Sunteți pe pagina 1din 23

ROMÂNIA 1918- OAMENI, MEMORII, IMAGINI

I..CONTEXTUL GENERAL
EUROPA LA 1900
P - La începutul secolului al XX lea, Europa domina lumea în plan politic, economic, militar,
științific, cultural. Optimismul și încrederea în viitor, specifice perioadei cunoscute cu numele
de „ La Belle Epoque” ( Frumoasa Epocă) păreau să caracterizeze o societate mândră de
realizările sale, îndeosebi de cele din știință, medicină, industrie.
P - Totuși, sub această liniște aparentă, mocneau neînțelegeri puternice, care aveau să
declanșeze cel mai mare conflict militar desfășurat până atunci în istorie: Primul Război
Mondial sau Marele Război. Împărțirea coloniilor și a zonelor de influență din afara Europei
între marile puteri stârnea rivalități puternice, cursa înarmărilor antrena cheltuieli tot mai mari
pentru dotarea armatelor, dorința de revanșă pentru înfrângeri și pierderi teritoriale mai vechi
ori tendințele naționaliste au determinat încordarea relațiilor internaționale, cu deosebire în
decenul care a precedat războiul. S-au format treptat două alianțe politico-militare rivale:
Tripla Alianță( sau Puterile Centrale) și Tripla înțelegere( Antanta).
P- Preliminariile Conflagrației
P- „ Odată ce am fost atrași într-un război, nu putem să ne luptăm altfel decât cu toate forțele
de care dispunem și împotriva ambilor noștri vecini. În fața atâtor popoare înarmate până la
ultimul om și gata să intre în luptă, singurul tip de război la care ne putem gândi este unul
decisiv- un război care să determine pentru o bună bucată de timp în viitor pozițiile politice
ale puterilor europene, îndeosebi ale Rusiei și Germaniei”.
( N. Obruciov, Memoriu(1892), în Henri Kissinger, Diplomația)
P -DECLANȘAREA RĂZBOIULUI
P - Asasinarea la Sarayevo, în Bosnia –Herțegovina, a arhiducelui Franz Ferdinand,
moștenitorul tronului Austro-Ungariei și a soției sale, de către studentul Gavrilo pricip, la
15/28 iunie 1914, a reprezentat momentul care a permis declanșarea războiului. Imperiul
Austro-Ungar a considerat Serbia ca fiind statul care a sprijinit și organizat atentatul. Prin
urmare Serbiei i-a fost adresat ultimatum. Considerând că autoritățile sârbe nu au îndeplinit
condițiile puse prin acest document, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei la 15/28 iulie
1914.
P- „Mobilizarea în vederea luptei”
P- Mulți dintre noi sunt obosiți. Acelora vreau să le spun că victoria va aparține celor ce vor
putea rezista mai mult timp. Nu avem altă soluție decât să luptăm cu toate forțele. Fiecare
poziție de front va fi apărată cu orice preț, până la ultimul om. Siguranța căminelor noastre și
libertatea omenirii depind de comportamentul fiecăruia dintre noi în aceste momente
cruciale.”
( discurs 1918., Mareșalul Douglas”)
P - Din 1915, viața în tranșee avea să devină, pentru un timp îndelungat, elementul specific al
purtării războiului. În anul 1916, pe Frontul de Vest s-au desfășurat două bătălii care au

1
provocat pierderi imense celor două tabere aflate în conflict, fără a modifica însă semnificativ
configurația frontului. În august 1916, România a intrat de partea Antantei.
După o scrută campanie victorioasă, armata română a fost nevoită să se retragă din fața
trupelor Puterilor Centrale, astfel că, la finalul aceluiași an, zona de sud a țării, inclusiv
Capitala, orașul București, a intrat sub ocupație inamică. Orașul Iași a devenit capitala zonei
libere a României.
MĂRTURII: VIAȚA PE TIMP DE RĂZBOI
P- „ Iată că a trecut un an! Trăim zi după zi obsedați de un singur lucru: Războiul! Sunt
soldați peste tot – soldați răniți, ființe demne de milă. Emoții peste emoții ne copleșesc în
fiecare zi. Atacurile cu submarine germane, expresie a barbariei, raiduri ale zepelinelor pe
coastele de est ale Angliei și chiar asupra Londrei. Orașul nostru, Brighton, a scăpat până
acum, dar am avut totuși parte de câteva alarme”.
( după jurnalul lui Henri Peerless, în tery Charman, The First World war on the Home Front)
MĂRTURII:- Realitatea războiului-
„ Cei căzuți în luptă sunt înlocuiți foarte repede cu noi recruți. De curând au sosit și la noi.
Sunt atât de tineri și habar nu au ce-i așteaptă. Pentru că nu sunt obișnuiți, nu cunosc măsurile
de precauție. De exemplu, unii dintre ei și-au scos prea curând măștile de gaze, după un atac,
văzând că și alți camarazi au făcut la fel. Și-au ars astfel plămânii și, în scurt timp, au murit.”
„ Noaptea este insuportabilă. Nu putem să dormim, mai degrabă stăm într-o stare de
somnolență permanentă. Camarazii mei regretă că au risipit bucățile de pâine din care
mușcaseră șobolanii. Acum nu le-ar mai refuza nimeni. Spre dimineață se întâmplă ceva ce ne
trezește din amorțeală: mai mulți șobolani încearcă să se ascundă în adăpostul nostru. Toată
lumea începe să strige și să îi lovească, într-un acces de furie și disperare oarbă, acumulate în
decursul atâtor ore și zile de neliniște”.
( după Maria Remarque- Pe frontul de vest nimic nou
Frontul de acasă
Pe „frontul de acasă”, femeile au preluat sarcinile bărbaților: în fabrici și uzine, în agricultură,
în comerț. Viața în spatele frontului era însoțită de raționalizarea hranei, economii și
privațiuni de tot felul.
„Copii sunt destul de mari pentru a înțelege că trebuie să reducem din consumul care nu este
absolut necesar, de exemplu să renunțăm, la dulceața de la micul dejun sau la zahărul din ceai.
S-au comportat admirabil, fără a protesta atunci când a fost nevoie să facem economie la
mâncare”.
( după Annie Purbrook- frontul de acasă)

II ROMÂNIA SUB ARME


a) DE LA NEUTRALITATE LA BELIGERANȚĂ

2
“Ceasul pe care atâția l-au așteptat, ceasul despre care știam sigur ca va veni odată dar
care credeam că-l vor apuca urmașii noștrii, acest ceas sună acum, de noi trebuia să fie trăit,
nouă ne cerea să fim la înălțimea lui.”
(I.G. Duca, Amintiri politice, vol.I, Colecția”Memorării si mărturirii”, Ion Dumitru-
Verlag,1981, www.digibuc.ro)
b) ROMÂNIA LA ÎNCEPUTUL MARELUI RAZBOI
În Iulie 1914, cand a izbucnit Primul Război Mondial, Regatul României era o
monarhie constitutională, fiind organizat, ca stat, pe baza Constituției din 1866. În fruntea țării
se afla regale Carol I de Hohenzollern. Acesta a fost urmat la tron de Ferdinand I, regele sub
conducera căreia Romania a participat la Marele Război și a resușit să-și intregească teritoriul
național. Viața politică era dominate de două mari formațiuni politice: Partidul Național
Liberar și Partidul Conservator. În plan territorial, România începutului de secol XX nu
cuprindea toate provinciile istorice locuite de români: Transilvania, Banatul și Bucovina se
aflau sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar, iar Basarabia, sub cea a Imperiului Rus.
Solidaritatea locuitorilor din Vechiu Regat cu românii aflați sub stăpânire străină se manifesta
sub diferite forme: întemeierea de asocițtii de ajutorare, susținerea cu fonduri a publicațiilor în
limba română și a societătilor culturare românești, distribuirea de cărti în teritoriile aflate sub
stăpânire străină, vizite ale oamenilor publici din România in regiunile respective.
c) NEUTRALITATEA
Declanșarea Primului Război Mondial a obligat România să-și definească poziția față de
conflictul militari. Luarea unei decizii nu era o sarcină ușoară, cu atât mai mult cu cât
România adresase la Tripla Alianță(Puterile Centrale) în 1883, dar, treptat, se îndepărtase de
acest bloc politico-militar.
”Pe 21 iulie/3 august1914, la ora 17, a fost convocat Consiliul de Coroană, la Castelul
Peleș de la Sinaia. Toți participanții, cu excepția lui Petre P. Carp, se pronunță pentru
neutralitate. Regele Carol I a încheiat Consiliul de Coroana cu următoarele cuvinte: ” Constat
că reprezentanții țării, aproape în unanimitate au cerut neutralitatea. Ca rege constituțional mă
supun voinței d-voastră. Mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din ședința de azi și
mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor.”
A doua zi, în Monitorul Oficial, era publicat comunicatul prin care România își declara
neutralitatea.
MĂRTURII:
1. Consiliul de Coroană de la Sinaia( 21 iulie/ 3 august 1914)
” O tăcere mormântală. Avem senzația că o greutate apasă peste noi și se înăbușă.
Gravitatea hotărârilor de luat dădeau momentului o firească emoție și o impredictibilă
solemnitate. După un schimb de priviri mute, regale Carol a rupt chinuitoarea tăcere. Era
congestionat și vădit emoționat, făcea însă neascunse sforțări ca să nu trădeze zbuciumul
sufletului său… Bătrânul suveran desfăcu hârtiile sale și ne citi cu voce tremurândă un
memoriu destul de scurt care, în rezumat, cuprindea următoarele:
<< războiul general a izbucnit. Se dă marea luptă prin care pentru o perioadă istorică se va
stabili harta Europei și soarta popoarelor. Desigur că în acest război vor fi învingători și

3
învinși, dar e neîndoielnic că dinainte și irevocabil meniți să fie învinși vor fi neutri. Așa stând
lucrurile, după o matură chibzuință, convingerea lui adâncă este că datoria românilor este să
execute tratatele care ne leagă de Tripla Alianță... Regele Carol a adăugat că România a făcut
această politică sub toate partidele, convinsă că numai într-însa interesele ei pot fi apărate, că
schimbându-ne linia de putere ne-am pune în contradicție cu toate credințele și cu tot trecutul
nostru. E și o chestiune de demnitate pentru noi să păstrăm iscălitura. Cei doi împărați au
făcut apel la el și se socotește dator să nu dezmintă încrederea ce de atâția ani au arătat-o în
lealitatea lui și în angajamentele României...>> (I.G. Duca, Memorii,vol.I, partea I, (1914-
1916), Editura Expres, 1992, în Homer Radu, Petru-Ioan Orha, Documente din istoria
românilor, Bucureşti, 1996, p. 389-390).
2. Opțiunea pentru neutralitate
„... Emoționant, sau, mai exact, adânc frământat, Brătianu a expus punctul de
vedere a întregului guvern: „ noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul precum s-a
arătat, nu ne obligă, dar, chiar dacă ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliaţii ei să
dispună de soarta ei fără măcar să-şi dea oboseala de a vesti. Austria şi Germania au pregătit
războiul şi l-au declarat. Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice măcar intenţiile lor. După ce
războiul a fost fapt îndeplinit, ne-au cerut să luăm armele alături de ele. Un stat ca al nostru,
care în Alianţă a intrat ca stat suveran şi pe picior de egalitate, nu poate fi tratat în aşa chip.
Acesta n-a fost gândul nici al celor ce acum 30 de ani au legat soarta noastră externă de Tripla
Alianţă şi nici nu poate fi gândul celor răspunzători azi de destinele regatului. Pe de alta parte,
România nu ar putea permite să ia armele într-un război al cărui cauză este tocmai nimicirea
unei națiuni mici.”
d) Anii neutralității :
• După declararea neutralității, opinia publică din Romania a intrat într-o stare de
efervescență generală. Oamenii s-au împărțit în două tabere principale: antantofilă și
germanofilă. fiecare având susținători aprigi. Tabăra majoritară, ce susținea intrarea în război
de partea Antantei, avea ca argument esențial necesitatea eliberării teritoriilor locuite de
români, aflate sub stăpânirea Austro-Ungariei. Unirea cu Țara-Mamă a acestora a devenit
nucleul proiectului național.
• După moartea regelui Carol I (27 septembrie 1914) și preluarea tronului de către
Ferdinand I, curentul antantofil a devenit și mai puternic, fiind susținut cu tărie de regina
Maria. Numeroase manifestații ce susțineau cauza Antantei au fost organizate în capitală și în
alte orașe din țară.

MARTURII:
1. In favoarea intrării în război:

4
“România nu-și poate prelungi neutralitatea peste limitele trebuințelor sale și mai ales peste
limitele demnității sale. Un stat nu poate să rămână neutru decât atunci când n-are de cerut; un
stat nu poate rămâne neutru atunci când are revendicări de impus, atunci mai ales când le-a și
formulat! Aceasta ar însemna că nu e în stare să cucerească ceea ce pretinde că e al său, ceea
ce e umilitor până la durere, sau că a renunțat de bună voie la idealul lui, ceea ce e absurd
până la nebunie! Nu se poate ca ceea ce a conceput mintea românească, ca ceea ce a simțit
inima românească, să nu poată înfăptui energia românească.”
(Nicolae Titulescu, Discursuri, E.S., București, 1967, p. 141-144, în Homer Radu, Petru Ioan
Orha, Documente din istoria românilor, București, 1966, p. 395)
3. Proiectul național (I):
„ Atunci ne-a apărut pentru întâia oară limpede că nouă ne era încredințată chemarea istorică
de a înfăptui idealul național. În primele zile ale izbucnirii războiului am trăit cu toții într-o
prea mare vâltoare. Era mai mult întretăierea unei speranțe atât de minunate, încât nu ne venea
parcă să credem în posibilitatea ei. Acum însă era o realitate. Generației noastre i-a fost
rezervată de soartă misiunea de a realiza visul de veacuri al neamului românesc. Ceasul pe
care atâția l-au așteptat, ceasul despre care știam sigur că va veni odată dar care credeam că-l
vor apuca urmașii noștri, acest ceas suna acum, de noi trebuia să fie trăit, nouă ne cerea să fim
la înălțimea lui. Nu pot să redau ceea ce am simțit atunci: eram precum credinciosul căruia i
se deschid ușile raiului. Am plecat la București. Am oprit orice activitate în ministerele
noastre, toți banii trebuiau să meargă la apărarea națională. La departamentul meu pusesem în
lucru peste 1500 de localuri de școli primare, luasem măsuri pentru a înmulți simțitor
posturile de învățători și numărul școlilor normale. Mă asigurasem de fonduri și visam să dau
învățământului primar o dezvoltare mai mare decât i-o putuse da Haret. A trebuit să renunț la
toate. Ministerul de război avea de aici înainte precădere.”
(I.G. Duca, Amintiri politice, vol. I, Colecția “Memorii și mărturii”, Ion Dumitru-Verlag,
1981, p. 63, 66-67, www.digibuc.ro)
e) Intrarea în război
”Presat din toate părțile, atât din interior cât și din exterior, pe 4/17 august 1916, guvernul
României a încheiat, la București și Italia. Acest tratat stipula: garantarea integrității teritoriale
a României în frontierele existente la data respectivă; România se angaja să declare război și
să atace Austro-Ungaria; cele patru puteri europene recunosc României<<dreptul de a anexa
teritoriile monarhiei austro-ungare>> stipulate și determinate de art. 4, adică ținuturile locuite
de români – Transilvania, Banatul și Bucovina.”
(Muzeul Național de Istorie a României, România în Marele Război, 2016, p. 14)
Consiliul de Coroană convocat la Palatul Cotroceni din București, la 14/27 august 1916, a
luat decizia intrării în război alături de Antanta. Astfel, în aceeași zi, declarația de război
adresată de România Austro-Ungariei a fost prezentată, la Viena, Ministerului de Externe al
Imperiului Austro-Ungar. România începea astfel Războiul pentru Întregirea Naționala.

2. Ion I. C. Brătianu, despre intrarea României în război

5
„Într-o vâltoare ca aceea a actului de război, în care harta lumii se preface, o țară ca a noastră,
o țară cu aspirațiuni naționale nu poate să rămână neutră până la capăt, fără să-și compromită
definitiv tot viitorul. Pe de altă parte, având drept ideal unitatea națională, suntem datori să
urmărim realizarea lui...Iată de ce nu putem să mergem decăt alături de aliați și în contra
Puterilor Centrale...De aceea, chiar de ar fi să fim bătuți, prin faptul că cele mai mari puteri
ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre naționale și au sfințit printr-un act
solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpați, cauza românismului va face un pas
înainte mai mare și mai însemnat decât oricând... Mihai Viteazul poate nici nu avea conștiința
ideii mari ce reprezenta, și el a rămas totuși simbolul ei. Așa va fi și cu regele Ferdinand,
oricare ar fi soarta războiului... Nu vă uitați, deci, Sire, la rezultatele imediate, priviți
îndatoririle de azi în perspectiva cea mare a menirii acestui neam și a viitorului său, și mergeți
cu hotărâre înainte pe calea pe care v-o arată conștiința națională. Majestatea Voastră vă
înscrie în istoria românismului o pagină de glorie nepieritoare”.
(discursul prim-ministrului Ion I.C. Brătianu la Consiliul de Coroană de la Sinaia, 14/27
august 1916, în Neculai Moghior, Regele Ferdinand – cuvânt pentru unirea neamului
românesc, 2017)
3. Declarația de război a României (extras)
„Neutralitatea ce guvernul regal și-a impus în urma unei declarații de război, făcută în afara
de voința sa și contrară intereselor sale, fusese adoptată în prima linie pe baza asigurărilor
date la început de guvernul imperial și regal că Monarhia (austro-ungară, n.n.) declarând
război Serbiei, nu fusese inspirată de un spirit de cucerire și că nu urmărea nici un fel de
acțiuni teritoriale. Aceste asigurări nu s-au îndeplinit.
Astăzi ne găsim înaintea unor situații de fapt, din care pot ieși mari transformări teritoriale și
schimbări politice de natură a constitui o gravă amenințare pentru siguranța și viitorul
României. Opera de pace pe care România, credincioasă spiritului Triplei Alianțe, încercase
să o îndeplinească, a fost astfel lovită de sterilitate chiar de către aceia care erau chemați să o
sprijine și să o apere.
(...) Speranța ce noi puseserăm din acest punct de vedere pe adeziunea noastră la Tripla
Alianță a fost înșelată. În cursul unei perioade de mai bine de 30 de ani, românii din monarhie
nu numai că nu au văzut niciodată introducându-se vreo reformă de natură a le da măcar
aparență de satisfacție, dar, dimpotrivă, au fost tratați ca o rasă inferioară și condamnați să
sufere apăsarea unui element străin, care nu constituie decât o minoritate în mijlocul
naționalităților deosebite din care se compune statul austro-ungar. Toate nedreptățile pe care
frații noștri erau asfel siliți a le suporta, au întreținut între țara noastră și monarhie o stare
continuă de nervozitate pe care guvernele regatului nu reușeau să o potolească decât cu prețul
a mari greutăți și numeroase sacrificii.
(...) Războiul la care ia parte mai toată Europa, pune în discuție cele mai grave probleme
atingătoare de dezvoltare națională și de existență chiar a statelor. România împinsă de
dorința de a contribui să grăbească sfârșitul conflictului și sub imperiul necesității de a-și
salva interesele sale de rasă, se vede nevoită de a intra în luptă alături de aceia care pot să-i
asigure înfăptuirea unității sale naționale.
Pentru aceste motive, ea se consideră încă din acest moment, în stare de război cu Austro-
Ungaria.”

6
(Declarația de război a României adresată Austro-Ungariei, 14/27 august 1916, în Alexandru
Averescu, Notițe zilnice din război, 1914-1916, Institutul de arte geografice și editura
„Apollo”, 1937, p. 231-232, www.digibuc.ro)
f) CÂMPURI DE BĂTĂLIE: ALIAȚI ȘI INAMICI
”Să crezi în cauza noastră cu aceeași tărie ca și mine; crede și gândește-te la ziua de bucurie
când nu vom mai avea nicio îndoială, când vom sta iarăși alături de biruitori.”
(Regina Maria, citată în Alexe Anastasiu, Dinastia regală și poporul român, Institutul de arte
grafice ”Convorbiri literare”, 1924, p.22, www.digibuc.ro)
g)CAMPANIA DIN 1916
Intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antanta s-a produs în noaptea de 14-
15/27-28 august 1916, cu un total de patru armate, dintre care trei dispuse pe linia Carpaților
și una în zona de sud a țării. A început astfel Războiul pentru Întregire, al cărui obiectiv
principal a fost eliberarea teritoriilor locuite de români, aflate sub stăpânirea Imperiului
Austro-Ungar. La 17/30 august 1916, Germania a declarat război României, fiind urmată apoi
de Bulgaria și Turcia. După înaintarea victorioasă în Transilvania, în primele zile ale
războiului, armata română a fost nevoită să se oprească în condițiile concentrării trupelor
germano-austro-ungare pe frontul transilvan și a înfrângerii suferite în Dobrogea (la
Turtucaia). Începând din septembrie 1916, capitala țării, București, a fost supusă raidurilor și
bombardamentelor aviației germane. În cursul toamnei anului 1916, armata română a fost
nevoită să se retragă din Transilvania, fiind înfrântă la Sibiu, Brașov și Predeal. Totuși,
trupele Puterilor Centrake nu au putut pătrunde pe văile Prahovei și Oituzului. Rezistentța
armată a românilor pe direcția Bran-Câmpulung, precum și pe Jiu a încetinit înaintarea
armatelor inamice spre zona de sud a țării. După pierderea bătăliei de pe Argeș-Neajlov,
capitala a intrat sub ocupația Puterilor Centrale instaurând regimul de ocupație în sudul
României (Oltenia, Muntenia, Dobrogea). Moldova nu a putut fi cucerită, astfel că orașul Iași
a devenit noua capitală a României.
MĂRTURII
1.Proclamația regelui Ferdinand I cu prilejul intrării României în Primul Război
Mondial(15/28 august 1916)
”Români!
Războiul care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre a zdruncinat adânc vechiul
așezământ al Europei și a învederat că pe viitor numai pe temeiul național se poate asigura
viața pașnică a popoarelor. Pentru neamul nostru el a adus ziua așteptată de veacuri de
conștiința națională, ziua unirii lui. De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe
frații noștri de peste munți și din plaiurile Bucovinei, unde Ștefan cel Mare doarme somnul
cel de veci.

În noi, în virtuțile, în vitejia noastră, stă putința de a le reda dreptul ca într-o Românei
întregită și liberă de la Tisa, până la Mare, să propășească în pace potrivit datinilor și
aspirațiunilor gintei noastre.

7
Români!
Însuflețiți de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâți să înfruntăm cu bărbăție toate jertfele
legate de un crâncen război, pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor care are
credința neclintită în menirea lui.
Ne vor răsplăti roadele glorioase ale izbândei. Cu Dumnezeu înainte!
Ostași!
V-am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații voștri vă așteaptă cu
nerăbdare și cu inima plină de nădejde.
Veți lupta alături de marile națiuni cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă așteaptă. Cu bărbăție
să îndurăm însă greutățile și cu ajutorul lui Dumnezeu izbânda va fi a noastră.
Arătați-vă deci demni de gloria străbună.
De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi.”
FERDINAND I
(Cuvântări de Ferdinand I, regele României, 1889-1922, Fundația culturală ”Principele
Carol”, 1922, p. 95-97, www.digibuc.ro)
5. Cumplita realitate a războiului
”Bateria germană era așezată la liziera pădurii Părșani, înapoia crestei dealului și nu putea fi
zărită de departe. Aflându-se într-un unghi mort, la adăpostul traiectoriei proiectilelor bateriei
dușmane, escadronul urcă, în goană nebună, creasta, până la vreo 150 de metri de această
baterie. (…) Atunci, trei mitraliere, așezate după o șură de paie, încep o pârâială ucigătoare. O
companie de infanterie, un rând în genunchi, celălalt în picioare, așezată în șanțul șoselui
Craiovei, face față imediat escadronului nostru și trage în plin. Primul cade, cu umărul rupt de
un glonț, locotenentul Mora. Toată șarja trece peste dânsul. Căpitanul Filitti, întorcând capul,
vede cu durere cum oameni și cai cad deodată. Comandă mărirea galopului. În câteva clipe,
falnicul escadron românesc fusese distrus. Câmpul era presărat cu cadavre. Câte un cal lovit
cădea după ce, câțiva metri încă își continua avântul; alții alergau fără călăreți, îngroziți; altul
ducea în spinare o formă sângerândă, agățată încă de arcada șeii; altul târa, atârnat în scară, un
corp mutilat din care viața nu pierise încă. O viziune de groază…”

(Emanoil Hagi – Moscu, Lupta de la Robănești, 10 noiembrie 1916, Editura Scrisul


Românesc, 1929, pag. 9, www.digibuc.ro)
Victoriile de la Mărășești și Oituz (1917)
Armata română, retrasă în Moldova, s-a refăcut în prima parte a anului 1917, cu ajutorul
voluntarilor români proveniți din armata austro-ungară, ce au sosit la Iași în același an. În
Transilvania, pe parcursul întregului război, au fost mobilizați peste 925.000 de oameni.
Dintre aceștia, peste 52% au fost români.
Prin proclamația de la 23 martie/5 aprilie, regele Ferdinand I a promis soldaților înfăptuirea
reformei agrare și acordarea dreptului de vot, după război, ceea ce a contribuit la ridicarea

8
moralului trupelor și la motivarea acestora. Victoriile obținute în marile bătălii purtate la
Mărăști, Mărășești și Oituz au asigurat apărarea teritoriului Moldovei în față încercării
Puterilor Centrale de a-l ocupă și i-au determinat pe români să spere în eliberarea în scurt timp
a regiunilor aflate sub administrația inamicilor. Instabilitatea politică și militară din Rusia a
zădărnicit însă această speranța. Ieșirea Rusiei din război, însoțită de tulbararile provocate de
trupele ruse radicalizate, aflate pe teritoriul României a obligat statul român să încheie
armistițiul cu Puterile Centrale (decembrie 1917)

III FRONTUL DE ACASĂ


a)Dramele războiului
Marele Război, la care România a participat din anul 1916, a afectat atât națiunea în
ansamblul ei, cât și fiecare familie în parte, indiferent de categoria socială căreia aceasta îi
aparținuse până la începerea conflictului militar. Pierderea fiilor, a fraților sau a taților plecați
la luptă, drama refugiaților, ce încercau să scape din calea războiului și a ocupației străine,
lipsurile de tot felul, frigul, foametea, bolile și suferințele au lăsat urme adânci în memoria
colectivă.
MĂRTURII:
O scrisoare de pe front, către cei de acasă
,,Iubiții mei. Aflați că am primit două scrisori și m-am bucurat mult. De mine aflați că sunt
bine. Mi-ați scris de fân. Claia cea mare să nu o dați la nimeni, a veche să o dați la cu 110 lei,
a nouă cu 130 lei. Din prețul acesta să nu lăsați mai mult ca 5 lei. Vă rog sa scrieți cât de des.
Ce mai faceți și cum merg treburile casei, copiii, vitele și ce ați făcut cu prunele.
Ion Săvoiu”.
(Muzeul Național de Istorie a României, România în Marele Război, 2016, p.260)
Destine umane
”Mâine ne vom împrăștia, împărțiți prin atâtea regimente. Cine știe unde și când ne vom
regăsi. Ciudata tovărășie a șase luni de pregătire militară: numai războiul a putut aduna
laolaltă oameni atât de deosebiți prin vârstă și prin viață. La un capăt sunt oameni formați,
amânați pentru studii, doctori, profesori, scriitori, avocați, chiar și câțiva vechi cheflii
bucureșteni; la celălalt, noi, copii proaspăt ieșiți de pe băncile școlii, voluntarii. Cu toții am
trăit însă aceeași viață, am purtat aceeași haină, am înghețat pe același câmp, am ascultat
aceleași porunci; am împărtășit aceeași admirație pentru plutonierul inflexibil, copil de o
vârstă cu noi, dar îmbătrânit de conștiința autorității, același respect, temperat de ușoară
ironie, față de profesorul fotograf, ascet în haină militară; aceeași supărare împotriva
absurdităților unui comandant de școală prea veche, aceeași revoltă împotriva apăsării
nivelatoare și stupide a regulamentului care nu cunoaște excepții.”
(Gh. I. Brătianu, File rupte din calea războiului, Editura Cultura Națională, www.digibuc.ro)
b)Pe drumul pribegiei

9
”Perioada de la sfârșitul anului 1916 și începutul anului 1917 poate fi considerată, fără teama
de a greși, una din cele mai tragice din istoria României. În fața înaintării armatelor Puterilor
Centrale, guvernul; familia regală, parte din administrație, armata, o bună parte a populației au
preferat să se retragă în Moldova, în condiții extrem de dificile. Bărbați, femei și copii au
călătorit înghesuiți în și pe vagoanele trenurilor. Mulți au pornit spre Moldova pe jos, luând cu
ei ceea ce puteau căra în spate sau într-o căruță trasă de boi, lăsând în urmă gospodăriile
pentru care trudiseră din greu. Ministerul de Război a ordonat și recruților anilor 1917, 1918,
1919 și 1920 să treacă în Moldova. Foarte mulți dintre acești tineri(între 16-19), aduși pe jos
din Oltenia și Muntenia, și-au pierdut viața din cauza lipsei alimentelor, hainelor și a (...)
gloanțelor aviației germane. Tot dincolo de Milcov au fost evacuați și 20.000 de răniți și
bolnavi, fără însă a li se putea asigura îngrijirea corespunzătoare. și mulți dintre ei nu u
supraviețuit călătoriei. Totodată, au fost evacuați și prizonierii de război și circa 30.000 de
cetățeni ai statelor cu care România se afla în război.”
(Muzeul Național de Istorie a României, România în Marele Război, 2016, p.164)
Mărturii
Familii în pribegie(1)
„Spectacolul drumurilor este de nedescris: bărbați, femei, copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe
jos, în trăsuri, în căruțe, călări, umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră
în grabă ce putuseră din avutul lor și îl târau după ei. Alții nu mai puteau înainta și cădeau
sleiți de puteri și lihniți de foame de-a lungul șoselelor. Alții mureau prin șanțuri și trupurile
lor descompuse erau lăsate pradă corbilor. Pe lângă aceasta, exodul populației civile se
amesteca cu convoiurile armatei aflate în retragere, soldații, grăbiți să treacă spre a executa
ordinele ce aveau, răsturnau tot ce le stătea în cale, se nășteau astfel învălmășeli îngrozsitoare,
în depărtare se auzeau focurile inamicului, copiii țipau, femeile plângeau, oamenii răcneau,
ploaia nu mai înceta, gerul se întețea, într-o parte un sat era bombardat, într-alta se vedeau
flăcări de incendiu. Era o viziune de infern.”
(I.G.Duca, Memorii, în Muzeul Național de Istorie a României, România în Marele Război,
2016, p.154)
C) FOAMETE ȘI EPIDEMII
Cei care au supraviețuit drumului nu au găsit o situație mai bună în Moldova. Lipsa
adăposturilor, a medicamentelor, a spitalelor și medicilor a creat contemporanilor o imagine
de ”infern imens și teribil”. Conform statisticilor, numărul refugiaților în Moldova se ridică la
1,5 milioane persoane, la care se adăugau cei evacuați din zonele de operațiuni militare din
Moldova. Este lesne de închipuit problemele care au apărut din cauza acestei ”aglomerări”,
cele mai stringente fiind lipsa alimentelor și a căldurii. La agravarea situației a contribuit și
iarna foarte grea a anului 1916-1917. Nu este de mirare că bolile nu au întârziat să apară. Cele
mai multe victime le-a făcut tifosul exantematic care, conform unor surse contemporane, a
făcut în cele 3 luni de iarnă 300.000 de victime. ( Muzeul Național de Istorie a României,
România în Marele Război, 2016, p. 164)

MĂRTURII:

10
1. Familii în pribegie
Într-un sat din județul Argeș, ” o femeie plângând, mai mult goala, cu pruncul la sân și cu
vreo doi mai mărunți după ea, vine la general și se roagă ca să n-o lase, că n-are ce face.
Generalul(Petrașcu) scoate și-i dă câțiva franci și ordonă la unj conducător de căruță ca s-o ia
cu el și să-i dea hrană… Drumul e plin de coloane, artilerie, infanterie, ambulanțe, chesoane.
Civilii cu care și căruțe fug speriați. Bătrâni, femei și copii plângând întind de funii vacile
flămânde de la jug, care nu mai pot trage și cad în genunchi de oboseală. Din multe case se
aruncă pe uși și ferestre lucrurile mai bune, de parcă ar fi încinse de foc; alții le încarcă grăbiți
în care, unii își iau antalele cu vin și țuică; alții fac gropi mari prin grădini și îngroapă în ele
din lucruri; femeile jumulesc gâște și rațe; copii goi și desculți ies plini de spaimă la drum și
privesc holbați… Nu mai e loc pe șosea. Refugiații cu carele o iau de-a dreptul peste ogoare
ducând cu ei porci, oi și vite”. ( N.V. Hodoroabă, Din Războiul de reîntregire, în Muzeul
Național de Istorie a României, Românie in Marele Război, 2016. P. 158)
2. Deznădejdea războiului
” O impresie de deznădejde părea a domina totul. Oamenii erau slabi și sfioși. Firea deschisă,
sinceră și veselă a olteanului dispăruse. Gara Craiova era ocupată militărește, un steag mare
german amintea tuturor despre ce e vorba. Țara părea a fi golită de lume, satele pustii, vite la
pășune mai deloc. Lacrimile stinseseră voiciunea privirii, prea mukt sânge cursese din vinile
acestui popor, prea multe vieți fuseseră răpuse în luptă sau de boli. ” Țara părea pustie” . ( Al.
Iacovachi, Memorii, în Ioan Lăcustă, De la o Unire la alta, Editura Albatros, 2005, p. 220).
Prizonierii de război
”Referitor la numărul prizonierilor români din Primul Război Mondial, cifrele variază în
funcție de sursele documentare. În 1918, prin intermediul Crucii Roșii Internaționale, au fost
culese liste cu numele a peste 135.000 prizonieri români capturați de armatele inamice
(81.540 în Germania, 33.975 în Austro-Ungaria, 13.590 în Bulgaria și 6.795 în Turcia). Pe
teritoriul ocupat, listele cu prizonieri cuprindeau 51.783 nume. Cercetări ulterioare au
rectificat numărul prizonierilor: în Germania – între 140-150.000, în Austro-Ungaria în jur de
61.000, în Bulgaria – între 21-25.000, iar în Turcia în jur de 10.000. Statisticile de după război
au arătat că și-au pierdut viața în captivitate peste 22.000 de prizonieri aflați în lagărele din
Austro-Ungaria, cca. 1.800 în Turcia, cca 5.000 în Bulgaria și între 40-50.000 în Germania.”
(Muzeul Național de Istorie a României, România în Marele Război, 2016, p. 224)
Mărturii
Drama prizonierilor români din Franța
,,Să vezi prizonieri căzând din picioare de inaniție, de tuberculoză, ajunși în ultima fază a
degradării fiziologice, marcați de vălul morții, fără să ai dreptul să le dai o bucată de pâine sau
să le arăți un semn de simpatie! Forțați să muncească în minele de potasiu, istoviți de lucrările
peste puterile lor la care erau supuși, de loviturile și brutalitățile gardienilor, de suferința
hranei (o bucată de pâine neagră, puțină apă caldă numită supă), aceste nefericite ființe nu mai
erau decât niște schelete ambulante. Când treceau în grupuri, înconjurați de baionetele
nemțești, pe străzile din Mulhouse, le vedeam unghiile lovind dinții pentru a exprima foamea,
mâinile întinse cerând ajutor, plânsul țâșnit din mizeria și desperarea în care se aflau”.

11
(Mărturia scriitorului elvețian Benjamin Valloton, în Muzeul Național de Istorie a României,
România în Marele Război, 2016, p. 228)
d Orfanii
Un aspect care a accentuat drama războiului a fost cel legat de soarta orfanilor. "De cele mai
multe ori, orfanii erau copii care aveau tatăl plecat pe front, căzut la datorie, dispărut sau
prizonier de război, iar mama fusese răpusă de boală sau se află în imposibilitatea de a-i
îngriji. Primul pas a fost făcut, se pare, la Piatra-Neamț de Aurielia Pipoș, care, "după ce a
dăruit patriei trei feciori care să o apere, n-a stat nicio clipă la îndoială dacă mai are vreo
datorie de împlinit sau ba, ci a găsit imedit una: către orfanii țării". Exemplul ei era anunțat
publicului în principalul ziar oficial care apărea în Moldova, pe prima pagină. Chiar dacă
articolul nu era amplu, ci mai curând îl transmitea, acela că femeile, mamae înainte de toate,
trebuie să aibă grijă nu doar de copiii lor, ci și de cei rămași fără părinți, aflați în
responsabilitatea patriei. Aurelia Pipoș devenea, prin gestul ei, mama pentru a doua oară, ceea
ce trebuiau să devină cât mai multe femei.
(Alin Ciupală, Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial, Editura Polriom,
2017, pag. 97-98)
Mărturii
Crăciun în lagărul de la Sopronyek
"Pentru a doua oară am petrecut în captivitate zilele de Crăciun și începutul noului ani 1918.
Nici de dată asta, ele n-au putut să fie, pentru noi, prilej de petrecere și de voie bună . În
vederea sărbătorilor ne-am găsit încă o preocupare nouă, care ne-a cauzat o mare mulțumire
sufletească. Am adunat o suma de bani din care s-au cumpărat jucării și îmbrăcăminte pentru
copiii unor sârboaice (din Bosnia) întemnițate în alt lagăr apropiat. Peste 100 de femei din
popor dintre cari multe cu copii mici (unii chiar sugaci) au fost de răzvrătire contra
Monarhiei. Dumnezeu știe ce fel de răzvrătire au putut să facă niște amarate de femei ca
acestea !....
Ele erau îmbrăcate în stambă zdrențuită și cu picioarele goale pe vreme de iarnă. Slabe și cu
obrazul supt de mizerie și de suferinți, stau mai mult pe afară decât în barăcile fără ferestre.
Copiii -ofiliți, goi și murdari - se țineau de fustele mamelor, plângând toată ziua de foame și
de frig. În fiecare zi vedeam, din lagărul nostru, spectacolul acesta sfâșietor de trist. De milă
lor, am hotărât să facem pom de Crăciun pentru bieții copii și chiar să-i îmbrăcăm. După ce s-
a obținut permisiunea de la comandant, am început preparativele.
Sub-locotenentul de atunci, Popescu Cetate(azi colonel în justiția militară), s-a ocupat în
deosebi cu detaliile. Datorită calităților lui excepțională de bun organizator am reușit să facem
tot ce se putea face în asemenea condițiuni. În baraca noastră(care nu servea de sală de
mâncare) s-au aranjat, pe mese, mai mulți brazi împodobiți cu lumânărele colorate și cu
jucării. Printre brazii împodobiți erau așezate pachete multe cu zahăr, ciocolată, ceai pesmeți
și cutii de conserve cu carne. Fiecare contribuisem cu prisosul din pachetele de la Geneva. Iar
pentru îmbrăcămintea și rufăria mamelor și a copiilor, cumpărasem o bună cantitate de
barchet și de america, precum și încălțăminte. Slujba religioasă făcută de preotul nostru(era în
ajunul anului nou, pe seară) ce și cântările tradiționale sau melodiile executate de cor și de
orchestră, toate au contribuit ca să ne dea iluzia unei adevărate sărbători din vremea bună.

12
Cine ar putea să descrie tabloul mișcător din clipă în care copilașii - orbiți de lumini și
copleșiți de bucurie - întindeau mânuțele lor slabe și murdare că să apuce jucăriile, zahărul
sau ciocolată ?!....Cine ar putea iarăși să redea, prin vorbe, jalea de care au fost cuprinse
mamele, când au văzut atâtea bunătăți aduse pentru ele și pentru copii lor ?!....
Cine n-a trecut însă în viața lui prin stări sufletești că acestea nu va putea, de sigur, să
înțeleagă cât de mare poate să fie satisfacția prilejuită de asemenea infapturi !....
Cel mai nenorocit om din lume este sigur că găsește milă - la zile mari - oriunde ar întinde o
mâna de cerșetor. Femeile întemnițate acolo, n-aveau nici unde și nici de la cine să mai
cerșească milă. Ele au găsit-o în sufletul altor năpăstuiți, fără ca să întindă mâna....."

(Nic. Defelury, Divizia de la Cerna. De pe front în captivitate. 1916-1918. Amintiri - Gânduri


- Impresii, Craiova, 1940, în Muzeul Național de Istorie a României, România în Marele
Război, 2016, p.234)
e. Copiii- viitorul națiunii
Dincolo de obligația de a proteja niște făpturi neajutorate aruncate în fata singurătății
distrugătoare, dincolo chiar de responsabilitatea statului de a se preocupa de soarta cetățenilor
săi, opera de asistență a orfanilor trebuia să mai țină seama de un aspect:”[...] când mai târziu
patria în primejdie își va chema din nou fiii la arme, să știe aceștia că copiii lor nu vor fi lăsați
pe drumuri și nici nu vor fi îngrijiți de milă, dar că cei rămași vor avea conștiință de datoria
lor sacră față de cei morți pentru țară”. Copiii reprezentau viitorul națiunii, ei erau cei chemați
să lupte pentru apărarea acesteia iar ațiunea avea obligația să-i protejeze pe soldații de mâine.
Prezentul războiului devenea, din nou, relevant mai ales pentru viitor, iar soarta orfanilor
momentului era valorizată prin necesitatea asigurării viitorului națiunii din care ei făceau
parte. Guvernul a început să le ofere orfanilor un sprijin financiar indirect, hotărând înaintea
automată în grad, post-mortem, a tuturor ofițerilor căzuți la datorie, ceea ce înseamnă că
pensiile de urmași acordate soțiilor și copiilor acestora se se calculat în consecință.”
(Alin Ciupală, Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial, Editura Polirom,
2017, pag. 98)
Copiii și războiul
Copiii și adolescenții nu s-au lăsat mai prejos față de adulți. S-au implicat și ei, participând la
efortul de război, în funcție de împrejurări și după puterile lor, uneori chiar și cu prețul vieții.
-Măriuca Zaharia; -Smărăndița; -Alexandru Daia.
-Sanda lui Timotei; -Despina;
f. Curaj și speranță
Au fost depuse, mai ales din inițiativa persoanelor particulare și a asociațiilor de sprijin,
eforturi uriașe pentru ajutorarea refugiaților de război: organizarea unor tabere pentru primirea
acestora, asigurarea hranei și asistenței medicale minimale. Aceste eforturi au fost însă
îngreunate de haosul si lipsa de organizare și coerență administrativă ce au caracterizat mai
ales perioada de la sfârșitul anului 1916 și începutul celui următor.

13
În aceste împrejurări tragice, marele savant Nicolae Iorga rostea la Iași, la sesiunea
Parlamentului din 9 decembrie 1916, discursul curajului și al speranței:” În colțul acesta unde
ne-am strâns, să păstrăm cu scumpătate sămânță de credință, că vom vedea și noi, la rândul
nostru, dispărând negura stăpânirii străine și vom putea zice că Petru Rareș, fiul lui Ștefan, că
vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decât atât!”
g. Viața cotidiană
“Răpăitul cizmelor invadatorilor nu mai cotenește. Sute de convoaie cu trofee de război trec și
zi noapte. Automobile imense, încărcate cu muniție, zguduie din temelii pământul în trecerea
lor. Este aspectul obișnuit al străzii pe parcursul întregii ocupații.”
(Virgiliu N. Drăghicescu, 707 zile sub cultura pumnului german, Editura Cartea Românească,
1920, www.digibuc.ro)
Mărturii
H. Sub ocupația inamicului
Grea încercare capacitatea de rezistență a populației civile.’’Suprafața totală care a căzut sub
acest sistem drastic de ocupație însuma aproximativ 100.000 km 2 dintr-un total de 130.903
km2 cât măsura teritoriului României, ceea ce însemna aproximativ 76% ,adică toate
regiunile românești cu excepția Moldovei . În ianuarie 1917 , autoritățile germane au efectuat
un recensământ al populației țării , iar rezultatele cuprind următoarele cifre- numărul
locuitorilor înregistrați în teritoriile ocupate era de aproximativ 3.438.000, față de
aproximativ 4.243.000 înainte de război.
( Alin Ciupală, Bătălia lor. Femeile din România în primul război mondial , editura Polirom
2017, pag.76)
Mărturii
Luni,12 septembrie a avut loc prima bombardare serioasă a Bucureștiului din aeroplane (…).
Pe la orele 21 au apărut în formație de escadrilă mai multe avioane ,anunțate prin obișnuitele
fluierături (…). Procurorul G. Robescu povestea ce văzuse pe locul exploziilor-bombele
căzuseră în piața Sf. Anton și pe lângă Poșta Centrală –și vorbea de peste 1 000 de victime.
Această cifră era, după cum s-a constatat mai târziu, exagerată ,dar numărul morților și mai
ales al răniților a fost mare. Spitalele se umpluseră și dintr-o data spaima cuprinse lumea(…).
În stradă (Covaci ,n.n),pe stradă și la intrarea unui mic pasaj vreo douăzeci de corpuri
omenești și de animale se zvârcolesc în praf și sânge (…). Cât privești , de jur împrejur pe o
rază de 50 metri , numai cu o cizmă galbenă stă singur ,iar lângă el , in poziție de parcă ar
vrea sa-l apuce , un soldat în uniform gri, bine ajustată pe corp, inchis cu baioneta , stă lungit
drept cu fața in jos si cu mâinile întinse înainte, nu mișcă deloc (…) Un câine sfâșiat e de-a
curmezișul drumului, iar lângă el, un copilaș, mic de 2-3 ani, cu fruntea zdrobită. (Vasile
Canicov, jurnal din vremea ocupației. Impresiuni și păreri personale din timpul războiului
româniei. Jurnal zilnic, în muzeul Național de Istorie a României , Româniaw în Marele
război, 2016, p.46
Viața sub ocupația străină
. Lumea stătea zăvorâtă prin case și se temea de armata îmbrăcată cenușiu (“feldgrau”), care
năpădise orașul. Bucătarii de companie nemțești erau instalate în curtea palatului, în Calea

14
Victoriei;la “Capșa” se așezaseră bulgării. Imediat aparură - lipite pe ziduri –“ordonanțele”
autorității de ocupație, cu tot de măsuri și restricții.
Trebuisem să predăm, încă în ajunul intrării nemților, toate armele: de la revolver și pușca de
vânătoare, până la sabie și floretă. Au venit la rând: trăsurile, caii, bicicletele și cazanele de
aramă, clanțele de la uși de alamă, precum și un număr se saltele, cearceafuri, covoare și
blănuri. Începând de la 24 aprilei 1917, s-au luat clopotele de la biserici, lăsându-se, de fiecare
oraș, câte unul.”
(Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, Ed. Sport – Turism, 1979, p. 148)
MĂRTURII:
1. Lupta cu epidemia de tifos exantematic:
“Tifosul exantematic! Cine n-a cunoscut lașul iernii și primăverii anului 1917 nu-și poate face
o idee de ce a fost (...). Tifosul a izbucnit deodată pretutindeni, așa încât și-a pierdut toată
lumea capul. Tifosul exantematic a fost adevăratul nostru vrăjmaș; cu el ne-am războit mai
mult decât cu nemții –el ne-a răpus trei sferturi din cei 800.000 de oameni pe care i-am jertfit
pentru realizarea unității noastre naționale (...). Se îmbolnăveau oamenii și mureau ca muștele.
Se povesteau scene apocaliptice. Înmormântările se făceau în masă. Nu se mai găseau
scânduri pentru sicrie (...). În lipsă de sicrie morții erau vărsați cu toptanul, goi, în gropi mari
umplute cu var (...). Trenuri pline de soldați contaminați sau bolnavi se revărsau zilnic în gara
lașilor (...). În toiul epidemiei, în februarie și în martie, peronul gării, sălile de așteptare și
holul în care erau ghișeele de bilete erau ticsite cu soldați care erau întinși pe ciment sau pe
pardoseală, îmbrăcați în zdrențe și în mantale cârpite, cu fețele galben-verzui, slabi de era
numai pielea pe oasele lor. Din trupurile întinse și istovite se ridicau gemete slabe, iar din
unele nu se mai ridica nimic fiindcă moartea le pecetluise deja buzele. Din 12 medici, cât s-au
succedat în acel post de onoare al meseriei și datoriei, 11 au murit.” (Constantin Argetoianu,
Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri, în Muzeul Național de Istorie a
României, România În Marele Război, 2016, p. 166)
1918- Război și pace
La 24 aprilie/ 7 mai 1918, România a fost nevoită să accepte tratatul de pace cu Puterile
Centrale, care prevedea, în principal, cedări teritoriale în favoarea Austro-Ungariei și
Bulgariei și instituirea controlului german asupra economiei românești. La 27 octombrie/ 9
noiembrie 1918, România a reintrat în război de partea Antantei cerând trupelor germane
evacuarea teritoriului ocupat.
Ultimul an al războiului a fost marcat însă mai ales de realizarea proiectului național –
întregirea României – prin unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei și a Banatului cu
statul român.
Campania din 1919
Pentru români sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost însoțit de revenirea imediată la
starea de pace.
Trupele române au fost nevoite să contribuie lupta, pe de o parte, împotriva provocărilor
organizate de sovietici în Basarabia și Bucovina, iar pe de altă parte, pentru eliberarea
completă a Transilvaniei. La 8/ 21 martie 1919, proclamarea Republicii Ungare a Sfaturilor a

15
marcat victoria revoluției bolșevice din această țară. Puterea a fost preluată de comuniștii
conduși de Bela Kun. Noua putere de la Budapesta, refuzând să recunoască noua frontieră,
intenționa să organizeze un atac coordonat împreună cu trupele sovietice împotriva României.
În aceste condiții, sub conducerea generalului Gheorghe Mărdărescu, armata română a trecut
linia de demarcație română-ungară în aprilie 1919, ajungând la 1 mai pe linia râului Tisa.
Ofensiva trupelor ungare pe Tisa, din iulie 1919 a fost urmată de contraofensiva armatei
române, încheiată cu intrarea acesteia în capitala Ungariei, Budapesta, în august 1919.
Regimul Kun s-a prăbușit la 1 august 1919, fiind înlocuit de guvernul socialist condus de
Gyula Peidl. În noiembrie 1919, trupele române au început retragerea din Ungaria, operațiune
încheiată la 20 martie 1920.
IV România întregită

a).Anul marii unirii


“ Nu se poate ca ceea ce a conceput mintea românească, ca ceea ce a simțit inima românească,
să nu poată înfăptui energia românească.”
(Nicolae Titulescu, Discursuri, Editura Științifică, București, 1967)
b). Anul 1918 – un început dificil
Pentru români, începutul anului 1918 a fost unul trist și plin de incertitudini: două treimi din
teritoriul țării era ocupat de inamic, încă din noiembrie-decembrie 1916; Rusia – principalul
aliat al României – s-a retras din război în urma revoluției bolșevice din octombrie 1917 și a
încheiat armistițiul cu Puterile Centrale; trupele rusești aflate pe frontul din Moldova se
retrăgeau în dezordine, recurgând la jafuri si omoruri, iar ordinea era greu de menținut. La
sfârșitul lunii ianuarie 1918, guvernul condus de Ion I.C. Brătianu, aflat la conducerea
României din ianuarie 1914, a demisionat, lăsând loc unui cabinet prezidat de generalul
Alexandru Averescu, cu misiunea de a negocia pacea cu inamicul. Peste o lună și câteva zile,
Averescu și-a depus mandatul, în locul său fiind numit, la 5 martie 1918, Alexandru
Marghiloman, care avea să trateze și să încheie pacea cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria
și Turcia (24 aprilie 1918)
c). Proiectul național
Și totuși, 1918 avea să fie cel mai fericit an din istoria României, anul împlinirii idealului
național, al Marii Uniri. S-a realizat ceea ce liderii politici români nu putuseră să creadă atunci
când România a intrat în război. Spre sfârșitul Primului Război Mondial harta geo- politică a
Europei a început să se modifice, ca urmare a evoluțiilor de pe front, a amplificării mișcării de
eliberarea a popoarelor din cele două mari imperii multinaționale – Rusia și Austro-Ungaria, a
frământărilor sociale de mare amploare, declanșate la Petersburg, Viena și Budapesta.
Românii s-au înscris în acest amplu proces istoric, desfășurat la nivelul întregului continent,
reușind să-și impună propria voi ță și să realizeze idealul național.
d) Etapele Marii uniri. Basarabia
Istoria a consemnat faptul că prima provincie istorică unită cu România a fost Basarabia.
Acest act s-a realizat pe fondul destrămării Imperiului Rus. Revoluția din februarie 1917 a dus
la înlăturarea țarismului și constituirea la Petrograd a unui guvern provizoriu, care a

16
recunoscut dreptul popoarelor din Rusia de a se organiza pe baze autonome. Ca urmare, a
început procesul de dezagregare a Imperiului Rus. În lunile următoare finlandezii, letonii,
estonienii, lituanienii, polonezii, ucrainienii au constituit structuri statale autonome în cadrul
Rusiei. La 27 martie 1918, Sfatul Țării, organul reprezentativ al românilor din Basarabia a
votat Declarația prin care ”Republica Democratică Moldovenească(Basarabia), în hotarele ei
dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria” se unea cu România.
Astfel, s-a realizat prima etapă din procesul vizând înfăptuirea Marii Uniri.
Mărturii
Scrisoarea regelui Ferdinand I către Președintele Sfatului Țării din Basarabia
„Cu adâncă emoție și cu inima plină de bucurie am primit știrea despre importantul act ce s-a
săvârșit la Chișinău. Sentimentul național ce se deșteptase atât de puternic în timpurile din
urmă în inimile moldovenilor de dincolo de Prut a primit, prin votul înălțător al Sfatului Țării,
o solemnă afirmare. Un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulțumesc bunului Dumnezeu că
mi-a dat, în zile de restriște, ca o dulce mângâiere, să văd după o sută de ani pe frații
basarabeni revenind iarăși la Patria-Mamă.”
28 MARTIE 1918
(Cuvântări de Ferdinand I, regele României, 1889-1922, Fundația culturală ”Principele
Carol”, 1922, p. 169, www.digibuc.ro)
e)Etapele Marii Uniri. Bucovina
În toamna anului 1918 s-a prăbușit și celălalt imperiu multinațional – Austro-Ungaria. Încă
din ianuarie 1918, Woodrow Wilson, președintele SUA, a lansat cele ”14 puncte” privind
organizarea Europei după război, care aveau la bază dreptul popoarelor la autodeterminare și
pacea fără anexiuni.
În acest context, românii ardeleni și bucovineni au fost extrem de activi, înființând comitete
naționale în mai multe state europene ți în America, fapt ce a creat o stare de spirit pozitivă,
de susținere a unirii Transilvaniei(cu Banatul, Crișana și Maramureșul), precum și a
Bucovinei cu România.
La 28 noiembrie 1918, Congresul general întrunit la Cernăuți a votat, în unanimitate,
Declarația care prevedea ”Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei
hotare până la Cernăuți și Nistru, cu Regatul României”.
Acest act a fost predat regelui Ferdinand, care a semnat decretul de ratificare a Unirii și a
numit doi reprezentați ai Bucovinei – Ion Nistor și Iancu Flondor – în guvernul României.
S-a înfăptuit astfel, cea de-a doua etapă pe calea făuririi Marii Uniri.
f. Etapele Marii Uniri. Transilvania
Națională, care s-a întrunit la Albă Iulia în ziua de 1 decembrie 1918. După dezbateri a fost
adoptată Rezoluția , care la primul articol prevedea: "Adunarea Națională a tuturor românilor
din Transilvania, Banat și Țară Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba
Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 , decretează unirea acelor români și a
teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul
17
inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureș, Tisa și Dunăre".O
reprezentativă delegație de ardeleni a adus Actul Unirii la București, care a fost ratificat prin
decret regal. Trei reprezentanți ai Transilvaniei - Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș și
Ștefan Cicio-Pop - au fost numiți în guvernul României.
Martuire

În dimineață zilei de 1 decembrie/18 noiembrie după stilul vechi , încă din revărsatul zorilor ,
Alba Iulia își îmbrăcase haina cea de sărbătoare, pentru ca să primească pe robii zilelor de
ieri. Viscolul încetase, seninul cerului era străbătut de primele raze ale soarelui, care făceau
jocul miliardelor de briliante pe zăpadă ce îmbrăcase pământul că o mantie albă. Totul
impresiona, totul își arată măreția zilei, totul și toate ni se păreau un vis frumos.
g. Romania Întregită
Astfel se încheia - într-o atmosfera de sărbătoare- anul 1918. Se înfăptuiesc Marea Unire,
operă a celor care au luptat și s-au jertfit în Războiul pentru Unitatea Națională, a oamenilor
politici care au știut să valorifice contextul internațional și să se angajeze în acțiuni decisive, a
tuturor celor care, de-a lungul vremii, au militat că românii să trăiască în unul și același stat.
Cu excepționala sa putere se sinteza, N. Iorga scria: "Fără a uita pe nimeni dintre cei care au
colaborat la marea fapta a Unirii, de la general la fruntaș ardelean, pana la ultimul ostaș si
taran, omagiul recunoștinței noastre sa se îndrepte azi către poporul acesta întreg, de oriunde
si din toate veacurile, martir si erou".
(prof. univ. dr. Ioan Scurtu)
Mărturia lui Nicolae Iorga, despre Marea Unire de la 1918
"Unirea [...] n-a venit, în adevăr, din sfaturiea interesantă a unui număr restrâns de
conducători, de fruntași, de șefi, de "oameni cu cădere" cărturari și doctori, care în "cumpăna
de dreptate", să fi pus toate avantajele pe care pentru ei și pentru partidul lor le-ar putea oferi
unirea cu acest regat al nostru [...].
Și la Balgradul ardelenesc, la Alba Iulia, s-au strâns acum o săptămâna mii de cetățeni din
toate cele aproape treizeci de comitate, cu preoții, cu învățătorii, cu căpeteniile lor obișnuite,
cu soldații care dezbracasera uniformă unui rege ce nu mai este, și ei au fost aceia care au
făcut din cea mai călduroasă dornita a inimilor care nu mai bat astăzi o realitate, pentru ei și
pentru urmași. De aceea e nezguduita fapta Unirii pentru că toți au voit-o și mai ales aceia
care, din neam în neam, au muncit și au suferit pentru că erau români și pentru a rămânea
români. De aceea, lumea s-ar putea rupe din nou din încheieturile ei și ar putea să ne cuprindă
sub dărâmături, dar steagul românesc, de unde l-a înfipt în pământul udat de sângele ostașului
român voință obștii neamului, nu-l va mai putea smulge.
Mulțimile nu citesc - și uneori, față de o anumită învățătură mecanică, pe bănci de chinuire a
copiilor, fac bine. Dar ideile care au prezidat la însăși alcătuirea vieții lor și ideile prin care
singură se poate ține această viață ele nu le uită, ci tot mai adânc se cufundă aceste idei în
sufletul lor, păstrându-le într-un ship așa discret și de tainic încât, când ele aduc roadă lor, se
pare o adevărată minune.

18
Și ideea care stă astăzi la baza operei politice împlinite în acest fericit an 1918 e tot așa de
veche că neamul însuși [...].
Un cuvânt de sfârșit: să fim vredinici de ce avem!"
(în Ioan Scurtum, Albă Iulia - 1 Decembrie 1918, Editura Sport-Turism, București, 1988, pag.
161)
h. Unirea Basarabiei cu România

"Atunci licării ca o rază de speranța înviorătoarea Sfatului Țării de la Chișinău care , la 27


martie/9 aprilie 1918, a proclamat unirea Basarabiei la regatul România."

(Ioana Lupaș, Istoria unirii romanilor, Fundația Culturala Regala "Principele Carol I", 1934,
www.digibuc.ro)

e. Ieșirea de sub autoritatea Rusiei


După revoluția rusă din februarie 1917 și abdicarea lui Nicolae al II-lea, guvernul provizoriu a
recunoscut dreptul naționalităților din Rusia de a se organiza pe baze autonome , fapt ce a
generat o stare de efervescență, mai ales în partea europeană a imperiului. Unul dintre liderii
principali ai mișcării naționale românești din Basarabia, Pantelimon Halippa, scria în "Cuvânt
Moldovenesc" din 8 martie 1917: "ocârmuirea veche s-a prăbușit și pe dărâmăturile ei de
clădește o viață nouă" .Apreciind că apăruse o șansă istorică, acesta a participat la înființarea
Partidului Național Moldovenesc (3 aprilie 1917) - alături de Vasile Stroescu, Paul Gore,
Vladimir Herța și alți fruntași basarabeni, basarabeni, precum și de ardeleanul Onisifor Ghibu
- care a mobilizat populația în vederea eliberării de sub dominația rusă și unirea Basarabiei cu
România.

J) Autonomia
În ziua de 21 noiembrie 1917, primul parlament ales democratic din Istoria Basarabiei,
reprezentând toate categoriile sociale și profesionale, precum și toate partidele și organizațiile
politice s-a întrunit în Chișinău. Erau reprezentate naționalitățile, în conformitate cu ponderea
lor în structura etnică a BasarabieiȘ 105 moldoveni ( români), 15 ucraineni, 13 evrei, 7 ruși, 3
bulgari, 2 nemți, 2 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean și 1 grec.
A fost o atmosferă de sărbătoare. La catedrala din Chișinău s-a oficiat o slujbă
religioasă în limba română, a fost sfințit un steag tricolor pe sub cutele căruia a defilat primul
regiment alcătuit din basarabeni. Sfatul Țării a decis, la 2 decembrie 1917, formarea
Republicii Democratice Moldovenești, stat autonom în componența Republicii Federative
Ruse. Prin acest act, Basarabia se declara egală cu Rusia, care pe parcursul celor 106 ani de
stăpânire a provinciei dintre Prut și Nistru promovase o politică extrem de dură,
transformând-o într-o gubernie în care populația majoritară era lipsită până și de dreptul de a
folosi limba română în biserică. Președinte a republicii era ION INCULEȚ. Tot la 2

19
decembrie 1917 s-a constituit Consiliul Directorilor Generali, cu atribuți de guvern. În cadrul
acestuia, IOAN PELIVAN a fost ales director general( ministru) la Externe, prilej cu care a
declarat că ” singura sa țintă” era Unirea Basarabiei cu România.
K) INDEPENDENȚA
La 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a proclamat independența Republicii Democratice
Moldovenești. Ziua nu a fost aleasă întâmplător: ea emitea de faptul că Rusia rupsese
Basarabia din trupul Moldovei, care la 24 ianuarie 1859 se unise cu Muntenia, formând
împreuna România. Menținerea Republicii Democratice Moldoveneștii era extrem de dificilă
în condițiile în care aceasta era amenințată de naționaliștii ucraineni, dar și de bolșevicii
ucraineni, de grupările bolșevice ruse se instalaseră la Chișinău, de militarii ruși care se
retrăgeau din România, continuându-și acțiunile de jaf și omoruri pe teritoriul dintre Prut și
Nistru.
L) Unirea cu România.
La 27 martie 1918 Sfatul Țării a votat declarația prin care „ Republica Democratică
Moldovenească( Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și
vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii
Moldove, în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele
singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna, se unește cu mama ei
România". Documentul a fost predat regelui Ferdinand, care a ratificat unirea și a numit doi
reprezentanți ai Basarabiei- Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu- în guvernul României. ( prof.
Univ. Dr. Ioan Scurtu).
n.) Autodeterminarea în Bucovina:
Unirea Basarabiei cu România, votată de Sfatul Țării la 27 martie\9 aprilie 1918, a
impulsionat mișcarea națională a confraților lor bănățeni, bucovineni, ardeleni. Evoluția
evenimentelor în a doua jumătate a anului 1918 și adâncirea crizei Imperiului Austro-Ungar
au contribuit la accelerarea procesului de autodeterminare și în Bucovina, unde nu a fost
primit favorabil Manifestul către poparele Monarhiei, al împăratului Carol I de Habsburg,
care propunea reorganizarea Austro-Ungariei pe principii federative. Drept urmare la 4\17
octombrie același an, deputații români din parlamentul de la Viena s-au întrunit și au decis să
aplice în practică dreptul popoarelor la autodeterminare. Cu același prilej ei s-au constituit în
Consiliul Național Român avându-l ca președinte pe C-tin Isopescu-Grecul.
O) Preparativele unirii cu România:
Intențiile firești și legitime ale românilor au avut de înfruntat pretențiile minorității
ucrainene, care susținea că rezolvarea problemelor la nivelul provinciei să se facă pe criterii
etnice. În accepțiunea lor Bucovina ar fi trebuit împărțită în două părți: cea de nord,
ucraineană, și ce de sud, românească, cu linie de divizare pe râul Siret. În aceste condiții, la
16 octombrie 1918, a sosit la Cernăuți Iancu Flondor, cel ce fusese președinte al Partidului
Național Român și care avea o poziție categorică față de orice variantă ce urmărea divizarea
Bucovinei.

20
Unirea cu România
p).în pofida tuturor mașinațiunilor ucrainenilor bucovinei de a impune unirea provinciei cu
statul lor, liderii romani, în mod special Iancu Flondor, au militat pentru afirmarea drepturilor
lor istorice asupra întregii Bucovine și unirea ei cu România.
Eforturile lor și consensul general au fost finalizate prin organizarea Congresului General al
Bucovinei, care a avut loc în data de 15/28 noiembrie 1918. În cadrul lucrărilor Congresului a
fost analizată “ stabilirea raportului politic al Bucovinei fată de regatul romăn” și și-a
prezentat proiectul Moțiunii cu privire la unirea întregii Bucovine cu România. După ce
delegații națiunilor poloneze și germane au afirmat adeziunea conaționalilor lor la Unire, a
fost adoptată Moțiunea prezentată de Iancu Flondor.
În finalul acesteia se declară că “îngropând suprema putere a țării și fiind investiți cu puterea
legiuitoare”, Congresul general al Bucovinei “ în numele suveranității naționale” hotărî:
“Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Cernăuți și
Nistru cu Regatul României”. După acest eveniment istoric o delegație condusă de Iancu
Flondor s-a deplasat la Iași prezentându-i regelui Ferdinand actul Unirii Bucovinei cu
România, care a fost ratificat, prin decret regal, la 18/31 decembrie 1918.
(prof.univ.dr.Corneliu Mihail Lungu)
q. Unirea Transilvaniei cu România
"Neamul românesc din Ungaria și Transilvania azi prăznuiește dezrobirea să, pe de o parte, iar
pe de altă, proclamă și rostește în fața lumii că, în urma dreptului de liberă dispunere asupra
sorții sale, se unește cu frații din liberul Regat Român."
(Dr. C. Pavel, Zile trăite, 1918-1919, Tiparul tipografiei "Doina" Beiuș, 1926,
www.digibuc.ro)
r. În timpul Marelui Război
Când a izbucnit Primul Război Mondial și Austro-Ungaria s-a poziționat că advesar virtual al
României - declarată timp de doi ani neutră -, s-a ivit și posibilitatea repunerii în discuție a
problemei naționale a românilor transilvăneni. Unii dintre intelectualii lor valoroși s-au
refugiat în regat, asociindu-se curentului puternic prounionist, găsind momentul potrivit
realizării Unirii. Alții au ales să rămână acasă, angajați și ei într-o astfel de direcție, pe măsură
ce autoritățile imperiale au decis măsuri prin care sute de mii de tineri transilvăneni au fost
incorporați și trimiși pe front iar suspiciunile față de loialitatea liderilor lor au sporit. Ziarul
"Românul" arată atunci că aceștia erau folosiți deliberat drept "carne de tun". În Partidul
Național Român în jurul lui Goldiș, Cicio-Pop, Vaida Voevod și Iuliu Maniu s-a consolidat în
grup intransigent, declarat de guvernul maghiar extremist, agitator și radical. În demersul lor
de a identifica o cale de salvare și-au asociat energiile cu reprezentanții celorlalte popoare din
compozitul imperiu dualist, conferința comună de la Viena (iunie 1915) probând căutările
unei soluții de rezolvare, ceea ce i-a făcut pe guvernanți să-i declare neloiali și trădători.
Ziarul "Românul" a fost suspendat fiind acuzat de instigare.

Ș. Convocarea marii adunări naționale de la Alba Iulia

21
Data adunării a fost stabilită în şedința Consiliului Național Român Central din 14 noiembrie
,în discuție fiind şi Blajul, Sibiul,Aradul,Clujul şi Braşovul. Pe lângă argumentul de siguranță
pe cae îl prezenta Alba Iulia, a mai contat în hotărârea luată şi moştenirea istorică a unirii lui
Mihai Viteazul,oraşul fiind perceput ca un simbol al unității naționale.Programul Adunării a
fost stabilit în ziua de 22 noiembrie. Între timp, cercurile electorale şi-au ales oamenii care să
le reprezinte la Alba Iulia. Delegații au fost mandatați cu împuterniciri scrise, aşa-numitele
credenționale ce vor fi depuse pe masa prezidențială a Adunării Naționale în ziua de 1
decembrie. CNRC a sosit la Alba Iulia în 29 noiembrie . În cursul zilei de 30 noiembrie au
avut loc dezbateri şi consfătuiri pe tema programului ce avea să fie adoptat în ziua următoare.
Ziua de 1 decembrie a surprins oraşul Alba Iulia într-o atmosferă de mare sărbătoare ,100.000
de oameni , veniți din toate părțile Transilvaniei,au ținut să fie cât mai aproape de marea
decizie ce urma să se ia în Cazina militară ( ce avea să se numească de atunci „ Sala Unirii”.
ț) Confirmarea Unirii cu România
În ziua de 2 decembrie 1918 a fost ales Consiliul Dirigent, organul executiv al Transilvaniei
ce decisese unirea, avându-l în frunte pe Iuliu Maniu și compus din încă 14 membri.
În zilele următoare, o delegație ardeleană compusă de Iuliu Hossu, Miron Cristea, Alexandru
Vaida Voevod și Vasile Goldiș , s-a deplasat la București pentru a-i înmâna actul Unirii
regelui Ferdinand I. Primirea delegației a fost un moment de mare sărbătoare. Regele va
ratifica unirea în data de 11 decembrie.
Unirea avea să fie confirmată/consolidată mai târziu prin mai multe evenimente: preluarea
efectivă a teritoriilor Transilvaniei de către armata română, la sfârșitul lui 1918 și în prima
jumătate a lui 1919; acțiunea energică a armatei române din iulie-august 1919 soldată cu
ocuparea temporară a Budapestei; tratatele de pace de la Paris din 1919-1920 și în special cel
de la Trianon; încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria ca regi ai României mari, la 15
octombrie 1922 (eveniment petrecut de asemenea la Alba Iulia); Constituția din 1923.

(Muzeul Național al Unirii Alba Iulia)


u. Confirmarea Marii Uniri
“În numele romanilor din vechiul Regat, din Basarabia și din Bucovina, astăzi uniți, cu
profundă recunoștință primesc hotărârea fraților nostrii de peste Carpați de a săvârși unitatea
națională a tuturor romanilor și declar pe veci unite Regatul Român toate ținuturile locuite de
români de la Tisa până la Nistru.”
(Cuvântarea Regelui Ferdinand 1, cu ocazia primirii actului de unire de la Albă Iulia, 1918, în
Cuvântări de Ferdinand 1, regele României, 1889-1922, Fundația culturală “Principele Carol”,
1922, www.digibuc.ro )
v. România întregită
Înfăptuită în anul 1918 pe cale democratică, în urma adunărilor plebiscitare organizate în
teritoriile locuite de romani aflate, până la Primul Război Mondial, sub stăpânire străină,
Marea Unire trebuia confirmată atât pe plan intern cât și pe plan extern. Anii ce au urmat
întregirii statului roman au fost marcați de efortul general de reconstrucție, reforme și
consolidare a vieții politice, socio-economice a structurilor administrativ-teritoriale ale țării.

22
Având o suprafața de peste 295 000 km 2 și o populație care, în anul 1920, depășea 15
milioane de locuitori, România întregită devenise a zecea țara din Europa ca întindere și a
opta ca populație.
x.) Ceremonia încoronării (1922):
În plan simbolic, ceremonia încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria ca suverani ai
României a marcat încheierea procesului de confirmare a Marii Uniri. Pregătirea ceremoniei
a avut loc în timpul guvernului condus de generalul Alexandru Averescu și a continuat în
timpul guvernului de Ion I.C Brătianu. Aceasta a inclus construirea Catedralei Încoronării de
la Alba Iulia, a Bulevardului Încoronării- calea de acces de la gara din oraș până la catedrală,
a Arcului de Triumf de la București, organizarea festivităților, atât la Alba Iulia cât și la
București. Încoronarea solemnă a regelui Ferdinand I și a reginei Maria s-a desfășurat la 15
octombrie 1922, în fața Catedralei Încoronării, într-o atmosferă de mare sărbătoare. La această
au participat si reprezentanți ai unor state din Europa, Asia și America. A doua zi, în
București, la Arcul de Triumf, au fost organizate manifestări ce au evocat lupa românilor
pentru întregirea națională.
RĂZBOIUL ÎN CIFRE ȘI IMAGINI- efortul uman
Întreaga omenire a plătit, prin numărul soldaților și al ofițerilor trimiși la luptă precum și prin
numărul victimelor militare ori civile, un preț imens pentru Primul Război Mondial. După ce
timp de zeci de ani, înainte de 1914, statele europene și-au consolidat și sporit efectivele
militare, la declanșarea războiului, Puterile Centrale și Antanta au fost capabile să mobilizeze,
în total, peste 16 milioane de oameni,. Dintre aceștia, 10 593 000 aparțineau Antantei, iar 6
122 000, Puterilor Centrale. Până la finalul războiului, numărul soldaților și ofițerilor
mobilizați a trecut de 60 de milioane. Peste 9 milioane și-au pierdut viața ca urmare a luptelor.
Iar numărul civililor peste 8 milioane de oameni. Acestora li se adaugă alte milioane de femei,
copii, bărbați răniți sau dispăruți.

23