Sunteți pe pagina 1din 7

CURS 4.

Relaţii asistent medical – pacient: interacţiune socială; afiliaţie (proximitate fizică, contact
prin priviri, răspunsuri calde, prietenoase); autostima şi egoidentitate (acceptarea autoimaginii de
către alţii şi acceptarea imaginii pe care o au alţii despre sine); comunicarea diagnosticului de boală,
empatie, motivaţia de a fi „pacient”.

1. Intracţiune socială

Rezultatele actului medical sunt influenţate de modelul pe care îl utilizează în comunicare şi


comportament personalul medical şi pacientul. Pentru o abordare reuşită, este important ca personalul
medical să cunoască şi să respecte experienţa, valorile şi preferinţele pacienţilor, dar şi dreptul acestora de
a obţine informaţie medicală şi de a participa la deciziile terapeutice, pe baza consimţământului informat.
Informaţia pe care personalul medical are obligaţia să o furnizeze pacientului priveşte toate aspectele
practicii: desfăşurarea actului medical propriu-zis, a investigaţiilor, a consecinţelor fiecărei decizii
medicale, a posibilităţilor de a opta pentru o investigaţie sau alta, pentru un tratament sau altul, a
riscurilor, a şanselor de reuşită a unei intervenţii sau a unui tratament, a impactului asupra calităţii vieţii.
Consimţământul informat implică faptul că pacientul trebuie să îşi dea acordul asupra efectuării
intervenţiilor medicale, iar personalul medical este obligat să explice consecinţele refuzului sau opririi
actelor medicale. Acesta nu este obligatoriu în situaţii de urgenţă, în care este pusă în pericol viaţa
pacientului şi/sau capacitatea sa de discernământ este alterată. În aceste situaţii personalul medical are
întreaga responsabilitate a deciziei. În abordarea terapeutică a acestor pacienţi se va avea în vedere ca
tratamentul sau intervenţia să fie în beneficiul pacientului, să prezinte un beneficiu clinic şi să fie
accesibil. O situaţie particulară o are îngrijirea paliativă. Aceasta poate fi definită ca o îngrijire activă şi
totală a pacienţilor a căror boală nu mai răspunde la tratamentul curativ (respectiv controlul durerii şi al
simptomelor specifice). Un rol primordial în acest tip de îngrijire revine abordării aspectelor psihologice,
spirituale şi emoţionale. În concluzie, pentru o abordare adecvată a pacientului în context bio-psiho-social
trebuie avute în vedere următoarele criterii:
Considerarea pacientului ca un întreg, printr-o abordare holistică, nelimitată doar la organul bolnav.
Cunoaşterea pacientului dincolo de antecedentele sale patologice, în contextul reţelei sale sociale,
cu preferinţele, valorile şi convingerile sale legate de actul medical.
Abordarea empatică a pacientului, cu simpatie, interes, grijă, atenţie şi respect.
Stabilirea unei relaţii de încredere între personalul medical şi pacient, prin schimb permanent de
informaţii, într-un mod accesibil înţelegerii pacientului. Acesta trebuie să ştie că personalul medical
acţionează în interesul bolnavului şi că va urmări tratamentul şi îngrijirea acestuia.
Adaptarea tratamentului în funcţie de starea pacientului, menajând convingerile, valorile şi
circumstanţele de viaţă ale acestuia.

2. Afiliaţie
În cadrul relaţiei "intime" dintre medic şi pacient, trebuie ţinut cont de o serie de aspecte arhaice,
aspecte bine studiate, mai ales în cadrul psihologiei animale. Este vorba de conceptele privind aşa zisul
"teritoriu" şi acela de "distanţă critică". În ceea ce priveşte "teritoriul" se ştie din psihologia animală că
răspândirea unei anumite specii se face pe un anumit teritoriu. Încălcarea acestui "teritoriu" provoacă nelinişte,
agresivitate şi anxietate, la animalele care "îl posedă". În cadrul întâlnirii dintre medic şi pacient, cabinetul
medical, spitalul reprezintă "teritoriul medicului", teritoriul pe care pacientul păşeşte cu anxietate şi oricum se
simte în insecuritate. Acest lucru este resimţit şi de medic atunci când efectuează un consult la domiciliu şi
când este nevoit să se afle pe "teritoriul" bolnavului. distanţă până la care acesta poate permite o apropiere fără
a deveni agresiv sau a fugi. La om, în cadrul consultului medical, medicul vine să violeze tocmai această
"distanţă critică", situaţie care pune de asemenea importante probleme psihologice.

3. Autostima şi egoidentitate
1
A. Stima de sine
Stima de sine constituie o valoare umană fragilă şi schimbătoare. Cercetările au dus la concluzia că
adolescenţii din familii în care se discută des, pozitiv, despre diversele aspecte ale vieţii, sunt şi devin mai
optimişti. De asemenea, ele indică faptul că părinţii al căror control asupra adolescenţilor se diminuează pe
măsură ce aceştia cresc şi capătă experienţe proprii din ce în ce mai numeroase procedează benefic, favorizând
conturarea şi consolidarea stimei de sine a tinerilor, apariţia unui sentiment de siguranţă ce se întemeiază din
ce în ce mai mult pe resurse personale. Sentimentul de încredere anticipează apariţia stimei de sine. Individul
trebuie ca mai întâi să simtă şi să trăiască realmente pentru ca să capete disponibilitatea de a înţelege că are
motive de a-şi hrăni stima de sine. Conform dr. Nathaniel Branden, psiholog umanist, stima de sine este
„capacitatea de a înfrunta dificultăţile fundamentale ale vieţii, fără a pierde speranţa”. Este clar însă că o
stimă de sine crescută favorizează dezvoltarea potenţialului uman. Fiecare dintre noi se străduieşte să-şi
materializeze aspiraţiile, să se dezvolte, să progreseze. Când stima de sine este ridicată, individul nu încetează
să creadă că merită să reuşească. Este vorba, în fond, despre o atitudine care atrage succesul, care confirmă
încrederea. Când stima de sine este scăzută, persoana riscă să-şi abandoneze proiectele din cauza lipsei de
tenacitate, fiindcă ea nu posedă suficientă forţă pentru a atinge reuşita. Iar lipsa de perseverenţă este adesea
responsabilă de eşecuri şi duce la lipsă de încredere. O astfel de persoană se mulţumeşte cu puţin, nu se
străduieşte, nu-şi face planuri: trăieşte „de azi, pe mâine”, cum s-ar spune. Stima de sine nu este, aşadar, o
acţiune de definire şi definitivare de „self-esteem”, nici egoism sau narcisism ce s-ar fi dezvoltat printr-o astfel
de acţiune, ci, pur şi simplu, este recunoaşterea sentimentului de încredere că eşti în stare. Stima de sine a
individului aflat în situaţie de suferinţă poate fi afectat în mare măsură de modul raportării cadrelor medicale
cu acesta. Aşadar în relaţia asistent medical – pacient trebuie să avem în vedere componentele simei de sine:
sentimentul de siguranţă
cunoaşterea de sine
sentimentul de apartenenţă (la o familie, la un grup, la o categorie socio-profesională etc.)
sentimentul de competenţă.

B. Egoidentitatea, autiodentitatea

Eu-concepţia constituită are proprietatea de autosusţinere. Datorită acestui fapt, omului i se creează
impresia unei permanente siguranţe de sine, unei autoidentităţi. Autoconcordanţa Eu-concepţiei nu este
absolută. Comportamentul individului poate fi diferit, în dependenţă de situaţia în care el se află, de rolul
psihologic sau social pe care şi-l atribuie. O astfel de discordanţă, de regulă, corespunde unor contexte, situaţii
nedepăşite din viaţa omului. În fiecare din aceste situaţii omul îşi formează întrucâtva diferite imagini ale Eului
precum şi nişte şabloane de conduită ce corespund cerinţelor situaţiei date. Astfel, omul poate avea imagini ale
Eului foarte diferite la serviciu şi acasă. Dacă, dintr-odată, are loc depăşirea unor astfel de situaţii sau roluri (de
exemplu, o persoană autoritară la serviciu, ajunge într-o situaţie de dependenţă, neajutorare, ca pacient), atunci
problema discordanţei se poate manifesta foarte acut

Funcţiile Eu-concepţiei.
Contribuie la obţinerea unei concordanţe interioare a personalităţii.
Reprezintă un factor important de interpretare a experienţei de viaţă.
Este o sursă de aşteptări.

Obţinerea unei concordanţe interioare a personalităţii. Confruntarea de reprezentări, sentimente,


idei care vin în contradicţie una alteia, referindu-se la imaginea omului despre sine, îi trezeşte senzaţia de
discomfort psihologic. Omul încearcă în fel şi chip să-l evite, întreprinzând acţiuni care contribuie la regăsirea
echilibrului pierdut, încercând să evite discordanţa interioară. De aceia, când omul se confruntă cu o experienţă
nouă, el:
1) primeşte, asimilează această experienţă, când ea nu vine în contradicţie cu reprezentările individului despre
sine,
2) refuză să primească lucrurile aşa cum sunt, să creadă oamenii care îi comunică ceva despre sine,
3) tinde să se schimbe într-un anumit fel pe sine sau pe cei din jur.

2
Stabilitatea Eu-concepţiei îi asigură omului sentimentul de siguranţă, orientat către drumul său de viaţă, în
perceperea unor diverse situaţii proprii de viaţă ca o experienţă unitară neîntreruptă în continuitatea sa
(E.Erikson). Încă o funcţie a Eu-concepţiei este interpretarea experienţei de viaţă.
Spre exemplu, un om cu autoaprecierea scăzută poate interpreta drept batjocură o laudă sinceră la adresa lui. O
astfel de persoană de obicei se simte nesigur, este agitată, încordată, motiv care, la rândul său, creează
discomfort şi încordare la partenerii de comunicare. Oamenii care nu cred în posibilităţile (capacităţile) proprii
îşi aleg scopuri de viaţă, prieteni şi viitor corespunzători.
Se evidenţiază cinci criterii (nivele) fundamentale ale Eu-concepţiei:
gradul de integrare;
nivelul de conştientizare;
stabilitatea;
autoaprecierea;
gradul de consimţire referitor la personificarea dată.
Eu-concepţiile pot, într-o anumită măsură, să fie susţinute şi de părerile altor oameni, adică să fie sau să
nu fie în concordanţă cu ele. Extremele se orânduiesc de la cel mai înalt nivel de acord care se atinge referitor
la acei care au o poziţie socială bine determinată şi care îşi onorează efectiv obligaţiunile sale. De exemplu un
preot stimat în comunitate. Cealaltă extremă – un pacient la psihiatru care susţine că el este Napoleon. Aici
acordul lipseşte în întregime. De obicei însă există o înţelegere în privinţe unor elemente ale Eu-concepţiei şi
divergenţe în privinţa altora. De regulă, noi nu ne îndoim la aprecierea (determinarea) de către interlocutorul
nostru a sexului său, dar putem să nu fim de acord cu faptul cum îşi apreciază el calităţile sale morale.

4. Comunicarea diagnosticului de boală

Comunicarea veştilor proaste rămâne un aspect important dar dificil în toate serviciile care
diagnostichează şi tratează bolnavi cu boli incurabile. Responsabilitatea comunicării diagnosticului revine, în
mod normal, medicului curant fie că este vorba despre o secţie de medicină internă, chirurgie, neurologie,
ginecologie, etc. Numai în mod excepţional ea poate fi delegată medicului de familie şi niciodată nu ar trebui
să revină exclusiv personalului mediu. Se pune întrebarea dacă bolnavul trebuie informat sau nu cu privire la
diagnosticul său. De-a lungul timpului, atitudinea s-a schimbat: iniţial se considera că vestea poate influenţa
negativ lupta pacientului cu boala prin intermediul depresiei care scade imunitatea antitumorală (Iamandescu).
Acum specialişti din domeniul îngrijirilor paliative, bioeticii şi psihologiei medicale au încercat să formuleze
strategii de comunicare adecvate. Cunoştinţele medicilor privind tehnicile de comunicare sunt asociate cu
scăderea gradului de stres şi a riscului de burnout (Graham, Ramirez). În general, pacienţii doresc să
cunoască diagnosticul. S-a observat că transmiterea veştilor proaste este mai dificilă pentru medic atunci când
relaţia cu pacientul este de durată, pacientul este tânăr sau şi-a exprimat în mod repetat optimismul privind
rezultate bune ale investigaţiilor sau tratamentului. Din cauza acestei încărcături emoţionale pentru medic, s-a
iniţiat un protocol care să direcţioneze coerent clinicianul în demersul de comunicare. Protocolul în şase paşi
(SPIKES) iniţiat de Baile îşi propune să faciliteze realizarea gestului pentru medic oferind în acelaşi timp şi
beneficii pentru pacient.
1. S - Setup/Scenariul : medicul trebuie să pregătească întâlnirea. Crearea unui spaţiu adecvat este importantă:
aceste veşti nu se comunică nici pe culoare, nici în salon, nici în cadrul unor întâlniri întâmplătoare. Pacientul
trebuie invitat într-un spaţiu confidenţial singur sau, dacă îşi exprimă această dorinţă, împreună cu familia. Toţi
interlocutorii trebuie să stea jos ceea ce permite instaurarea unei atmosfere mai relaxate, cu un ritm adecvat
pentru desfăşurarea discuţiei. Obţinerea dosarului medical al pacientului şi recapitularea mentală a punctelor
cheie din discuţie sunt de asemenea utile înaintea invitării pacientului.
2. P - Perception/ Percepţia: Paşii 2 şi 3 din protocol îi permit medicului să deducă dacă pacientul său
doreşte să cunoască adevărul în privinţa bolii. Axioma la care se raportează este "înainte de a spune,
întreabă". "ce vi s-a spus până acum despre starea dumneavoastră ?", "pentru a ne asigura că vorbim
despre acelaşi lucru, puteţi să îmi spuneţi ce aţi înţeles despre boala dumneavoastră până acum?", "la ce vă
aşteptaţi de la tratament?". Medicul trebuie să observe atitudinea de negaţie sau de optimism excesiv din
partea pacientului.
3. I - Invitation/Invitaţia Acest pas este util pentru a afla exact câtă informaţie doreşte pacientul. Practic,
medicul îl provoacă pe pacient să-l invite să-i dezvăluie informaţia. Doctorul este cel care îl încurajează pe
3
pacient să pună întrebări sau poate continua el să solicite informaţii de la pacient. Se pot dovedi utile
întrebări precum: "Cum vreţi să vă vorbesc despre rezultatele testelor? Preferaţi să aflaţi pe larg despre ele
sau preferaţi să le schematizăm şi să discutăm mai mult despre tratament?".
4. K - Knowledge/Cunoştinţele pacientului Această etapă presupune comunicarea informaţiei importante
sub o formă accesibilă pacientului. Informaţia trebuie adecvată la cunoştinţele şi educaţia bolnavului. "V-
am făcut o ecografie la care am aflat că...apoi am realizat un CT/RMN din care am aflat că...după care am
făcut o biopsie". În al doilea rând, dacă pacientul este avertizat că urmează veşti proaste, şocul lor se
reduce, spre exemplu: "Din nefericire trebuie să vă dau nişte veşti proaste. La biopsie am aflat că...". În al
treilea rând, cuvintele folosite nu trebuie să provină din jargonul medicului. Spre exemplu, "s-a împrăştiat
în organism" este preferabil lui "a metastazat". În al patrulea rând, trebuie evitată francheţea excesivă de
tipul "aveţi un cancer şi dacă nu faceţi repede tratament, veţi muri". Pacientul va fi şocat, se va simţi
singur în faţa bolii şi neputincios. În al cincilea rând, o atitudine negativistă de tipul "nu mai putem face
nimic pentru dumneavoastră" trebuie evitată. În locul ei, se preferă o atitudine moderată de suport, chiar şi
în cazurile grave.
5. E - Empathize/Empatie Empatia presupune ca medicul să încerce să se pună în locul pacientului pentru
a înţelege mai bine prin ce trece acesta. În cadrul acestei etape, este utilă strategia numită NURSE, tot un
acronim.

Medicul trebuie să numească pentru sine suferinţa pacientului şi să-i adreseze câteva cuvinte de sprijin
emoţional care respectă celelalte atitudini "Vă înţeleg că vă simţiţi astfel (U). Aveţi tot dreptul să vă simţiţi aşa
(R). Dar sunt alături de dumneavoastră şi vom lupta împreună împotriva bolii (S). Cum vă afectează această
veste? (E)"

REGULI ÎN COMUNICAREA VEŞTILOR RELE


Stabiliţi un moment cât mai puţin dureros pentru pacient
Comunicaţi vestea personal, nu prin telefon
Alocaţi un timp adecvat pentru discuţia în care se vor comunica veştile
Folosiţi un limbaj simplu şi clar
Evitaţi tentaţia de a minimaliza o problemă
Asistaţi starea emoţională a pacientului
Exprimaţi păreri de rău pentru ce i se întâmplă pacientului.
Continuaţi discuţia
Urmăriţi sentimentele pe care pacientul le are după ce a primit veştile rele
Reasiguraţi pacientul că si în continuare sunteţi disponibil cu tot ce vă stă în putere
Comunicaţi planul de îngrijire, dar nu promiteţi o vindecare
Comunicarea de veşti rele este o situaţie medicală, dar şi terapeutică, în care personalul medical se află de
multe ori şi fără o pregătire de specialitate va fi supusă unor erori sistematice, care vor scădea mult din
calitatea actului medical.

O ÎNCERCARE DE EVALUARE A CAPACITĂŢII DE COMUNICARE Prezentăm un formular


care poate fi folosit în evaluarea sau autoevaluarea comunicării interpersonale medic-pacient (Tudose F. si
Badea M., 1997)

4
5. Empatia

Empatia presupune a înţelege sentimentele altora şi


preocupările lor, precum şi a aborda situaţiile, din perspectiva lor. Ea se construieşte pe conştientizarea de sine,
cu cât suntem mai deschişi faţă de propriile noastre emoţii, cu atât suntem mai capabili să interpretăm
sentimentele altora. Capacitatea de a şti ce simt ceilalţi intră în joc în zone vaste: afecţiunea părintescă, de la
compasiune la acţiunea politică, de la indiferenţă la comportamentul de ajutorare. De-a lungul timpului
empatia a fost definită de mai multi autori:
G.H. Mead concepe empatia ca pe o capacitate de a “prelua rolul celuilalt” şi este de părere că această
abilitate constituie esenţa inteligenţei umane.
R. Dymond, 1950 defineşte empatia ca pe un proces care presupune un „transport” prin intermediul
imaginaţiei în gândirea, sentimentele sau acţiunile altora.
W.A. Kerr şi B.J. Speroff, 1954 – empatia este abilitatea de a se pune pe sine în poziţia altei persoane,
stabilind raporturi şi anticipând alte reacţii, stări şi comportamente.
Carl Rogers, 1959 – “a fi empatic înseamnă a percepe cadrul intern de referinţă al altuia, cu acurateţe, cu
toate componentele sale emoţionale şi semnificaţiile care-i aparţin <<ca şi cum>> ai fi cealaltă persoană, dar
fără a pierde condiţia de <<ca şi cum>>“. Perceperea cadrului intern de referinţă al altuia presupune ample
procese cognitive, emoţionale, motivaţionale, cât şi reacţii vegetative profunde.

Caracteristici generale ale empatiei


Scopul empatiei devine câştigarea posibilităţii de a formula anticipări. Prin intermediul empatiei actorii
sociali cunosc şi prezic comportamentul altora. Prin transpunerea cuiva în situaţia partenerului, persoana
dobândeşte un mod de cunoaştere şi înţelegere a celuilalt faţă de care se va comporta într-un anume fel. Prin

5
procesul de transpunere empatică se realizează strategii de colaborare, de reacţie de orice tip printr-o
modalitate inconştientă sau conştientă. Abilităţile empatice facilitează înţelegerea celuilalt prin intermediul
transpunerii în psihologia partenerului. Interacţiunea dintre oameni scoate în evidenţă necesitatea ca fiecare să
traducă punctul de vedere al celuilalt. Empatia se prezintă ca o nevoie personală de a stabili contacte cu
ceilalţi, având efecte profunde, benefice.

Funcţiile empatiei
FUNCŢIA COGNITIVĂ – prin transpunerea psihologică în sistemul de referinţă al altuia, în psihologia
“altuia” se realizează actul de cunoaştere empirică a partenerului. Acest act este utilizat cu sau fără intenţie de
orice persoană în relaţiile interpersonale. Prin intermediul empatiei aflăm cât de prietenoşi sau ostili, relaxaţi
sau tensionaţi, interesaţi sau plictisiţi, optimişti sau pesimişti sunt cei cu care zilnic iniţiem relaţii
interpersonale.
FUNCŢIA ANTICIPATIVĂ – constă în efectuarea unei predicţii corecte asupra posibilului comportament
al partenerului şi anticiparea strategiilor comportamentale ale celui ce empatizează.
FUNCŢIA DE COMUNICARE – această funcţie rezultă din nevoia de empatie însoţită de nevoia de
dialog, de înţelegere şi cooperare. În unele dicţionare empatia este definită ca o modalitate de comunicare
implicită care, fără să înlocuiască comunicarea explicită, o completează.
FUNCŢIA DE CONTAGIUNE AFECTIVĂ – de contaminare de starea celuilalt. Această funcţie rezultă
din identificarea propriului eu cu partenerul. Procesul de punere în situaţia celuilalt atrage un proces de
contaminare a stării celuilalt. Cineva este mai empatic cu un partener simpatic decât cu unul antipatic; simpatia
faţă de altul poate potenţa nivelul empatiei, apropiindu-l de polul identificării ca premisă al unei contagiuni de
tip afectiv.
FUNCŢIA PERFORMANŢIALĂ – în anumite profesiuni sau în împrejurările obişnuite din viaţă, empatia
devine abilitatatea de a favoriza realizarea cu succes a activităţilor ce implică relaţii interpersonale. Ea dezvoltă
un nivel superior de manifestare asigurând retrăirea stărilor, gândurilor şi acţiunilor altora şi mijlocind
atingerea de performanţe ridicate în relaţiile interpersonale.

6. Motivaţia de a fi “pacient”

Hipocondria, cunoscută popular ca ipohondrie, este o teamă permanentă de a suferi de o boală gravă. O
persoană cu această tulburare tinde să interpreteze greşit senzaţiile normale, funcţiile organismului uman şi
simptomele uşoare, ca pe o boală cu evoluţie fatală.

Suferinţe din trecut : De exemplu, o persoană de genul acesta se teme de sunetele normale ale
abdomenului în timpul digestiei, de transpiraţie sau de petele naturale de pe piele, ca fiind semnele unei boli
grave. Persoanele cu ipohondrie sunt îngrijorate, în mod special, de un anumit sistem de organe (cum ar fi
sistemul cardiac sau sistemul digestiv). În general, persoanele cu această tulburare nu devin deziluzionate. Ele
pot accepta posibilitatea ca temerile lor sunt exagerate. Cu toate acestea, nu acceptă decât să li se spună că sunt
bolnavi. Aceştia au tendinţa să meargă la mulţi doctori, căutând unul care să le confirme suferinţa presupusă.
Atât pacientul cât şi doctorul pot deveni frustrăti sau furioşi.
Persoana se simte într-adevar bolnavă: Hipocondria poate debuta la orice vârstă, atât la femei cât şi la
bărbaţi. Poate aduce beneficii, cum ar fi atragerea atenţiei membrilor familiei, prietenilor, medicilor şi
eliberarea de responsabilităţi. Mai puţin frecvent, o persoană se preface bolnavă pentru anumite câştiguri, cum
ar fi anumite medicamente sau beneficii financiare sau privarea de muncă sau de anumite responsabilităţi
legale. În hipocondrie, pacientul nu se preface, ci crede că boala este reală. El sau ea se simte într-adevăr
bolnav/bolnavă.
Boala se poate asocia cu anxietate: Această boală se poate asocia cu anxietate severă sau simptome
obsesiv-compulsive. Teama sau simptomele exagerate pot aparţine, de asemenea, unei alte boli psihiatrice,
cum ar fi depresia, schizofrenia sau tulburarea de somatizare. Hipocondria este o boala cronică (pe termen
lung) și poate dura chiar mulţi ani.

6
Tratament
Compasiunea şi susţinerea pot fi combinate cu un medicament antidepresiv sau antianxios sau
antipsihotic. Persoanele cu hipocondrie trebuie tratate de un medic psihiatru care înţelege natura suferinţei lor.
Dacă medicul înţelege că aceste nemulţumiri ale pacientului nu vor dispărea niciodată, realizarea unui program
de vizite medicale în care "problemele" pacientului sunt luate în serios pot fi de ajutor în ameliorarea anxietăţii
pacientului. Dacă medicul limitează consultaţiile pacientului pe motiv că este agasant, anxietatea pacientului se
va agrava. Psihoterapia nu este eficientă de obicei la pacienţii hipocondriaci. Cei mai mulţi oameni cu aceasta
boală nu sunt dornici să consulte un psihiatru sau un psiholog. Cu toate acestea, un terapeut priceput poate
ajuta mai degrabă pacientul să facă faţă acestor probleme decât să îl vindece. Medicii şi terapeuţii trebuie să ia
în serios simptomele pacientului deoarece acestea sunt reale.
Simptome Persoanele cu hipocondrie au tendinţa de a se adresa rapid serviciilor medicale. Cu toate
acestea, ei nu sunt dornici de a consulta un psiholog sau un medic psihiatru, deoarece se tem că aceştia vor
considera că "simptomele sunt doar în capul lor". Tratamentul precoce făcut de către un medic psihiatru poate
fi de ajutor. Persoanele hiponcondriace care suferă concomitent de depresie sau anxietate, dar care sunt tratate
eficient prin medicamente, au un prognostic relativ bun. Din alte puncte de vedere, persoanele cu hipocondrie
pot fi susceptibile la boli cronice.

BIBLIOGRAFIE:
1. Iamandescu IB - Psihologie medicală, Ed. Infomedica, 2005, Bucureşti
2. Luban Plozza B, Iamandescu IB - Dimensiunea psihosocială a practicii medicale, Ed. Infomedica, 2002,
Bucureşti
3. Popovici-Mârşu C, Nicolau S. Psihologie şi cancer. Viaţa medicală, 1990

S-ar putea să vă placă și