FORMA STATULUI

Forma statului exprimă modul de organizare a

conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui
conţinut. Componentele formei de stat sunt:
– forma de guvernământ;
– regimul politic;
– structura de stat.

2. Forma de guvernământ

Forma de guvernământpriveşte formarea, organizarea şi

exercitarea puterii de stat prin intermediul organelor
centrale ale statului şi împărţirea competenţei între ele.
Din acest punct de vedere, clasificarea generală
a statelor este în monarhii şi republici.
Monarhia se caracterizează prin faptul că şeful statului nu
este ales; conducerea statului se transmite de la monarh
la altul pe linie de rudenie sau în alte condiţii prevăzute de
Constituţie.
Monarhiile se împart în absolute – caracteristice perioadei
feudalismului şi caracterizate prin puterea discreţionară a
monarhului, şi constituţionale – majoritare în prezent
(Anglia, Spania, Belgia, Japonia, etc), unde monarhia se
explică în primul rând prin tradiţie, monarhul având mai
mult un rol simbolicm, rolul Parlamentului fiind foarte
important; altfel spus, monarhul domneşte, dar nu
guvernează, este supus regulilor de neutralitate politică.
Republica reprezintăforma de guvernământ în care
cetăţenii se guvernează singuri, desemnând sau alegând
un şef de stat, numit de regulă preşedinte. Şeful statului
este ales pentru un anumit număr de ani, cu limitarea
numărului de mandate pentru aceşeeaşi persoană.
Alegerea se realizează în mod direct (de ex: România,
Franţa), sau prin electori aleşi duă anumite criterii ( SUA),
de către Parlament (Grecia, Germania, Austria).
Republica poate fi parlamentară, caz în care rolul cel mai
important în exercitarea puterii de stat revine
Parlamentului sau prezidenţială, în care şeful statului are
cele mai importante atribuţii în exercitarea puterii.
3. Regimul politic
Regimul politic poate fi definit ca fiind ansamblul
metodelor, procedeelor şi mijloacelor de înfăptuire a
puterii. Acesta priveşte relaţiilor existente între elementele
ce alcătuiesc sistemul social-politic, cu referire imediată la
raporturile dintre stat şi individ, la modul concret în care un
statul asigură şi garantează drepturile subiective.
Se disting: regimuri politice democratice, care se
caracterizează prin preluarea puterii prin alegeri libere,
corecte, periodice, aplicarea principiului majorităţii,
recunoaşterea separaţiei puterilor în stat, pluralismul
politic, libertatea şi recunoaşterea opoziţiei, garantarea
drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, şi regimuri
politice autocratice în care poporul nu are nici o
posibilitate să determine sau să influenţeze politica internă
şi externă a statului.
4. Structura de stat
4.1 Noţiune
Structura de statse referă la organizarea puterii de stat în
raport cu teritoriul şi populaţia, raporturile ce se constituie
între elementele sistemului statal, formaţiunile statale,
circumscripţiile administrativ-teritoriale. Din acest punct de
vedere, statele se împart în unitare sau simple şi
federative sau compuse.

4.1 Statul unitar şi statul federativ

Statul unitar sau simplu are următoarele caracteristici:

– pe teritoriul său există o singură formaţiune statală;
– are un regim constituţional unic, consacrat printr-o
singură Constituţie;
– are un singur rând de organe de vârf- un Parlament, un
Guvern, un şef de stat şi un singur rând de autorităţi
judecătoreşti, care exercită autoritatea la nivel central, în
raport cu întregul teritoriu şi cu întreaga populaţie;
– populaţia statului are, de egulă, o singură cetăţenie;
– statul este unicul subiect de drept internaţional.
Statul compus sau federativ are următoarele
caracteristici:
– pe teritoriul statului se regăsesc mai multe formaţiuni
statale şi una rezultată din unirea lor;
– au mai multe Constituţii – câte state există, şi o
Constituţie a federaţiei;
– populaţia are dublă cetăţenie ;
– parlamentul federal are două Camere, dintre care una
reprezintă Federaţia iar cealaltă statele membre, acestea
participând la luarea deciziilor;
– subiect al dreptului internaţional este numai federaţia.
Statele din structura federaţiei se caracterizează prin:
– existenţa unei Constituţii proprii;
– legislaţie proprie care nu poate contraveni însă legislaţiei
federaţiei;
– populaţia sa reprezintă un corp distinct, având cetăţenia
statului federat, integrată însă în colectivitatea unificată a
statului federativ;
– în condiţiile prevăzute în constituţia statului federativ,
statul federat participă federative, la stabilirea ordinii
constituţionale federative şi a legislaţiei comune.
Statele federate, cu păstrarea personalităţii juridice şi a
unei relative autonomii, se află în relaţii de
complementaritate cu statul federativ, iar concilierea
intereselor federative cu cele ale statelor federale se
realizează uneori cu dificultăţi.

4.2 Împărţirea internă a statului sau structura

administrativ –teritorială
Un alt aspect al structurii de stat vizează împărţirea
administrativ- teritorială a statului, precum şi problema
raportului organelor locale ale puterii de stat cu cele
centrale.
Împărţirea administrativă a teritoriului constituie o
operaţiune organizatorică în vederea exercitării puterii;
aşadar nu este vorba de o simplă împărţire geografică
teritorială, ci de o delimitare a teritorului statului în unităţi
administrativ – teritoriale pentru ca statul să poată
îndeplini, la nivel local, sarcinile care, prin complexitatea
lor, nu pot fi realizate pe întregul teritoriu doar cu ajutorul
oganelor centrale. Statul este cel care procedează la
organizarea administraţiei publice, prin Constituţie şi legi,
stabilind atât organizarea administrativă a teritoriului cât şi
structura şi rolul autorităţilor publice în unităţile
administrativ-teritoriale.
Descentralizarea înseamnă autoadministrare, adică un
transfer de competenţă administrativă şi financiară de la
nivelul administraţiei publice centrale la nivelul
administraţiei publice locale sau către sectorul privat.
Autonomia locală semnifică faptul că autorităţile
comunale şi orăşeneşti nu se află într-un raport de
subordonare faţă de vreo autoritate judeţeană sau
centrală, sau, altfel spus, dreptul şi capacitatea efectivă a
autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi
de a gestiona, în numele si în interesul colectivităților
locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile
legii. Autonomia locala se exercită de consiliile locale şi
primari, precum şi de consiliile județene, autorităţi ale
administraţiei publicelocale, alese prin vot universal, egal,
direct, secret si liber exprimat.]Autonomia locală, mai ales
într-un stat unitar, nu poate fi concepută decât în anumite
limite. Nu este posibil într-un stat de drept ca să fie
nesocotită legea, autoritatea executivului central sau a
justiţiei, pe motiv de autonomie local; interesele locale şi
naţionale trebuie să coincidă. Ca urmare, în toate statele
democratice, la nivelul unităţii administrativ- teritoriale cu
gradul cel mai mare ca extensie, există un reprezentant al
statului, al executivului central.
 Bibliografia
1. https://dreptmd.wordpress.com/forma-statului/
2. https://criminology.md/index.php/ro/biblro/manuale
3. Boris Negru,Alina Negru-Teoria Generală a Dreptului și
Statului, Chișinau, 2017