1.

Revoluţia marginalistă: trăsături şi precursori

Liberalismul clasic, ajuns la apogeul dezvoltării sale în perioada de început a

primei revoluţii industriale, în timp s-a dovedit a fi în imposibilitatea de a oferi soluţii
teoretice noilor probleme economice apărute spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Aceasta
nu înseamnă o abandonare a preceptelor sale, ci o adaptare la nevoile realităţii.
Scrierile economice „convenţionale”, sintetizate de Mill şi contestate cu vehemenţă
de Marx au suferit o transformare profundă, cunoscută sub numele de „revoluţia
marginalistă”. Odată cu această schimbare, depărtarea de scrierile ciasice a devenit tot
mai clară, atât în ceea ce priveşte obiectul, cât şi în ceea ce priveşte metoda ştiinţei
economice.
O analiză a evoluţiei gândirii economice ne îndreptăteşte să considerăm
marginalismul o revoluţiei în domeniu, dat fiind că ideea de revoluţie presupune o
anumită ciclicitate. Dacă părintele economiei politice, Adam Smith, porneşte în
cercetarea sa de la producţie fiind preocupat mai ales de creşterea economică şi de
eficienţă, David Ricardo deplasează studiul fenomenelor şi legilor economice spre
domeniul repartiţiei, cu accent pe latura socială şi pe echitate. Marginalismul oferă
imaginea încheierii unui „ciclu” în sensul reîntoarcerii la analiza producţiei; preocupările
privind creşterea economică rămân în plan secund, esenţială devenind preocuparea
pentru determinarea condiţiilor de echilibru, acest demers situându-se în contextul în
care cantitatea de resurse este dată. Economia devine astfel o ştiinţă care se ocupă cu
alocarea unei cantităţi determinate de resurse, neglijând într-o oarecare măsură
modalităţile de constituire sau de sporire a acestor resurse.
Sub influenţa condiţiilor economice din vremea lor, economiştii clasici au fost
preocupaţi îndeosebi de costuri şi ofertă, făcând abstracţie de cerere. Marginaliştii şi-au
îndreptat atenţia tocmai spre domeniul neglijat de clasici.
Ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea sunt marcate în planul gândirii
economice de existenţa unui trio de cercetători, creatori de şcoală, care lucrând
independent şi concomitent în ţări diferite, sunt recunoscuţi drept fondatori ai
marginalismului: Carl Menger (Austria), William Stanley Jevons (Anglia) şi Leon Walras
(Elveţia). Astfel, marginalismul nu are o paternitate naţională precum alte şcoli şi
curente de gândire eonomică.
Marginaliştii abandonează teoria valorii-muncă şi cu ajutorul unui nou principiu
unificator integrează pe de-o parte teoria consumatorului şi cea a firmei (meritul
principal a fost explicaţia dată cererii pornind de la preferinţele consumatorului), şi pe de
altă parte, teoria valorii şi cea a distribuţiei.
Principiul marginalii - analiza efectelor în condiţiile când un factor de producţie
creşte cu o unitate, ceilalţi rămânând constanţi - este aplicat în analiza preţurilor şi a
pieţelor, deschizându-se calea spre determinarea teoretică a optimului (echilibrului)
când consumatorii şi producătorii îşi maximizează satisfacţia sau profitul.
Spre deosebire de reprezentanţii şcolii clasice, care-şi construiau analiza pe legi
naturale, cu caracter obiectiv, desemnate metaforic de Smith prin sintagma de „mână
invizibilă”, marginaliştii apelează la psihologia individului, la gusturile şi preferinţele sale.
O asemenea abordare nu putea scăpa atenţiei geniului lui Keynes care, preluând-o, îi
va da o anvergură macroeconomică.
Punând accentul pe cerere şi pe latura psihologică a comportamentului
consumatorului şi ca atare dând dovadă de spirit novator, marginaliştii folosesc în
analiza economică un procedeu mai vechi, folosit pentru prima dată de Petty: calculul
matematic.
Încercarea de a evidenţia latura cantitativă a fenomenelor şi proceselor economice
şi de a stabili alocarea optimă a unei cantităţi date de resurse a deschis calea
argumentării matematice, astfel încât revoluţia marginalistă a însemnat începutul
analizei economice moderne. În fapt, economics-ul aşa cum este acesta abordat de la
catedră şi studiat de generaţiile de studenţi nu este nimic altceva decât o combinaţie
între două ştiinte aparent neconvergente: matematica şi economia.
Interdependenţele dintre variabilele economice încep să îmbrace forma unor funcţii
matematice, care arată efectele modificării unei variabile asupra unei alte variabile (de
exemplu, relaţia preţ-cerere). Odată determinate funcţiile, a fost făcut şi pasul următor,
de exprimare a acestor funcţii sub forma unor ecuaţii şi curbe. În consecinţă, literatura
economică a fost împânzită de simboluri şi grafice. Au apărut ecuaţiile simultane, care
au fost rezolvate ca sisteme cu soluţii comune (preţul la care se egalează cererea şi
oferta se determină la intersecţia a două curbe).
Încercarea de determinare a optimului i-a făcut pe pionierii analizei economice
moderne să devină conştienţi de utilitatea calculului diferenţial. Ei au definit unitatea
marginală ca derivată de ordinul întâi: o schimbare infinitezimal de mică a unei variabile
determină o modificare infinitezimal de mică a altei variabile.
Optimul apare astfel definit ca egalitate între utilităţile marginale aferente unor
întrebuinţări diferite.
Accentul se deplasează dinspre cantităţile totale spre modificarea acestora.
Echilibrul devine un concept nodal, care pune în ecuaţie anumite variabile şi le
maximizează pe altele. Odată cu introducerea conceptului de echilibru în analiza micro-
economică a consumatorului şi a firmei, au rămas cel mai adesea neabordate probleme
ale macroeconomiei (determinarea venitului naţional, creşterea şi dezvoltarea
economică). Acestea vor reveni în atenţie în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Problematica valorii constituise piatra unghiulară a învăţăturii clasicilor economiei
politice. Smith şi Ricardo lansaseră teoria valorii-muncă, preluată şi completată mai apoi
de Marx.
A existat totuşi şi altă abordare a valorii, de provenienţă „pur” franceză (Say), pe
care marginaliştii o preiau şi elaborează o nouă teorie a valorii, bazată pe utilitate.
Timpul de muncă necesar producerii unui bun este detronat din poziţia de determinant
al valorii acestuia. Noua regină a valorii devine utilitatea. De multe ori, se face confuzie
între utilitate şi raritate, spre exemplu, în cazul „paradoxului apă-diamant” (numit şi
paradoxul valorii): deşi apa este indispensabilă vieţii, iar diamantul are mai mult o
valoare estetică, preţul apei este mult inferior celui al diamantelor (diamantul are o
valoare mare, izvorul acesteia fiind raritatea, iar apa are o valoare cel puţin la fel de
mare deşi este mai abundentă, valoarea ei fiind dată de utilitate).
În optica marginalistă, valoarea încetează a fi o relaţie socială, devenind un
concept eminamente subiectiv, bazat pe gusturi, preferinţe, cutume etc. Valoarea unui
bun este dată de utilitatea ultimei doze consumate din respectivul bun, numită utilitate
marginală.
În formularea legii debuşeelor, J.B. Say şi-a dat seama că venitul posesorului
fiecărui factor de producţie apare ca recompensă proporţională cu aportul la obţinerea
rezultatelor activităţii economice. Meritul marginaliştilor este acela de a fi aprofundat
această abordare, concluzionând că mărimea venitului este funcţie de productivitatea
marginală a fiecărui factor. În noua teorie economică, măsura cererii este utilitatea, iar
în domeniul ofertei această măsură este productivitatea marginală.
În cadrul curentului marginalist actual sunt evidente două tendinţe diferite:
 prima are la bază matematizarea analizei economice; limbajul cifrelor este
important în orice demers ştiintific, iar utilizarea sa pe scară largă a dus la apariţia unor
ştiinţe de graniţă (econometria, ergonomia);
 a de-a doua consideră că „matematicile sunt numai o moară care preface în
făină grâul ce i se aduce, dar rămâne de ştiut cât face acest grâu”iii; această tendinţă
„literară” încă îşi face simţită prezenţa în cadrul teoriei economice contemporane.
Trecerea la analiza marginalistă - considerată a fi o veritabilă revoluţie în ştiinţa
economică - nu a fost bruscă, ci s-a derulat sinuos pe tot parcursul secolului al XIX-lea.
Mai mult, ruptura cu trecutul nu a fost atât de generală: niciodată un gânditor izolat nu a
făcut o descoperire fără să se folosească de rezultatele muncii predecesorilor.
Odiseea marginalismului (neoclasicismuluiiv) a început în anul 1814, atunci când
Malthus observă posibilitatea utilizării calculului diferenţial, neglijat până atunci de
analiza economică. Zece ani mai târziu, Thomas Perronet Thompson (1783-1869) este
primul economist de limbă engleză care face uz de metodele matematice ale calculului
diferenţial într-o analiză economică, în lucrarea „Despre instrumentul schimbului”.
Prima elaborare sistematică a principiului marginal, aplicat la teoria firmei o
întâlnim în lucrarea „Cercetări despre principiile matematice ale teoriei avuţiei”,
publicată în anul 1838 de inginerul francez Augustin Cournot (1801-1877), care se
înscrie în tradiţia raţionalistă prin demersul său bazat pe credinţa în puterea raţiunii de a
revela o lume economică ordonată matematic; geometria analitică, descoperiră de
Descartes, îi va servi lui Cournot pentru a reprezenta grafic, într-o manieră sugestivă,
teoriile sale economice.
Cournot dă interpretare matematică unor concepte economice fundamentale,
cărora le dă forma unor funcţii matematice, ca relaţii preţ-cantitate. Graficul echilibrării
cererii cu oferta, costul şi venitul marginal sau teoria monopolului sunt numai câteva
dintre preocupările lui Cournot, care azi sunt întâlnite în orice manual de economie. În
analizele sale, el porneşte de la ipoteza că fiecare individ caută să-şi maximizeze
utilitatea pe care o obţine muncind sau vânzând un bun; monopolistul nu face nici el
excepţie de la regulă, stabilind un preţ de vânzare care corespunde egalităţii dintre
costul marginal şi venitul marginal.
Cournot elaborează un model al duopolului, în care presupune că ajustările făcute
de un duopolist pentru a-şi maximiza profitul nu vor avea ca efect modificări în politica
rivalului său; în urma ajustărilor succesive, se ajunge la un preţ de vânzare inferior celui
al monopolistului. Fructificate de Walras şi Marshall, scrierile lui Cournot impresionează
mai ales prin perenitate.
Un alt pionier al calculului marginal, german de această dată, a fost Johann
Heinrich von Thünen (1783-1850), matematician, inginer agronom şi proprietar al unei
ferme agricole. Studiile sale empirice, bazate pe o îndelungată şi minuţioasă culegere
de date, sunt grupate în cea mai de seamă lucrare a sa, intitulată „Statul izolat” (apărută
între 1823 şi 1863).
„Statul izolat” este de fapt un model al unei economii închise, care dispune de
pământuri cu fertilitate uniformă. În centrul acestei economii, înţeleasă ca o „piaţă” se
află „oraşul". În jurul oraşului se află ferme agricole specializate şi grupate în cercuri
concentrice. Pe măsură ce distanţa faţă de oraş creşte, producţia agricolă capătă un
caracter tot mai extensiv: de la producerea de legume de lângă oraş se ajunge la
păşunile din zonele cele mai îndepărtate.
Din analiza datelor statistice, Thünen remarcă că scăderea preţurilor cerealelor
influenţează renta funciară.
Scopul lui Thünen este să elaboreze un model de utilizare a terenului agricol astfel
încât fiecare cultură să fie amplasată la acea distanţă faţă de oraş care aduce
proprietarului cea mai mare rentă funciară. Renta funciară devine obiect al unui calcul
de optimizare.
Thunen consideră că amplasarea culturilor trebuie făcută ţinând cont de
cheltuielile de producţie propriu-zise la care se adaugă costul transportului. Thünen
susţine că diferenţele în ceea ce priveşte costul transportului determină apariţia unui tip
specific de rentă diferenţială. Unele produse au un cost mai ridicat, dar reclamă
cheltuieli de transport mai mici (grâul comparativ cu cartoful, de exemplu).
În esenţă, raţionamentul lui Thünen este următorul: distanţa, greutatea şi felul
produsului determină costurile (de producţie şi de transport), care determină preţurile
relative, iar acestea din urmă determină mărimi diferite ale rentei funciare.
În apropierea oraşului vor fi amplasate astfel culturile care aduc o rentă funciară
maximă sau care sunt perisabile, întrebuinţările terenului fiind în ordine: cultivarea
legumelor, fond forestier, cultura cerealelor, zootehnia, vânătoarea.
Meritul lui Thünen este aplicarea analizei marginale la teoria producţiei şi a
repartiţiei. El remarcă un lucru deosebit de important: venitul net (înţeles ca profit) este
maxim atunci când valoarea produsului marginal coincide cu costul marginal al
factorului. Productivitatea capitalului trebuie măsurată prin produsul marginal rezultat
prin adăugarea unei unităţi suplimentare de capital unei cantităţi constante de muncă.
Dincolo de abordarea marginalistă a teoriei localizării, numele lui Thünen este
legat şi de celebra sa formulă de calcul a salariului natural,

(a. p)

unde a reprezintă valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului, iar p

este valoarea producţiei medii realizate de respectivul lucrător.
Nenumăraţi economişti au lăsat moştenire posterităţii formule, dar numai Thünen a
avut excentricitatea de a cere să-i fie gravată una pe piatra funerară, în loc de epitaf!
Primul care a prezentat o teorie a consumului bine închegată şi integrată
principiului utilităţii marginale a fost Hermann Heinrich Gossen (1810-1858). În lucrarea
sa „Legile relaţiilor umane”, apărută în anul 1854, Gossen reduce utilitatea la plăcerea
obţinută în timpul consumului.
El enunţă două propoziţii, cunoscute sub numele de „legile lui Gossen”:
  prima afirmă că intensitatea unei nevoi descreşte pe măsură ce respectiva
nevoie este satisfăcută continuu şi neîntrerupt; Gossen presupune existenţa unui prag
de saţietate dincolo de care consumul nu-şi mai are rostul;
 a doua spune că utilitatea totală a unei cantităţi de bunuri cu utilizări alternative
este maximă atunci când utilitatea marginală este aceeaşi pentru toate utilizările.
Nicholas Georgescu - Roegen a remarcat că cele două legi fundamentale ale lui
Gossen scot în evidenţă un element esenţial al analizei economice, preluat ulterior de
Marshall: timpul. Luarea în considerare a vârstei sau a faptului că unele plăceri nu se
atenuează prin repetarea lor zilnică implică o schimbare a opticii, pe care Gossen a
intuit-o.

2. William Stanley Jevons şi marginalismul englez

William Stanley Jevons (1835-1882) este considerat iniţiatorul marginalismului

englez.
Preocupat mai întâi de logică şi matematică, Jevons este atras de generarea unor
structuri de gândire formale şi de perspectiva pragmatică de a descoperi faţete noi ale
lumii externe. Născut în Anglia, el îşi abandonează studiile şi pleacă în Australia unde la
nici 20 de ani, elaborează o serie de studii empirice în diverse domenii: clasificarea
slujbelor, anchete sociale şi chiar meteorologie. În acest ultim domeniu, în anul 1878 el
publică un studiu devenit celebru: „Crizele comerciale şi petele solare”. Ideea pe care o
enunţă este pe cât de simplă, pe atât de convingătoare, mai ales că o susţine cu date
statistice minuţioase: el observă că periodicitatea manifestării unor „pete pe Soare”
coincide cu durata medie a „ciclului afacerilor”; aceste „pete” influenţează clima, care la
rândul ei determină mărimea recoltelor, respectiv economia în ansamblul ei.
Principala sa contribuţie la teoria economică este publicarea în anul 1871 a lucrării
„Teoria economiei politice”.
Punctul de plecare al analizei sale l-a reprezentat teoria utilităţii. El consideră că
valoarea provine din utilitatea bunurilor şi identifică valoarea cu „raportul de schimb”
(raportul dintre un produs şi cantitatea dintr-un alt produs contra căruia se schimbă).
Ca reflectare a preocupărilor sale iniţiale, Jevons arată că „teoria economică
necesită utilizarea matematicii, întrucât lucrează cu cantităţi”. Cum aceste cantităţi se
modifică în mod permanent, evoluţia lor poate fi reprezentată grafic; se poate utiliza în
analiză şi calculul diferenţial, care operează cu mărimi infinitezimal de mici.
Preluând de la Bentham concepţia potrivit căreia ştiinţa economică reprezintă în esenţă
„un calcul al plăcerii şi durerii”, Jevons consideră că deşi sentimente (senzaţii) precum
plăcerea sau durerea sunt greu de comensurat, efectele lor sunt de natură „cantitativă”
şi pot fi măsurate prin intermediul raportului în care bunurile care furnizează
plăcere/durere se schimbă între ele.
Conceptul de utilitate în sens jevonsian este o rezultantă agregativă a raportului
satisfacţie/insatisfacţie referitor la consumul unui bun. Utilitatea alcoolului incumbă atât
efectele sale benefice, curative (inclusiv starea de euforie indusă), cât şi efectele sale
dăunatoare fizic şi psihic.
 Utilitatea nu este circumscrisă caracteristiclior intrinseci ale unui bun, ea find în
esenţă subiectivă: utilitatea unei cărţi este apreciată în mod diferit de indivizi... chiar
dacă este vorba de o carte de bucate utilă pentru toată lumea.
Jevons consideră că atunci când un consumator are nevoie de un bun şi, pentru a-
şi satisface această nevoie, consumă cantităţi succesive egale din acel bun, dozele
adiţionale au utilităţi diferite. Până la un anumit nivel, bunul îi este indispensabil şi deci
utilitatea este crescătoare; dincolo de un nivel maxim (când utilitatea dozei adiţionale
devine nulă), utilitatea începe să scadă, putându-se transforma în dezutilitate („utilitate
negativă”).
Jevons face distincţie între utilitatea totală şi ceea ce el numeşte „gradul final al
utilităţii”, definindu-l ca „gradul de utilitate al ultimei unităţi, sau al următoarei posibile
unităţi adăugate într-o cantitate foarte mică sau infinitezimal de mică dintr-un stoc exis-
tent”.
Concluzia pe care o desprinde Jevons din teoria utilităţii este că „utilitatea totală a
unui bun care are întrebuinţări multiple este maximă atunci când gradul de utilitate al
ultimei unităţi consumate este acelaşi pentru toate întrebuinţările”.
Deşi este de factură utilitaristă, concepţia lui Jevons nu absolutizează ideea de
maximizare a satisfacţiei. Ştiinţa economică se subordonează moralei, alegerea între
„bine” şi „rău” este mai presus decât opţiunea între două alternative pur economice,
chiar dacă această opţiune implică maximizarea plăcerii.
Consecvent raţionamentelor logice, Jevons exprimă cauzal concepţia sa despre
valoare prin intermediul unor afirmaţii (propoziţii) esenţiale.
Mai întâi, el stabileşte că mărimea costului de producţie influenţează invers
proporţional cantitatea oferită dintr-un bun economic. La rândul ei, oferta determină
invers proporţional „gradul final de utilitate” (sau, în termeni moderni, utilitatea mar-
ginală), care determină direct proporţional valoarea produsului. La baza teoriei
subiective a valorii, Jevons pune... costul de producţie. În demersul său de clarificare a
problemelor legate de valoare, Jevons este „clasic” la plecare şi „neoclasic” la final,
evitând traseul Say - Ricardo - Mill. Remarcabilul său spirit pragmatic îl face să observe
că teoria valorii muncă nu poate fi generalizată la toate bunurile, el dând exemplul
pescuitorului de perle care după o zi de muncă istovitoare dacă ar aduce la suprafaţă o
simplă piatră aceasta nu ar avea nici o valoare. La fel, un tablou realizat într-o zi poate fi
mult mai valoros decât un tablou la care s-a lucrat un an.
Rădăcinile teoriei valorii muncă pot fi regăsite în scrierile lui J. Locke, care
abordase problema valorii în contextul mai larg al concepţiei sale despre proprietate. El
căutase să justifice, să apere proprietatea privată de abuzurile guvernării şi, în acest
scop, explicase valoarea prin muncă. În epoca în care a trăit Jevons, siguranţa
proprietăţii devenise deja o realitate astfel că el a înlocuit munca din poziţia de
determinant al valorii cu utilitatea şi raritatea. Analiza sa asupra valorii este
independentă de problema proprietăţii. Jevons recunoaşte munca drept determinant
indirect al valorii, în sensul că munca disponibilă pentru un domeniu determină oferta de
produse din domeniul respectiv, iar aceasta influenţează „gradul final de utilitate", deci
şi valoarea.
Relaţia muncă-valoare este bine evidenţiată de Jevons: „Valoarea muncii trebuie
să fie determinată de valoarea rezultatului muncii”. Atitudinea unui individ fată de
muncă, dincolo de latura morală, ia în calcul satisfacţia şi insatisfacţia aduse de muncă.
Iniţial, insatisfacţia este mai mare, dar pe măsură ce munca va continua satisfacţia va
echilibra „dezutilitatea” muncii. Există un punct hedonist care corespunde egalităţii
dintre costul (marginal) al muncii şi câştigul (marginal) din muncă (salariul). Dincolo de
acest punct, dacă lucrătorul ar continua să muncească „plăcerea” oferită de salariu ar
începe să fie depăşită de „durerea” provocată de muncă. Această analiză ingenioasă
prezintă un mare neajuns: ea presupune că decizia micşorării sau sporirii timpului de
muncă aparţine lucrătorului...
Jevons a dedicat o serie de studii empirice problemei evoluţiei economiei. El
aminteşte de pesimismul malthusian atunci când enunţă „legea naturală a creşterii
sociale” potrivit careia expansiunea economiei britanice nu era limitată de grâu cum
crezuse Malthus ci de cărbune, resursă total insuficientă pe termen lung. În lucrarea
„Problema cărbunelui” (1865), Jevons observă că, după inventarea de către James
Watt a motorului cu aburi, consumul de cărbune al Marii Britanii a crescut considerabil.
Această observaţie a rămas în teoria economică sub numele de „paradoxul lui Jevons”:
chiar dacă preogresul tehnic creşte eficienţa utilizării unei resurse, cantitatea
consumată din respectiva resursă are tendinţă de creştere, şi nu de scădere.
Considerată de Keynes ca „început al unei noi etape în ştiinţa economică”, opera
lui Jevons rămâne valoroasă şi prin aceea că acestuia îi revine meritul de a-l fi
redescoperit pe Cantillon.

i
Revoluţia reprezintă o schimbare bruscă, o transformare completă a ordinii economico-sociale şi morale (Le Petit
Robert 2000, pag. 2218);
ii
O unitate marginală dintr-o mărime înseamnă o cantitate mică cu care variază acea mărime (Dicţionar Macmillan
de economie modernă, Ed. Codecs, Bucureşti, 1999, pag. 241);
iii
Gide, Ch., Rist, Ch. - Istoria doctrinelor economice de la fiziocraţi până în zilele noastre, Ed. Cassei Şcoalelor,
Bucureşti, 1926, pag. 753;
iv
În lucrările de specialitate, termenii marginalism şi neoclasicism sunt sinonimi. Termenul neoclasicism derivă din
ideea că iniţiatorii aşa-numitei „revoluţii marginaliste” au extins şi au îmbunătăţit fundamentele teoriei economice
clasice. Controversa privind delimitarea şcolilor în clasică şi neoclasică îşi păstrează încă actualitatea. G.A. Frois de
exemplu, susţine că „şcoala clasică nu există”, terminologia aparţinându-i lui Marx. Acesta o utilizase pentru a face
distincţie între „economia vulgară care se mulţumeşte cu aparenţe” şi Ricardo, Mill şi predecesorii lor. Mai târziu, J.
M. Keynes amplifică această confuzie, susţinând că de fapt şcoala clasică îi include pe discipolii lui Ricardo;