„Sunt totul şi nimic.

Sunt totul când am conştiinţa că sunt o fiinţă spirituală, inseparabilă de

fiinţa întreagă, şi-mi manifest această conştiinţă prin iubire faţă de întregul a cărui conştiinţă o am,
adică faţă de tot ce accept că e viu. Sunt nimic când am conştiinţa că sunt corporal, separat de fiinţa
întreagă, şi-mi manifest conştiinţa iubirii numai faţă de "e-ul" meu corporal, separat de toate.” (Lev
Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani).

De fiecare dată când încerci să te strecori printre gânduri și simțiri pentru a te defini (sau
redefini) ca om, pentru a înțelege scopul existenței și năzuințelor te trezești oprit din drumul spre
cunoaștere (sau autocunoaștere) de imposibilitatea de a înțelege cine ești fără a privi la ceea ce faci
(sau îți dorești să faci). Pentru că omul se definește pe sine prin ceea ce face în raport cu semenii lui,
cu cei care îi sunt alături. Nici un om nu poate trăi în solitudine, capabil fiind să spună ceea ce este sau
cine este fără a lua în calcul modul în care toate acestea i-au afectat pe cei din jur. O dihotomie a
sinelui în care să conteze doar ceea ce place simțurilor mele, fără a ține cont de îmbogățirea spirituală
prin grija față de semeni ar face din mine o personalitate infirmă căreia i-ar lipsi putința de a zbura, de
a visa, de a crede ci s-ar închista numai în cercul strâmt al egoismului din care nu și-ar putea deschide
aripile spre cer și brațele spre omenire.

Așa cum spuneam și în citatul de început, omul complet este cel care se dedică semenilor.
Dedicarea aceasta se poate manifesta plenar în activitatea de asistent medical tocmai prin faptul că
aceasta necesită apropiere față de oameni, grijă față de nevoile lor și depunerea tuturor eforturilor
pentru a face ca celuilalt să îi fie mai bine, atât din punct de vedere fizic cât și moral. Aportul moral
constă din modul cald și prietenos prin care cadrul medical se raportează la nevoia și durerea
pacientului și la spiritul de compasiune pe care îl manifestă atunci când este pus față în față cu durerea
și suferința.

Am ales să fiu asistentă medicală pentru că îmi place să fiu în preajma oamenilor și să le
împlinesc nevoile. Pentru că vreau ca lumea în care trăiesc să fie puțin mai bună și prin aportul meu.
Mulți poate s-ar gândi că este mult prea puțin pentru a fi observat, dar dacă este tot ceea ce eu pot face,
cred că mi-am împlinit menirea în această lume. Un bătrân a fost acuzat de un trecător că se chinuie
degeaba să arunce stele de apă în mare, oricum vor rămâne sute nesalvate pe țărm. Replica lui a fost
simplă dar profundă: „Nu le voi salva pe toate, dar pe aceasta cu siguranță o voi salva!” – a spus el
aruncând o stea în mare. Toți visăm să facem lucruri mari. În așteptarea ocaziei de a fi o MARE
asistentă medicală, voi face tot ce pot pentru a fi de folos pacientului din fiecare zi și în felul acesta
cred că voi putea să arăt ceea ce sunt: un om care iubește oamenii și care vrea să le facă bine așa cum
poate și cum îi place, prin profesia de asistent medical.