentru care asiguratul răspunde conform legii.
După obiectul de activitate stabilit prin contractul de asigurare, societăţile
comerciale din domeniul asigurărilor pot practica următoarele categorii de asigurări:
asigurări de viaţă, asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă; asigurări de
autovehicule; asigurări maritime şi de transport; asigurări de aviaţie; asigurări de
incendiu şi alte pagube la bunuri; asigurări de răspundere civilă; asigurări de credite şi
garanţii; asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate şi asigurări agricole.
După forma juridică de realizare, asigurările de bunuri, persoane şi răspundere
civilă se grupează în asigurări prin efectul legii (obligatorii) şi asigurări facultative
(contractuale).
Asigurările prin efectul legii izvorăsc din interesul economic şi social al întregii
colectivităţi pentru apărarea avuţiei naţionale, menţinerea continuităţii procesului de
producţie şi protejarea victimelor unor accidente. Cu alte cuvinte, asigurarea prin efectul
legii se introduce atunci când bunurile unui mare număr de persoane fizice sau juridice
sunt ameninţate de anumite riscuri, astfel încât fiecare deţinător al bunului respectiv ar
putea avea de suportat pagube, mai devreme sau mai târziu, la producerea riscurilor
respective. Deci, pentru ca agenţii economici sau populaţia să poată primi despăgubirile
necesare acoperirii pagubelor produse de calamităţi naturale sau accidente unor bunuri
foarte importante (clădiri şi alte mijloace fixe, animale, culturi agricole etc.) se instituie
asigurarea acestora prin efectul legii.
În asigurările prin efectul legii, raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile
şi obligaţiile lor sunt stabilite prin lege. Aceasta înseamnă că asigurarea ia fiinţă în
virtutea legii fără a se cere acordul de voinţă al celor care deţin bunurile respective sau
al persoanelor fizice ori juridice ce intră sub incidenţa legii. Spre exemplu, asigurarea de
răspundere civilă auto se practică sub formă obligatorie aproape în toate ţările din
Europa.
Asigurările facultative iau naştere pe baza contractului de asigurare încheiat între
asigurător şi asigurat. Asigurătorul este obligat să accepte asigurarea facultativă propusă
de asigurat, dacă aceasta corespunde prevederilor din actele normative în vigoare.
Pentru ca asigurătorul să accepte asigurarea propusă, este necesar ca persoana fizică sau
juridică ce solicită încheierea acesteia să declare în scris toate datele necesare pentru
identificarea bunului respectiv, împrejurările esenţiale privind natura şi sfera riscului.
De asemenea, este necesar ca persoana care solicită încheierea asigurării să fie de acord
cu plata primelor de asigurare şi să respecte toate obligaţiile ce-i revin pe perioada
valabilităţii contractului de asigurare. Pentru potenţialii asiguraţi, încheierea asigurării
facultative depinde de voinţa lor, ei fiind singurii care pot decide în legătură cu
contractarea asigurării.
După riscul cuprins în asigurare, asigurările pot fi clasificate astfel:
 asigurări împotriva incendiului, trăsnetului, exploziei, mişcărilor seismice etc.
Bunurile asigurate contra acestor fenomene sunt: clădirile, construcţiile, utilajele şi
instalaţiile, mijloacele de transport, mobilierul şi obiectele de uz casnic etc.;
 asigurări contra grindinei, furtunii, uraganului, ploilor torenţiale, inundaţiilor,
prăbuşirii sau alunecării de teren etc. Împotriva acestor riscuri sunt asigurate de
obicei culturile agricole şi rodul viilor;
 asigurări pentru boli, epizootii şi accidente care se practică în cazul animalelor;
 asigurări contra avariilor şi altor riscuri specifice (răsturnări, ciocniri, căderi,
derapări etc.), la care sunt supuse mijloacele de transport şi încărcăturile aflate pe
acestea, în timpul staţionării şi al mersului;
 asigurări împotriva unor evenimente ce apar în viaţa oamenilor, ca: deces, boli,
accidente etc. care pot duce la pierderea temporară sau definitivă a capacităţii de
muncă;
 asigurări pentru cazurile de răspundere civilă care se referă la prejudicii cauzate
terţelor persoane prin accidente de autovehicule, prin exercitarea unei anumite
activităţi etc.
După sfera de cuprindere în profil teritorial, asigurările pot fi grupate în
asigurări interne şi asigurări externe.
Asigurările interne au caracteristaic faptul că, în general, părţile contractante
domiciliază în aceeaşi ţară, bunurile, persoanele şi răspunderea civilă care fac obiectul
lor se află pe teritoriul aceleiaşi ţări, iar riscurile asigurate se pot produce pe acelaşi
teritoriu.
Asigurările externe au caracteristic faptul că apar în legătură cu persoane,
răspundere civilă sau bunuri care ies în afara limitelor teritoriale ale ţării în care se
încheie contractul de asigurare. În cazul acestor asigurări, una din părţile contractante
ori beneficiarul asigurării domiciliază în altă ţară sau obiectul asigurării ori riscul
asigurat se află, respectiv se poate produce, pe teritoriul unei alte ţări.
După felul raporturilor ce se stabilesc între asigurător şi asigurat, asigurările
pot fi grupate în asigurări directe şi asigurări indirecte sau reasigurări.
Specific asigurărilor directe este faptul că raporturile de asigurare se stabilesc în
mod nemijlocit între asiguraţi (diferite persoane fizice sau juridice) şi asigurător, fie prin
intermediul contractului de asigurare, fie în baza legii. Spre deosebire de asigurările
directe, reasigurarea apare ca un raport ce se stabileşte de fiecare dată între două
societăţi de asigurare, dintre care una are calitatea de reasigurat (cedent), iar cealaltă de
reasigurător. Reasigurarea are la bază contractul de reasigurare, prin intermediul căruia
reasiguratul cedează unui reasigurător o parte din răspunderile pe care şi le-a asumat
prin contractul de asigurare şi o parte din primele de asigurare încasate. În acest fel,
reasigurătorul (reasigurătorii) îşi asumă răspunderea de a participa la acoperirea
pagubelor care se pot produce bunurilor cuprinse în contractul de asigurare în limitele
menţionate în contractul de reasigurare.
 3 Elementele tehnice ale asigurărilor şi principiile de determinare a despăgubirii.

Conţinutul complex şi formele în care se perfectează asigurările sunt foarte

variate. Cu toate acestea, ele au anumite elemente comune:
Subiectul asigurării – asigurarea implică o serie de părţi sau subiecte, pesoane
fizice sau juridice, între care se nasc raporturi juridice pe temeiuri legale sau
contractuale. Aceşti subiecţi sunt:
asiguratorul – este persoana juridică (societatea de asigurări) care, în schimbul
primei de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă responsabilitatea: de a acoperi
pagubele bunurilor asigurate provocate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de
a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa persoanei
respective sau de a plăti despăgubiri pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde, în
baza legii, faţă de alte persoane;
asiguratul – poate fi:
 persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare, plătite
asiguratorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau
accidente, sau
 persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente care pot să apară în viaţa
sa, precum şi
 persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejuduciul pe care îl poate
produce unor terţe persoane.
Contractantul asigurării – persoana fizică sau juridică care poate încheia
asigurarea, fără a obţine prin aceasta calitatea de asigurat (de exemplu: un agent
economic poate să încheie asigurarea pentru salariaţiii săi – transportaţi la şi de la locul
de muncă).
Beneficiarul asigurării – este persoana care are dreptul să încaseze suma
asigurată sau despăgubirea, fără să fie neapărat parte în contractul de asigurare.
Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de:
bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de către asigurător
în favoarea asiguratului, în cazul în care, datorită unor calamităţi, accidente, se produc
pagube, prejudicii bunurilor asigurate;
persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că asigurătorul
garantează persoanei fizice – ca asigurat – sau unei terţe persoane – ca beneficiar în
asigurare – plata sumei asigurate, la ivirea evenimentului în funcţie de care s-a perfectat
asigurarea;
răspunderea civilă – asiguratorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe
care asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă persoană fizică sau juridică, căreia
asiguratul i-a produs un prejudiciu.
Riscul – noţiunea de risc este esenţială şi caracteristică în ansamblul elementelor
generale ale asigurărilor. Riscul are semnificaţii multiple: pericol sau primejdie posibilă
sau eveniment incert, posibil şi viitor, care ar putea afecta bunurile, capacitatea de
muncă, sănătatea, viaţa, etc.
Riscurile pot fi provocate de forţele naturii, acestea putând acţiona cu caracter
accidental (forţă majoră, incendiu etc.) sau cu caracter permanent (ex.: uzura). Riscurile
pot fi provocate, de asemenea, de forţe umane ca urmare a unor interese individuale
deosebite, a influenţelor economice etc. Riscurile mai pot fi provocate de
imperfecţiunile comportamentului uman.
 Riscul asigurabil este fenomenul, evenimentul sau un grup de fenomene sau
evenimente care, odată produs, datorită efectelor sale, obligă pe asigurător să plătească
asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.
Noţiunea de risc asigurabil are, de regulă, mai multe sensuri:
- risc asigurabil folosit în sensul de probabilitate de producere a evenimentului.
Cu cât o mai mare frecvenţă are acest eveniment, cu atât mai mare este pericolul de
producere a pagubei şi cu atît mai necesară apare asigurarea.
- un alt sens este posibilitatea de distrugere parţială sau totală a bunurilor de unele
fenomene imprevizibile (grindină, incendiu, seism etc.).
În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurabil este elementul neprevăzut, dar
posibil de realizat, care, odată produs, conduce la pierderea totală sau parţială a
capacităţii de muncă a asiguratului.
Fenomenul care a fost deja produs se numeşte caz asigurat sau sinistru.
- riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de mărime, dimensiune a
răspunderii asumate de asigurător prin încheierea unei asigurări.
În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele care produc pagube, ci numai
acelea care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
 producerea fenomenelor, pentru care se încheie asigurarea, să fie posibilă,
cu o anumită regularitate în producere şi un grad de dispersie teritorială cât
mai mare, pentru că altfel nu se poate manifesta interesul pentru asigurarea
lui, nu se poate constitui nici mutualitatea necesară formării unui fond de
asigurare de dimensiuni corespunzătoare;
 fenomenul trebuie să aibă, în toate cazurile, caracter întâmplător;
 înregistrarea fenomenului să se poată realiza în evidenţa statistică.
Existenţa unor date referitoare la producerea riscului pe o perioadă cât mai
îndelungată permite stabilirea, cu un grad de precizie sporit, a răspunderii
asiguratorului şi, implicit, a primei de asigurare;
 producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a
beneficiarului asigurării.
Un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau a mai multor riscuri.
Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţia prin care se stabileşte
valoarea bunurilor, în vederea cuprinderii lor în asigurare. Această valoare este necesar
să fie stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală a bunului respectiv, deoarece
orice exagerare, într-un sens sau în altul, poate avea consecinţe negative pentru asigurat.
Astfel, supraevaluarea duce la slăbirea preocupării asiguraţilor pentru prevenirea
pagubelor, iar subevaluarea nu permite, în caz de pagubă, acordarea unei despăgubiri cu
care asiguratul să-şi poată acoperi întreaga pierdere.
Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului
respectiv, înregistrată în evidenţa contabilă sau stabilită la preţul de vânzare-cumpărare
practicat pentru acel bun pe piaţă, în momentul încheierii asigurării.
Valoarea în asigurare este un element pe care îl întâlnim numai în asigurările de
bunuri.
Suma asigurată – este definită ca partea din valoarea asigurării pentru care
asigurătorul îşi asumă răspunderea, în cazul producerii fenomenului pentru care s-a
încheiat asigurarea. Suma asigurată este limita maximă a răspunderii asigurătorului şi ea
nu poate depăşi valoarea reală a bunului asigurat.
Importanţa sumei asigurate (Sa):
 - este limita maximă pentru indemnizarea de asigurare (Ia), respectiv pentru
despăgubire (D) la asigurările contra daunelor:
Ia < = Sa şi D < = Sa
- este baza de calcul a primei de asigurare (Pa):
Pa = %C * Sa
În care %C reprezintă cota primei de asigurare.
Prima de asigurare – suma de bani pe care o plăteşte asiguratorul pentru ca
acesta să constituie fondul de asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii
riscului asigurat.
Societatea de asigurare are obligaţia să mai constituie şi alte rezerve sau fonduri
prevăzute prin dispoziţiile legale.
Valoarea primei de asigurare se stabileşte înmulţind suma asigurată cu cota-
primă, stabilită la 100 u.m. sumă asigurată (sau 1000 u.m.).
Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul de asigurare între
asigurat şi asigurător, aşa cum au fost stabilit prin contractul de asigurare. Durata
asigurării este specifică asigurărilor facultative: la asigurările de bunri, contractele de
asigurări durează între câteva luni şi un an; la asigurările de viaţă durata este mai extinsă
(5-30 ani). Durata asigurării exercită o influenţă deosebită asupra mărimii primei de
asigurare.
Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită de un bun
asigurat, ca urmare a producerii unui fenomen împotriva căruia s-a încheiat asigurarea.
Aceasta nu poate fi decât mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului asigurat.
Astfel, paguba poate fi:
- totală – bunul a fost distrus în întregime;
- parţială – pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat.
Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care asiguratorul este obligat să o
plătească, cu scopul de a compensa paguba produsă de riscul asigurat. Despăgubirea nu
poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau egală cu valoarea pagubelor, în funcţie
de princpiul de răspundere al asigurătorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei.
În practica curentă se utilizează trei principii valabile la acordarea despăgubirii:
 principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea este stabilită în aceeaşi
proporţie faţă de pagubă în care se află suma asigurată faţă de valoarea
bunului asigurat. În cazul în care suma asigurată este egală cu valoarea reală a
bunului asigurat, despăgubirea este şi ea egală cu paguba suferită de bunul
respectiv.
D = P *Sa/Vr
unde: D- despăgubirea; P- paguba; Sa- suma asigurată; Vr- valoarea reală a
bunului în momentul producerii riscului asigurat.
 principiul primului risc – Despăgubirea acoperă paguba fără a depăşi
mărimea sumei asigurate. Valoarea sumei asigurate este considerată ca
reprezentând maximum de pagubă previzibilă pentru bunul respectiv. La acest
principiu, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului nu mai
influenţează nivelul despăgubirii, aceasta depinzând numai de valoarea
pagubei şi a sumei asigurate.
Principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurat decât principiul
răspunderii proporţionale, pentru că pagubele sunt compensate într-o măsură mai mare,
dar şi nivelul primelor de asigurare este mai mare.
  principiul răspunderii limitate (clauza cu franchiză) – se caracterizează
prin faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte o anumită
valoare prestabilită. Astfel, o parte din pagubă va cădea în răspunderea
asiguratului, numită franchiză. Aceasta poate fi:
- atinsă sau simplă – asiguratorul acoperă în întregime paguba, până la
nivelul sumei asigurate, dacă aceasta este mai mare decât franchiza;
- deductibilă sau absolută - aceasta se scade, în toate cazurile, din pagubă,
indiferent de volumul pagubei. Asigurătorul asigură numai partea din
pagubă care depăşeşete franchiza.
Indiferent de tipul de franchiză, nu se acordă despăgubire dacă valoarea pagubei
se încadrează în limitele franchizei.

4 Cadrul legal de desfaşurare al activităţii de asigurare

Asigurările deţin un rol fundamental în structura economiei

naţionale, în promovarea spiritului antreprenorial, foarte important
pentru creşterea economică a tuturor ţărilor.
Se întâlneşte o mare varietate a atitudinilor guvernelor în funcţie
de propriile obiective economice pe termen scurt sau pe termen lung.
Astfel, în unele ţări a fost creat un cadru adecvat şi au fost adoptate
măsuri pentru mobilizarea resurselor naţionale şi chiar internaţionale
pentru dezvoltarea unui sector puternic de asigurări si reasigurări, iar
structura pieţii este gândită şi stimulată în aşa fel încât să confere
atracţie şi putere, în timp ce în altele, rigiditatea structurilor existente
şi a reglementărilor în vigoare cu un puternic caracter protecţionist au
dus la efecte contrare, cum ar fi o dezvoltare lenta a sectorului
asigurărilor.
Activitatea de asigurare desemnează, în principal conform art.1 din Legea Nr.
407 din 21.12.06:
 oferirea, intermedierea, negocierea şi încheierea de contracte de asigurare şi
reasigurare,
 încasarea de prime,
 lichidarea de daune,
 activitatea de regres şi de recuperare,
 investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin activitatea
desfăşurată.
Cadrul juridic privind activitatea în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor,
dezvoltarea şi consolidarea relaţiilor dintre asigurători, asiguraţi şi terţe persoane este
format din Constituţia Republicii Moldova, Codul civil al Republicii Moldova, Legea
cu privire la asigurări, alte acte legislative, actele normative ale Autorităţii de
supraveghere emise întru executarea prezentei legi, acordurile internaţionale în domeniu
la care Republica Moldova este parte.
Asigurarile fac obiectul unei supravegheri si a unor reglementari
stricte în cele mai multe tari, în special pentru protectia asiguratilor si
pentru cresterea rolului acestor servicii în procesul dezvoltarii
economice, si nu atât pentru extinderea interventiei statului.
Reputatia unei piete este extrem de importanta si orice esec al
unei societati de asigurare afecteaza întreaga piata. De aceea,
reglementarea stricta a activitatii societatilor de asigurare, controlul si
supravegherea acestora, impunerea unor conditii stricte de
constituire si functionare sunt absolut esentiale pentru o evolutie
normala a pietei, având efecte benefice asupra întregii economii.
Activitatea de supraveghere apare ca o necesitate pentru
protectia asiguratilor si a pietei nationale a asigurarilor si
reasigurarilor, ea fiind necesara si datorita dezvoltarii rapide a
sectorului, a competitiei tot mai mari si a internationalizarii
companiilor de asigurare.
Datorita diminuarii transparentei sectorului prin tendinte
evidente manifestate în ultimii ani prin achizitionarilor si fuzionarile
multor companii de asigurare-reasigurare, banci sau societati de
investitii, procesul de supraveghere este tot mai dificil.
Autoritatea de Supraveghere a Asigurărilor din Republica Moldova este instituită la
puţin timp după abolirea de către Uniunea Sovietică a monopolului statului în domeniul
asigurărilor, prin Hotărârea Guvernului nr. 296 din 12.06.1991 fiind creat Serviciul de
Stat pentru Supravegherea Asigurărilor pe lângă Ministerul Finanţelor.
Ulterior, Legea nr. 1508-XII din 15.06.1993 cu privire la asigurări şi
Regulamentul, structura şi personalul scriptic aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 77
din 08.02.1996 stabilesc principiile şi atribuţiile de bază ale Serviciului de Stat Pentru
Supravegherea Asigurărilor.
În rezultatul aprobării de către Parlamentul Republicii Moldova a Legii nr. 329 –
XIV din 25.03.1999 cu privire la fondurile nestatale de pensii, Serviciul de Stat pentru
Supravegherea Asigurărilor devine Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea
Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii
ISSA are drept sarcină de bază supravegherea activităţii de asigurare în Republica
Moldova, garantarea protecţiei intereselor legitime ale asiguraţilor şi respectarea
legislaţiei în domeniul asigurărilor de către participanţii pieţei serviciilor de asigurare.
Reglementarea de stat trebuie să împiedice existenţa companiilor fictive şi
speculative care pot provoca daune activităţii de asigurare şi asiguraţilor,
deasemenea trebuie să controleze participarea capitalului străin în activitatea de
asigurare pe teritoriul Republicii Moldova.
Reglementarea de stat a asigurărilor cuprinde:
1. activitatea asigurătorilor şi reasigurătorilor( vînzătorii serviciilor de
asigurare);
2. activitatea intermediarilor de asigurare;
3. activitatea asiguraţilor( consumatorii serviciilor de asigurare).
După cum s-a observat şi la nivelul ţărilor dezvoltate eficienţa este mult mai
sporită dacă în afara organelor însărcinate cu supravegherea industriei asigurărilor
şi ceilalţi operatori implicaţi în acest domeniu ar considera de datoria lor să
conlucreze. În afară de organul de supraveghere a asigurărilor, controlul de stat
pe piaţa de asigurare este efectuat în limitele competenţelor acordate de către
Inspectoratul fiscal( care efectuează controlul plăţii impozitelor), banca
centrală( care controlează desfăşurarea activităţii de asigurare în valută străină),
organul de control al politicii antimonopoliste şi altele. Oricum “creierul” rămîne
în continuare instituţia abilitată în fiecare ţară cu supravegherea şi reglementarea
pieţei asigurărilor. În definitiv stabilitatea asigurătorilor nu se răsfrînge strict doar
asupra celor direct implicaţi, ci şi asupra întregii economii naţionale.
 Asiguraţii respectivului asigurător declarat în stare de faliment, în situaţia în
care înregistrează prejudicii ca urmare a producerii evenimentelor asigurate vor
trebui indemnizaţi. În schimbul primei de asigurare achitată anterior companiei de
asigurare, deţinătorul poliţei a primit confirmarea protejării patrimoniului său
împotriva evenimentelor neprevăzute. Ca urmare, despăgubirea care trebuie să o
obţină trebuie suportată de cineva, iar acel cineva nu poate fi decît un fond de
garantare anterior constituit pentru aceste situaţii nedorite. Lucrurile se complică
dacă asigurătorul cu pricina nu şi-a achitat obligaţiile faţă de acest fond de
protejare a asiguraţilor. Deaceea este nevoie ca statul să controleze formarea
acestui fond în mărimea necesară.
Deţinătorii poliţelor de asigurare trebuie să fie interesaţi şi de alte aspecte
privind asigurătorul, de exemplu acţionarii companiei date. Prin prisma dorinţei
“ de a face bani”, deţinătorii de capitaluri temporar libere se pot orienta spre
companiile de asigurări sperînd într-o remunerare superioară, de exemplu celei
oferite de sistemul bancar, prin intermediul depozitelor constituite. Dar aici
trebuie menţionate căile pe care poate merge investitorul: achiziţia de acţiuni
pentru realizarea unui portofoliu echilibrat, pentru deţinerea controlului asupra
destinelor asigurătorului, pentru realizarea unor speculaţii pe termen scurt etc.
Toate acestea ar trebui să constituie semnale clare pentru asiguraţi. Ca un caz
aparte, extinderea fără suport logic a unui asigurător, practicarea unor tarife
minime pentru sporirea cifrei de afaceri dar fără acoperire avînd în vedere
riscurile asumate, ar trebui să pună în gardă asiguratul. Este posibil ca în orice
moment, acţionarul mulţumit de rentabilitatea realizată în aceste condiţii de
insecuritate financiară să părăsească “corabia” prin vînzarea pachetului de acţiuni,
lăsînd în voia sorţii desfăşurarea ulterioară a evenimentelor: faliment,
insolvabilitate, plan de redresare financiară. Deci, după cum se observă pe piaţă
financiară pot exista multe pericole pentru asiguraţi deaceea este nevoie de
existenţa unui organ specializat care să protejeze interesele asiguraţilor.
Scopurile activităţii de supraveghere sînt:
 protejarea asiguraţilor, prin urmărirea solvabilităţii, a calităţii şi competenţei
managementului, a investiţiilor societăţilor de asigurare;
 asigurarea condiţiilor pentru stabilitatea financiară, siguranţa şi soliditatea
companiilor de asigurare şi a fondurilor de pensii;
 supravegherea şi impunerea unei conduite pentru companiile de asigurare
care să fie în interesul clienţilor;
 stabilirea criteriilor privind capacitatea financiară şi lichiditatea companiilor
de asigurare şi reasigurare;
 monitorizarea şi coordonarea sistemului de asigurări şi reasigurări;
 evaluarea şi limitarea riscului pentru clienţi;
 creşterea încrederii populaţiei în asigurări;
 protejarea sistemului de asigurări de a nu ajunge la eşec;
 protejarea şi supravegherea investiţiilor şi, implicit, a activelor clienţilor;
 asigurarea funcţionării stabile şi sigure a pieţei asigurărilor;
 asigurarea respectării de către subiecţii pieţii asigurărilor a cerinţelor
legislaţiei;
 garantarea îndeplinirii obligaţiilor contractuale de către ambele părţi;
 protejarea pieţei interne a asigurărilor de activitatea companiilor străine.
 Nici o piata a asigurarilor nu se poate forma si dezvolta în afara
unor reglementari foarte clare, a unor conditii de stabilitate financiara
a societatilor de asigurare, a unor metode de supraveghere si control
stricte si ferme, date de obligatiile pe care si le asuma acestea fata de
clienti.

Întrebări de verificare
1. Explicaţi necesitatea activităţii de asigurare?
2. Care sunt formele de cedare a riscurilor?
3. În ce constă principiul mutualităţii?
4. Care sunt funcţiile asigurărilor?
5. În ce constă funcţia de control a asigurărilor?
6. Ce se înţelege prin reasigurare?
7. Analizaţi conceptul de asigurare din punct de vedere juridic?
8. Care este deosebirea dintre asigurările sociale şi asigurările private?
9. Prin ce se relevă asigurarea ca ramură prestatoare de servicii?
10.Care este subiectul şi obiectul asigurărilor?
11.Care sunt condiţiile ca un risc să fie asigurabil?
12.Ce reprezintă prima de asigurare?
13.Ce reprezintă franchiza şi cine o stabileşte?
14.Care sunt principiile de calcul al despăgubirii?
15.După care criterii pot fi clasificate asigurările?
16.Ce reprezintă asigurările indirecte?
17.Care este organul ce supraveghează activitatea de asigurare în R.Moldova?
18.Numiţi caracterele juridice ale contractului de asigurare?
19.Explicaţi caracterul de adeziune a contractului de asigurare?
20.Enumeraţi drepturile şi obligaţiile asiguratului pină la producerea riscului?

Teste pentru autoverificare

Testul nr. 1
Asigurarea, cea mai eficientă formă a prevederii, are la bază principiul:
1. subrogaţiei;
2. interesului asigurabil;
3. răspunderii limitate;
4. mutualităţii.
Testul nr. 2
Asigurările îndeplinesc următoarele funcţii de bază:
1. de distribuire;
2. de repartiţie;
3. de acumulare;
4. de control;
Testul nr. 3
Funcţia de repartiţie ca fiind una dintre principalele funcţii a asigurărilor:
1. se manifestă, în primul rînd, în procesul de formare a fondului de asigurare, la
dispoziţia organizaţiei de asigurare, pe seama primei de asigurare, suportate de
persoanele fizice şi juridice cuprinse în asigurare;
 2. ca funcţie complementară a asigurării, urmăreşte modul cum se încasează
primele de asigurare şi alte venituri ale organizaţiei de asigurare, cum se
electuează plăţile cu titlul de indemnizaţie de asigurare, cheltuielile de
prevenire a riscurilor, cheltuielile administrative şi gospodăreşti;
3. rezidă în aceea că asigurarea este apreciată ca fiind una din pîrghile sistemului
financiar. Încasarea primelor de asigurare are loc pe parcursul exerciţiului
financiar şi scadenţa la începutul anuui de referinţă.
Testul nr. 4
Sursele de formare a fondului de asigurare propriu-zis sunt:
1. Impozitele şi taxele;
2. Primele de asigurare;
3. Veniturile individuale;
Testul nr. 5
Caracterul economic al activităţii de asigurare se manifestă prin:
1. efectuarea decontărilor cu agenţii economici
2. acordarea ajutoarelor logistice persoanelor sinistrate;
3. încasarea primelor de asigurare şi acordarea sumelor asigurate şi a despăgubirilor
de asigurare membrilor comunităţii de risc.
Testul nr. 6
Potrivit Legii 407 cu privire la activitatea asigurărilor, asigurările sunt grupate:
a) asigurări de generale;
b) asigurări sociale;
c) asigurari de răspundere civilă;
d) asigurari de viaţă.
Testul nr. 7
Care sunt cele trei principii folosite la acordarea despăgubirii?
a) principiul răspunderii limitate,
b) principiul mutualităţii;
c) principiul primului risc;
d) principiul răspunderii proporţionale.
Variante de răspuns:
1. a+b+c;
2. a+b+d;
3. a+c+d;
Testul nr. 8
Care dintre următoarele trăsături nu este specifică domeniului asigurărilor:
a) acoperă în întregime pagubele produse de riscuri;
b) ramură prestatoare de servicii;
c) se bazează pe principiul mutualităţii;
d) calitatea de intermediar financiar.
Testul nr. 9
Din punct de vedere juridic – pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să capete o formă
juridică, fapt ce rezultă dintr-un contract ca lege a părţilor şi din legea propriu-zisă
emisă de puterea legislativă. Astfel, contractul de asigurare şi legea de organizare a
asigurărilor constituie izvoarele de drepturi şi obligaţii în materie de asigurări.
(adevărat sau fals)
Testul nr. 10
După domeniul la care se referă, asigurările se clasifică în:
a) asigurări obligatorii;
b) asigurări de bunuri;
c) asigurări interne;
d) asigurări de persoane;
e) asigurări directe;
f) asigurări de răspundere civilă.
Alegeţi varianta corectă:
1. a+c+d+f;
2. b+d+f;
3. a+b+c+d;
4. b+d+e.
Testul nr. 11
Care sunt principalele elemente tehnice ale asigurării?
a) franşiza;
b) suma asigurată;
c) interesul asigurat;
d) despăgubirea;
e) paguba;
f) prima de asigurare.
Variante de răspuns:
1. b+d+e+f;
2. b+d+a+f;
3. a+b+c+d+e+f;
4. a+c+d+e+f.
Testul nr. 12
Care sunt cele trei principii folosite la acordarea despăgubirii?
a) principiul răspunderii limitate,
b) principiul mutualităţii;
c) principiul primului risc;
d) principiul răspunderii proporţionale.
Variante de răspuns:
1. a+b+c;
2. a+b+d;
3. a+c+d;
Testul nr. 13
Evaluarea în vederea asigurării reprezintă: (alegeţi varianta corectă)
a) reprezintă operaţia prin care se stabileşte valoarea bunurilor, în vederea
cuprinderii lor în asigurare;
b) înregistrarea fenomenului să se poată realiza în evidenţa statistică. Existenţa unor
date referitoare la producerea riscului pe o perioadă cât mai îndelungată, permite
stabilirea, cu un grad de precizie sporit,a răspunderii asiguratorului şi, implicit, a
primei de asigurare;
c) reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită de un bun asigurat, ca urmare a
producerii unui fenomen împotriva căruia s-a încheiat asigurarea
Testul nr. 14
După felul raporturilor ce se stabilesc între asigurător şi asigurat asigurările pot fi:
 a) asigurări interne;
b) asigurări directe;
c) asigurări externe;
d) asigurări indirecte;
e) asigurări adiacente.
Testul nr. 15
Franşiza simplă sau atinsă - se scade, în toate cazurile, din pagubă, indiferent de
volumul pagubei. Asiguratorul asigură numai partea din pagubă care depăşeşete
franchiza. (adevărat sau fals)
Testul nr. 16
Fenomenul care a fost deja produs se numeşte risc asigurat (adevărat sau fals)
Testul nr. 17
Care dintre următoarele aspecte juridice aparţin contractului de asigurare?
a) principiul despăgubirii;
b) caracterul sinalagmatic;
c) de bună credinţă;
d) caracterul de adeziune;
e) răspunderea proporţională;
f) caracterul oneros.
Varianta corectă este:
1. a+d+e+f;
2. b+d+f;
3. b+c+d+e;
4. c+d+b+f.
Testul nr. 18
Care sunt condiţiile de validitate ale unui contract de asigurare?
a) părţile să aibă capacitate de a contracta;
b) cauza contractului să fie ilicită;
c) să aibă un obiect determinant sau determinabil;
d) persoanele care încheie contractul sunt puse sub interdicţie;
e) consimţămăntul părţilor este dat prin eroare.
Alegeţi răspunsul corect:
1. b+d+e;
2. a+b+d;
3. a+c+e;
4. a+c.
Testul nr. 19
Contractul de asigurare este:
a) actul juridic prin care asiguratul se obligă să plătească asigurătorului prima de
asigurare, iar acesta se obligă să plătească, la producerea riscului asigurat, asiguratului
sau unui terţ (beneficiarului asigurării) suma asigurată ori despăgubirea, în limitele şi în
termenele convenite.
b) actul juridic prin care părţile previn un proces ce poate să înceapă, termină un proces
început sau rezolvă dificultăţile ce apar în procesul executării unei hotărîri judecătoreşti.
c) actul juridic prin care, două sau mai multe persoane (asociaţi, participanţi) se obligă
reciproc să urmărească în comun scopuri economice ori alte scopuri, fără a constitui o
persoană juridică, împărţind între ele foloasele şi pierderile.
 Problemă rezolvată
Problemă
Evaluarea bunurilor asiguratului – 350 000 lei
Suma de asigurare a acestor bunuri – 200 000 lei
Paguba în urma cazului de asigurare – 100 000 lei.
De calculat suma despăgubirii:
a) după principiul răspunderii proporţionale;
b) după principiul primului risc.
REZOLVARE
1. Despăgubirea de asigurare faţă de pagubă se stabileşte în aceeaşi proporţie în care se
află suma de asigurare faţă de valoarea bunului asigurat.
Sdesp = 200 000 * 100 000 / 350 000 = 57142.86 lei
2. Despăgubirea este egală cu paguba, dar nu poate depăşi mărimea sumei de asigurare.
Sdesp = 100 000 lei
Probleme nerezolvate
Problema nr. 1
Costul obiectului asigurat constituie 25600 lei, suma asigurată – 22400 lei,
dauna cauzată asiguratului de determinarea obiectului 3820 lei. Este necesar ca să fie
efectuată determinarea despăgubirii de asigurare după sistemul proporţional.
Problema nr. 2
Utilajele au fost asigurate după sistemul proporţional la o sumă de 85,0 mii lei.
Costul efectiv este de 90,0 mii lei. Este necesar ca să fie determinată valoarea daunei,
dacă despăgubirea de asigurare este de 25,3 mii lei.
Problema nr. 3
Dauna cauzată asiguratului de pierdere obiectului este de 9690 lei, suma
asigurată – 12,0 mii lei, ceea ce constituie 60 la sută din costul efectiv a obiectului
asigurat. Este necesar ca să fie determinată despăgubirea de asigurare după sistemul
proporţional.
Problema nr. 4
Costul obiectului – 25,0 mii lei, suma asigurată şi dauna constituie
corespunzător 60 zile şi 40 la sută din costul efectiv a obiectului asigurat. Se cere ca să
fie determinată despăgubirea de asigurare după sistemul proporţional.
Problema nr. 5
Obiectul este evoluat în sumă de 18,2 mii lei şi este asigurat în proporţie de 80
la sută din costul efectiv. Este necesar ca să fie determinată despăgubirea de asigurare
după sistemul proporţional, dacă dauna asiguratului este de 6,2 mii lei.
Problema nr.6
Obiectul este asigurat după sistemul primului risc la o sumă de 6500 lei, costul
efectiv este de 8900 lei dauna suportată de către asigurat în legătură cu deteriorarea
obiectului este de – 2630 lei. Este necesar ca să fie stabilit cuantumul despăgubirii de
asigurare.
Bibliografie
Cadrul Legal
1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994. Monitorul Oficial al
RM Nr.1, august 1994, pag. 5-31.
2. Legea RM din 26 decembrie 2006 “Cu privire la asigurări”
3. Hotărârea Parlamentului RM din 15 iunie 1993 “Cu privire la punerea în
aplicare a Legii “Cu privire la asigurări””, Monitorul Oficial al RM, Nr.12,
decembrie 1993, atc.377, pag.140.
4. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova Nr.956 din 28.12.1994 “Cu privire la
asigurarea prin efectul legii de răspundere civilă a deţinătorilor de autovehicule
şi a transportului electric urban”. Monitorul Oficial al RM Nr.1, ianuarie 1995,
atc.26, pag. 284.
5. Condiţiile asigurărilor prin efectul legii de răspundere civilă a deţinătorilor de
autovehicule şi a transportului electric urban / Anexa Nr.1 la Hotărârea
Guvernului RM Nr.956 din 28.12.1994 / Monitorul Oficial al RM Nr.1, ianuarie
1995, atc.26, pag. 285-295.
6. Prime anuale ale asigurărilor prin efectul legii de răspundere civilă a
deţinătorilor de autovehicule şi a transportului electric urban / Anexa Nr.2 la
Hotărârea Guvernului RM Nr.956 din 28.12.1994 / Monitorul Oficial al RM
Nr.1, ianuarie 1995, atc.26, pag. 295-297.
7. Hotărârea Guvernului RM Nr.77 din 8.02.1996 “Cu privire la aprobarea
Regulamentului despre Serviciul de Stat pentru Supravegherea asigurărilor”.

Manuale

1. Alexa Cst., Ciurel V.- Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional,

Editura ALL, Bucureşti, 1992.
2. Bistriceanu Gh. D.- Sistemul asigurărilor în România, Editura Economica,
Bucureşti, 2002.
3. Cistelican L, Cistelican R- Asigurări comerciale, Editura D. Cantemir, Tg.
Mureş, 1997.
4. Ciurel V- Asigurări şi reasigurări, abordări teoretice şi practici internaţionale,
Bucureşti, 2000.
5. Dobrin M., Tănăsescu P.- Teoria şi practica asigurărilor, Editura Economică,
Bucureşti, 2002.
6. Enicov I., Stancu R. – Asigurările în mecanismul de funcţionare a economiei
naţionale // Economica, Nr 4, 2000, pag.135-143.
7. Fotescu S., Ţugulschi A.- Note de curs la asigurări şi reasigurări. Chişinău,
Editura ASEM, 2006, pag.98.
8. Fotescu S.- Initiere în asigurări.
9. Fotescu S.- Eficienţa asigurărilor în Republica Moldova, monografie,
Chişinău, Editura ASEM, 2001, pag.98.
10.Fotescu S.- Problemele racordării asigurărilor la standardele internaţionale //
Tezele simpozionului ştiinţific internaţional „Probleme regionale în contextul
procesului de globalizare”, Chişinău, Editura ASEM, 2002, pag.146-149.
11.Galiceanu I – Asigurări interne şi internaţionale, Editura „Universitară”,
Craiova, 1999.
12.Puracaru I ş.a.- Asigurări de persoane şi de bunuri- aplicaţii, cazuri, soluţii,
Editura Economică, Bucureşti, 1998.
13.Sârbu V. – Piaţa asigurărilor şi perfecţionarea relaţiilor economice în
Republica Moldova-.
14.Ştefan C, Enache S.- Asigurări şi reasigurări în afcerile economice, Editura
Independenţa Economică, Brăila, 1999.
15.Văcărel I., Bercea F.- Asigurări şi reasigurări, ediţia a II-a, Editura Marketer,
Bucureşti, 1998, 1999.
16.Verejanu O. – Statistica actuarială în asigurări generale: Autoreferat al tezei de
doctor în ştiinţe economice- Chişinău: Editura ASEM, 2001, 23 pagini.