Tema 7: Conţinutul social - economic al impozitelor şi taxelor

1. Noţiuni generale cu privire la impozite şi taxe

2. Clasificarea impozitelor
3. Elementele impozitului
4. Funcţiile impozitelor
5. Principii de impunere
6. Metode de impunere
7. Metode ce percepere (colectare) a impozitelor
8. Sistemul fiscal din Republica Moldova
9. Impozitele generale de stat
10. Impozitele locale

1. Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu

nerambursabil, datorată, conform legii, statului de către persoanele fizice şi juridice pentru
veniturile pe care le obţin sau pentru averea pe care o posedă. Plata impozitului se efectuează
în cuantumul şi termenul precis stabilit prin lege.
Conform Codului fiscal al Republicii Moldova, impozitul este o plată obligatorie cu titlu
gratuit, care nu ţine de efectuarea unor acţiuni determinate şi concrete de către organul
împuternicit sau de către persoana cu funcţii de răspundere a acestuia pentru sau în raport cu
contribuabilul care a achitat această plată.
Din noţiunile menţionate recurg şi principalele trăsături ale impozitelor:
Legalitatea impozitelor. Aceasta presupune, că instituirea de impozite se face în baza autorizării
conferite prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate stabili şi percepe decât dacă există legea
respectivă la impozit.
Obligativitatea impozitelor. Aceasta înseamnă, că plata nu este benevolă, ci are caracter
obligatoriu pentru toate persoanele care obţin venituri sau deţin bunuri din categoria celor supuse
impozitării conform legilor în vigoare.
Nerestituirea impozitelor. Prevede, că prelevările de impozite la fondurile publice de resurse
financiare se fac cu titlu definitiv şi nerambursabil. Adică, transferurile de impozite făcute în aceste
fonduri sunt utilizate numai la finanţarea unor obiective necesare tuturor membrilor societăţii şi nu unor
interese individuale sau de grup.
Nonechivalenţa impozitelor. Poate fi înţeleasă, pe de o parte, ca o plată în schimbul căreia
contribuabilii nu beneficiază de contraservicii imediate şi direct din partea statului, pe de altă parte, ca o
diferenţă între cuantumul impozitelor plătite şi valoarea serviciilor primite în schimb în viitor.

Taxa reprezintă plata efectuată de către persoanele fizice şi juridice pentru serviciile prestate
acestora de instituţiile publice care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează
servicii şi rezolvă alte interese legitime.
Trăsăturile specifice ale taxelor sunt:
• Plata neechivalentâ pentru servicii sau lucrări efectuate de organe sau instituţii care primesc,
întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi rezolvă alte interese legitime ale persoanelor
fizice sau juridice. Plata serviciilor sau lucrărilor este neechivalentă deoarece, conform dispoziţiilor
legale, aceasta poate fi mai mare sau mai mică comparativ cu valoarea prestaţiilor efectuate de organe sau
instituţii de stat.
• Subiectul plătitor este precis determinat din momentul când acesta solicită efectuarea unei
activităţi din partea unei instituţii de stat.
• Taxele reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de
diferite persoane în mod direct şi imediat.
 Astfel, între cuantumul serviciilor sau activităţile prestate de către stat nu există un raport de
echivalenţă, fiind independente de costul, preţul sau valoarea serviciului prestat, caracteristic pentru care
taxele se deosebesc fundamental de preţurile mărfurilor sau tarifele serviciilor executate de agenţii
economici. Preţurile şi tarifele oglindesc toate cheltuielile de producţie şi circulaţie, pe când taxele nu au
decât o valoare simbolică.
Între impozite şi taxe există cîteva deosebiri:
 Astfel, în cazul impozitului, statul nu este obligat să presteze un echivalent direct şi
imediat, pe când pentru taxe se prestează de către stat un serviciu direct şi, pe cît de
posibil, imediat.
 Cuantumul impozitului se determină în funcţie de natura şi volumul venitului impozabil,
în timp ce mărimea taxei depinde, de felul şi costul serviciului prestat.
 La impozite, termenele de plată se stabilesc în prealabil, în timp ce termenele de plată ale
taxelor se fixează, de regulă în momentul solicitării sau după prestarea serviciilor.

2. Clasificarea impozitelor

Impozitele instituite în majoritatea statelor lumii sunt caracterizate prin diversitatea lor
determinata de deosebirile care privesc atât trăsăturile de forma cât şi de conţinut. Pentru a observa mai
uşor efectele diferitor categorii de impozite pe plan economic, social, politic este nevoie de grupat
impozitele pe baza unor criterii ştiinţifice.
• După principalele trăsături de fond şi de formă impozitele se împart in impozite:
a) directe
b) indirecte.
Aceasta este cea mai importanta grupare a impozitelor, atât din punct de vedere teoretic cât si
practic.
Impozitele directe se stabilesc nominal in sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de
veniturile şi averea acestora şi pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege. Ele se încasează direct de la
contribuabil la anumite termene. Caracteristic acestor impozite este faptul, că persoana care plăteşte
impozitul este şi persoana care efectiv îl suportă (de exemplu impozitul pe venit, impozitul pe bunurile
imobiliare)

Impozitele indirecte sunt acele impozite, care se stabilesc asupra vânzări bunurilor sau a prestării
unor servicii. Ele nu se stabilesc direct asupra contribuabililor.
Plătitorii impozitelor indirecte sunt toţi acei care consumă bunuri din categoria celor impuse,
indiferent de veniturile, averea, profesia sau situaţia personală a acestora. Impozitele indirecte sunt
prevăzute în cote proporţionale asupra valorii mărfurilor vândute şi a serviciilor prestate ori în sume fixe
pe unitate de măsură. Acest tip de impozite nu asigură o repartiţie echilibrată a sarcinilor fiscale.
Indiferent de mărimea veniturilor obţinute de consumatori, cota de aplicare a impozitelor este unică. Însa
raportat la întregul venit de care dispune cumpărătorul, impozitul indirect capătă un caracter regresiv.
Astfel, cu cat o persoana beneficiază de venituri mai mici, cu atât suportă mai greu sarcina fiscală a
impozitelor indirecte. Aceste impozite afectează puterea de cumpărare a consumatorilor şi deci contribuie
la scăderea nivelului de trai al populaţiei ( de exemplu TVA, accizele, taxele vamale)
• După obiectul impunerii deosebim:
a) impozite pe venit
b) impozite pe avere
c) impozite pe consum
 Daca impozitele pe venit şi pe avere vizează existenţa lor, atunci impozitele pe consum vizează
tocmai cheltuirea lor.
• După scopul urmărit la instituirea lor impozitele se grupează în:
a) impozite cu caracter fiscal
b) impozite cu caracter de ordine.
Impozitele cu caracter fiscal sunt instituite în vederea realizării de venituri pentru acoperirea
cheltuielilor statului (impozite pe venit, TVA). Impozitele de ordine sunt introduse, în primul rând, pentru
limitarea unei acţiuni sau în vederea atingerii unui scop care nu are caracter fiscal (accize la băuturi
alcoolice, ţigări etc.)
• După frecvenţa cu care se încasează la buget impozitele pot fi:
a) permanente, când se încasează periodic
b) incidentale, când se instituie şi se încasează o singura dată.
• După instituţia care le administrează:
1) în statele de tip federal deosebim
a) impozite federale
b) impozite ale statelor membre ale federaţiei
c) impozite locale
2) în statele de tip unitar
a) impozite ale administraţiei centrale de stat
b) impozite ale administraţiei locale.

3. Impozitele şi taxele se caracterizează fiecare în parte prin anumite trăsături determinate

de modul de aşezare, provenienţă, percepere, rolul lor etc. In acelaşi timp, însă sunt anumite elemente
comune specifice tuturor impozitelor care trebuie să se regăsească în reglementarea fiecărui tip de
impozit, fără de care acesta nu s-ar putea aşeza, determina, urmări şi realiza. Aceste elemente trebuie să
fie bine precizate în momentul instituirii unui impozit, deoarece din ele rezultă în sarcina cui cade
impozitul respectiv, cuantumul acestuia, modul de aşezare şi percepere, căile de urmărire în caz de
neplată, sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legale.
Elementele impozitului înaintate în teoria şi practica financiară sunt următoarele:

1. Obiectul impozitului, reprezintă elementul concret care stă la baza aşezării acestuia şi poate
fi diferit în funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului. Astfel, ca obiect al
impozitului poate apărea:
• Venitul, care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor economici şi veniturile persoanelor fizice;
• Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri, mijloace de transport;
• Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul prestat sau lucrarea executată, bunul importat
în cazul impozitelor indirecte;
• Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de timbru şi înregistrare.
Spre exemplu, eliberarea, legalizarea, autentificarea unor acte, deschiderea şi dezbaterea
succesiunilor, soluţionarea litigiilor de către organele de judecată.

2. Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe care se fundamentează evaluarea

(calculul) impozitului. Baza de calcul poate să fie aceeaşi ca şi obiectul impozabil sau să difere de
acesta. Astfel, atunci când obiectul impozitului îl constituie valoarea, venitul sau preţul acesta este în
acelaşi timp şi bază de calcul, ca de exemplu, în toate cazurile impozitului pe venit. Când e vorba de
 bunuri ca obiect al impozitului, atunci avem două cazuri:
a) în cazul impozitului funciar, când suprafaţa de teren este exprimată în m.p. sau ha este şi element
de calcul
b) în cazul impozitului pe imobil obiectul impunerii este clădirea, iar calculul se face în funcţie de
valoarea acesteia.
Situaţie asemănătoare este în cazul taxelor pe succesiuni, când obiectul
taxării îl constituie dezbaterea succesiunii şi actele întocmite cu acest prilej, în
timp ce baza de calcul este valoarea acesteia.
3. Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana fizică sau juridică deţinătoare sau
realizatoare a obiectului impozabil şi care potrivit legii este obligat la plata acestuia.
4. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima instanţă impozitul (căruia i
se adresează). Deoarece adesea se fac confundări între subiect şi suportator al impozitului trebuie de
făcut o distincţie între ele. De cele mai multe ori subiectul şi suportatorul sunt una şi aceeaşi persoană
fizică sau juridică. Însă în anumite cazuri suportatorul impozitului este o altă persoană decât subiectul.
În cazul impozitelor directe aceste două elemente sunt reprezentate de una şi aceeaşi persoană. Spre
exemplu, în cazul impozitelor pe salarii, contribuabil este persoana fizică şi ea efectiv suportă această
sarcină fiscală. În cazul impozitelor indirecte (TVA, accize) aceste elemente apar ca persoane diferite.
Accizul are ca subiect pe agenţii economici care produc şi realizează produse şi mărfuri supuse
acestui impozit, însă suportatorul este consumatorul care efectiv achită acest impozit în momentul
procurării produsului sau mărfii respective. Deci, impozitele indirecte plătite de unele persoane sunt
transpuse în sarcina altor persoane. Astfel se ajunge la fenomenul repercusiunii impozitelor.
5. Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul (venit ori, excepţional, averea). Venitul ca
sursă de plată poate apărea sub mai multe forme: salariu, profit, dividend etc. Averea poate apărea sub
formă de capital (în cazul acţiunilor emise) sau sub formă de bunuri (mobile sau imobile). În cazul
impozitului pe venit sursa impozitului întotdeauna coincide cu obiectul impunerii, pe când la
impozitele pe avere sursa nu coincide cu obiectul impunerii, deoarece impozitul se plăteşte din venitul
obţinut în urma exploatării (utilizării) averii respective.
6. Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia impozabilă, adică
leul (u.m.) în cazul veniturilor; m.p. sau ha la impozitul funciar; capacitatea cilindrică la mijloacele de
transport etc.
7. Cota impozitului (cuantumul unitar, unitatea de evaluare) reprezintă impozitul aferent unei unităţi de
impunere. Impozitul poate fi stabilit într-o cotă fixă sau în cote procentuale.
• Cota fixă este o sumă absolută, invariabilă pe unitatea de măsură
• Cota procentuală este un procent de impozit asupra bazei de calcul. Cota procentuală poate fi:
- proporţională
- progresivă
- regresivă

8. Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul măsurilor privind identificarea subiectelor
şi obiectelor impozitului, evaluarea obiectului impozabil, determinarea impozitului datorat statului.
9. Termenul de plată indică data la care sau până la care impozitul trebuie achitat faţă de stat. El apare
ca:
• interval de timp în care sumele trebuie vărsate la buget
• dată fixă la care obligaţiunile trebuie achitate
10. Perioada fiscală este perioada de timp pe parcursul căreia se calculează obligaţia fiscală. Pentru
diferite impozite perioada fiscală este diferită, de exemplu la TVA perioada fiscală este o lună, la
impozitul pe bunurile imobiliare pentru persoanele juridice – un trimestru, la impozitul pe venit – un
an.
11 Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele normative fiscale (financiare) şi se
referă la reduceri, scutiri, bonificaţii, amânări şi eşalonări ale plăţii la buget.
• Scutirile se aplică în vederea favorizării anumitor activităţi care folosesc forţa de muncă cu randament
 scăzut. Ele pot avea şi un caracter social ca în cazul scutirii de la impozit a unor categorii sociale de
populaţie.
• Reducerile vizează atât scopuri sociale cît şi economice, cum este cazul reducerii bazei impozabile la
impozitul pe venit reinvestit în anumite scopuri prevăzute de lege.
• Bonificaţiile se acordă pentru a stimula anumiţi plătitori de impozite şi taxe să-şi achite obligaţiile
înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege, de regulă, până la primul termen de plată. Ca
bonificaţiile să fie eficiente ele trebuie extinse pe mai multe categorii de contribuabili, mărindu-se şi
gradul lor de cointeresare, pentru ai determina pe plătitori să-şi achite cu anticipaţie obligaţiile faţă de
buget, ce este avantajos pentru stat în condiţiile de inflaţie.
• Amânările şi eşalonările au în vedere decalarea termenelor de plată şi respectiv, fragmentarea sumei de
plată în mai multe tranşe ce urmează să fie vărsate la buget.
12. Sancţiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde, având scopul de a întări odată în plus
caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor, precizându-se totodată penalizările aplicate
plătitorilor ce se abat de la această îndatorire legală. Cele mai frecvent întâlnite sancţiuni în caz de
neplată la termen sau sustragere de la impunere sunt majorările de întârziere (penalităţile) şi amenzile
fiscale pentru încălcările care nu sunt infracţiuni, potrivit prevederilor legii penale. Se poate înţelege
că în domeniul impozitelor poate să intervină şi răspunderea penală pentru contribuabili persoane
fizice ori salariaţi şi persoanelor juridice, în cazurile în care încălcare normelor privind impozitele şi
taxele întrunesc elemente constitutive ale vreuneia dintre infracţiunile prevăzute de Codul Penal sau
alte legi emise în acest scop.

4. Impozitele la care sunt obligate subiectele plătitoare îndeplinesc, în sens restrâns, trei
funcţii:
a) Contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii (fiscală) este o obligaţie a
tuturor persoanelor fizice sau juridice care obţin venituri impozabile sau taxabile. Aceste fonduri sunt
utilizate de stat pentru finanţarea de obiective şi acţiuni cu caracter general, folosind întregii
colectivităţi ca: finanţarea instituţiilor publice, constituirea rezervelor de stat, alte acţiuni şi obiective
cu caracter economic şi social.
b) Redistribuirea unor venituri primare sau derivate (socială) este operaţiunea de preluare a unor
resurse în vederea repartizării lor pentru satisfacerea unor trebuinţe acceptate în folosul altora decât
posesorii iniţiali ai resurselor.
Redistribuirea aplică principiul depersonalizării resurselor, înfăptuindu-se pe mai multe
planuri pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor generale ale societăţii. Datorită faptului că
redistribuirea exagerată şi nerealistă are consecinţe grave asupra cointeresării şi responsabilităţii,
practicarea acestuia prin metode administrative şi gratuite justificată va fi înlocuită cu redistribuirea
prin metode economice sau restituibile. În cazurile când redistribuirea pe baza principiului
mutualităţii, aceasta este nu numai inerentă dar şi echitabilă.
c) Reglarea unor fenomene economice sau sociale (economică) acţionează în mod diferit în cazul
unităţilor economice sau a persoanelor fizice. La unităţile economice, prin impozite şi taxe se
influenţează preţurile mărfurilor şi tarifelor executărilor de lucrări şi servicii publice, rentabilitatea,
eficienţa economico-financiară, etc. La persoanele fizice, prin impozite şi taxe se stimulează
utilizarea cât mai productivă a terenurilor agricole şi ale altor bunuri, pe care le au în patrimoniul
personal, se limitează consumul de produse dăunătoare sănătăţii, etc.

În sens larg, în literatura de specialitate sunt definite cinci funcţii de bază ale impozitelor:
1. fiscală;
2. de stimulare;
3. de redistribuire;
4. de reglare;
 5. de control.
Funcţia fiscală a impozitelor se manifestă prin contribuţia permanentă şi sistematică a
impozitelor la formarea resurselor financiare ale statului.
Contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii este o obligaţie a tuturor
persoanelor fizice sau juridice care obţin venituri impozabile sau taxabile. Aceste fonduri sunt utilizate de
stat pentru finanţarea de obiective şi acţiuni cu caracter general, folosind întregii colectivităţi ca:
finanţarea instituţiilor publice, constituirea rezervelor de stat, alte acţiuni şi obiective cu caracter
economic şi social.
Din definiţia impozitelor reiese că acestea reprezintă prelevări cu caracter obligatoriu şi
forţat. Anume stabilitatea încasărilor este factorul principal, care atribuie impozitelor rolul
primordial în structura veniturilor bugetare şi permite prin intermediul lor de a satisface
necesităţile publice. Anume funcţia fiscală a impozitelor contribuie la redistribuirea venitului
naţional în folosul păturilor sociale.
Din latină „fiscus” reprezintă trezoreria statului. Funcţia fiscală timp îndelungat era o
funcţie suficientă pentru reflectarea conţinutului şi destinaţiei impozitului. În statele slab
dezvoltate şi în cele cu regim totalitar de conducere funcţia fiscală şi până în prezent prevalează
asupra celorlalte funcţii. În aceste condiţii, povara fiscală ridicată şi utilizarea fiscalităţii numai
în interesele statului duce la apariţia fenomenului de evaziune fiscală. Contribuabilii nu numai că
nu îşi îndeplinesc pe deplin obligaţiile fiscale, dar caută diverse modalităţi legale şi ilegale de a
eschiva de la plata impozitelor.
Prin funcţia fiscală a impozitelor se tinde spre acumularea veniturilor bugetare, care ulterior
sunt redistribuite, în cea mai mare parte, în sfera neproductivă, cum ar fi învăţământul, sănătatea,
ştiinţa, cultura ş.a. Utilizarea eficientă a resurselor bugetare în aceste domenii stimulează
progresul social, dar rezultatele acestei stimulări sunt resimţite peste o perioadă mai îndelungată
de timp. În acest context a apărut necesitatea de utiliza impozitele şi ca un instrument de
stimulare a activităţii economice, iar efectele stimulatorii să fie resimţite într-o perioadă mai
scurtă de timp.
Astfel se delimitează funcţia de stimulare a impozitelor ca o funcţie separată. Funcţia de
stimulare a impozitelor se manifestă atât prin favorizarea cât şi prin pedepsirea contribuabililor.
Utilizarea în fiscalitate a înlesnirilor şi sancţiunilor fiscale presupune în ambele cazuri efectul de
stimulare, deoarece fiecare măsură se aplică ca o reacţie la starea anumitei sfere a activităţii
economice, care necesită amestecul statului. Prin intermediul funcţiei de stimulare, impozitul
devine un instrument viabil al politicii sociale a statului.
Funcţia de redistribuire a impozitelor are un caracter obiectiv şi reiese din funcţiile de bază
ale statului. Această funcţie asigură procesul de redistribuire a unei părţi a produsului intern brut.
Prin funcţia dată se accentuează rolul impozitului ca un instrument centralizat în relaţiile de
distribuire şi redistribuire a resurselor financiare publice.
Redistribuirea unor venituri primare sau derivate este operaţiunea de preluare a unor resurse în
vederea repartizării lor pentru satisfacerea unor trebuinţe acceptate în folosul altora decât posesorii iniţiali
ai resurselor.
Iniţial funcţia de redistribuire avea un caracter preponderent fiscal, dar odată cu
dezvoltarea economiei statul tot mai mult se implică în organizarea activităţii economice.
Astfel, funcţia de redistribuire capătă un caracter regularizator, care se înfăptuieşte prin
intermediul mecanismului fiscal. În prezent mecanismul de reglare a activităţii economice a
statului prin intermediul impozitelor este foarte dezvoltat, ceea ce permite de a delimita separat
funcţia de reglare a impozitelor.
Funcţia de reglare a impozitelor reiese din necesitatea reglementării de către stat a unor
procese economice şi sociale. Funcţiile economice ale statului se complică în condiţiile
dezvoltării relaţiilor de piaţă şi liberalizării activităţii agenţilor economici.
 Reglarea unor fenomene economice sau sociale acţionează în mod diferit în cazul unităţilor
economice sau a persoanelor fizice. La unităţile economice, prin impozite şi taxe se influenţează preţurile
mărfurilor şi tarifelor executărilor de lucrări şi servicii publice, rentabilitatea, eficienţa economico-
financiară, etc. La persoanele fizice, prin impozite şi taxe se stimulează utilizarea cât mai productivă a
terenurilor agricole şi ale altor bunuri, pe care le au în patrimoniul personal, se limitează realizarea de
venituri exagerate, etc.
Funcţia de reglare nu poate fi delimitată de alte funcţii ale impozitului, ea
interacţionează cu alte funcţii, în special cu cea fiscală.
În procesul de mobilizare a unei părţi din veniturile agenţilor economici la dispoziţia
statului sunt utilizate diverse metode de percepere a impozitelor, iar relaţiile dintre contribuabili
şi stat sunt în permanentă contradicţie.
Funcţiile impozitelor reflectă un anumit aspect al relaţiilor fiscale:
 funcţia fiscală reflectă atitudinea contribuabililor faţă de stat, îndreptată spre acumularea
maximului de resurse financiare la buget;
 funcţia de reglare reflectă atitudinea statului faţă de contribuabili, în scopul de a crea
condiţii favorabile pentru activitate.
În procesul de reglementare fiscală statul efectuează o analiză multilaterală a activităţii
economice, dar pentru a obţine un efect maxim este nevoie de a efectua un control asupra
corectitudinii funcţionării mecanismului fiscal.
Impozitele, ca şi finanţele îndeplinesc funcţia de control, care reflectă corectitudinea
derulării din punct de vedere cantitativ şi calitativ a procesului de distribuţie, permite de a
verifica dacă încasîrile fiscale sunt colectate la timp, corect şi complet şi în rezultat poate
determina necesitatea şi direcţiile efectuării reformei fiscale.

5. Principii clasice ale impunerii

Impozitul considerat un mod normal de finanţare a cheltuielilor publice

trebuie să concilieze patru preocupări enunţate de Adam Smith:
1. Justeţea: egalitatea în faţa impozitului, adică fiecare trebuie să contribuie la
formarea veniturilor bugetului de stat cu o parte din veniturile sau averea sa.
2. Certitudinea: realizarea unei asiete fiscale obiective care să elimine arbitrajul în
stabilirea impozitului şi care să fie viabilă. Impozitul trebuie să fie stabilit în
termen concret, cuantumul şi modul de percepere a impozitului trebuie să fie
cunoscut de către contribuabil.
3. Comoditatea: stabilirea unor reguli simple din punct de vedere al înţelegerii
pentru contribuabil, deci de a favoriza acceptabilitatea socială a sistemului
fiscal.
4. Eficacitatea: finanţarea cheltuielilor publice cu cel mai mic cost, adică
cheltuielile de întreţinere a aparatului fiscal trebuie să fie cu mult mai mici
decât încasările din impozite.
Principii moderne de impunere
1. Principiul impunerii echitabile presupune egalitate în materie fiscală. Se cunoaşte egalitate în faţa
impozitelor şi egalitate prin impozit.
• Egalitatea în faţa impozitelor presupune că impunerea să se facă în acelaşi mod pentru toate
persoanele fizice sau juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau îşi au sediul, deci să ne existe
deosebiri de tratament fiscal de la o zona la alta a republicii. Totodată impunerea să se facă în acelaşi mod
pentru toate activităţile economice, indiferent de forma de proprietate sau forma juridică în care sunt
organizate şi funcţionează. In ultima instanţă, egalitatea în faţa impozitului presupune neutralitatea lui. Se
foloseşte la impozitarea veniturilor persoanelor juridice, TVA, taxe vamale, accize, ş.a.
• Egalitatea prin impozit presupune diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta în
funcţie de: mărimea absolută a materiei impozabile, natura şi provenienţa veniturilor şi altele. Deci,
egalitatea prin impozit presupune un tratament diferit al celor neavuţi faţă de cei avuţi, al celor căsătoriţi
şi cu copii faţă de ceilalţi. Se foloseşte la impozitarea veniturilor persoanelor fizice.
Egalitatea mai poate fi orizontală şi verticală.
Pentru obţinerea unei reale egalităţi fiscale este necesar ca la stabilirea impozitului să se ţină
seama nu numai de mărimea absolută a veniturilor realizate de o persoană, ci şi de elementele care
caracterizează situaţia individuală precum şi sarcinile sociale ale acesteia, care influenţează capacitatea de
plată.
2. Principiul politicii financiare. De acest principiu ţine stabilitatea şi elasticitatea impozitului.
Un impozit este considerat stabil când nu se modifică, adică nu creşte în raport de sporirea
producţiei şi nu scade în fazele de criză, când se reduce materia impozabilă. în realitate, de regulă,
încasările din impozite nu prezintă stabilitate, datorită acţiunii de oscilante a legilor economice, care fac
ca evoluţia sinuoasă (nestatornică) a producţiei şi desfacerilor să imprime aceeaşi dinamică şi venitului
naţional, ca şi încasărilor din impozite.
Un impozit este considerat elastic atunci când este capabil de a se adapta nevoilor bugetare, să
poată fi majorat sau diminuat când cheltuielile bugetare cresc sau se reduc. O altă problemă ce ţine de
politica financiară constă în a alege tipul şi numărul impozitelor prin intermediul cărora statul urmează
sa-şi procure veniturile sale fiscale. Teoretic, statul poate folosi în acest scop un singur impozit sau o
multitudine de impozite. Ştiinţa financiară consideră, că practica unui singur impozit astăzi ar fi
irealizabilă şi ineficientă, deoarece impozitul respectiv stabilit în funcţie de puterea economică a
plătitorului, ar putea genera nemulţumirile, ar accentua tendinţele evazioniste şi de transferare a sarcinii
fiscale, iar erorile de impunere ar dezavantaja fie statul, fie plătitorul.
3. Principiul politicii economice. Prin mărimea impozitului statul influenţează dezvoltarea sau
restrângerea activităţii unor ramuri economice sau a unor activităţi economice, stimulează sporirea
producţiei sau a consumului unor anumitor mărfuri, extinde sau limitează relaţiile comerciale cu alte
state.
Astfel, pentru a stimula lărgirea consumului unui bun, statul ia măsuri pentru
reducerea sau suprimarea impozitelor indirecte care-1 grevează, iar pentru a
restrânge consumul procedează în sens invers, adică majorează cotele impozitelor
respective.
4. Principiile social-politice.
Prin politica fiscală se urmăreşte un anumit scop social. Se aplică o impunere diferenţiată a
veniturilor sau averii diferitelor categorii sociale în funcţie de interesele partidului de guvernământ. Cu
ajutorul unor măsuri fiscale, acesta caută să abată atenţia maselor largi ale populaţiei de la anumite
chestiuni politice aflate la ordinea zilei: să-şi păstreze influenţa în rândurile unor categorii sociale, să
evite influenţe negative pe care le-ar putea avea creşterea consumului unor produse dăunătoare
sănătăţii - băuturi alcoolice, tutun, - să favorizeze natalitatea etc.

6. Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni efectuate în baza legii, care au

drept scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice.
În practica impunerii se utilizează metode şi tehnici diverse care diferă în funcţie de felul
impozitului; de statutul juridic al plătitorului şi de instrumentele folosite, ceea ce face ca impunerea să
îmbrace mai multe forme.
În situaţiile în care la bază stă momentul evaluării materiei impozabilă, impunerea poate fi de
două tipuri:
• provizorie, care se efectuează în timpul anului
• definitivă, care se efectuează la finele anului
Spre exemplu, impozitul pe venit se stabileşte provizoriu în timpul anului (trimestrial sau lunar)
şi se definitivează prin recalculare pe baza rezultatelor anuale.
În funcţie de modul cum se însumează elementele de calcul impunerea poate fi:
• parţiala, impunerea veniturilor separat pe fiecare sursă de obţinere a lor de către un
contribuabil
• globală, impunerea veniturilor cumulate din diferite surse de obţinere a lor de către o singură
persoană.
În funcţie de modul cum diferite persoane stăpânesc obiectul impozabil
distingem impunere:
• individuală
• colectivă
În dependenţă de modul în care se face evaluarea obiectului impozabil se
cunoaşte impunere:
• directă
• indirectă (sau forfetară)
După metodele de aplicare a cotelor impunerea se poate efectua în cote:

• fixe
• procentuale

Impunerea în cote fixe

Cota fixă a impozitului reprezintă o suma concretă de unităţi monetare aferentă unei unităţi de
măsură a impozitului.
Impunerea în cote fixe se foloseşte mai frecvent când baza de calcul o formează un anumit bun,
o faptă sau un act: suprafaţa de teren, capacitatea cilindrică a autoturismului, obţinerea unei autorizaţii.
De exemplu, în cazul impozitului funciar se foloseşte pe m 2 sau pe ha. În acest caz caracterul de
cotă fixă este determinată de raportul acesteia faţă de unitatea de măsură a bazei de calcul. Ea poate fi
diferenţiată în funcţie de alte criterii, cum ar fi, modul de amplasare a terenurilor, zona de fertilitate ş.a.
Impunerea în cote fixe nu ţine seama de venitul contribuabilului şi nici de situaţia personală a
acestuia.
Exemplu:
Doi contribuabili au în posesie terenuri agricole respectiv 5ha si 15ha. Cota stabilită este de 75 lei
ha.
Impozitul de plată este:
• pentru primul contribuabil 375 lei ( 5 ha *75 lei/ha )
• pentru al doilea contribuabil 1125 lei ( 15 ha *75 lei/ha )

Impunerea în cote procentuale

Sistemul de impunere în cote procentuale se utilizează mai des în cazurile când baza de calcul
este valoarea sau veniturile sub orice formă. Se întâlnesc următoarele tipuri de impunere procentuală:
• proporţională
 • progresivă
• regresivă
Impunerea în cote proporţionale Conform acestei metode se aplică aceeaşi cotă de impozit
indiferent de mărimea obiectului impozabil, păstrându-se în permanenţă în aceeaşi proporţie între impozit
şi volumul venitului (valoare averii). Cu toate avantajele faţă de impunerea în cote fixe impunerea
proporţională are şi unele neajunsuri, deoarece nu respectă echitatea în materie fiscală (nu se i-a în
consideraţie că puterea contributivă a diferitor categorii sociale este diferită în funcţie de mărimea
absolută a veniturilor şi mărimea absolută a averii pe care o posedă).
Exemplu:
Veniturile realizate de doi subiecţi de impozit sunt de 1000 lei şi respectiv 5000 lei.
Presupunem că cota impozitului stabilită de lege este egală cu 15%. Impozitul de plată este:
• pentru primul contribuabil 1000*15% = 150 lei
• pentru al doilea contribuabil 5000*15%=750 lei.
După cum se vede, fiecare din cei doi contribuabili participă la constituirea fondurilor statului
proporţional cu mărimea veniturilor obţinute.
În prezent impunerea proporţională se foloseşte atât în cazurile impozitelor directe (impozitul pe
venit pentru persoanele juridice), cât şi în cazurile impozitelor indirecte (TVA, taxe vamale, accize etc.)
Impunerea în cote progresive constă în aceea, că odată cu creşterea obiectului impozabil creşte
şi cota impozitului astfel încât impozitul creşte mai repede decât obiectul impozabil. Impunerea în cote
progresive cunoaşte două variante:
1. impunere în cote progresive simple (globală)
2. impunere în cote progresive compuse (pe tranşe )
Impunerea în cote progresive simple se caracterizează prin faptul că impozitul are câteva cote,
care se stabilesc în dependenţa de mărimea venitului, însă se aplică o singură cotă de impozit
asupra întregii materii impozabile, aparţinând unui contribuabil. Cota de impozit va fi cu atât mai
mare cu cît venitul sau averea respectivă va fi mai mare.

Impunerea în baza cotelor progresive simple

Obiectul impozabil ( lei ) Cuta
impozitului %
Până la 1350 lei 7
De la 1350 lei până la 1750 lei 10
Ce depăşeşte 1750 lei 20

Conform datelor din tabelul de mai sus, o persoana care obţine venit de 1350 lei va plăti
statului un impozit de 94,5 lei (1350 * 7% ), iar o altă persoană, care are venit de 1351 lei va achita un
impozit de 135,1 lei ( 1351 * 10% ). Din exemplele expuse sunt vizibile neajunsurile care le are această
modalitate de impunere, deoarece dezavantajează contribuabilii care realizează venituri ale cărora nivel
se situează la limita imediat superioară celei până la care acţionează o anumită cotă. Prin urmare, cea de-
a doua persoană, care dispune de un venit ce depăşeşte numai cu o singură unitate monetară venitul
obţinut de prima persoană, datorează statului un impozit cu 40,6 lei mai mult.
Impunerea în cote progresive compuse (pe tranşe) are ca trăsătură divizarea materiei
impozabile in mai multe tranşe, iar pentru fiecare tranşă se stabileşte o anumită cotă de impunere. Prin
însumarea impozitelor parţial calculate pentru fiecare tranşă în parte se obţine impozitul total de plată ce
cade în sarcina unui contribuabil.
Impunerea în baza cotelor progresive compuse

Tranşele de venit ( lei ) Cota

impozitului %
Până la 1350 lei 7
Dela 1350 lei până la 1750 lei 10
Ce depăşeşte 1750 lei 20

Şi dacă ne referim la exemplul precedent, însă utilizăm această metodă de impunere, atunci
avem că persoana care are venit de 1350 lei plăteşte un impozit de 94,5 lei (1350 * 7% ), iar persoana ce
realizează venit de 1351 lei va plăti un impozit de 94,6 lei (1350*7% + (1351-1350)* 10%]
Prin urmare, în cazul impunerii respective numai 1 leu va fi impozitat cu cotă mai mare şi nu
întreaga sumă.
Impunerea regresiva (degresivă) cunoaşte mai multe opinii. Unii economişti consideră, că
acelaşi tip de impunere este o consecinţă a impunerii indirecte şi constă in aceea, că suma impozitului
achitată pentru consumul de aceeaşi valoare raportată la veniturile diferite ale contribuabililor capătă un
caracter regresiv. Adică, cei care obţin venituri mai mari achită un impozit mai mic, iar cei ce obţin
venituri mai mici achită un impozit mai mare. Exemplu:
Doi contribuabili au venituri de 500 lei şi 2000 lei respectiv. Ambii au consumat în
aceeaşi perioadă de timp aceleiaşi produse alimentare în sumă de 300 lei. TVA în preţul
produselor constituie 50 lei. Raportul dintre impozit şi venit este:
• pentru primul contribuabil 10% = (50 lei/500 lei )* 100%
• pentru al doilea contribuabil 2,5 % = (50 lei/2000 lei)* 100%
Altă opinie faţă de impunerea regresivă este că la un nivel al veniturilor (averilor) mai mari se
aplică o scară descrescătoare de cote de impunere. Asemenea procedeu dă impozitul regresiv, care
înseamnă un procent mai mic pe un venit mai marc şi un procent mai mare pe un venit mai mic.
Exemplu:
Tranşele de venit Cotele impozitului
Până la 10000 lei 5
De la 10000 până la 30000 lei 10
De la 30000 până la 100000 lei 15
De la 100000 până la 500000 lei 12

Impunerea regresivă, în cazul impozitelor directe (pe venit sau pe avere) se practică dacă se
urmăreşte încurajarea investiţiilor din profit. Din acest punct de vedere are pentru agentul economic o
funcţie dinamizatoare.

7. Finalizarea impozitării este succedată de operaţiunea de colectare (percepere) a

impozitelor. Stabilirea şi încasarea impozitelor constituie conţinutul fiscalităţii. Prin fiscalitate se
constată, concomitent, obligaţia fiscală pentru contribuabili şi creanţa fiscală a statului asupra acestuia.
Obligaţia fiscală constă în îndatorirea de a plăti în contul bugetului public naţional (bugetului
de stat, bugetelor locale) impozitele (taxele, alte venituri obligatorii) reglementate prin lege.
Creanţa fiscală reprezintă dreptul statului de a încasa prin organele fiscale impozite în contul
bugetului de la contribuabili potrivit prevederilor legale.
În condiţiile existenţei unui aparat fiscal perceperea impozitelor se realizează prin următoarele
metode:
1) încasarea impozitelor de organele fiscale direct de la contribuabili, care cunoaşte la
rândul său două variante:
a) când reprezentatul aparatului fiscal se deplasează la contribuabil pentru a încasa impozitul, caz în
 care spunem că impozitul este cherabil.
b) când contribuabilul se deplasează benevol la organul fiscal pentru a achita impozitul, caz în care
spunem că impozitul este portabil.
2) metoda calculării şi transferării directe a sumelor datorate la fiecare termen de plată.
Această metodă se utilizează de agenţii economici, care de sine stătător calculează şi virează la buget
impozitele, purtând întreaga răspundere pentru exactitatea acestor operaţiuni.
3) stopajul la sursă, care prevede că calcularea, reţinerea şi transferul impozitelor să se
efectueze de o terţă persoană (contabilul). În aşa mod se percepe impozitul de pe veniturile persoanelor
fizice, când unităţile economice sau patronii care plătesc salarii au obligaţia reţinerii şi vărsării
impozitului respectiv în condiţiile prevăzute de lege.
4) aplicarea timbrelor fiscale. Se utilizează în cazul taxelor datorate statului pentru acţiunile în
justiţie, eliberări, autentificări, legalizări de acte etc.
În cazurile metodei calculării şi transferării directe şi a stopajului la sursă organele de control
fiscal se implică postfactium, efectuând verificări cu privire la determinarea şi vărsarea exactă a
impozitelor respective. Iar în cazul aplicării timbrelor fiscale perceperea se face antifactum, înainte ca
prestaţiile respective să fie efectuate de organele în drept, care poartă întreaga răspundere pentru aplicarea
exactă a legii fiscale.