Influenţa mediului penitenciar asupra criminalităţii din punct de vedere criminologic

A criminological approach of the influence of incarceration on the criminal phenomenon

L’influence du milieu carcéral sur le phénomène criminel en
termes d'approche criminologique

Barbu Ana-Maria
Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti
Anul IV, seria I, grupa 401
Adresă: şos. Mihai Bravu. Nr. 309, bl. R3, scara 3, etaj 2, apt. 102, sector 3, Bucureşti
ana_maria.barbu@yahoo.com
0723.144.947
Lucrare realizată sub îndrumarea domnului prof. univ. dr. VALERIAN CIOCLEI

REZUMAT
Problema executării unei pedepse privative de libertate într-un penitenciar este adesea privită cu
nepăsare, interesul fiind numai de a pedepsi şi de a înlătura din cadrul societăţii persoana găsită
vinovată. Prin urmare, grija privind reeducarea acestuia şi ulterior, pentru reintegrarea lui, par a fi
uitate. Nu se ţine deci seama de caracterul temporar al acestei protecţii şi de pericolul şi mai mare
pe care-l prezintă aceia care au fost eliberaţi. Lipsurile din penitenciare devin factori ce influenţează
foarte puternic personalitatea deţinuţilor, generând conduite opuse scopului urmărit prin detenţie.
Scopul cercetării criminologice constă în cunoaşterea fenomenului criminal în toată complexitatea
lui, prin stabilirea cauzelor şi a condiţiilor care îl determină şi respectiv îl favorizează. Astfel,
cercetarea criminologică este în măsură să conducă spre umanizarea reacţiei sociale faţă de
tratamentul persoanelor condamnate, având drept finalitate stăpânirea fenomenului criminal.
RÉSUMÉ
Le problème de l'exécution d'une peine dans une prison est souvent considéré avec indifférence,
l'intérêt étant seulement de punir et de retirer de la société une personne reconnue coupable. Par
conséquent, la réadaptation et la réinsertion ultérieure de la personne coupable sombrent dans
l'oubli. On ne prend pas en compte le caractère temporaire de cette protection et le danger encore
plus grand représentée par ceux qui ont été libérés. Les conditions dans les prisons sont des facteurs
très puissants pour influer sur la personnalité des détenus, ce qui entraîne un comportement opposé
aux fins de la détention. Le but de la recherche criminologique est la compréhension du phénomène
de la criminalité dans toute sa complexité, en déterminant les causes et les conditions qui le
déterminent et qui le favorisent. Ainsi, la recherche criminologique est susceptible de conduire à
l'humanisation de la réaction sociale en ce qui concerne le traitement des personnes reconnues
coupables, ayant comme finalité la maitrise du phénomène criminel.
ABSTRACT
The problem of executing a custodial sentence in a prison is often viewed with indifference, the
interest being only to punish and remove from the society a person found guilty. Therefore,the
concern of his rehabilitation and subsequent reintegration seems to be forgotten. Therefore, the
temporary nature of this protection and the even greater danger represented by those who have been
released are not taken into account. The shortages in prisons are very powerful factors influencing
the personality of detainees, resulting in behaviour opposite to the purpose of the detention. The
criminological research’s goal is represented by the understanding of the phenomenon of crime in
all its complexity, establishing the causes and the conditions that determine and favour it. Thus,
criminological research is likely to lead to the humanization of the social reaction to the treatment
of convicted persons, having as an ultimate goal the control or the masteryof criminal phenomenon.
CUVINTE CHEIE / MOTS-CLES / KEYWORDS:
Dreptul la libertate / Droit à la liberté / Right to liberty
Mediul penitenciar / Milieu carcéral / Prison environment
Cercetare criminologică / La recherche criminologique / Criminological Research
Recidivism / La récidive / Recidivism

„Cunoştinţele îi fac
blânzi pe oameni, raţiunea îndeamnă la omenie, numai
prejudecăţile îi fac să renunţe la toate acestea”
(Montesqieu)
Închisoarea şi societatea sunt două lumi diferite aproape în toate privinţele şi nu este realist
să credem că un individ format la şcoala celei dintâi poate supravieţui celei de-a doua. Este o
concluzie pe care am mi-am format-o în urma contactului direct cu mediul din penitenciare, în
timpul desfăşurării unor activităţi cu deţinuţii, în calitate de voluntar. Prin intermediul unui
chestionar, la care au răspuns 45 de deţinuţi din Penitenciarul Rahova, Bucureşti, am putut observa,
în linii mari, modul în care aceştia privesc sistemul penitenciar. Deşi numărul este infim, dacă îl
raportăm la totalul deţinuţilor la nivelul întregii ţări, este interesant de văzut cum la unele întrebări
răspunsurile au fost asemănătoare. Nu pare surprinzător faptul că mediul penitenciar este perceput
de majoritatea deţinuţilor într-un mod similar.
Articolul 1 din Constituţie afirmă caracterul de stat de drept al României în care, printre
altele, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor reprezintă „valori supreme, în spiritul
tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989”. Consider
că respectul demnităţii umane în penitenciare este un aspect important care demonstrează
superioritatea unei structuri sociale moderne, indiferent dacă persoana în cauză merită sau nu
consideraţie. Atâta timp cât în România nu se respectă întru totul standardele impuse la nivel
european cu privire la condiţiile de detenţie şi mai mult, condamnaţilor le sunt lezate drepturile lor
fundamentale izvorâte din statutul de fiinţe umane, trebuie să ne aşteptăm la un număr de
disfuncţiuni şi probleme sociale.
Acest articol se adresează tuturor persoanelor „străine” de lumea celor condamnaţi la o
astfel de pedeapsă, atrăgându-le atenţia asupra impactului unei privări de libertate asupra
individului. Dreptul la libertate este fără doar şi poate un drept fundamental al omului, care ar trebui
suprimat doar în cazuri excepţionale. Cu toate acestea, observăm o practică a instanţelor
judecătoreşti în a pronunţa astfel de condamnări chiar şi atunci când fapta săvârşită nu este de o
gravitate mare, iar infractorul poate fi pedepsit şi îndreptat în alt mod. Nu trebuie uitat faptul că
orice condamnare penală rămâne umbra mai mult sau mai puţin vizibilă a fostului deţinut, în pofida
reabilitării sale ulterioare. Prin urmare, această reacţie de rutină a instanţelor judecătoreşti nu duce
decât la o neutralizare temporară a pericolului social şi nu de puţine ori la o erodare a sentimentului
de vinovăţie a celor condamnaţi.
 Mi-am propus deci să demonstrez prin acest articol faptul că, pe fondul supravieţuirii în
sistemul penitenciar poate apare ca şi reacţie recidiva şi cariera infracţională, acest mediu având o
puternică influenţă asupra criminalităţii. Prin urmare, tratamentul aplicat deţinuţilor reprezintă de
cele mai multe ori o cauză care determină şi favorizează fenomenul criminal.
I. Libertatea – drept sau privilegiu?
„Într-un stat, adică într-o societate în care există legi, libertatea nu poate consta decât în a
putea face ceea ce ar trebui să vrei şi nu în a fi constrâns să faci ceea ce nu ar trebui să vrei. 1 ”.
Demnitatea omului se bazează pe această capacitate a sa de a se determina în funcţie de o voinţă
morală sau chiar legislativă şi nu în funcţie de indicaţiile sale, pe care nu poate decât să le suporte.
Libertatea este deci, în mod paradoxal, puterea de a ne supune legii morale. Această concepţie
asupra libertăţii prin intermediul legii sau autonomiei prezentată de Montesquieu în lucrarea
„Spiritul legilor” îşi găseşte expresia politică în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului.
Din desfăşurarea unui program de educaţie civică în cadrul Penitenciarului Rahova, ca şi
voluntar, am putut observa incapacitatea marii majorităţi a deţinuţilor de a enumera libertăţile
fundamentale ale omului şi drepturile din care decurg acestea. Libertatea este înţeleasă de ei ca un
drept al fiecăruia de a face ceea ce doreşte, în timp ce legile un simplu obstacol ale pornirilor lor
fireşti, pe care îl pot ignora sau depăşi prin orice mod.
Nu am putut să nu observ în cazul deţinuţilor cu pedepse pe termen lung un proces de
acomodare la spaţiul carceral sinonim cu o adevărată desocializare în raport cu normele de
convieţuire din cadrul societăţii. Se instalează de cele mai multe ori un sentiment de resemnare, de
lipsă de preocupare cu privire la momentul reîntoarcerii în societate.
Penitenciarul, în prima fază, impune adaptarea şi integrarea la un anumit model de viaţă,
acţionat de legi cu totul aparte. Stabilirea de relaţii interumane se face după alte considerente şi în
alte condiţii aici, ierarhia valorică capătă o altă faţă, trecând prin succesive deformări faţă de
modelul axiologic social normal, unanim acceptat. Sunt acumulate tensiuni adaptative inerente, iar
de multe ori persoana condamnată nu va avea cunoştinţa culpabilităţii faptei făcute, în sens
existenţial. Culpabilitatea disimulată, exterioară, este axul central al modificărilor caracteriale ce se
produc în timpul detenţiei. Noţiunea de libertate se goleşte de conţinut, dispărând total sentimentul
apartenenţei la social, al dorinţei de integrare activă. Societatea care blamează, este blamată la
rândul ei prin negare. Iată deci cum se obţin conduite opuse scopului urmărit prin detenţie.
II. Stigmatizarea foştilor condamnaţi de către opinia publică
Literatura criminologică consacrată problemelor integrării sociale postpenale a deţinuţilor
care au executat sancţiuni restrictive de libertate a fost influenţată de semnificaţiile sociologice
negative ale conceptului de “stigmat” şi ”stigmatizare”.
Stigmatizarea a reprezentat la origine un procedeu de identificare a unor criminali, aceştia
fiind însemnaţi cu fierul înroşit. Prin urmare, ea a avut de la început sensul unui procedeu de
selecţie negativă şi de constituire a unui reper pentru activitatea organelor judiciare.
Când un atribut evident îl diferenţiază de categoriile dezirabile (e rău, periculos, slab)
individul este redus în mintea noastră de la o persoană întreagă şi obişnuită la una discreditată,
contaminată, căreia i se minimalizează importanţa. Un asemenea atribut este un stigmat 2 .
Stigmatizarea implică etichetarea (atributul) şi devalorizarea socială bazată pe acel atribut.

                                                            
1
Montesquieu, Spiritul legilor, Ed. Ştiinţifică, 1964, Bucureşti.
2
Stigmatul este definit de Julio Arboleda-Florez în lucrarea sa “Understanding the Stigma of Mental Illness” drept o
construcţie socială prin care un semn distinctiv de dizgraţie este ataşat celorlalţi pentru a-i identifica şi a-i
sevaloriza. (http://books.google.ro/books?id=nwAhtrxriFkC&printsec=frontcover&dq=Understanding+the+Stigma+of+
 Ideea generală este că închisoarea nu face decât să îi separe pe cei răi de cei buni, realizând,
printr-o discriminare negativă, protecţia relativă a comunităţii. Recidiviştii constituie în mod
frecvent substanţa unor stereotipuri negative, fiind consideraţi, în timpul şi după executarea
pedepsei, ca persoane periculoase, indiferent de comportamentul lor efectiv după ispăşirea
sancţiunii. Putem să considerăm această atitudine drept un “reflex de apărare” mai mult sau mai
puţin justificat, ce organizează reacţiile individuale sau colective de respingere, evitare,
marginalizare sau excludere din partea celorlalţi. S-a arătat însă că stereotipurile servesc de cele mai
multe ori la justificarea atitudinilor agresive, contribuind la întărirea coeziunii în cadrul unei
colectivităţi şi la generarea unei stări de adversitate între “noi” şi “ei”.
Perceperea pericolului provoacă teamă şi aceasta duce la un răspuns defensiv exprimat prin
îndepărtarea de persoana pe care o percep ca pe un potenţial pericol. Această îndepărtare se poate
manifesta în mai multe feluri: distanţare afectivă, lipsa empatiei, respingerea socială sau învinuire,
blamare. Şi cu cât te îndepărtezi mai mult de o persoană, cu atât se întăreşte stereotipul deoarece, în
lipsa contactului cu indivizi particulari din grup, nu există surse de invalidare şi corectare a
stereotipului.
Deşi există campanii de informare prin canalele mass-media, observăm că atitudinile
negative faţă de anumite grupuri sociale continuă să existe în societate. Protestul împotriva
discriminării şi stigmatizării poate întări stigmatul în loc să-l diminueze. Cercetările au arătat că
atunci când ceri oamenilor să-şi ignore sau să-şi suprime gândurile şi atitudinile negative faţă de un
anumit grup pot apare reacţii de rezistenţă şi se poate întâmpla să obţii efectul invers sau suprimarea
stereotipurilor poate să nu influenţeze într-o prea mare măsură comportamentul. Astfel s-a ajuns în
punctul în care opinia publică consideră că reducerea riscului indivizilor de a deveni victime este
tratarea infractorilor cu mai multă severitate. Dacă acţionăm însă în continuare în această direcţie,
întreaga societate va avea de suferit atât datorită creşterii fenomenului infracţional, cât şi prin
restrângerea libertăţilor individuale.
Important este de înţeles că reacţiile de evitare, respingere, marginalizare sau excludere din
partea indivizilor ce se consideră ameninţaţi, precum şi măsurile de supraveghere instituţionalizată
din partea unor instanţe specializate de control social restrâng căile de afirmare individual. În
condiţiile unor asemenea presiuni, se produce o diminuare obiectivă a şanselor de integrare social.
III. Incidenţa drepturilor omului în materie
Este astăzi unanim admis că, în orice împrejurare,o fiinţă umană are drepturi fundamentale,
indiferent dacă, la un moment dat, comportamentul ei este infracţional, indiferent ce consecinţe are
un astfel de comportament pentru societate. Chiar dacă aceste persoane sunt pentru o perioadă
deţinute într-o formă stabilită de lege, ele beneficiază de statutul de fiinţe umane cărora li se
recunosc drepturile universale.
Multă vreme a părut un paradox ca persoanele condamnate să aibă drepturi, existând teoria
autoexcluderii din societate ca urmare a conduitei împotriva legii. Aceasta s-a practicat pe scară
largă în timpul socialismului, cetăţenii condamnaţi fiind consideraţi doar o forţă de muncă specială,
folosită la cele mai grele locuri de muncă, pentru transformarea lor în muncitori cinstiţi. Principalul
mod de recunoaştere a corijării conştiinţei era deci considerată munca în folosul statului, celelalte
atribute ale personalităţii sau demnităţii persoanei neavând nicio relevanţă în executarea pedepsei.
Istoria conceptului de drepturi şi libertăţi ale omului se caracterizează printr-o extrem de
rapidă şi largă răspândire mai întâi la nivelul continentului european şi mai apoi la nivel
internaţional. Proclamarea drepturilor şi libertăţilor omului, în documente şi texte juridice
internaţionale, a apărut ca o tendinţă accentuată a secolului XX şi s-a cristalizat după cel de-al
                                                                                                                                                                                                     
Mental+Illness&source=bl&ots=AYOckm0P07&sig=jdfa1iYqwbAk8d31JtvPf6lMRT0&hl=ro&ei=NNJwTZebKY3Os
waLqqXqDg&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=5&ved=0CD0Q6AEwBA#v=onepage&q&f=false)
doilea război mondial, odată cu adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a celor
două pacte internaţionale referitoare la drepturi civile şi politice, şi la drepturile economice, sociale
şi culturale. Acest document internaţional a reprezentat începutul 3 unei noi etape în domeniul
pedepselor ce se pot aplica omului: noua filosofie execuţional penală europeană nu mai admite că
drepturile cetăţeneşti să fie suspendate ori limitate în mod nejustificat pentru motive ce ţin de
pedeapsa privativă de libertate.
Art 5 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale 4
constituie garanţii substanţiale pentru persoanele arestate sau reţinute, garanţii ce formează un
sistem, între ele fiind incluse interferenţe, dar cu un scop unic: înlăturarea oricărei posibilităţi de
privare ilegală de libertate. Pentru a fi asigurată respectarea prevederilor acesteia, a fost creată
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, adesea numită informal "Curtea de la Strasbourg", pentru
sistematizarea procedurii plângerilor în materia drepturilor omului provenite din statele membre
ale Consiliului Europei.
Condiţia de cetăţean care are drepturi şi libertăţi, chiar în cadrul carceral, a fost recunoscută
şi, ca urmare, o seamă de reguli au fost reformulate şi adaptate noii concepţii. Astfel de formulări
noi sunt expres prevăzute în cadrul normelor europene, pe lângă cele deja consacrate în Standardul
minim de reguli pentru tratamentul deţinuţilor al O.N.U.: privarea de libertate va fi efectuată în
condiţiile materiale şi morale care să asigure respect pentru demnitatea umană şi în conformitate cu
regulile. Respectul demnităţii umane este un deziderat universal, face parte din panoplia drepturilor
universale ale omului, fapt ce a fost de natură a determina recunoaşterea lui chiar în condiţii de
detenţie, unde mai ales demnitatea poate fi dispreţuită, ca urmare a condamnării pentru fapte
infracţionale.
IV. Nereuşita reintegrării foştilor condamnaţi în societate: recidivismul
Chiar dacă unele infracţiuni provoacă sentimente şi atitudini de puternică respingere
emoţională, administraţia penitenciară şi funcţionarii care aplică regulile trebuie să aplice o
imparţialitate binevoitoare pentru toate persoanele condamnate, care din momentul intrării în
închisoare se îndreaptă spre termenul de liberare, când societatea îi va primi înapoi, considerând că
pedeapsa executată a fost îndestulătoare pentru a nu exista resentimente sau răzbunări ulterioare.
Întoarcerea în libertate cu şanse reale de reintegrare se poate realiza doar dacă, din punct de
vedere al sănătăţii, nu există probleme majore, dacă responsabilitatea faţă de propria persoană este
de natură a determina o viaţă conformă cu prevederile legale. Cu alte cuvinte, nu putem vorbi
despre persoane reabilitate în cazul celor bolnave sau afectate de probleme psihice serioase, care au
şanse dintre cele mai mici de a se reintegra în viaţa liberă, în condiţiile în care societatea nu este
încă suficient de pregătită moral şi normativ să-i preia.
Analizând stadiul actual al societăţii observăm însă că nu de puţine ori foştii condamnaţi nu
reuşesc să-şi găsească un loc în mediul extern, săvârşind o nouă infracţiune.
Conceptul de recidivă în accepţiunea criminologică priveşte comiterea unei noi infracţiuni,
indiferent de faptul dacă persoanele în cauză au fost sau nu liberate de răspundere ori pedeapsă
penală, de prezenţa sau lipsa antecedentelor penale, de timpul scurs de la momentul comiterii faptei
penale precedente, etc. Important este ca infracţiunea precedentă să fi ajuns la cunoştinţa organelor

                                                            
3
Art. 1: „Toate fiinţele umane sunt născute libere şi egale în drepturi şi demnitate.”
Art. 28: „Fiecare este îndreptăţit la o ordine socială şi internaţională în care drepturile şi libertăţile conţinute în această
Declaraţie să poată fi pe deplin realizate.” 
4
  La 4 noiembrie 1950 a fost deschisă la Roma, pentru semnare, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale elaborată în cadrul Consiliului Europei, document ce a intrat în vigoare în septembrie 1953.
Scopul adoptării de către Consiliul Europei a fost acela de a proclama unitatea europeană, ocrotirea şi întărirea
democraţiei pluraliste şi drepturilor omului. 
de ocrotire a dreptului şi să fi constituit obiectul unei reacţii juridice adecvate a acestor organee.
Criminologii îmbrăţişează o atare optică deoarece au de explicat nu doar faptul conduitei
infracţionale, ci şi cauza repetării lui, în condiţiile în care conduita infracţională precedentă a fost
relevată şi faţă de ea au fost luate măsurile prevăzute de lege.
O importanţă deosebită în evaluarea stării criminalităţii recidiviştilor, în studierea cauzelor şi
condiţiilor ei o are tipologia recidiviştilor. În teoria criminologică, sunt distinse următoarele tipuri
de bază de recidivişti:
a) Recidiviştii antisociali: categoria celor mai periculoşi, activi şi înrăiţi infractori. Aceştia
se disting printr-o activitate criminală intensă şi stabilă. În atare contingent prevalează
recidiviştii deosebit de periculoşi, criminalii profesionali şi recidiviştii voiajori;
b) Recidiviştii situaţionali: le este proprie o atitudine instabilă faţă de valorile sociale, lipsa
unor principii morale statornice, prezenţa dominantă a trăsăturilor sociale negative.
Caracterul infracţiunilor săvârşite derivă, într-o măsură considerabilă, din situaţia
criminogenă în care s-au pomenit. Proporţia lor în totalul infractorilor recidivişti este de
circa 30-35%.
c) Recidiviştii asociali: le este proprie „descompunerea” personalităţii. Ei au, de regulă,
multe antecedente penale şi sunt de vârstă înaintată. Se deosebesc prin intelect redus,
mobiluri primitive, metode primitive de săvârşire a infracţiunilor, alcoolism, narcomanie
şi deficienţe psihopatice. Lipsesc practic total relaţiile sociale pozitive, iar comunicarea o
întreţin cu persoane la fel de demoralizate.
Criminalitatea recidiviştilor reprezintă o unitate cu anumite însuşiri specifice care o
deosebesc de celelalte elemente component ale criminalităţii. În procesul de analiză a cauzelor şi
condiţiilor criminalităţii lor, este necesar să se facă distincţie între fenomenele şi fazele ce au loc i)
anterior primei condamnări sau a altor măsuri cu character juridic aplicate în legătură cu fapta dată;
ii) preponderant în timpul executării pedepsei; iii) în perioada postpenitenciară. Având în vedere
tema prezentei lucrări, ne vom axa pe analiza celei de-a doua faze şi anume faza din timpul
executării pedepsei.
Primirea condamnaţilor în penitenciar este un prim moment important pentru întregul
proces de reeducare; se face distincţie între două situaţii:
- când condamnaţii recidivişti sunt depuşi în penitenciar ca urmare a mandatului de executare
a pedepsei;
- când recidiviştii sunt primiţi prin transfer de la alte penitenciare.
În prima situaţie este necesară o cunoaştere a condamnatului sub aspectul mediului de
provenienţă, a situaţiei familiale, a pregătirii şcolare şi profesionale, profilul moral şi cauzelor care
l-au condus la săvârşirea infracţiunii 5 . Pentru realizarea cunoaşterii sub toate aceste aspecte, este
necesară studierea temeinică a dosarului personal, cât şi administrarea unor chestionare scrise sau
orale care să cuprindă întrebări referitoare la aspecte care trebuie avute în vedere în procesul de
reeducare. Chiar cu deţinuţii care revin în acelaşi penitenciar, activitatea de cunoaştere trebuie
realizată pentru aflarea noilor elemente biografice 6 . Cu pilejul primirii, li se aduc la cunoştinţă
                                                            
5
La 15-20% dintre recidivişti au fost depistate patologii psihice, care nu exclud responsabilitatea, iar la recidiviştii
ucigaşi acest indice atinge 40%. Totuşi, la mulţi dintre aceştia manifestările comportamentale demonstrative cu caracter
neurastenic şi psihopatic formează rezultatul modului de viaţă, fiind legate de dezmăţ, depravare, absenţa stăpânirii de
sine şi falsa autosugestie privind „ratarea vieţii”. (Valeriu Bujor, Octavian Bejan, Criminalitatea recidiviştilor,
Chişinău, 1998)
6
30-35% dintre recidivişti nu ia în seamă consecinţele penale ale faptelor comise, în timp ce 30% apreciază incorect
mărimea reală a riscului. La trei cincimi dintre recidivişti frica de pedeapsă este redusă practic la zero, iar odată cu
sporirea numărului antecedentelor penale proporţia acestora creşte. Însăşi prezenţa lor în penitenciare este percepută ca
ceva permanent, ca o existenţă firească, pe când viaţa în stare de libertate este apreciată drept ceva efemer. (Valeriu
Bujor, Octavian Bejan, op. cit.) 
regulile ce trebuie respectate în locul de detenţie. Ei pot fi prezentaţi celorlalţi condamnaţi cu care
vor executa pedeapsa pentru a fi cunoscuţi şi a nu li se da posibilitatea de a se prezenta într-o
postură “aureolată” 7 , care să vicieze relaţiile dintre deţinuţi.
În situaţia transferului, pe lângă menţiunile de mai sus, se impune prezentarea unor aprecieri
oficiale cu privire la activitatea individului în celelalte penitenciare, făcându-i-se recomandări.
Legături strânse există între recidivă şi restabilirea sau stabilirea de contacte, în condiţiile
mediului penitenciar, cu persoane care comit infracţiuni, cu alţi recidivişti şi cu persoanele care
întreprind afaceri ilicite, fiind interesate în săvârşirea unor infracţiuni.
Contactele cu persoanele înclinate spre comiterea de infracţiuni duc la restabilirea
stereotipurilor comportamentale şi a situaţiilor care deja au determinat persoana respectivă la
comiterea infracţiunii. Contactele cu persoanele care comit infracţiuni au ca efect apariţia motivului
de a săvârşi o infracţiune sub influenţa directă a propunerilor, a exemplului personal, etc., iar cele
cu recidiviştii implică accelerarea procesului de atragere în activitatea criminală, dată fiind
experienţa recidiviştilor şi referirile la necesitatea respectării tradiţiilor mediului criminal.
Persoanele care întreprind afaceri ilicite îi determină pe cei cu antecedente penale la comiterea unor
noi infracţiuni prin onorariile tentante oferite, ele având o priză deosebită în situaţia acestora din
urmă. Prin urmare, mediul carceral se dovedeşte a fi o cauză de sporire a numărului de persoane
antrenate în activităţi ilicite, ducând deci la o creştere a numărului de persoane recidiviste, respectiv
a criminalităţii.
Trebuie luat în consideraţie şi faptul că persoanele care îşi execută pedeapsa în locurile de
detenţie, în virtutea circumstanţelor, ajung să-şi întreţină reciproc, prin comunicare inevitabilă,
necesităţile, interesele şi deprinderile. De aici rezultă menţinerea şi intensificarea trăsăturilor
negative potenţial criminogene. De asemenea, aici adesea are loc contaminarea mutuală a
deţinuţilor, datorită relaţiilor interpersonale existente. Este frecventă propagarea şi impunerea
obiceiurilor, tradiţiilor şi ierarhiilor mediului criminal, fapt care derivă din acţiunile bine orientate
ale persoanelor care doresc să obţină poziţii privilegiate între deţinuţi. Persoanele condamnate şi
care au conştiinţa faptelor săvârşite ajung de cele mai multe ori să sufere un adevărat proces de
dezumanizare atunci când intră într-un contact pe termen lung cu alţi deţinuţi, mai periculoşi.
Izolarea celulară sau în camere comune în penitenciar afectează psihicul individului,
împingându-l spre izolare morală. Se declanşează o stare de permanentă tensiune psihică cu dorinţa
puternică de evadare. Supraaglomerarea şi condiţiile precare din unităţile de detenţie afectează în
mod direct starea psihică a deţinutului, fiind adesea asimilate de către CEDO tratamentelor inumane
şi degradante.
Nu în ultimul rând, o altă cauză care duce la înăsprirea caracterului deţinuţilor este existenţa
unor conflicte între deţinuţi şi personalul penitenciarului 8 ; s-a observat că principalul motiv este
chiar comportamentul neadecvat al deţinuţilor. Totodată se pot înregistra cazuri de abuzuri din
partea personalului, care ţin de folosirea excesivă sau disproporţionată a forţei, modul de aplicare a
procedurii disciplinare, modul jignitor de adresare, încălcarea drepturilor, modul de rezolvare a
problemelor sau mutarea nejustificată a persoanei private de libertate dintr-o secţie în alta.
                                                            
7
„Recidiviştii sunt purtători şi propagatori activi ai tradiţiilor criminale” (Valeriu Bujor, Octavian Bejan, op. cit.)
8
În literatura de specialitate s-a vorbit adeseori despre comportamentul paznicilor din penitenciare care includea
denigrarea deţinuţilor sau tendinţa către formarea de legături în cadrul unei autorităţi ierarhice. Cu toate acestea, astfel
de atitudini pot reflecta, de asemenea, natura muncii pe care le efectuează aceşti oameni precum
şi problemele referitoare la sarcinile cu care se confruntă. Mai mult de atât, există o anumită „cultură” a unor profesii
sau locuri de muncă, transmisă noilor veniţi prin intermediul proceselor de educaţie şi socializare Munca paznicilor
presupune de multe ori încredere în deţinuţi şi control asupra vieţilor lor, de multe ori împotriva voinţei acestora. Prin
urmare, paznicii întâmpină de multe ori rezistenţă din partea condamnaţilor, fapt ce duce la declanşarea conflictelor. Ar
părea deci o reacţie superficială catalogarea acestui tip de atitudine ca exprimând mentalităţi învechite, tradiţionaliste, o
personalitate autoritară, lipsă de educaţie şi aşa mai departe.
 V. Regimul penitenciar în România
În conformitate cu Recomandarea nr. R(87) 3 a Consiliului Europei, “Regulile
penitenciarelor europene”, resocializarea şi tratamentul infractorilor trebuie subordonate unor
finalităţi precise, menite să asigure menţinerea stării de sănătate, a demnităţii şi respectului
deţinutului, prin asigurarea unor condiţii de viaţă compatibile cu demnitatea umană şi standardele
din cadrul comunităţilor. Un principiu fundamental îl reprezintă deci, normalizarea, prin apropierea
pe cât posibil a condiţiilor vieţii din penitenciar de cele ale lumii exterioare acestuia.
Un studiu 9 realizat la nivelul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor în perioada 1997 –
2001 care urmărea evoluţia principalilor indicatori din sistemul penitenciar românesc comparativ cu
cele din ţările europene, relevă faptul că deşi are un sistem sancţionator sever, România are cel mai
mare număr de deţinuţi la 100.000 de locuitori în comparaţie cu ţările UE. Problema cea mai gravă
este supraaglomerarea, deoarece ea influenţează negativ toate activităţile desfăşurate în penitenciar.
Este un fapt de la sine înţeles că sistemul penitenciar provoacă suferinţă. Acest aspect reiese şi din
numărul mare de sinucideri înregistrate în penitenciarele europene.
Indicele de supraaglomerare calculat în anul 1997, ca raport dintre efectivul de deţinuţi şi
numărul de paturi la 6 m.c. de aer era de 143%. Analizăm acest aspect prin prisma faptului că
numărul de persoane condamnate a crescut într-un ritm mai rapid decât numărul locurilor de
deţinere. Deşi la nivelul anului 2001 acest indicator scăzuse la 137%, el a rămas în continuare unul
dintre cele mai ridicate din Europa. Tot cu privire la condiţiile de detenţie, remarcăm din Anuarul
statistic al sistemului penitenciar românesc (1998-2001) faptul că în ceea ce priveşte unităţile
sanitare, o toaletă putea fi folosită în medie, de 13 deţinuţi, în timp ce o chiuvetă de 10. Din analiza
chestionarelor pe care le-am împărţit, am observat că absolut toţi deţinuţii au criticat condiţiile de
cazare din camere şi nivelul igienei din unităţile sanitare. De altfel, CEDO a constatat în câteva
cauze că suprapopularea 10 , lipsa de acces la igienă şi alte facilităţi adecvate stării sale de sănătate,
ating pragul tratamentului inuman şi degradant care intră sub incidenţa art. 3 11 , având loc o
încălcare a sa de către statul român. Un exemplu în acest sens este Cauza Brăgădireanu împotriva
României 12 , pronunţată la data de 06 decembrie 2007. Reclamantul a descris condiţiile de
încarcerare ca fiind într-o celulă cu 30 de paturi dispuse pe 3 niveluri, prevăzute cu saltele foarte
deteriorate, cu 2 deţinuţi în fiecare pat, două toalete şi niciun duş sau apă caldă în cameră. Din
cauza stării sale de sănătate (deoarece avea un anus artificial, îi era imposibil să îşi controleze
intestinele), el a cerut să fie transferat într-o celulă cu un singur pat, însă această cerere a fost
respinsă pe motiv că în penitenciarul respectiv nu existau astfel de celule, cu excepţia celulelor de
izolare.
Într-o altă cauză, Curtea a mai pus accent şi pe dreptul tuturor prizonierilor la condiţii de
detenţie compatibile cu demnitatea umană, astfel încât să garanteze că modalitatea şi metoda de
                                                            
9
http://www.anp-just.ro/
10
 Cauza Colesnicov contra Romaniei
11
Art 3 CEDO: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” 
12
 La data de 22 octombrie 1993 reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de
grav, prevăzută de articolul 176 din Codul penal, reţinându-se faptul că acesta şi-ar fi omorât concubina. La data de 19
mai 1995, Tribunalul Judeţean Giurgiu l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 20 de ani închisoare pentru
comiterea infracţiunii anterior indicate, sentinţa fiind menţinută de Curtea de Apel Bucureşti printr-o decizie pronunţată
la data de 16 februarie 1996. Împotriva acestor hotărâri, reclamantul a declarat recurs. În considerarea stării de sănătate
a acestuia, Curtea Supremă de Justiţie a dispus revocarea măsurii arestării preventive, punerea în libertate a
reclamantului şi suspendarea procesului penal, în raport de concluziile raportului de expertiză medico-legală efectuat în
cauzî. Instanţa supremă a admis recursul şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă, pentru efectuarea expertizei
medico-legale psihiatrice. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Giurgiu la 20 noiembrie 2000, prin care se dispunea
retrimiterea cauzei la procuror, a fost desfiinţată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 1 martie 2001, astfel încât
procedura de judecată a fost reluată în faţa Tribunalului Giurgiu, care a pronunţat la data de 10 iunie 2002 o sentinţă de
condamnare a reclamantului la o pedeapsa de 20 de ani de închisoare, sub aspectul infracţiunii de omor deosebit de
grav. Hotărârea a ramas definitivă printr-o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 12 februarie 2004.
executare a măsurilor impuse nu-i supun la suferinţă sau privaţiune de o intensitate dincolo de
nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei; în plus, pe lângă sănătatea prizonierilor, confortul
lor trebuie asigurat în mod adecvat, avându-se în vedere cerinţele practice de detenţie 13 .
Asupra acestor aspecte Consiliul Europei s-a pronunţat în cel de-al 11-lea Raport general
pentru Prevenirea Torturii (în continuare, CPT), exprimându-şi foarte clar grija: “CPT ar dori să
adauge că este deosebit de preocupat atunci când constată o combinaţie între suprapopulare,
activităţi cu regim precar şi acces neadecvat la utilităţi sanitare în aceeaşi instituţie. Efectul
cumulat al acestor condiţii se poate dovedi a fi extrem de dăunător prizonierilor.” 14
Dincolo de problemele de cazare înregistrate în penitenciarele române, trebuie analizat
regimul muncii prestate de persoanele condamnate 15 . Observăm din dispoziţiile legii 16 că munca nu
este obligatorie, ea fiind de altfel remunerată 17 . Este evident că de multe ori, suma rămasă după
eliberare este suficientă doar pentru a plăti biletul de călătorie până în localitatea de reşedinţă. Statul
nu se implică în oferirea unui sprijin bănesc persoanelor proaspăt eliberate care adesea se trezesc
abandonate de familie sau prieteni, concediaţi de la vechiul loc de muncă şi fără alte economii
strânse în libertate (există şi cazuri mult mai nefericite atunci când foştii deţinuţi nu au studii sau loc
de muncă, deci perspectivele lor pe plan profesional şi social sunt extrem de reduse). În lipsa
oricărui ajutor, de multe ori singura modalitatea de supravieţuire a unor astfel de oameni este
comiterea unei noi infracţiuni. Consecinţe? Mai multe persoane în penitenciarele şi-aşa
suprapopulate, mai mulţi bani cheltuiţi din bugetul statului.
În urma analizei chestionarelor aplicate celor 45 de deţinuţi din Penitenciarul Rahova, am
observat tendinţa acestora de a accepta să presteze o astfel de muncă, majoritatea fiind motivaţi de o
serie de facilităţi obţinute în urma acesteia 18 (sporirea numărului de pachete primite, a numărului de
vizite, scăderea zilelor de detenţie). Mă întreb însă care este eficienţa acestui mediu asupra
persoanei deţinute, de vreme ce ea are posibilitatea de a alege ca pe întreaga perioadă cât este închis
să nu participe la niciun fel de activitate. Cum poţi cere unui individ cu o conduită şi-aşa degradată
ca după o perioadă destul de lungă de pasivitate (în care cel mai probabil statul de vorbă şi jocurile
de noroc au fost singurele activităţi ce au ajutat la „trecerea timpului”) să revină în societate ca un
individ responsabil, dornic să se angajeze şi să lucreze chiar şi 8 ore pe zi? Cu toate acestea, ideea
de introducere a muncii obligatorii nu este văzută cu ochi buni de către persoanele deja încarcerate.
                                                            
13
cauza Elefteriadis c. României: “autorităţile române nu au protejat sănătatea reclamantului, care a fost expus unui
fumat pasiv în timpul detenţiei sale”
 
14
“În anumite ţări vizitate de CPT, mai ales în Europa Centrală şi de Est, cazarea deţinuţilor se face deseori în
dormitoare de mare capacitate care conţin toate sau cele mai multe dintre facilităţile utilizate zilnic de prizonieri, cum ar
fi: spaţiul de dormit, spaţiul de zi şi utilităţile sanitare. CPT obiectează în privinţa principiului pe care se bazează aceste
modalităţi de locuire în închisorile închise, iar aceste obiecţii sunt şi mai puternice atunci când, aşa cum este cazul în
mod frecvent, în dormitoarele respective sunt ţinuţi deţinuţi în spaţii extrem de înghesuite şi insalubre. “Fără îndoială
că diferiţi factori, inclusiv cei de ordin cultural, fac să fie de preferat, în anumite ţări, locurile de detenţie colective în
locul celulelor individuale. Totuşi, sunt puţine lucruri de spus în favoarea şi multe de spus în defavoarea sistemului în
care zeci de deţinuţi locuiesc şi dorm împreună în acelaşi dormitor.”. CPT a vizitat România în anii 1995, 1999, 2001,
2002, 2003, 2004 şi 2006. Toate rapoartele sale de vizită, mai puţin ultimul, au fost făcute publice. Suprapopularea
închisorilor şi lipsa de utilităţi sanitare rezonabile au fost probleme ridicate în mod constant de CPT.
15
Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal reglementează în art.57-63 regimul muncii.
16
 Legea nr. 275/2006 
17
Art. 62: (1) Veniturile se încasează de către administraţia penitenciarului în care persoana condamnată execută
pedeapsa privativă de libertate şi se repartizează după cum urmează:
a) 30% din venit revin persoanei condamnate, care poate folosi pe durata executării pedepsei 90% din acesta, iar
10% se consemnează pe numele său, urmând a fi încasat, împreună cu dobânda aferentă, în momentul punerii
în libertate;
b) 70% din venit revin Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, constituind venituri proprii care se încasează,
se contabilizează şi se utilizează potrivit dispoziţiilor legale privind finanţele publice.
18
Ilustrativ în acest sens este răspunsul unui deţinut relativ la munca în penitenciar: „Dacă prestarea muncii este
răsplătită cu zile de câştig sau bunuri materiale, totul mi se pare normal. Nu sunt de acord cu prestarea serviciilor
„gratuite”.” (A.L.).
Astfel, la întrebarea „Ce părere aveţi despre introducerea muncii obligatorii pe perioada de
detenţie?” 19 , I.M. a răspuns: „Nu sunt de acord. Nu sunt de acord cu exploatarea omului, ci merg
pe principiul de a alege singur dacă pot face sau nu un serviciu.”. Acelaşi punct de vedere l-a avut
şi G.C.: „Nu sunt de acord; fiecare trebuie să aleagă, nimeni nu trebuie supus la ceva ce nu îşi
doreşte să facă.”. Mai mult decât atât, am descoperit chiar o abordare extremă a acestei
problematici, venită să aducă în atenţie ideea drepturilor fundamentale ale omului: „(...) ar fi luarea
unui drept democratic de a alege, obligarea fiind practic supunere la sclavia odioasă dinainte de
1989.”(D.C.).
Această atitudine m-a făcut să mă gândesc din nou la modul în care deţinuţii înţeleg ideea de
drepturi ale omului: mulţi dintre ei sunt refractari şi refuză să participe la acţiuni desfăşurate în
binele lor, considerând că dacă li se impune acest lucru le sunt încălcate drepturile.
În legătură cu raporturile dintre ei şi personalul penitenciarului, majoritatea au afirmat că nu
s-au înregistrat probleme majore, spunând chiar că alcătuiesc „o familie în virtutea căreia trebuie să
se tolereze şi să se respecte reciproc” (D.C.) Trebuie semnalat însă existenţa unui cauze pe care
România a pierdut-o în faţa CEDO, cauza Iorga şi alţii c. României, atunci când a fost încălcat
dreptul la viaţă reglementat de art. 2 din Convenţie. Autorităţile nu au protejat viaţa reclamantului
în timpul detenţiei sale în penitenciar şi nu au efectuat o anchetă efectivă în ceea ce priveşte decesul
acestuia 20 . Consider că o mai atentă selectare a personalului ţinând seama de nivelul profesional al
acestuia precum şi o constantă reevaluare în timpul activităţii sunt necesare pentru a evita asemenea
cazuri în viitor.

VI. Concluzii

Informarea populaţiei cu privire la caracteristicele grupurilor stigmatizate este deosebit de

importantă pentru a corecta stereotipurile cu privire la acestea. Ceea ce nu cunoşti pare mai
ameninţător şi generează frică, iar aceasta din urmă poate fi redusă prin contactul direct cu membrii
grupului, care permite infirmarea ideilor preconcepute şi a stereotipului şi o orientarea spre
judecarea pe baza informaţiilor individuale, sau prin informare. Însă nu întotdeauna informarea este
suficientă pentru a reduce reacţiile negative şi respingerea anumitor indivizi. Acest lucru este
dovedit de faptul că specialiştii, care se presupune că sunt bine informaţi, nu au de foarte multe ori o
atitudine mai bună faţă de persoanele care posedă un stigmat decât restul populaţiei.
Criminalitatea continuă să existe şi să se amplifice, iar privarea de libertate, duce în
numeroase cazuri, la “penitenciarizarea” deţinuţilor, prin executarea unor pedepse de lungă durată.
Unele locuri de deţinere se transformă în reşedinţe temporare frecvent folosite de recidivişti. Se
ajunge deci la erodarea sentimentului de vinovăţie, transformând sancţiunea penală cu închisoarea
într-o reacţie de rutină a instanţelor judecătoreşti.
În loc de concluzii, propun o reflecţie asupra conceptului aristotelian de “zoon politikon”
care subliniază faptul că oamenii au trăit întotdeauna în grupuri mai mici sau mai mari, acest mod
de viaţă reprezentând rezultanta nenumăratelor lor nevoi stringente. În realitate, singurătatea este un
mod deficient de existenţă umană, o realitate extremă, nu o regulă. Elementul cheie al succesului
social constă însă într-un număr cât mai mare de relaţii de acest fel. De cele mai multe ori, prin
eliminarea infractorului din grup reintegrarea sa ulterioară în societate devine aproape imposibil de
realizat, iar finalitatea pedepsei privative de libertate se dovedeşte a nu fi atinsă.

                                                            
19
Întrebarea face parte din chestionarul aplicat celor 45 de deţinuţilor din Penitenciarul Rahova, Bucureşti.
20
Reclamantul a decedat după ce a fost agresat în repetate rânduri de către colegii de celulă. El fost plasat în celulă cu
indivizi cu pedepse pentru infracţiuni mult mai grave (omor), deşi acesta săvârşise o infracţiune de o gravitate scăzută
(contravenţională) - nu îşi achitase o amendă de aproximativ 20 de euro (reclamantul-decedat era şi dependent de
alcool).
 BIBLIOGRAFIE

1. VALERIU CIOCLEI, Criminologie, Ed. C.H.Beck, 2007, Bucureşti

2. CONSTANTIN MITRACHE, CRISTIAN MITRACHE, Drept penal român, Ed. Universul
Juridic, 2007, Bucureşti
3. ION OANCEA, Probleme de criminologie, Ed. All, 1998, Bucureşti
4. TUDOREL BUTOI SEVERIN, Criminologie: comportamente criminale, Ed. Solaris Print,
2009, Bucureşti
5. PETRACHE ZIDARU, Drept penitenciar, Ed. Universul Juridic, 2001
6. ANA BĂLAN, EMILIAN STĂNIŞOR, ROXANA ELAŞ, “Administraţiile penitenciare
europene”,Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2002
7. FLORIAN GHEORGHE, Reconstituirea personalităţii în mediul penitenciar, Universitatea
Bucureşti, 1995, Bucureşti
8. IOAN MOLNAR, Recidiva şi recidivismul în sfera fenomenului infracţional, Ed.
Ministerului de Interne, 1992, Bucureşti
9. JEAN LARGUIER, JEAN PARIS, Criminologie et science penitentiarire, 1989, Dalloz
10. ORTANSA BREZEANU, Integrarea socială postpenală a infractorilor între realitate şi
perspective, Ed. Fundaţia România de Mâine, 2000
11. C. IOAN, Umanismul dreptului executional roman – acordarea drepturilor in mediul
penitenciar, Ed. Hamangiu, 2007
12. EMILIAN STANISOR, Ana Bălan, Cristina Pripp, Universul carceral, Ed. Oscar Print, 2004,
Bucureşti
13. VALERIU BUJOR, Criminalitatea recidiviştilor, Ed. Lyceum, 1998, Chişinău
14. MICHAEL K. CARLIE, Prisons around the world: studies in international penology,
1992, Dubuque Wm. C. Brown
15. ORTANSA BREZEANU, “Criza din sistemul penitenciar”, Revista de Drept Penal, anul
XIV, nr. 3, 2007
16. RODICA MIHAELA STĂNOIU, ORTANSA BREZEANU, ANDREI CONSTANTIN,
EMILIAN STĂNIŞOR, “Sistemul penitenciar român. Realizări, dificultăţi, perspective”,
Revista de Drept Penal, anul XII, nr. 3, 2005
17. IOAN OANCEA, “Dreptul execuţional penal, o nouă ramură de drept penal”, Revista de
Drept Penal, anul II, nr. 1, 1995
18. MIHAI IOAN MICLE, “Deţinuţii şi relaţiile în mediul carceral: Interviul – Studii de caz”,
2004, Bucureşti, în Revista de criminologie, de criminalistică şi de penologie
(http://www.criminologie.ro/SRCC/Lang/Romana/Study/Detinutii%20si%20relatiile%20in
%20mediul%20carceral%20-%20Studiu.pdf)
19. Sondaj de opinie efectuat la nivelul persoanelor private de libertate din unităţile
penitenciare – raport de cercetare efectuat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor
(http://www.anp-just.ro/Studii/Cercetare%20detinuti.pdf)