Fundamente ale limbii romane

Titlul temei: Fundamente ale limbii române

Tema: Latinitate și dacism
Clasa: a XI-a E
Liceul Teoretic „Mircea Eliade” Lupeni

Realizatorii proiectului:
1. Şipoş Alexandru
2. Florea Victor
3. Pastor Andrei
4. Bighe Adrian
5. Mitulesc Eduard

Coordonatorul proiectului:

Prof. Ion Dănău

Bibliografie:

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Războaiele_Daco-Romane
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Roman
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Romanizare_(lingvistică)
5. https://ro.wikipedia.org/wiki/Școala_Ardeleana
6. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pasoptismul
7. https://en.wikipedia.org/wiki/Lucian_Blaga
8. https://en.wikipedia.org/wiki/Vasile_Pârvan
9. http://www.scribd.com/Latinitate-și-Dacism-studiu-de-caz-clasa-a-11-a
10. http://www.didactic.ro/materiale-didactice/latinitate-si-dacism
11. http://bookspot.ro/file.axd?file=2010%2F10%2FLatinitate+si+dacism
12.

SCURT ISTORIC
 Dacia era în antichitate țara locuită de geto-daci, teritoriul cuprins între: râul Tisa (vest), râul
Nistru și Marea Neagră (est), Dunăre (sud) și Carpații Păduroși (nord). Grecii le spuneau dacilor
geți, iar romanii daci.

Totuși prima relatare despre geți aparține lui Herodot care relatează campania din 514-
512 î.Ch. a lui Darius împotriva sciților la nord de Marea Neagră,[3] și arată că "înainte de a
ajunge la Istru, biruie mai întâi pe geți care s-au crezut nemuritori", iar despre faptul că au
pierdut lupta spune: "ei (geții) au fost cei mai viteji și cei mai neînfricați dintre traci".

Din 85 până în 89, dacii au dus două războaie împotriva romanilor sub conducerea lui Duras si
apoi Decebal.

Traian inițiază o amplă campanie împotriva dacilor după ce devine imperator, o campanie
cunoscută ca Războaiele Dacice, războaie ce vor necesita
utilizarea unei treimi din efectivul întregii armate a
Imperiului Roman. Rezultatul primei campanii
(101-102) a fost atacul capitalei
dace, Sarmizegetusa și ocuparea unei părți din țară. Cel de-
al doilea război dacic (105-106) s-a terminat cu
înfrângerea lui Decebal și sinuciderea acestuia,
regatul său fiind cucerit și transformat în provincia
romană Dacia.

Războaiele dacice au reprezentat un triumf uriaș pentru

Roma și armatele sale. Traian a anunțat 135 de zile de
sărbătoare în întreg imperiul.

Geto-daca este o limbă indo-europeană, aparținând

limbilor tracice și fiind astfel înrudită cu limba ilirilor. După războiul de cucerire al Daciei (105-
106) se produce procesul de romanizare a geto-dacilor. Prin contopirea geto-dacilor cu romanii s-
a născut poporul roman, iar peste limba geto-dacilor
s-a suprapus limba latină vulgară din care s-a format
limba romană.

Limba latină care s-a impus in provinciile ocupate

de romani a fost latina populară care se vorbea în
armată și in comerț influențând în mod essential limba română în elementele sale constitutive.
Latina clasică reprezenta variant folosită în operele literare și de către persoanele cultivate ale
Romei.

Româna comună este limba vorbită în prima fază a formării limbii române de aceea se mai
numește și româna primitive sau străromâna. Ea reflectă puternic influența limbii latine în
fonetică, morfologie, sintaxă și lexic cu elemente gramaticale și ligvistice care s-au
permanentizat, dovadă fiind faptul că se găsesc și astăzi în limba română. Sistemul fonetic se
definește prin rotacism, apariția consoanelor „ș” și „ț”, dar și
apariția vocalei „â”. Se resăectă în general sistemul morfologic al
latinii populare păstrând sistemul gramatical latin. În sintaxă se
observă menținerea structurii frazei din limba latină cu puține
particularități. În fondul principal lexical există peste 60%
cuvinte de origine latină.

CRONICARII MOLDOVENI SI DIMITRIE CANTEMIR

Originea română a fost afirmată și susţinută de mai mulţi cronicari moldoveni din secolul al
XVII-lea cum ar fi:

-Grigore Ureche (aproximativ 1590-1647) e primul cronicar moldovean de seamă, a cărui operă
a înfruntat timpurile, ajungând până la noi. Era fiul lui Nestor Ureche, boier instruit deţinând
funcţii politice importante la sfârşitul veacului al XVI-lea, in repetate rânduri purtător de solii la
Poarta Otomană, mare vornic al Ţării de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movila.

Spre sfârşitul vieţii, Grigore Ureche a început să scrie 'Letopiseţului Ţării Moldovei', la care a
muncit între anii 1642-1647. E unica lucrare cunoscută, cuprinzând evenimentele din perioada
1359-1594, rămasă nefinisată. Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseţ din simplul pretext
'ca să nu se înece anii cei trecuţi' şi să lase urmaşilor amănunte despre cele ce au fost să se
petreacă în anii de demult, dar şi din grija ca aceştia să nu rămână 'asemenea fiarelor si
dobitoacelor celor mute si fără minte'. E de accentuat importanţa pe care o acordă cronicarul
istoriei în trezirea si creşterea conştiinţei naţionale a poporului, 'Letopiseţul Ţării Moldovei'
constituind începutul istoriografiei in limba română. Grigore Ureche a consemnat in mod
obiectiv evenimentele si intâmplările cele mai importante, ţinând foarte mult să fie nu un
'scriitoriu de cuvinte deşarte ce de dereptate'.
 -Miron Costin(1633-1691) este cronicar de seamă, mare
patriot si umanist, înalt dregător si iscusit diplomat,
filozof si poet, primul nostru scriitor de autentică
valoare, reprezentant de frunte al culturii medievale
din Moldova. Toate aceste titluri de erudiţie si nobleţe,
atribuite marelui înaintaş sunt pe deplin îndreptăţite de
viaţa si faptele sale, de harul si locul ce ii revine in
istoria literaturii române.

Autor al mai multor scrieri in proză şi în versuri ca

'Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Voda încoace” de
unde este părăsit de Ureche vornicul din 'fără de Gios',
cuprinzând o perioadă de aproape şapte decenii ,,Cea
mai strălucită dovadă a acestui popor,de unde se trage
,este limba lui care este adevărata latina… Numele cel
mai adevărat, autentic… este rumân sau rumanus, care nume acest popor l-a păstrat
întotdeauna…” Miron Costin face această afirmaţie în rezultatul studiilor şi a cunoştinţelor
istorice şi lingvistice, acumulate cu o deosebită osîrdie in străinătate, demonstrând astfel originea
română a poporului nostru şi latinitatea limbii române.

-Ion Neculce(1672-1745), acest cronicar de seamă a neamului, a fost dregător, om

politic, ocupând succesiv funcţiile de postelnic, vataf de aprozi, de vel aga si vel spătar. Iar în
vremea domniei lui Dimitrie Cantemir a ajuns hatman al Moldovei. Dupa lupta de la Stănileşti
(1711) l-a urmat pe domnitor în pribejiile sale prin Rusia. La întoarcerea in Moldova a fost numit
vornic al Ţării de Sus, apoi judecător de divan. La 73 de ani, dupa o viaţă zbuciumată a decedat
răpus de bătrâneţe.

Ne-a lăsat drept moştenire 'Letopiseţul 'Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua
domnie a lui Constantin Mavrocordat', început aproximativ din anul 1733, ca o continuare a
operei ilustrului inaintaş Miron Costin. Letopiseţul este precedat de celebrele '0 samă de cuvinte',
patruzeci şi două de legende istorice 'ce sunt auzite din om în om de oameni vechi si bătrâni', în
care sunt evocate într-o aleasă şi dulce limba întâmplări din viaţa unor domnitori al Moldovei şi
îndeosebi din cea a lui Ştefan cel Mare. Aceste legende, constituie în fond prima culegere de
folclor autohton.

Dimitrie Cantemir ( 1673 – 1723) a fost domnul Moldovei în două rânduri, și un

mare cărturar al umanismul românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele
de enciclopedist, etnograf,geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost
membru al Academiei de Științe din Berlin.
Dimitrie Cantemir a susținut originea latină a românilor și i-a înfruntat pe scriitorii care
contestau continuitatea latină. Ideile sale au fost preluate de ardelenii aflați în lupta pentru
emancipare. Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, Inocențiu Micu-Klein și corifeii Școlii
Ardelene i-au preluat ideile.
Preocupările sale constante pentru perfecţionarea exprimării literare sunt şi mai îndrăzneţe în
sintaxă, unde, din dorinţa de a da noi forme limbii române, el încearcă să creeze o variantă
literară care s-ar opune prin structurile sale sintactice construcţiilor caracteristice limbii
populare.

ȘCOALA ARDELEANĂ ȘI PERIOADA PAȘOPTISTĂ

Școala Ardeleană- miscare de emancipare politico-sociala din Transilvania. Reprezentanții
Școlii Ardelene au adus argumente istorice și filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni
sunt descendenții direcți ai coloniștilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută și sub
numele de latinism.

O altă realizare a Școlii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în limba română, în locul
scrierii chirilice, și tipărirea primului dicționar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la
Buda.

Elaborare și afirmare a ideologiei naționale: formularea crezului latinist extremist atît pe plan
filologic cît și istoric, dezvoltarea învățămîntului românesc

Lingvistica: au susținut ideea originii pur latine a limbii române, cerînd scrierea cu alfabet latin și
scrierea etimologică:
 -Samuil Micu și Gheorghe Șincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae –
face o paralelă între latină și română. Ei propun eliminarea cuvintelor de altă origine și
înlocuirea lor cu neologisme latinești;
  -Lexiconul de la Buda este un dicționar colectiv cvadrilingv (Lexicon românescu-
latinescu-ungurescu-nemțescu), apărut în 1825 la Buda, care îmbogățește limba română
cu numeroase neologisme romanice, înlocuindu-le pe cele de alte origini;
 -Petru Maior, la sfîrșitul Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, include
o Disertație pentru începutul limbii române, în care afirmă că limba română provine din
latina populară.

Mitul originilor este un construct cultural şi identitar prin care o comunitate selectează şi
ordonează datele propriei istorii, în funcție de mentalitatea şi fondul ei ideologic, precum şi de
idealurile, de proiectele ei. La acest construct participă nu numai informaţia istorică, ci şi
imaginarul care supune datele obiective unui proces complex de asimilare, le dă coerenţă şi le
asociază cu o anumită semnificație.
Istoricul contemporan Lucian Boia propune o altfel de înțelegere a istoriei, care presupune a
lua în considerare fenomenul implicit de mitificare prin care orice comunitate îşi înţelege
trecutul. Mitul este „construcţia imaginară (ceea ce nu înseamnă nici „reală" „ireală", ci dispusă
potrivit logicii imaginarului), destinată să pună în evidenţă esenţa fenomenelor cosmice şi
sociale, în strâns raport cu valorile fundamentale ale comunităţii şi în scopul de a asigura
coeziunea acesteia". Felul în care românii şi-au construit discursul despre originile lor poate fi
analizat în funcţie de aceste repere.
• „Orice comunitate, de la trib până la naţiunea modernă, se legitimează prin recursul la origini.
În toate timpurile şi în toate culturile, acestea sunt puternic valorizate şi fără încetare
rememorate şi comemorate. Nimic nu este mai actual, mai ideologizat ca un început."

• „Cazul românesc al miturilor fondatoare prezintă o simplă individualizare a unor categorii

mitologice cvasiuniversale, având, indiferent de spaţiu şi timp, menirea de a justifica prezentul
prin origini şi de a lega cele două capete ale istoriei prin jaloane intermediare."
• „Originile nu se impun de la sine, ca un fapt obiectiv. Putem, dacă vrem, să apelăm la fel de
bine la fondarea Romei sau la cultura Cucuteni, la geţii lui Herodot sau la Traian, la primele
unelte din silex sau la descălecatul lui Negru Vodă, la Burebista sau la Cuza. Este, în toate
cazurile, o alegere, iar alegerea se face nu în funcţie de vreun reper ştiinţific obiectiv, ci pornind
de la fondul ideologic şi de la proiectele prezente ale comunităţii. De remarcat şi faptul că
miturile fondatoare tind să se multiplice înlănţuindu-se; fundaţia dintâi trebuie reînnoită,
consolidată fără încetare, ceea ce dă naştere la noi şi noi momente fondatoare, în fapt,
rememorări ale fundaţiei originare, verigi de legătură dintre aceasta şi prezent."
(Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, 1997)

Mihai Eminescu în poezia „Memento mori”( „Nu uita că vei muri”)

“Stau tacuti ostasii Romei, ridicând fruntea lor lata,

Stralucitele lor coifuri, la stâncimea detunata, […]

Dintre stânce arcuite în gigantice portale

Oastea zeilor Daciei în lungi siruri au iesit —”
 B.P.Hasdeu prin lucrarea „Perit-au dacii?” din 1860, în care punea la îndoiala latinismul
românilor si linia trasata de Scoala Ardeleana, catre o directie cu totul noua: originea geto-daca a
poporului român.

Ideea substratului tracic şi perioada contemporană

Odată cu începutul secoluli XX, ideea substratului tracic a început să prindă contur, ea fiind
susţinută de mari oamenii ai momentului.

Tema dacică se regăseşte în opera Eminesciană. atât în marile poeme Memento Mori,
Rugăciunea unui dac şi Sarmis, cât şi în proiectele dramatice. În poezia Memento Mori,
Eminescu realizează o evocare a civilizaţiilor de la origini. Aici, viziunea eminesciană asupra
Daciei este paradisiacă, scriitorul refăcând imaginea unui popor apus. În secolul al XX-lea ideea
dacică prinde consistenţă şi devine obiect de studiu pentru istorici, filosofi
ai culturii şi ai religiei, geografi, sociologi, folclorişti. Lucrărilor unor
istorici precum:

Vasile Pârvan: Istoricul Vasile Pârvan a susţinut dacismul prin opera

„Getica” – realizată pe baza studiilor şi descoperirilor arheologice din
acea vreme.

Lucian Blaga: a susţinut dacismul prin

articolul „Revolta fondului nostru nelatin”din
revista”Zamolxe”.

”Avem însă şi un bogat fond slavo-trac, exuberant şi vital,

care, oricât ne-am împotrivi, se desprinde uneori din corola
necunoscutului răsărind puternic în conştiinţe.”

Vlad Georgescu: Istoria românilor de la origini până în zilele noastre de Vlad Georgescu
(Editura Humanitas, 1992) este un volum excellent:

„Genealogic, limba română este urmarea limbii latine populare vorbite pe teritoriul cuprins între
provincia Dacia, Munţii Balcani şi Marea Neagră.”

„… în Transilvania avea să se tipărească în 1699 şi prima carte didactică în limba română.”

„În 1855, divanul ad-hoc al Moldovei definea naţiunea română în felul următor: <<Avem acelaşi
început, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii,
aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat… aceleaşi
hotare de păzit, aceleaşi dureri de trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfârşit, aceeaşi misiune
de îndeplinit.>>”
„Xenopol… a fost poate cel dintâi învăţat român care a afirmat că nu vechimea sau continuitatea
dau drepturi asupra unui teritoriu, ci dreptul naţionalităţilor la autodeterminare.”

Modificările de structură cele mai profunde ale literaturii române interbelice s-au făcut simţite
mai ales în domeniul poeziei. Simbolismul a marcat trecerea de la tradiţionalism către
modernism. Acest aspect e doar la nivel ideologic. Ceea ce face ca elementul latino-dac să se
susţină este implicarea autorilor tineri şi rebeli ai acestei perioade. În perioada interbelică ideea
dacică s-a transformat uneori în dacism, tracism ori tracomanie, devenind suport ideologic pentru
extremismul de dreapta (mişcarea legionară). Şi în perioada postbelică, în plin ceauşism,
dacismul şi tracismul au avut adepţii lor frecvenţi şi fervenţi, atât în ţară, cât şi în diaspora.
Fenomenul de romanizare apare analizat şi la Ovid. Densusianu în Dacia preistorică: ,,Nu este
nimeni în toată Europa care să aibă o istorie mai veche, mai frumoasă şi mai fantastică decât a
noastră. Noi nu trebuie să uităm că suntem aici, pe acest pământ european primii, înaintea
grecilor, italienilor, francezilor, germanilor ori turcilor, înaintea englezilor ori slavilor... Noi,
daco-românii suntem coloana vertebrală a istoriei lumii contemporane.” Vasile Pârvan, cel care
s-a ocupat de misterioasele începuturi ale neamului, şi mai ales de începuturile sufletului
neamului a avut şi fericita ocazie să faca parte din prima generaţie a României Mari, temelia
României moderne. V. Pârvan, piatră de temelie! Căci scria el: „când istoricul cărţilor vede pe un
anumit loc hristoavele lui încep de la un veac oarecare înainte să pomenească alte nume de
popoare, el scrie: iar de la anul cutare poporul cel mai vechiu s-a topit, ca negura de razele
soarelui, şi a început a trăi altul, căci iată aşa scrie în cărţile cele vechi, alcătuite de oameni
învăţaţi tot aşa ca şi mine. Dar istoricul vieţii se uită larg în lumea din prejurul lui şi vede că
popoarele nu se şterg aşa uşor de pe faţa pământului, ci dimpotrivă, ca buruienile şi copacii, care
cresc parcă încă mai năvalnic după câte un prăpăd de foc ori de ape, aşa şi neamurile omeneşti se
păstreză pe acelaşi pământ, cu mare dragoste de breazda pe care din strămoşi au arat-o. Iar când
se întâmplă de-şi mai schimbă portul ori graiul – ori chiar numele - amestecându-se cu frânturi
de popoare străine, pe care furtuna războaielor le-a aruncat peste dânsele, ele rămân în trupul şi
firea lor lăuntrică tot cele mai vechi”. (Începuturile vieţii române la gurile Dunării). Vasile
Pârvan este considerat părintele şcolii arheologice româneşti (printre altele, a descoperit şi
ruinele cetăţii Histria); a fost profesor al catedrei de istorie veche, epigrafie şi antichităţi greco-
romane la Universitatea din Bucureşti, director al Muzeului naţional de antichităţi şi al Şcolii
române din Roma. A conceput şi realizat o operă monumentala, GETICA, o protoistorie a Daciei
în mileniul precreştin. A mai fost autorul lucrărilor Începutul vieţii romane la gurile Dunării,
menţionatã deja, Dacia, precum şi al unui număr impresionant de articole. O colecţie din aceste
articole, intitulată Idei şi forme istorice, merită o menţiune aparte. Istoria, considera Pârvan, nu
este o disciplină ca oricare alta, ci un mod de existenţă ce implică o anumită concepţie filozofică
şi invită la atitudine. Lecturile sale de la Cambridge au fost publicate de presa faimoasei
universităţi, iar Oswald Spengler îl citează pe Pârvan în Declinul Vestului.