Sunteți pe pagina 1din 46

Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

2. OFERTA ŞI CEREREA DE BANI ÎN ECONOMIE

2.1. Oferta de bani în economie 34


2.2. Cererea de bani în economie Teoria cantitativă a banilor 42

2.3. Politicile monetare şi rolul lor în dimensionarea ofertei de bani 50


din economie

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat 75

Teste de autoevaluare 76

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 77

Bibliografie minimală 77

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:


 să explici interferenţa dintre banca centrală şi băncile comerciale în
procesul ofertei de bani la nivel macroeconomicşi să explici
mecanismul de multiplicare a banilor în economie;
 să înţelegi conceptele esenţiale ale principalelor curente monetare
vizând dimensionarea ofertei optime de bani necesare funcţionării
eficiente a mecanismului economic
 să înţelegi rolul teoriilor monetare în formularea deciziilor
politicilor monetare de a lungul istoriei monetareşi să identifici
noile tendinţe în gândirea economică contemporană şi impactul lor
asupra vieţii economice în actualul context mondial
 să înţelegi rolul politicilor monetare ăn dimensionarea ofertei de
bani în economie, strategiile monetare utilizate în practica
monetară şi instrumentele utilizate pentru atingerea obiectivului
final al politicii monetare, în cele mai multe ţări, stabilitatea
preţurilor.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore


Monedă 32
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

Monedă 33
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

2.1.Oferta de bani la nivel macroeconomic


La nivel macroeconomic, procesul ofertei de bani este situat la interferenţa
dintre banca centrală şi băncile comerciale, delimitându-se în interiorul său
două componente, pe criteriul de definire a banilor, respectiv:
- crearea bazei monetare, constituind monopolul băncii centrale;
- crearea, prin interjocul dintre banca centrală, băncile comerciale şi sectorul
nebancar, a stocului de bani necesar funcţionării circuitelor mecanismului
economic, regăsit în componenţa agregatelor monetare M1, M2, M3.

2.1.1. Baza monetară – maniera de creare şi controlul acesteia


Corespunzător gradului de lichiditate, se disting în structura masei monetare
următoarele componente:
1. moneda efectivă sau numerarul – cea mai lichidă componentă a masei
monetare
2. moneda de cont (disponibilităţi în conturi curente sau la vedere) – cu o
lichiditate la fel de mare ca şi în cazul monedei efective
3. depunerile la termen şi în vederea economisirii– cu un grad mai redus de
lichiditate, deoarece ele se pot transforma în monedă efectivă după un
anumit preaviz
4. alte active cu grade diferite de lichiditate: titluri emise şi puse în circulaţie
pe piaţa financiară – monetară – cambii, bilete de trezorerie, acţiuni,
obligaţiuni.
Într o manieră generală:

pe palierul băncilor comerciale, un substitut perfect al banilor în circulaţie


este reprezentat de rezervele acestora la banca centrală, oferind astfel contur
agregatului monetar Mo, afirmat în literatura de specialitate sub denumirea de
baza monetară şi utilizat în formularea deciziilor de politică monetară. Baza
monetară (B) este egală, prin definiţie, cu suma dintre numerarul în afara băncii
centrale (N) (constituit din însumarea numerarului aflat în afara băncilor cu
numerarul din casieriile acestora) şi rezervele băncilor la banca centrală (R),

M0 sau B = N+ R

Deşi volumul plăţilor intermediate de bani cash s-a diminuat considerabil,


numerarul rămâne un activ utilizat în efectuarea plăţilor.

Rezervele băncilor comerciale regăsite în conturile deschise de acestea în


evidenţa băncii centrale sunt constituite din:

Monedă 34
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

- rezerve minime obligatorii– disponibilităţi băneşti ale instituţiilor de credit


păstrate în conturi deschise la banca centrală şi
- rezervele excedentare - sumele menţinute de către bănci în contul la banca
centrală, peste nivelul impus prin decizia băncii centrale, conform obiectivelor
de politică monetară urmărite de către autoritatea monetară.
Crearea şi extinderea bazei monetare reprezintă un proces rezultând din
acţiuni ale băncii centrale care constau în:
(i) intevenţii pe piaţa valutară în sensul achiziţionării de valută de la băncile
comerciale, cu scopul de a susţine cursul de schimb al monedei naţionale;
(ii) operaţiuni implicând Trezoreria statului, concretizate, fie în:
- împrumuturile acordate de către banca centrală Trezoreriei statului, în
limitele prevăzute de legislaţia fiecărei ţări, care extind baza monetară în
măsura în care aceste fonduri sunt utilizate pentru efectuarea de plăţi în
favoarea sectorului nebancar
- achiziţionarea de titluri de stat deţinute de către bănci
(iii)împrumuturi acordate băncilor, sub forma facilităţilor de credit (facilităţi
marginale de refinanţare) sau a împrumuturilor acordate prin proceduri de
licitaţie (acordurile de împrumut cu răscumpărare).
Poziţia de monopol deţinută de către banca centrală în crearea şi controlul
bazei monetare conferă acesteia posibilitatea dimensionării bazei monetare
conform obiectivelor de politică monetară ţintite.

Literatura de specialitate relevă căteva orientări în gestionarea aranjamentelor


instituţionale vizând:
- evitarea expansiunii excesive a ofertei de bani prin intervenţiile pe piaţa
valutară; în situaţiile în care banca centrală este implicată în aranjamente
valutare de tipul regimului de curs de schimb fix, efectele intervenţiilor pe
piaţa valutară pot fi contracarate prin operaţiuni de sterilizare, a căror esenţă
se regăseşte în limitarea volumului creditelor puse la dispoziţia băncilor de
caătre banca centrală;
- limitarea finanţării deficitelor bugetare prin expansiunea bazei monetare,
realizată, de altfel, prin reglementări legislative; independenţa faţă de
autoritatea guvernamentală a băncii centrale este instituită pentru a proteja
banca centrală de imixtiunea, în activitatea sa, a guvernului ;
- controlul împrumuturilor acordate băncilor, obiectiv care nu ridică
probleme băncilor centrale.

Monedă 35
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

2.1.2. Mecanismul de multiplicare a banilor


Mecanismul de multiplicare a banilor în economie se axează pe rolul
sistemului bancar – banca centrală şi bănci – în calitate de angrenaj esenţial al
economiei.
În procesul creaţiei monetare, banca centrală dimensionează baza monetară,
în timp ce băncile intervin pe palierul relaţiilor de creditare a sistemului
nebancar, oferind contur mecanismului de multiplicare a creditelor.
Mecanismul de multiplicare a banilor prin intermediul băncilor comerciale se
declanşează în momentul acordării de credite sectorului nebancar.
Considerând că la un anumit moment banca centrală injectează în sistemul
instituţiilor de credit 100 mild lei printr-o operaţiune de cumpărare open-
market efectuată cu o bancă comercială (BCX), reflectarea în bilanţurile celor
două bănci participante la tranzacţie a acestei operaţiuni implică:
BCX BE
ACTIVPASIV ACTIV PASIV
credite guv. credite guv. ct. crt. al BCX
(titluri de stat)(titluri de stat)
- 100 + 100 + 100
ct. crt. la BE
+ 100
BCX dispune de 100 mild. lei în contul curent deschis la banca centrală, sumă
care reprezintă un exces de rezerve; întrucât operaţiunea efectuată nu a
determinat majorarea unui element de pasiv supus regimului de rezerve minime
obligatorii, poate fi utilizată în totalitate pentru acordarea unui credit sectorului
nebancar.
Considerăm că rata rezervelor minime obligatorii este 10 la sută şi
presupunem, într-o variantă simplificată, că BCX aprobă, urmare analizei
documentaţiei prezentate de către o entitate economică, EEA, un credit în
sumă de 100 miliarde lei Această operaţiune implică următoarele înregistrări
atât în evidenţa contabilă a EEA - în contul curent deschis la BCX,
concomitent cu evidenţierea obligaţiei faţă de bancă (contul de credite) – cât şi
în cea a BCX, afectând contul de credite acordate sectorului nebancar pe
numele EEA, cu acordarea sumei aprobate în contul curent al entităţii pe care
banca respectivă îl gestionează:
BCX EEA
ACTIV PASIV ACTIV PASIV
credite sector ct. crt. ct. crt. Credite
nebancar(EEA) al EEA la BCX
+ 100 + 100 + 100 + 100

Monedă 36
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

Entitatea ec. EEA utilizează creditul obţinut pentru achitarea unor datorii faţă
de un partener de afaceri EEB, care va depune suma respectivă în contul său
curent deschis la banca comercială BCY
EEBBCY
ACTIV PASIV ACTIV PASIV
ct. crt. La BCYct. crt. Al EEB
+ 100 + 100

Din perspectiva managementului bancar, suma de bani depusă de către clientul său
EEB în contul curent deschis la banca BCY reprezintă o sursă atrasă, ce trebuie
plasată, cel mai frecvent sub formă de credite acordate pe diferite scadenţe entităţilor
economice. Din raţiuni de simplicare, aceste surse sunt asimilate depozitelor.
Din suma existentă în pasivul bilanţului său, banca comercială BCY este
obligată să constituie rezerve minime obligatorii în sumă de 10 miliarde lei (10
la sută din totalul elementelor de pasiv reprezentând în principal datorii ale
băncii). Rezervele excedentare însumând 90 miliarde lei pot fi plasate de către
BCY sub forma unui credit acordat firmei EEZ.. În bilanţul băncii BCY această
operaţiune îşi găseşte reflectarea
BCY
ACTIV PASIV
rezerve minime obligatorii ct.crt. al EEB (depozite)
+ 10 + 100
credite acordate EEZ
+ 90

Cu suma obţinută (90 mild. lei) firma EEZ achită datoriile sale faţă de un
partener de afaceri EEK, care depune suma respectivă în contul său deschis la
banca BC care se află în situaţia de beneficiar a unor surse atrase însumând 90
miliarde lei; după reţinerea sumei reprezentând rezervele minime obligatorii (9
mild. lei) banca îşi extinde portofoliul de credite acordând clientului său,
firma EEG un credit în sumă de 81 miliarde lei.
BCU
ACTIV PASIV
rezerve minime obligatorii ct.crt. al EEK (depozite)
+9 + 90
credite acordate EEG
+ 81

Firma EEG va utiliza creditul obţinut pentru efectuarea unei plăţi în favoarea
firmei EES, depunând suma în contul curent al acesteia deschis la banca BCH,
care, din raţiuni de prudenţă impuse prin reglemetările vizând rezervele
minime obligatorii, nu va putea utiliza întreaga sumă penru extinderea

Monedă 37
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

portofoliului de credite. În bilanţul băncii BCH va fi reflectată atât suma


acordată sub formă de credit (72,9 miliarde lei) cât şi suma reprezentând
rezerve minime obligatorii (8,1 miliarde lei):
BCH
ACTIV PASIV
rezerve minime obligatorii ct.crt. al EEK (depozite)
+ 8,1 + 81
credite acordate EEX
+ 72,9

Acest mecanism va continua prin multiplicarea creditelor până la un nivel ale


cărui limite sunt determinate de suma creditului iniţial acordat şi rata rezervelor
minime obligatorii, incluse în formula:
∆ Cr max = ∆ Cr iniţial / rr
unde:
rr = rata rezervelor minime obligatorii
∆ Cr max = expansiunea maximă a creditului
∆ Cr iniţial = creditul iniţial

Prin urmare, masa monetară creşte cu fiecare credit acordat, creşterea


iniţială determinând majorarea masei monetare cu un multiplu al sumei
respective.
Acest mecanism de multiplicare a creditelor şi implicit a masei monetare
suportă limite impuse, în principal, de:
- solicitările de credite ale clienţilor băncilor, dimensionate în esenţă de
ritmul de derulare al afacerilor şi de nivelul ratei dobânzilor din economie;
în situaţiile în care perspectivele de extindere ale afacerilor nu sunt
încurajatoare sau ratele dobânzilor sunt ridicate, dispare şi interesul pentru
contractarea unor noi credite; în perioadele în care interesul pentru
solicitare de credite se diminuează, cererea de credite stagnează;
- “scurgerea” banilor către alte bănci,prin practica deschiderii de conturi în
evidenţa unor bănci diferite; băncile sunt interesate în atragerea unei
clientele cât mai numeroase, cu scopul evitării disipării creditelor în afara
conturilor administrate de ea;
- riscul asumat de către bănci în acordarea de credite solicitanţilor de
credite; limitarea riscurilor impune o analiză riguroasă a documentaţiei
prezentate de clienţi;
- profitul, caresintetizează, în fapt, celelalte limite, constituind raţiunea de a
funcţiona a băncilor comerciale; gestionarea cu prudenţă a fondurilor de
care dispune reprezintă cerinţa esenţială a managementului bancar;
Monedă 38
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

- reglementările de politică monetară, care impun băncilor anumite limitări


în acordarea creditelor, cel mai frecvent sub forma rezervelor minime
obligatorii.

Sarcina de lucru 1
Considerând că la un anumit moment banca centrală injectează în sistemul
instituţiilor de credit 300 mild lei printr-o operaţiune de cumpărare open-
market efectuată cu o bancă comercială (BC1) şi că rata rezervelor minime
obligatorii este de 15 la sută, prezentaţi mecanismul de multiplicare a
banilor prin intermediul băncilor comerciale.

2.1.3. Indicatorii masei monetare


Indicatorii monetarireprezintă, în fapt, variabile care furnizează informaţii
utile băncii centrale.
Dintre indicatorii masei monetare, informaţii relevante oferă, alături de
analizele privind evoluţia masei monetare şi a contrapartidelor acesteia şi cele
care furnizate de evoluţia în timp a indicatorilor:
- multiplicatorul monetar;
- viteza de circulaţie a monedei;
- gradul de monetizare.

Multiplicatorul monetar
- constituie expresia valorică a legăturii dintre moneda creată de banca
centrală şi oferta de monedă a băncilor;
- arată cu cât se modifică oferta de monedă din economie când volumul de
monedă creat de banca centrală variază cu o unitate;
- totodată, valorii multiplicatorului monetar i se atribuie capacitatea de a reda
intensitatea procesului de multiplicare a depozitelor bancare.
Banca centrală dimensionează masa monetară prin intermediul relaţiei
identificată între baza monetară şi multiplicatorul monetar, redată în formula:

Monedă 39
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

M = Mb x mbm (1)

unde:
M = masa monetară
Mb = baza monetară
mbm = multiplicatorul monetar
Pentru determinarea multiplicatorului monetar se utilizează un model
simplificat care include:
N/Dv = rata numerarului
(reflectă atitudinea deponenţilor privind deţinerile lor de numerar)
ER / DV = rata excesului de rezerve
(reflectă atitudinea băncilor privind excesul de rezerve)
unde:
N = numerarul
ER = excesul de rezerve al băncilor
D = depozitele existente în sistem
Maniera în care aceste elemente afectează multiplicatorul monetar este
evidenţiată prin formula:
R = RO + ER = rRx Dv + ER (2)
unde:
R = rezervele băncilor la banca centrală
RO = rezervele obligatorii
rr = rata rezervelor minime obligatorii
În acest caz, formula de determinare a bazei monetare
MB = R + N poate fi rescrisă sub forma:
MB = rR x Dv + ER + N (3)
Evidenţierea dimensionării bazei monetare necesare susţinerii cantităţii
existente de depozite, exces de rezerve şi numerar, implică rescrierea identităţii
(3) sub forma:
MB = rR x Dv + ER/ Dv x Dv + N/ Dv x Dv =
= (rR + ER/ Dv + N/ Dv) x Dv (4)
Rezultă că:

(5)

Monedă 40
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

Întrucât M1 = N + Dv şi substituind expresia lui Dv din formula (5) se


obţine:
M1 = Dv + N/ Dv x Dv = (1+ N/ Dv) x Dv (6)
Rezultând că
(7)

Substituind în formula (5) obţinem:


(8)

Comparând relaţiile (1) cu (5) rezultă că:


(9)

Formula multiplicatorului monetar evidenţiează faptul că acesta se află în


relaţie invers proporţională cu rata rezervelor minime obligatorii, rata
excesului de rezerve şi rata numerarului.

Viteza de circulaţie a monedei


Viteza de circulaţie a banilor exprimă capacitatea tranzacţională a monedei,
reprezentată de numărul mediu de utilizări ale masei monetare în tranzacţiile
derulate pe parcursul unui an.
Viteza de circulaţie a monedei (V) se calculează sub forma unui raport între
produsul intern brut şi masa monetară
V = PIB / M2
O viteză mare de circulaţie exprimă neîncredere în monedă, ceea ce constituie
un determinant al creşterii preţurilor şi, implicit, a inflaţiei.

Gradul de monetizare al economiei

Monedă 41
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

Monetizarea economiei:
Gradul de monetizare = M2/PIB

Sarcina de lucru 2

Se cunosc următoarele date:


- multiplicatorul bazei monetare faţă de masa monetară în sens
larg este de 4,15
- disponibilităţile băncilor la banca centrală reprezintă 25 la
sută din baza monetară
- numerarul în circulaţie însumează 15 000 mil lei
- PIB este de 311 250 mil lei
Să se calculeze:
a) masa monetară în sens larg
b) viteza de rotaţie a masei monetare în sens larg
c) modificarea procentuală a masei monetare în sens larg, în
condiţiile în care banca centrală decide punerea în circulaţie a
unei sume în numerar de 5000 mil lei.

2.2.Cererea de bani în economie


2.2.1. Teoria cantitativă a banilor
- este o teorie a modului în care ia naştere venitul agregat (ca valoare
nominală);
- arată cantitatea de bani necesară pentru un anumit nivel al venitului agregat;
- nu acordă niciun rol ratei dobânzii în influenţarea cererii de bani;
- consideră că puterea de cumpărare a banilor este invers proporţională cu
cantitatea lor aflată în circulaţie (valoarea monedei este dată de raritatea ei).
În accepţiune clasică,

Monedă 42
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

“nevoia de a avea monedă nu este altceva decât nevoia de mărfurile care se pot cumpăra cu
acea monedă” ( L. Walras: “Theorie de la monnaie”, 1883).
 David Ricardo(1772 – 1823), remarcabil economist al începutului de secol
al XIX-lea, apreciat drept fondatorul şcolii monetare engleze, a sintetizat
teoria cantitativă a banilor sub forma ecuaţiei:

unde:
P = nivelul preţurilor;
M = cantitatea de monedă (masa monetară);
Y = volumul tranzacţiilor;
din care rezultă că o anumită producţie de bunuri şi servicii determină volumul
tranzacţiilor (Y) care se derulează intermediată de cantitatea de monedă (M)
la un nivel mediu al preţurilor (P).
 Irving Fisher - “Puterea de cumpărare a monedei”(1911)formulează
“ecuaţia schimburilor”:
MxV=PxY
unde:
M = masa monetară;
V = viteza de circulaţie a banilor;
P = nivelul general al preţurilor;
Y = venitul (oferta) agregat(ă);
PxY = valoarea PIB nominal;
stabileşte relaţia dintre cantitatea totală de monedă (M) şi suma totală a
cheltuielilor pe bunuri şi servicii finale produse în economie (PxY).
Fisher a a transformat ecuaţia schimbului în teoria cantitativă a banilor în
teoria cantitativă a banilor:venitul nominal este determinatexclusiv de
modificările cantităţii de bani
 Ipoteze
• preţurile şi veniturile sunt perfect substituibile
• oferta agregată se realizează în condiţii de ocupare deplină a forţei de
muncă, atunci Y (venitul agregat) este relativ constant pe termen scurt
 Concluzia: o creştere a ofertei de bani din economie(M) se va regăsi
invariabil într o creştere a preţurilor (P)
Fisher apreciază că:

Monedă 43
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

“întrucât teoria cantitativă a banilor ne arată cum mai mulţi bani influenţează un nivel dat al
ofertei agregate, este de fapt o teorie a cererii de bani.”
În expresie matematică, divizând ecuaţia schimbuluicu V (viteza de circulaţie),
ecuaţia schimbului devine:

În condiţii de echilibru a pieţei monetare, cantitatea de bani deţinută de


populaţie ( M) este egală cu cantitatea de bani cerută, ( Md ) raţionament
care permite substituirea lui M cu Md în ecuaţie, care poate fi rescrisă sub
forma:

unde k = 1/V, constantă.


Această formulare sugerează faptul că cererea de bani este numai o funcţie a
venitului, fără ca nivelul ratei dobânzii să exercite vreo influenţă asupra cererii
de bani.

Sarcina de lucru 3
Întocmiţi un eseu privind teoria cantitativă a banilor în accepţiune
clasică.

2.2.2. Curentul (clasic) de la Cambridge


A. Marshall formulează funcţia cererii de monedă pe baza ecuaţiei

(k este un coeficient de utilizare monetară, semnifică proporţia resurselor pe


care agenţii le deţin sub formă monetară)
unde:
M/P reprezintă oferta de bani în valoare reală independentă de factorii din
economie;

Monedă 44
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

KY este o funcţie a cererii de monedă, ecuaţia devenind;


Md = KY
semnificând că variabilele de care depinde cererea de monedă sunt Y venitul
şi K, al cărei nivel este influenţat de obişnuinţele utilizatorilor şi structura
instituţională.
Deţinerea de bani este motivată de calitatea lor de a constitui:
- (i) mijloc de schimb – cererea de bani este determinată de nivelul tranzacţiilor
(dar nu exclusiv);
- (ii) mijloc de tezaurizare– cererea de bani este influenţată de averea
indivizilor; componenta de tezaurizare a cererii de bani.
k poate fluctua pe termen scurt, în funcţie de randamentele aşteptate alealtor
active care funcţionează ca mijloace de tezaurizare a valorii.
Concluzii:
 importanţa acordată factorilor instituţionali;
 libertatea indivizilor de a alege cantitatea de bani pe care o detin;
 ratele dobânzilor influenţează, într-o oarecare măsură, cererea de bani.

2.2.3. Keynesismul şi teoria preferinţei pentru lichiditate

John Maynard Keynes (1883 – 1946), conducătorul şcolii evoluţioniste de la


Cambridge, a revoluţionat gândirea economică şi a influenţat profund practica
economică.
În gândirea economică a lui Keynes se disting două etape distincte:
perioada de acceptare a viziunii clasice a teoriei cantitative a banilor, în
care:
- elaborează o primă formulare în 1923, cunoscută sub denumirea de “
ecuaţia de la Cambridge“ , în care corelează masa monetară şi preţurile cu
puterea de cumpărare a populaţiei:
M = P(K+rK')
unde:
M = raportul dintre încasările băncilor şi totalul angajamentelor lor;
K = “unităţile de consum” care pot fi cumpărate cu disponibilităţile băneşti,
sub formă de numerar, ale populaţiei;
K' = “unităţile de consum” care pot fi cumpărate cu disponibilităţile băneşti,
aflate în conturi bancare, ale populaţiei;
Monedă 45
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

Se remarcă faptul că,în timp ce Fisher pune accent pe cantitatea de bani în


circulaţie, Keynes subliniază importanţa puterii de cumpărare a publicului
(consumul).
- care este înlocuită în 1930, în “Tratat despre monedă” , în care adaptează
ecuaţia schimbului (ecuaţia lui Fischer: MxV = PxQ) cu următoarea
formulă:
M’V’= PQ
M‟=volumul depunerilor provenite din venituri
V‟= viteza de circulaţie a depunerilor provenite din venituri
Q =producţia
P =nivelul preţurilor
Keynes subliniază rolul nefast al tezaurizării banilor şi faptul că masa monetară
totală nu are relevantă, precizând că variaţia nivelului preţurilor constituie
efectul unor interacţiuni complexe ale diferitelor elemente în sfera producţiei şi
a circulaţiei şi care doar în ultimă instanţă ar depinde de raportul cantitativ
dintre diferitele părţi ale masei de bani şi categoriile corespunzătoare de
mărfuri
perioada remodelării concepţiilor sale economice, dezvăluiteîn lucrarea
“Teoria generală afolosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a banilor”,
publicată în 1936, în care reconsideră rolul monedei , cantitatea de bani în
circulaţie nemaifiind tratată ca un factor activ, ci ca o funcţie a “ a preferinţei
pentru lichiditate“, respectiv a tendinţei de a păstra capitalurile şi veniturile sub
formă bănească, în funcţie de anumite niveluri ale ratei dobânzii; propune
reformularea teoriei cantitative a banilor, sintetizată în ecuaţia
M=LxR
unde:
M = cantitatea de bani
L = preferinţa pentru lichiditate
R = rata dobânzii
şi elaborează teoria preferinţei pentru lichiditate , în care postulează existenţa a
trei motive prin care este justificată cererea de bani”:
 realizarea tranzacţiilor (componenta proporţională cu venitul nominal);
 precauţie, cheltuieli neaşteptate (componenta proporţională cu venitul
nominal);
 motive speculative (componenta invers proporţională cu ratele dobânzilor).
Realizând delimitarea banilor reali de cei nominali, Keynes consideră normală
dorinţa de a păstra o anumită sumă de bani sub formă de bani reali (cantităţi de
bani în termeni reali). Această sumă este delimitată pe criteriul celor trei
Monedă 46
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

motive, în funcţie de venitul real şi rata dobânzii, constituind ecuaţia cererii de


bani, cunoscută sub denumirea de funcţia preferinţei pentru lichiditate:
Md/P = f(i, y)
reprezentând, în fapt, o îndepărtare de concepţia asupra cererii de bani a lui
Fisher, conform căreia rata dobânzii nu exercită nicio influenţă asupra cererii
de bani.
Conform doctrinei lui Keynes:
- în perioadele de recesiune se recomandă creşterea masei monetare, a
cheltuielilor publice şi a deficitului bugetar
- în perioadele de supraîncălzire a economiei se procedează la restrângerea
(relativă) a masei monetare, reducerea cheltuielilor publice şi a deficitului
bugetar
 Keynes recomandă intervenţia statului, pe principii anticiclice, micşorând
sau majorând dobânzile pentru a încuraja investiţiile
 K nu este constant, ratele dobânzilor sunt un element determinant al cererii
de bani.

Concluzii:
 teoria lui Keyneseste oextensie a teoriei de la Cambridge, dar explică mai
precis motivele deţinerii de bani: realizarea tranzacţiilor, precuţie, speculaţii;
 primele două componente (tranzacţională şi precauţie) ale cererii de bani
sunt propoţionale cu venitul, cea de a treia (speculativă) este invers
proporţională cu nivelul ratelor dobânzii;
 viteza de rotaţie a banilor nu este constantă şi este pozitiv influenţată de
ratele dobânzilor (care fluctuează semnificativ).

Sarcina de lucru 4
Întocmiţi un eseu privind teoria cantitativă a banilor în concepţia lui
Keynes

Monedă 47
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

2.2.4. Dezvoltări ulterioare ale teoriei keynesiste


Intensificarea tendinţei inflaţioniste, coexistenţa rateinflaţiei şi a ratei
şomajului, precum şi disfuncţiile sistemului monetar internaţional, au creat
premisele repunerii sub semnul îndoielii a doctrinei keynesiste.
Se remarcă, în acest context, noi tendinţe de gîndire economică, dintre care:
 globalismul, care încearcă să găsească soluţii economice problemelor
apărute la nivel mondial;
 neoclasicismul, respectiv revenirea, într-o formă modernă, la”adevărurile
sănătoase” ale gândirii economice de dinainte de Keynes şi reducerea
pronunţată a intervenţiei statului în economie;
 pragmatismul, sesizat îndeosebi în studiile organismelor financiare
internaţionale (FMI, Banca Mondială), unde abordarea problemelor
economice este mai puţin doctrinară şi orientată spre soluţii practice pentru
situaţiile din diverse ţări (măsuri monetare, fiscale, sectoriale);
 în ultimele trei decenii s-a afirmat un nou curent în gândirea economică,
numit “sinteza neoclasică“, care sepronunţă pentru un rol limitat al statului
în economie şi acceptă fără a absolutiza ideile monetariste; reprezentant de
seamă este Paul Samuelson, adept al ideii “şi banii contează“, iar controlul
masei monetare este greu de realizat dacă nu chiar imposibil în absenţa
controlului altor variabile monetare (cheltuielile statului şi deficit bugetar),
în contradicţie cu Milton Friedman, care insistă pe ideea că “numai banii
contează“ şi statul trebuie doar să controleze masa monetară.

2.2.5. Monetarismul. Milton Friedman şi teoria cantitativă a banilor


În faţa realităţilor anilor '70, apar pe scena vieţii economice teoriile alternative,
formulate deja, dintre care se va impune rapid monetarismul, ce va aplicat în
practică, în anii „80 de SUA şi Marea Britanie.
Monetarismul reprezintă “un termen generic care defineşte teoriile şi politicile
monetare care atribuie modificării cantităţii de bani în circulaţie o importanţă
decisivă în stabilitatea preţurilor şi evoluţia activităţii economice.”
Teoreticienii monetarismului, reprezentanţi ai Şcolii de la Chicago, au fost
unanimi în convingerea că piaţa liberă este mecanismul cel mai eficace
pentru alocarea resurselor şi în reticenţa fundamentală faţă de intervenţia
statului în economie.
Purtătorul de cuvânt cel mai redutabil al acestei şcolieste Milton Friedman,
care a propus, în 1956, reabilitarea şi reformularea teoriei cantitative a monedei
în faimosul articol „Teoria cantitativă a banilor: o reformulare”. Principala

Monedă 48
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

caracteristică a reformulării lui Friedman constă în prezentarea teoriei


cantitative a banilor ca o teorie a cererii de monedă.
Friedman a stabilit că cererea de bani trebuie să fie influenţată de aceiaşi
factori care influenţează cererea pentru oricare alt activ. Moneda este percepută
ca un activ substituibil altora, precum obligaţiunile şi acţiunile, formula sa
privind cererea de bani fiind exprimată sub forma:

M / P = f (Yp/rb – rm/re – rm/ - rm)


unde:
M / P = cererea pentru bani reali
Yp =venitulpermanent
rm = câştiguriaşteptatedindeţinerea banilor
rb = câştiguri aşteptate din deţinereaobligaţiunilor
re = câştiguri aşteptate din deţinerea acţiunilor
= rata anticipată a inflaţiei
În concepţia lui Friedman, cererea de bani este direct proporţională cu venitul
permanent (interpretat ca aşteptările medii estimate de la veniturile pe termen
lung).
În formularea lui Friedman, cererea de bani apare:
 ca fiind invers proporţională faţă de câştigurile aşteptate din deţinerea
obligaţiunilor, a acţiunilor şi, respectiv, din păstrarea bunurilor, comparativ
cu banii;
 ca o funcţie relativ stabilă a unor variabile care includ rata dobânzii,
considerând că modificările acesteia au un efect scăzut asupra cererii de
bani.
Asemenea lui Keynes, Friedman:
 tratează viteza de circulaţie ca fiind o mărime variabilă, detaşându-se de
Keynes, atunci când o estimează previzibilă;
 consideră că, într-un mediu monetar stabil şi previzibil, viteza banilor este
constantă, o modificare a cantităţii de bani inducând o schimbare
predictibilă a cheltuielilor agregate.
 consideră că oferta de monedă determinată de autorităţile monetare este mai
volatilă decât cererea de bani care decurge din comportamentul agenţilor
 consideră că schimbările valorii monedei, deci ale nivelului general al
preţurilor, sunt fundamental determinate de oferta de monedă, constatare ce
i-a permis, în 1968, afirmaţia conform căreia „inflaţia este întotdeauna şi
peste tot un fenomen monetar”

Monedă 49
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

Conceptele de bază ale monetarismului sunt stabilitatemonetară şi


credibilitate, care se regăsesc şi în faimoasa “regulă a celor k procente”
devenită simbolul monetarismului: singurul mijloc de a asigura stabilitatea
preţurilor îl constituie sustragerea variaţiilor masei monetare de la decizia
arbitrară a autorităţilor politice.
 Rata creşterii masei monetare trebuie stabilizatăîn funcţie de rata creşterii pe
termen lung a produsului naţional brut, Friedman propunând:
- majorarea constantă cu un anumit procent în fiecare an a masei monetare,
- anunţarea publică a acestuia şi menţinerea lui neschimbată o lungă perioadă
de timp, astfel încât fiecare individ al societăţii să-şi încadreze cerinţele
economice între limitele cererii globale trasate de banca centrală.
Concluzie:
Dacă în concepţia lui Keynes şi a discipolilor săi economiile sunt instabile şi
mecanismul de piaţă insuficient pentru a asigura ocuparea deplină, pentru
Friedman şi partizanii monetarismului economiile sunt stabile şi
funcţionarea liberă a pieţei permite alocarea optimă a resurselor şi a
ocupării depline a capacităţilor de producţie.

Sarcina de lucru 5

 Realizaţi o paralelă între concepţia Keynesistă şi cea monetaristă


privind cererea de bani

2.3. Politicile monetare şi rolul lor în dimensionarea ofertei de bani din


economie
2.3.1. Opţiuni politice în domeniul monetar – de la strategie la tactică operaţională
Principală modalitate, alături de politica fiscală, prin care autorităţile
guvernamentale influenţează, în mod obişnuit într-o economie de piaţă, viteza
şi direcţia întregii activităţi economice, incluzând nu numai nivelul producţiei
agregate şi al ocupării forţei de muncă, dar şi al indicelui general de creştere
sau reducere a preţurilor, politica monetară constituie un răspuns în faţa
Monedă 50
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

provocărilor care afecteazăeconomia globală, în încercarea de a modela


reacţiile economiei reale, incitând spre aprofundate analize de natură a
deschide noi orizonturi acţiunii practice.

Apărute, la interferenţa dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, drept replică


guvernamentală pentru stăvilirea panicii financiare şi a insolvabilităţii bancare,
concretizată în legiferarea monopolului exclusiv asupra emiterii monedelor şi
bancnotelor, politicile monetare au dobândit în timp o nouă relevanţă. În
accepţiunea modernă a conceptului, intervenţia autorităţilor în economie prin
dimensionarea ofertei de bani din economie cu scopul influenţării indirecte a
cererii agregate a fost practicată iniţial de către Sistemul Federal de Rezerve al
SUA, în timpul marii depresiuni a anilor 1929-1930.

În plan naţional, sintetizând diferitele experienţe în materie, pot fi delimitaţi


factorii de natură a imprima trăsături distinctive cadrului politicii monetare:
 caracteristicile structurale, specifice fiecărei economii, conferite de
structura sectorului financiar, gradul de deschidere către exterior, disciplina
fiscală ;
 natura şi gradul de flexibilitate a variabilelor nominale ale economiei care
afectează mecanismul de transmisie a impulsurilor monetare pe filiera
instrumente de politică monetară – obiectiv final;
 aranjamentele şi constrângerile instituţionale, de tipul disponibilităţii
datelor statistice, care influenţează maniera de răspuns a politicii monetare.

Globalizarea, stare de fapt în care sfera monetară este profund implicată,


reprezintă o provocare în conturarea cadrului instituţional al politicii monetare,
determinând, în mod evident, efecte pe trei paliere:
 al creşterii interdependenţei condiţiilor monetare la nivel global, consecinţă
a integrării pieţelor financiare la nivel global şi a accelerării transferurilor de
fonduri între diverse centre financiare, fără a implica egalizarea condiţiilor
monetare pe scară planetară; economiile naţionale nu se pot sustrage forţelor
monetare internaţionale, dar răspund prin condiţii monetare specifice
conjuncturii economice concrete din fiecare ţară;
 al intensificării fluxurilor de informaţii economice şi politice, disponibile în
timp real şi credibile;într-o lume în care informaţia este putere, iar “politica
monetară înseamnă informaţii”(Mervyn King), reacţia pieţelor financiare în
faţa informaţiilor este promptă şi puternică; consecinţele lipsei de
credibilitate şi a incertitudinii, în actualul context mondial, în care politica
monetară a băncii centrale are printre atribuţii “managementul a ;teptarilor şi
menţinerea încrederii oamenilor care deţin şi utilizează bani” sunt extrem de
severe;

Monedă 51
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

 al creşterii dependenţei politicii monetare faţă de” fundamentalele”


economice, efect al dezvoltării pieţelor financiare; consecinţele reacţiilor
pieţelor, în replică la analizele informaţiilor privind perspectivele de creştere
pe termen lung a economiilor naţionale sau proiecţiile bugetare, se regăsesc
în plan monetar; indiferent de structura instituţională, stabilitatea monetară
nu poate fi realizată în absenţa precondiţiilor “reale”.

Din perspectiva istoriei, obiectivele prioritare ale politicii monetare, au fost


subsumate dezideratelor macroeconomice, în variate definiţii, incluzând, în
funcţie de stadiul de dezvoltare a economiei, promovarea creşterii economice,
apreciată drept “cel mai important factor al succesului economic pe termen
lung al naţiunilor”(Sinnika Salo) ocuparea forţei de muncă, asigurarea
echilibrului extern, prevenirea crizelor financiare sau stabilitatea preţurilor.

La nivel academic, dezbaterile privind nominalizarea obiectivului final al


politicii monetare nu sunt încă tranşate, abordările divergente vizând fie PIB
nominal, stabilitatea preţurilor şi PIB real(R. E- Hall, N.G. Mankiw), fie
ocuparea forţei de muncă şi creşterea economică adăugate stabilităţii preţurilor
(Maxwell Fry) fie, după anul 1980, stabilitatea preţurilor. Indiferent de opţiune,
specialiştii reiterează, îndeosebi sub impactul intensificării transferurilor pe
piaţa globală a capitalurilor, “ imposibila trinitate” a lui Robert Mundell,
conform căreia, libertatea de mişcare a capitalurilor, politica monetară
independentă şi stabilitatea monedelor pe piaţa valutară ori nu pot fi realizate
în acelaşi timp, ori pot fi realizate, dar în condiţii extrem de restrictive.

Depinzând de abilitatea băncii centrale de a transmite cu claritate semnalele


politice dorite şi de a influenţa cu acurateţe variabilele monetare ţintite,
transpunerea în practică a deciziilor de politică monetară reprezintă un
exerciţiu complex, în care tradiţia, experienţa, cercetarea şi intuiţia se unesc în
dorinţa de a găsi cea mai adecvată abordare pentru realizarea obiectivului
asumat

Deşi maniera concretă de acţiune diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă


la alta, în funcţie de gradul de dezvoltare a pieţelor financiare şi a economiei
reale, precum şi de obiectivele urmărite pe termen scurt, experienţa
internaţională a sintetizat, pe modelul economiilor dezvoltate, mecanismul de
principiu al acţiunii politice pe filiera : instrumente – ţinte operaţionale – ţinte
intermediare – indicatori – obiective finale, structurată pe palierele strategiei şi
tacticii politice, redate sintetic în schema nr.1.

Monedă 52
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

Schema nr. 1Strategia şi tactica implementării politicii monetare

Obiectivul final

- stabilitatea
preţurilor
- creşterea
economică
- ocuparea forţei
Strategia de muncă
- echilibrul
extern

Ţintele intermediare

- agregatele monetare
- rata dobânzii pe piaţa
monetară
- cursus de schimb
- ţintireadirectă a inflaţiei

Ţinte operaţionale

- rata dobânzii pe
termen scurt
- baza monetară
Tactica

Instrumentele
politicii monetare

- rata dobânzii oficiale


- operaţiuni pe piaţa
monetară
- rezerve minime
obligatorii
- controlul direct

Monedă 53
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

Având un obiectiv final(prioritar) definit cu claritate, strategia implementării


politicii monetare, implică relaţii extrem de complexe şi uneori nu deplin
înţelese, între scopul vizat şi variabilele financiare asupra cărora, prin măsuri
specifice, banca centrală poate acţiona.

Fără a reprezenta un instrument sau scop, ţintele (obiectivele) intermediare,


ocupând în procesul de transmisie a deciziilor politicii monetare o poziţie între
ţintele operaţionale care pot fi controlate de banca centrală şi obiectivele
macroeconomice stabilite şi depinzând de gradul de stabilitate a economiei şi
de predictibilitate a relaţiei acestora cu obiectivul final, constituie un ghid în
procesul implementăriipoliticii monetare.

Indicatorii monetari reprezintă, în fapt, variabile care furnizează informaţii


utile băncii centrale, în încercarea de a reduce multitudinea de informaţii
disponibile la un set cuprinzând “cele mai importante aluzii” (Peter Bofinger)
care, deşi necuantificabile sub forma unei valori ţintă, sugerează oportunitatea
ajustării instrumentelor politice, dictată de necesitatea de a readuce economia
pe drumul stabilităţii preţurilor. Rata reală a dobânzii pe termen scurt, preţul
activelor sau dispersia ratelor dobânzii (interest rate spreads) sunt exemple
tipice de indicatori monetari.

Procedurile operaţionale, reprezentând palierul tactic al implementării


politicii monetare, sunt înscrise în zona opţională ce leagă ţintele (obiectivele)
operaţionale de instrumentele politicii monetare.

Ţintele operaţionale sunt obiective tactice atinse, sub forma unei valori
prespecificate, de banca centrală, prin utilizarea instrumentelor politice.
Efectele acţiunii băncii centrale asupra instrumentelor de politică monetară
sunt direct resimţite la nivelul ţintelor operaţionale, precum baza monetară
sau ratele dobânzilor pe termen scurt, care, la rândul lor, pot induce modificări
ale nivelului obiectivelor intermediare.

Raţiunea selectării ţintelor intermediare constă în dificultatea exercitării, de


către banca centrală, a controlului direct asupra obiectivului final. Situate în
afara sferei de control direct al băncii centrale, ţintele intermediare permit
acesteia comunicarea intenţiilor sale într-o manieră transparentă, deşi, în relaţia
cu obiectivul final, uneori instabilă, intervin frecvente ajustări ale nivelului
lor.

Variabile utilizate drept ţinte intermediare sunt în mod uzual agregatele


monetare, cursul de schimb nominal, ratele dobânzilor pieţei monetare sau
previziunile inflaţioniste ale băncii centrale şi aşteptările inflaţioniste ale
sectorului privat, selectate pe criterii implicând, în esenţă:

(i) gradul de corelare cu obiectivul final;

Monedă 54
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

(ii) posibilitatea observării lor, sub aspectul măsurării corecte şi a


previzibilităţii impactului lor asupra obiectivului final;
(iii) gradul de control al acestora, ele furnizând un simplu cadru de răspuns în
mod automat abaterilor faţă de traiectoria stabilită/
Îndeplinind aceste criterii, agregatul utilizat drept ţintă intermediară devine cel
mai important indicator monetar (leading indicator) anticipând modificările
comportamentului obiectivului final, precum şi un indicator politic (indicator
of the monetary impulse), reflectând intenţiile băncii centrale

Instrumentele politicii monetare, variabilele de lucru asupra cărora banca


centrală exercită un control zilnic, sunt diferenţiate, prin sfera de acţiune şi
modalitatea de exercitare a influenţei lor, în
(i) instrumente directe, administrative, afectând rata dobânzii sau volumul
credituluişi
(ii) instrumente indirecte, „instrumente de piaţă” (market-based instruments).

Considerate ca promovând dezintermediere financiară, dominanţa fiscală şi


corupţie, instrumentele directe au fost eliminate din arsenalul băncii centrale,
în favoarea celor indirecte, de tipul ratelor oficiale ale dobânzii, operaţiunilor
de piaţă, rezervelor minime obligatorii sau facilităţilor de refinanţare şi de
depozit capabile să asigure o comunicare mai eficientă cu piaţa şi o alocare
eficientă a resurselor. Conform unui studiu realizat de către Banca Angliei,
în practica implementării politicii monetare, dintre cele 94 de bănci centrale
cuprinse în eşantion utilizau instrumente indirecte - rezervele minime
obligatorii (61 la sută), acordurile repo (48 la sută), tranzacţiile definitive cu
titluri de valoare (52 la sută) - în timp ce opt dintre ele controlau direct ratele
dobânzii sau alocarea creditelor.

Sintetizând vasta experienţă internaţională în materie, criteriile de selecţie a


setului de instrumente ale politicii monetare vizează, în principal:

(i) asigurarea accesului continuu al băncilor la moneda băncii centrale;


(ii) asigurarea unui potenţial ridicat de sterilizare a excesului de lichidităţi
de pe pieţele monetar-valutare;
(iii) crearea unei relaţii de dependenţă între bănci şi banca centrală;
(iv) respectarea cerinţei de a nu distorsiona funcţionarea liberă a pieţelor
financiare.
Dincolo de această abordare, politicile monetare internaţionaleîşi manifestă,
tot mai evident, în această aglomerare de teorii, concepte, evoluţii economice
şi politice dintre cele mai diverse, sub impactul crizei financiare globale,
tendinţa către “arbitrajul universal”, care, eliminând controlul direct, deschide
noi orizonturi “filozofiei“ politicii monetare.

Monedă 55
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

Sarcina de lucru 6
Întocmiţi un eseu privind rolul politicilor monetare în actualul
context financiar global, marcat de criza globală

2.3.2. Strategii de politică monetară – experienţe internaţionale

La nivel instituţional, consensul intelectual, politic şi social al anilor '90 s-a


cristalizat în tendinţa generală de asumare a stabilităţii preţurilor, în speţă
“abilitatea de a realiza o monedă stabilă pe baza încrederii în societate şi în
viitor” (Otmar Issing).

Din perspectiva modalităţilor concrete de configurare şi traducere în fapt a


strategiei politicilor monetare menite a reduce inflaţia şi a contracara
presiunile inflaţioniste, asigurând stabilitate mediului economic, literatura de
specialitate(Frederic Mishkin)diferenţiază, pe criteriul obiectivelor intermediare
urmărite, trei tipuri de regim de politică monetară vizând:

(i) ţintirea agregatelor monetare (monetary targeting );


(ii) ţintirea cursului de schimb (exchange-rate targeting);
(iii) ţintirea directă a inflaţiei (inflation targeting);

Abordate în manieră teoretică, ţintele intermediare constituie “ busola ce


poate fi consultată de către banca centrală în orice moment, cu scopul
determinării cu precizie a momentului oportun utilizării ţinelor operaţionale”
(Peter Bofinger)

Ţintirea agregatelor monetare – monetary targeting, reprezintă un concept


dezvoltat în anii '50 - '60 de către monetariştii reuniţi în Şcoala monetaristă de
la Chicago, ai cărei exponenţi de marcă sunt Milton Friedman, K. Brunner,
A. H. Meltzer.

Impusă rapid în ambianţa anilor '70, ţintirea agregatelor monetare îşi găseşte
raţiunea în viziunea neoclasică, conform căreia procesul economic este un
proces stabil în mod inerent, ceea ce implică drept cerinţă pentru politica

Monedă 56
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

monetară creşterea în timp a ofertei de bani în concordanţă cu ritmul creşterii


economice reale (rate of real growth), evitând astfel posibilitatea ca oferta de
bani să devină sursă de innstabilitate economică. Concepută pentru un orizont
temporal mediu sau lung, strategia de ţintire a agregatelor monetare este
formulată în practica monetară în termenii dimensionării anuale a nivelului
acestora.
Conceptele de bază ale monetarismului, stabilitatea monetară şi credibilitatea,
se regăsesc în celebra “regulă a celor k procente”. Devenită simbol al
monetarismului, această “regulă de aur” consacră drept singur mijloc de a
asigura stabilitatea preţurilor sustragerea variaţiilor masei monetare de la
decizia arbitrară a autorităţilor monetare. Milton Friedman consideră inflaţia
“întotdeauna şi peste tot un fenomen monetar” şi propune prin această regulă
monetară majorarea constantă a masei monetare,cu un anumit procent în
fiecare an, anunţarea publică a acestuia şi menţinerea lui neschimbată o lungă
perioadă de timp, astfel încât fiecare individ al societăţii să-şi încadreze
cerinţele economice în limitele cererii globale trasate de banca centrală.
Frederic Mishkin relevă printre avantajele majore ale ţintirii agregatelor monetare:
 posibilitatea oferită băncii centrale de ajustare a politicii monetare,
permiţând cunoaşterea într-un interval de timp relativ scurt a eficienţei
măsurilor adoptate; obţinerea şi raportarea periodic – cu un decalaj de căteva
săptămâni – a informaţiilor privind nivelul atins al ţintei monetare, constituie
semnale indicând poziţia politicii monetare şi intenţiile decidenţilor politici de
menţinere a controlului asupra evoluţiei inflaţiei; aceste semnale permit
menţinerea a;tept[rilor inflaţioniste în limitele stabilite drept obiectiv;
 promovarea responsabilizării băncii centrale pentru a păstra un nivel
redus al inflaţiei, stimulând autorităţile monetare să evite problemele de tip
timp-inconsistenţă (time-inconsistency)1
Experienţa, de peste trei decenii, de ţintire a diferitelor agregate monetare, în
calitate de strategie monetară, oferind posibilitatea alegerii obiectivelor de
inflaţie independent de celelalte ţări, permite o evaluare comparativă a
performanţelor, pe coordonate vizând, în esenţă:

(i) existenţa unei relaţii sigure şi puternice între variabila obiectiv


(inflaţia sau venitul nominal) şi agregatul monetar ţintit, implicând
capacitatea ţintei monetare de semnalizare a poziţiei politicii
monetare şi abilitatea băncii centrale de comunicare, cu efecte vizibile
în creşterea gradului de transparenţă şi de responsabilizare a acesteia,
precum şi în orientarea expectaţiilor inflaţioniste;

1
Inconsistenţa în timp (time-inconsistency) este percepută sub forma neconcordanţei dintre politicile optimale
anunţate de banca centrală şi apreciate drept credibile de către public şi politicile implementate efectiv, după ce
publicul şi-aformulat deciziile pe baza propriilor expectaţii;
Monedă 57
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

(ii) posibilitateabăncii centrale de a controla agregatele monetare ţintite,


invers proporţională cu sfera de cuprindere a acestora.

Literatura de specialitate afirmă necesitatea respectării simultane a acestor criterii, drept


garanţie a succesului ţintirii agrgatelor monetare .

Deşi „regula de aur” nu a fost promovată în varianta sugerată de Milton


Friedman de nici o bancă centrală, strategia monetary targeting , bazată pe
logica teoriei cantitative, implicând controlul inflaţiei prin urmărirea unei
creşteri preanunţate a agregatelor monetare, a fost adoptată, de facto sau de
jure, ori în abordări hibride, începând cu anul 1970, de SUA, Marea Britanie,
Germania, Elveţia, Canada, Japonia, cu grade diferite de succes.

Valorificând punctele tari şi diminuând neajunsurile exerciţiului practicii


ţintirii agregatelor monetare, Banca Centrală Europeană şi-a structurat strategia
politicii monetare într-o compoziţie care, având în vedere complexitatea
mecanismului de transmisie, se axează pe rolul proeminent al banilor,
semnalat prin anunţarea unei valori de referinţă pentru creşterea masei
monetare în sens larg şi pe evaluarea extensivă a evoluţiilor viitoare ale
preţurilor şi a riscurilor la care este supusă stabilitatea preţurilor în zona
euro.

Monetary targeting a devenit, după redefinirea funcţiilor băncii centrale,


strategia adoptată în politica monetară a Băncii Naţionale a României, până
în august 2005. Ataşată unui regim de curs de schimb fluctuant, puternic
administrat, strategia a fost adaptată particularităţilor economiei, în care
activismul băncii centrale, comportamentul băncilor şi imperfecţiunile pieţelor
financiare au imprimat trăsături specifice mecanismului de transmisie a
politicii monetare.Respectarea “regulii de aur” friedmaniene a fost afectată de
excedentul structural de lichiditate, a cărui sterilizare a plasat banca centrală în
poziţia de debitor net faţă de sistemul bancar, impunând ajustări manierei de
ţinere sub control a bazei monetare.

Ţintirea cursului de schimb s-a inpus pe fondul intensificării mobilităţii


fluxurilor de capital, al deschiderii tot mai pronunţate a economiilor naţionale
şi, implicit, al integrării lor în circuitul economic mondial, care au sporit
sensibilitatea acestora faţă de evoluţiile internaţionale şi au modificat
fundamental cadrul de operare a variabilelor economice.

În actualul context mondial, adoptarea unui anumit tip de regim al cursurilor de


schimb poartă amprenta asimetriei informaţiilor şi a incertitudinii din
economie, implicând cursuri stabilite de autoritatea monetară sau rezultate din
intervenţia statului pe piaţa valutară.

În calitatede ţintă intermediară, cursul de schimb poate fi ţintit indirect, în


condiţiile în care rata dobânzii constituie ţinta operaţională. Opţiunea pentru
Monedă 58
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

stabilitatea preţurilor drept obiectiv final se bazează pe un curs de schimb fix


sau cu o fluctuaţie restrânsă faţă de o monedă stabilă (crawling peg).

Strategia de ţinitire a cursului de schimb, exchange rate targeting, care îşi află
originea în practica internaţională a etalonului aur concretizată în
dimensionarea valorii monedei naţionale în funcţie de o anumită marfă, în
speţă aurul, a evoluat în alternative vizând fixarea valorii monedei naţionale
în raport de valoarea monedei altei ţări cu un nivel redus al inflaţiei, în
speranţa că rata inflaţiei va converge către nivelul inflaţiei din ţara de referinţă
sau adoptarea unui sistem de fluctuare a valorii monedei naţionale.

Experienţa internaţională relevă relaţia interactivă a elementelor ce compun


cadrul politicii economice în plan naţional: regimul de curs de schimb valutar
influenţează comportamentul celorlalte politici şi este influenţat de ele. În
practică, decizia privind alegerea regimului de curs de schimb valutar este
luată mai degrabă sub presiunea realităţilor decât a criteriilor de ordin teoretic.

În esenţă, caracteristicile definitorii ale cursului de schimb valutar adoptat la


nivel naţional, cuprinse într-un spectru larg, între cele două extreme – curs fix
şi curs flexibil - imprimă regimului de curs de schimb valutar trăsături
distinctive. Încercarea de a combina, în beneficiul economiei, avantajele
oferite de cele două sisteme fundamentale de curs de schimb valutar şi de a
limita restricţiile fiecăreia s-a concretizat, în planul gândirii şi al practicii
monetare în soluţii alternative, de compromis, redate, într o prezenntare
succintă, în conţinutul tabelului nr. .

Tabelul nr.

Sinteză comparativă a pricipalelor regimuri de curs de schimb valutar

Tip Caracteristici definitorii Puncte tari Puncte slabe

 Dolarizarea - dollarization
o monedă străină îndeplineşte funcţia  reduce  şocurile externe nu
de mijloc de plată, politica monetară volatilitatea cursului pot fi atenuate prin
fiind delegată ţării ce devine astfel de schimb valutar şi modificări ale
problemele vizând cursurilor de schimb,
ancoră monetară;
inconsistenţa în timp; implicând costuri
o funcţia de împrumutător de ultimă ridicate în situaţia
instanţă revine autorităţii fiscale; ciclurilor de afaceri
asincronice;

Consiliu monetar – currency board

Monedă 59
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

o cursul de schimb este fixat în  volatilitatea  şocurile


raport cu o monedă de rezervă, cursului de schimb externe nu pot fi
emisiunea de monedă naţională fiind valutar este redusă, contracarate prin
condiţionată de situaţia activelor iar problemele tine- modificări ale
externe de rezervă; inconsistency sunt cursului de schimb;
o funcţia de împrumutător de reduse;
ultimă instanţă este restricţionată la
excesul de reserve deţinute şi
mecanisme fiscale;

 Uniune monetară – monetary union


o un grup de ţări ultilizează o  reduce  eventualele
monedă comună, emisă de către o volatilitatea cursului şocuri asimetrice
bancă centrală regională; de schimb valutar şi suferite de ţări
problemele de timp- membre implică
inconsistenţă, costuri depinzând de
implicând înţelegeri disponibilitatea şi
politice efectivitatea
multinaţionale; instrumentelor
alternative de
ajustare;
 Cursuri de schimb fixe, tradiţionale – traditional peg
o cursul de schimb este  reduce  vulnerabilitate în
stabilit la un nivel fixat în raport inconsistenţa în timp faţa atacurilor
cu o singură monedă sau cu un datorită exisenţei unei speculative ;
coş de monede; ţinte verificabile;  evită volatilitatea
cursului de schimb
 opţiunea real, constituind
devalorizării este doar o soluţie
utilizată drept parţială împotriva
instrument politic problemelor de timp
inconsistenţă;
pentru a răspunde
şocurilor mari;

 volatilitatea
cursului de schimb
este redusă;
 Cursuri de schimb cu fluctuaţie restânsă – crawling peg
o autoritatea monetară permite  încercarea de a  poate furniza o
o ajustare graduală a cursului de combinaflexibilitatea ţintă pentru atacuri
schimb prin intervenţii frecvente şi şistabilitatea cursului speculative;
în sume relativ reduse;;;  sunt cu precădere  credibilitatea
utilizate în ţările cu depinde de măsurile
inflaţie ridicată care instituţionale
îşi leagă moneda de adoptate şi modul de
cea a ţărilor cu realizare;
inflaţie redusă ;

Monedă 60
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

 Cursuri de schimb bandă - bands


o curs de schimb flexibil în  rol limitat al  în situaţiile de
interiorul unei bande, dincolo de modificărilor atingere a limitelor
cursului pentru a impuse poate deveni
care se impune intervenţia contracara efectele subiect al atacurilor
şocurilor; speculative ;
autorităţii monetare;  utilizarea
instrumentelor
pentru evitarea
riscurilor permite
eliminarea
incertitudinii
privind evoluţia
cursului;
 Cursuri de schimb fluctuante, cu intervenţii discreţionare – float with discretionary
intervention
o cursurile de schimb sunt  aranjamentele  nu impune
determinate pe piaţa valutară pe care furnizează o constrângeri
autorităţile intervin în funcţie de modalitate de a politicilor monetare
obiectivele strategige ale politicii combina ratele sau fiscale ;
monetare; determinate de piaţă
cu intervenţiile de  transparenţă
stabilizare; limitată;

 Cursuri de schimb cu fluarea pură – pure float

o cursul este determinat liber modificarea cursului  fără restricţii


pe piaţă fără nici o intervenţie a de schimb atenuează pentru politica
partea sectorului public. eventualele şocuri de monetară şi fiscală.
pe piaţa valutară.

Sursa: Atish Ghosh, Anne-Marie Gulde, Holger Wolf:”Exchange Rate Regimes: Clasification and
Consequences, htt:// cep.Ise. uk.wolf. pdf.;

Ţintirea directă a inflaţiei constituie alternativa monetară adoptată spre


finele anilor '80, în contextul persistenţei eşecurilor în ţintirea agregatelor
monetare şi a instabilităţii relaţiei dintre creşterea monetară şi inflaţie, pe
fondul atât al inovaţiilor financiare fără precedent, concentrând schimbările
rapide în tehnologia financiară, cât şi al lipsei de independenţă a băncilor
centrale.

Ţintirea directă a inflaţiei integrează recunoaşterea importanţei fenomenului


inflaţionist în economiile moderne şi a eşecului celorlalte strategii monetare
aplicate – ţintirea agregatelor monetare (monetary targeting) sau a cursului de
schimb (exchange rate targeting).
Soluţie ad-hoc a anilor '90, în încercarea de a stăpâni fenomenul inflaţionist,
inflation targeting, îmbinând avantajele precursorilor - posibilitatea politicii
Monedă 61
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

monetare de a se concentra asupra mediului financiar intern şi de a răspunde


şocurilor din economie, oferită de monetary targeting, cu înţelegerea facilă de
către public a deciziilor comunicate de banca centrală a exchange rate
targeting -a fost implementat iniţial în anul 1989 de către Noua Zeelandă,
urmat de Canada, Israel şi Chile în 1991, Marea Britanie în 1992, Suedia,
Australia şi Finlanda în 1993, Spania în 1994, devenind, ulterior crizelor din
America Latină şi Asia, o alternativă atractivă şi pentru ţări cu pieţe în
formare: Cehia (1998), Polonia (1999), Ungaria , Mexic şi Islanda (2001).
Cu accente specific naţionale în abordarea efectivă, conferite de diferenţe
istorice şi instituţionale şi subiect a ample dezbateri în lumea academică,
inflation targeting reprezintă pentru decidenţi o incitantă lecţie de politică
monetară, a cărei credibilitate se axează pe cinci criterii definitorii(Frederic
Mishkin)_
(i) absenţa altei ancore nominale;
(ii) o cerinţă instituţională a stabilităţii preţurilor ;
(iii) absenţa dominanţei fiscale ;
(iv) independenţa instrumentului politic ;
(v) transparenţa politică şi responsabilitatea băncii centrale

Sintetizând experienţele internaţionale, o vastă literatură de specialitate


conturează cadrul adecvat adoptării acestei strategii monetare şi enunţă, pe
baza verificărilor empirice şi a analizelor comparative cu experienţele
precedente, principalele repere ale succesului:

 independenţa băncii centrale, formală şi instrumentală, extinsă fie ca


etapă premergătoare, cazul Noii Zeelande sau al Chile, fie după implementare
noii strategii;
 transparenţa, comunicarea şi responsabilitatea băncii centrale, măsură a
credibilităţii băncii centrale;
 testarea practică a răspunsului în faţa şocurilor adverse, subiect încă
controversat;
 reducerea aşteptărilor inflaţioniste într-un orizont temporal pe termen
mediu şi lung, rezultate semnificative în reducerea inflaţiei fiind obţinute
gradual;
 flexibilitatea politicii monetare, în măsura în care răspunde simetric
şocurilor inflaţiei şi le acomodează temporar, pentru a nu afecta atingerea, pe
termen mediu a obiectivului ţintit;
 asumarea clară şi fără echivoc a angajamentului faţă de stabilitatea
preţurilor ca principal obiectiv al politicii monetare.

Experienţa internaţională, studiile efectuate în baza unor analize comparative,


precum şi exerciţiul dobândit al practicii monetare în plan naţional converg
către concluzia că regimul de inflation targeting devine o opţiune oportună, cu

Monedă 62
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

rezultate semnificative în menţinerea inflaţiei la un nivel acceptabil în ţări cu


economie în tranziţie sau emergente, doar în contextul creării premiselor
favorabile: economie de piaţă funcţională, cu un grad ridicat de integrare
eficientă a pieţelor, cu un sistem financiar stabil, o poziţie fiscală solidă, puţin
vulnerabile în faţa şocurilor valutare.
În acest context, renunţarea la strategia de tip monetary targeting, practicată
de către Banca Naţională a României în ultimul deceniu, în favoarea celei de
tip inflation targeting din august 2005 reprezintă o reală provocare, oetapă
superioară în stăpânirea fenomenului inflaționist.

Desprinse din practica internaţională în materie, o serie de obiective necesită


concentrarea acţiunii autorităţilor:
 asumarea, prin angajamentul public al autorităţii monetare, a
responsabilităţii, clar exprimată, pentru atingerea ţintei de inflaţie
 formularea ţintei de inflaţie în termenii unui indice de preţ care să
asigure reprezentativitate puterii de cumpărare a monedei naţionale şi uşor
accesibil publicului
 stabilirea detaliilor de natură tehnică vizând fixarea intervalului de
fluctuaţie al ţintei şi a orizontului temporal în care să fie atinsă aceasta, precum
şi formularea proiecţiilor de inflaţie pe baza modelelor econometrice care să
permită evaluarea efectelor deciziilor băncii centrale
 armonizarea politicii monetare cu politica fiscală, asigurând astfel
banca centrală de suportul efectiv al autorităţii guvernamentale
 atragerea sprijinului public, factor psihologic cu efect perceput în
planul cristalizării comportamentului anticipaţionist neinflaţionist, element
esenţial pentru buna funcţionare a strategiei
 identificarea unor instrumente politice care să se dovedească eficiente
în ancorarea anticipaţiilor inflaţioniste şi să asigure pieţelor financiare un grad
de adâncime şi lichiditate în măsură a exercita presiuni în sensul menţinerii
stabilităţii preţurilor pe piaţă

Îmbinând disciplinarea discreţiei cu credibilitatea, transparenţa şi


responsabilitatea băncii centrale, practica internaţională a diferenţiat deja în
cadrul acestei strategii, două componente esenţiale: (i) componenta
operaţională sau “ce faci” (what you do) (ii) comunicarea (what you say). În
timp ce prima componentă este definită prin formula discreţionismului
constrâns, cea de a doua componentă, comunicarea, consistă nu numai în
anunţarea publică a ţintei pentru inflaţie, dar şi într-o varietate de alte
mecanisme de comunicare cu pieţele şi cu publicul, generând o mai mare
credibilitate şi, implicit, un grad ridicat de responsabilizare a conducerii băncii
centrale în îndeplinirea obiectivului asumat.

Monedă 63
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

Sarcina de lucru 7
Prezentaţi strategia de politică monetară a Băncii Naţionale a României, pe
baza informaţiilor disponibile pe site-ul www.bnr.ro .

2.3.3. Instrumentele politicii monetare

Analizate prin prisma modului în care instrumentele de politică monetară


influenţează variabilele monetare, practica internaţională diferenţiează
instrumentele de politică monetară cu acţiune directă de cele cu acţiune
indirectă, pe criterii vizând:

 maniera de intervenţie a autorităţii monetare:


- prin intermediul instrumentelor directe se realizează limitarea administrativă
a preţului (ratei dobânzii) sau a cantităţii (volumul creditului)
- prin intermediul instrumentelor indirecte ratele dobânzilor şi volumul
creditului sunt dimensionate prin mecanismele pieţei (influenţând cererea,
respectiv oferta)
 influenţa exercitată asupra posturilor de bilanţ:
- instrumentele directe vizează, în principal, anumite posturi din bilanţul
băncilor, cum sunt plafoanele de credit
- instrumentele indirecte influenţează anumite posturi din bilanţul băncii
centrale, cazul rezervelor minime obligatorii.

2.3.3.1. Instrumente directe ale politicii monetare

Evoluţiile înregistrate pe plan mondial în ultimele decenii, pe fondul


maturizării pieţelor financiare, au determinat modificări de esenţă în
structurarea setuluide instrumente de politică monetară utilizate, instrumentele
directe pierzându-şi forţa de atracţie pentru decidenţii politici în faţa
potenţialului sporit de comunicare cu piaţa şi de alocare eficientă a resurselor,
pe care-l oferă instrumentele indirecte de politică monetară.
Din perspectiva istoriei monetare, practica monetară a impus drept instrumente
de control direct în politica monetară :

 plafoanele globale, sub forma unor limite instituite asupra volumului


creditului bancar, concepute a controla creşterea lichidităţii din sistemul
bancar; utilizat cu precădere în cadrul programelor de stabilizare economică,
implică o serie de dezavantaje:

Monedă 64
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

- limitarea volumul creditelor acordate sectorului privat al economiei


favorizează sectorul public;
- poate determina majorarea substanţială a dobânzilor, în situaţiile în care
nivelul acestora nu este plafonat;
- plafonarea la nivel maximal a volumului creditelor şi a nivelului ratelor
dobânzilor implică alocarea ineficientă a resurselor financiare, prin plasarea de
credite în funcţie de factori exogeni cerinţelor pieţei;
- determină reducerea ponderii băncilor pe pieţele financiare în favoarea
instituţiilor financiare nebancare, prin efectele generate de imobilizarea unei
părţi a lichidităţilor sistemului bancar ca urmare a plafonării creditelor, cu
consecinţe regăsite în slăbirea concurenţei pe piaţa bancară , limitarea plasării
resurselor sub forma creditelor bancare şi a diminuării potenţialului şi a
interesului băncilor de a atrage noi depozite.

 controlul selectiv al creditelor, instituit cu scopul direcţionării


resurselor către domenii considerate prioritare, de regulă, sub forma
plafoanelor de credite pentru anumite destinaţii: limite maxime ale volumului
şi termenelor de acoradre a creditelor pentru anumite utilizări, limite impuse
volumului creditelor acordat unor categorii de debitori şi chiar interzicerea
acordării unor tipuri de obiective. Dezavantajele uitlizării acestui instrument
constau în:
- reorientarea resurselor financiare dinspre activităţile prioritare favorizate în
acordarea creditelor către utilizări devenite profitabile datorită lipsei de resurse
creată artificial prin discriminări în alocarea acestora
- crearea posibilităţii ca înşişi beneficiarii creditelor acordate cu prioritate să
devină intermediari financiari, transferând creditul altor utilizatori
- implicând existenţa unor categorii de solicitanţi de resurse din sectoarele
considerate neprioritare, este stimulată apariţia unor intermediari financiari
nebancari, în măsură a oferi credite cu dobânzi ridicate.
 controlul ratei dobânzii, exercitat în încercarea de a reglementa
diferenţa dintre dobânzile active şi pe cele pasive ale băncilor sau de a reduce
concurenţa dintre bănci în atragerea de depozite, îngrădind astfel posibilitatea
băncilor de a se angaja în creditări cu caracter speculativ; Manifestat concret
sub forma limitelor maxime impuse dobânzilor la creditele şi la depozitele
bancare, precum şi pentru cele ale obligaţiunilor guvernamentale, acest
instrument prezintă o serie de dezavantaje:
- distorsionarea concurenţei dintre bănci precum şi dintre acestea şi celelalte
instituţii financiare
- afectarea procesului de intermediere financiară derulat de către bănci şi
celelalte instituţii financiare prin descurajarea sectorului privat de a-şi păstra
economiile cumulate sub forma activelor financiare în condiţiile impunerii
unor niveluri mai scăzute ale ratelor dobânzilor comparativ cu cele stabilite
prin forţele pieţei

Monedă 65
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

- determină redistribuirea arbitrară a veniturilor între debitori şi deponenţii


sistemului bancar, dobânzile reduse avantajând debitorii, în timp ce dobânzile
- ridicate avantajează deţinătorii de depozite.

2.3.3.2. Instrumente indirecte ale politicii monetare

Experienţa internaţională a structurat, pe criteriul caracteristicilor distinctive,


instrumentele politice asupra cărora acţiunea şi controlul băncii centrale sunt
exercitate în mod indirect, drept principale categorii:

 rezervele minime obligatorii;


 operaţiunile pe piaţa deschisă – open market operations;
 facilităţile permanente (de refinanţare şi de depozit) – standing
facilities.

Rezervele minime obligatorii

Percepute drept „taxă pe intermedierea bancară,” impusă băncilor sub forma


obligativităţii menţinerii în contul deschis la banca centrală a unui anumit
procent din disponibilităţile băncilor, rezervele minime obligatorii au o istorie
interesantă. Implementate iniţial de către Sistemul Federal de Rezerve în anii
‟30, cu scopul principal de menţinere a solvabilităţii băncilor, au căpătat în
timp noi utilităţi, exploatate de autoritatea monetară:

 pe un palier principal, pentru:

(i) crearea dependenţei băncilor din sistem faţă de de banca centrală şi de


reglementările acesteia, din raţiuni vizând realizarea obiectivelor
politicii monetare; situarea băncii centrale în poziţia de creditor net al
sistemului, permite acesteia influenţarea în mod eficient a nivelului
dobânzilor de pe piaţa monetară şi implicit din economie; rata
dobânzii practicată de banca centrală la resursele împrumutate
reprezintă rata de referinţă pentru constituirea dobânzilor din
sistemulbancar ;
(ii) managementul lichidităţii din sistem şi, în mod implicit, al ratelor
dobânzii pe termen scurt, prin crearea sau menţinerea unui deficit de
lichiditate pe piaţa monetară în scopul situării băncii centrale în poziţia
de creditor net al sistemului bancar ;
(iii) reducerea volatilităţii multiplicatorului monetar, experienţa
internaţională în materie demonstrând că stabilitatea sporită a acestuia
facilitează controlul ofertei de bani;
(iv) sterilizarea excesului de lichiditate cu tendinţă de cronicizare.

Monedă 66
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

 pe un palier secundar, pentru:

(i) asigurarea fluidităţii în funcţionarea sistemului de plăţi, menţinând un nivel


al lichidităţii în măsură a permite o bună desfăşurare a plăţilor operate de către
instituţiile de credit; sub acest aspect, importanţa constituirii rezervelor
minime obligatorii rezidă din faptul că şi în sistemele bancare care au renunţat
la utilizarea acestui instrument de politică monetară, instituţiile de credit
menţin în conturile lor deschise la banca centrală lichidităţi la un nivel care să
permită onorarea obligaţiilor asumate de către acestea de restituire a
depozitelor constituite de către proprii clienţi
(ii) asigurarea unei baze de informaţii statistice cu privire la bilanţurile
instituţiilor de credit, constituită din datele raportate periodic de către
instituţiile de credit vizând baza de calcul a rezervelor minimeobligatorii
(iii) contribuţia adusă la stabilitatea financiară a instituţiilor de credit.

Instrument de politică monetară, controversat din perspectiva experienţei


practicii instituţiilor de credit, rezervele minime obligatorii constituie un
mecanism a cărui utilitate este argumentată prin avantajele oferite, constând
în:
 afectarea în mod egal a tuturor instituţiilor de credit, sub incidenţa
constituirii rezervelor minime obligatorii aflându-se toate instituţiile de credit,
inclusiv cooperativele de credit, la acelaţi nivel al ratei rezervelor minime
obligatorii
 activarea mecanismului este uşor de realizat, cu efecte imediate, dar nu pe
termen scurt; decizia vizând elementele tehnice care dimensioneaza rezervele
minime obligatorii aparţine consiliului de administraţie al băncii centrale,
implementarea unui nou regim al rezervelor minime obligatorii necesită o
procedură de publicare oficială (în România, modificările intervenite în nivelul
rezervelor instituţiilor de credit sunt aplicate în termen de 15 zile de la data
publicării în Monitorul Oficial)
 sterilizarea definitivă a excesului structural de lichiditate de pe piaţa
instituţiilor de credit

Experienţa internaţională a sintetizat însă şi limitele acestui instrument,


constând, în principal, în:
 dificultatea utilizării lor în reglajul fin al ofertei de bani, datorită lag-ului
dintre perioada de observare şi perioada de aplicare a rezervelor minime
obligatorii
 flexibilitatea redusă şi potenţiale probleme create băncilor în situaţiile
modificării frecvente sau intempestive a nivelului lor

Monedă 67
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

 frecventa utilizare a rezervelor minime obligatorii pentru absorbţia de


lichiditate poate determina situaţia în care o nouă majorare a ratei rezervelor
minime obligatorii să implice un cost prohibitiv cu efecte adverse celor
scontate.

În esenţă, rezervele minime obligatorii reprezintă disponibilităţi băneşti ale


instituţiilor de credit, exprimate în monedă naţională şi în valută, păstrat în
conturi deschise la banca centrală.

În mod practic, în dimensionarea volumului rezervelor minime obligatorii


(RMO) - constituite prin aplicarea ratei rezervelor minime obligatorii (Rr)
asupra bazei de calcul (D+F) , intervin o serie de elemente tehnice:

 .baza de calcul, care este constituită din mijloace băneşti în monedă


naţională şi în valută, reprezentând obligaţii ale instituţiilor de credit rezultate
din acceptarea depozitelor şi a altor fonduri; în mod concret, baza de calcul se
determină ca medie a soldurilor zilnice ale elementelor de pasiv, din care sunt
exceptate: (i) mijloacele băneşti atrase de la banca centrală. (ii) mijloacele
băneşti atrase de la instituţii de credit care au obligaţia constituirii rezervelor
minime obligatorii la banca centrală (iii) capitalurile proprii ale instituţiilor de
credit;
 perioada de observare, respectiv intervalul de timp pentru care se determină
baza de calcul (de regulă, o lună);
 perioada de aplicare, reprezentând intevalul de timp în care trebuie
menţinut în conturile deschise la banca centrală nivelul prevăzut al rezervelor
minime oblgatorii (de regulă, o lună ); perioada de aplicare nu trebuie să fie
foarte scurtă, pentru a evita fluctuaţii considerabile în timp a nivelului
rezervelor ce trebuie menţinut la banca centrală;
 nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii este constituit din soldul
mediu zilnic pe care banca trebuie să-l înregistreze în contul în care se menţin
rezervele, calculat prin aplicarea asupra bazei de calcul a ratei rezervelor
minime obligatorii;
 nivelul efectiv al rezervelor minime obligatorii este reprezentat de soldul
mediu zilnic (determinat în funcţie de numărul de zile calendaristice ale
perioadei de aplicare) înregistrat de bancă în contul în care se menţin rezervele
minime obligatorii în perioada de aplicare;
 excedentul de rezerve reprezintă diferenţa pozitivă dintre nivelul efectiv şi
nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii; în practica majorităţii
excedentul de rezerve nu este remunerat;

Monedă 68
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

 deficitul de rezerve reprezintă diferenţa negativă dintre nivelul efectiv şi


nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii; pentru deficitul de rezerve
minime obligatorii băncile centrale calculează şi percep dobânzi penalizatoare.

Cu avantaje, dar şi limite, rezervele minime obligatorii reprezintă, sub aspectul


necesităţii constituirii lor, un subiect amplu dezbătut şi încă netranşat al teoriei
şi practicii monetare, deşi ultimii ani au fost martorii unor atitudini diferite
privind tratarea acestui instrument.

Sarcina de lucru 8
Considerăm că banca comercială “Europa” a constituit, potrivit legislaţiei
în vigoare, rezerve minime obligatorii RMO în următoarele cote:
- 15% pentru elementele în lei din pasivul băncii care
constituie baza de calcul a RMO
- 25% pentru elementele în euro din pasivul băncii care
constituie baza de calcul a RMO
Să se aprecieze modul de respectare a obligaţiei de a constitui
RMO , în condiţiile în care bilanţul băncii are următoarea configuraţie:
Bilanţ la data de 31 decembrie ....
- mii. lei -
Activ Pasiv
- numerar în casierie.............. 800 - capital propriu....... 37 000
- cont curent în lei ......... 42 150 - conturi curente ale clienţilor
- cont curent în euro (echiv. în lei ......... 135 000
lei)............................. 41 350 - conturi curente ale clienţilor
- credit neguvernamental..320 000 euro (echivalent lei)...........
- credit guvernamental...... 41 200 ............................... 65 250
- depozite la termen în
lei................ 120 000
- depozite la termen în euro
(echiv. lei)........ 88 250

TOTAL 445 500 TOTAL 445 500


Apreciaţi în ce situaţie se află banca în raport cu obligaţiile
sale :
- a) înregistrează un excedent de rezerve în sumă de 7250
mii lei
- b) înregistrează un deficit de rezerve în sumă de 6875
mii lei
- c) înregistrează un excedent de rezerve în sumă de 6 875
mii lei

Monedă 69
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

Operaţiunile pe piaţa monetară - Open market operations

Operaţiunile pe piaţa monetară constau, în esenţă, în intervenţii ale autorităţii


monetare pe pieţele financiare vizând tranzacţionarea - cumpărarea sau
vânzarea - de obligaţiuni ( preponderent titluri de stat), prin intermediul cărora
să fie influenţate, în sensul dorit, evoluţia rezervelor bancare, a bazei
monetare, a condiţiilor de creditare, precum şi a agregatelor monetare, cu
scopul:

 direcţionării ratelor dobânzilor;


 dimensionării la nivelul dorit al lichidităţilor existente pe piaţă;
 transmiterii unor semnale privind orientarea politicii monetare.

În mod concret, achiziţia de titluri de stat de către banca centrală induce


modificări ale structurii activelor şi pasivelor generate de majorarea
rezervelor instituţiilor de credit, cu efecte regăsite în sporirea creditelor
acordate economiei şi implicit, a masei băneşti. Totodată, în condiţiile în care
această achiziţie de obligaţiuni deţine o pondere importantă în totalul
tranzacţiilor de pe piaţă, intervenţia autorităţii monetare influenţează în mod
semnificativ nivelul ratelor dobânzilor: stimulează cererea pentru aceste
active, ceea ce determină majorarea preţurilor lor şi, în mod implicit,
diminuarea (randamentului) dobânzilor acestora. Rezervele suplimentare
obţinute de către instituţiile de credit pe calea vânzării acestor active permit
plasamente suplimentare sub formă de credite şi contribuie în acest mod la
reducerea nivelului dobânzilor. Vânzarea de titluri de stat de către banca
centrală induce la nivelul sistemului efecte contrare.
Operaţiunile pe piaţa monetară se detaşează, comparativ cu celelalte
instrumente utilizate pentru realizarea politicii monetare, prin avantajele pe
care le oferă, care constau, în principal, în:

 posibilitatea exercitării controlului complet asupra volumului operaţiunilor,


conferită de faptul că iniţierea acestora aparţine băncii centrale
 precizie, permiţând băncii centrale controlul direct şi precis asupra
rezervelor instituţiilor de credit şi a bazei monetare, constituind un instrument
de “reglaj fin” , mărimea efectului asupra acestor variabile fiind egală cu
valoarea tranzacţiei realizate
 flexibilitate, putând fi utilizate frecvent şi în orice cantitate, constituind în
fapt, o activitate zilnică a băncii centrale, ceea ce permite modificarea rapidă a
orientării politicii monetare – permite corectarea eventualelor erori şi
anihilează influenţele exogene neprevăzute
 posibilitatea inversării rapide, cu scopul corectării rapide a efectelor
generate de operaţiuni anterioare (în cazul în care se constată un nivel ridicat al

Monedă 70
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

lichidităţii din piaţă şi o reducere a dobânzilor datorate unor operaţiuni de


cumpărare open – market, de pildă, se poate interveni rapid printr-o tranzacţie
de vânzare open – market)
 posibilitatea implementării rapide, fără a neimplica întărzieri
administrative; banca cnetrală putând iniţia asltfel de operaţiuni rapid, prin
transmiterea ordinelor necesare dealerilor săi.

Procedurile de lucru prin intermediul cărora sunt implementate operaţiunile de


piaţă vizează:

 licitaţiile standard, accesibile majorităţii instituţiilor de credit,


executate într-un interval de 24 de ore între anunţul ofertei şi certificarea
rezultatului alocării;
 licitaţiile rapide, prin care sunt implementate operaţiunile de reglaj fin,
suntaccesibile unui număr limitat de instituţii de credit, selectate pe anumite
criterii, fiind executate într-un interval scurt de timp (o oră) din momentul
anunţului ofertei şi certificarea rezultatului alocării;
 licitaţia cu dobândă fixă – rata dobânzii este anunţată dinainte, iar
părţile negociază volumul tranzacţiei - sau variabilă – sunt negociate atât rata
dobânzii cât şi volumul tranzacţiei;
 tranzacţii (proceduri) bilaterale, practicate în operaţiunile de reglaj fin
şi a operaţiunilor structurale derulate între banca centrală şi unul sau mai mulţi
participanţi, fără licitaţie.

Principalele instrumente utilizate în cadrul operaţiunilor de piaţă sunt:

 operaţiunile reversibile,
 emisiunea de certificate de depozit
 tranzacţii definitive
 swap-uri valutare
 atragerea de depozite.

 Operaţiunile reversibile, efectuate prin :


 tranzacţii repo (repurchase agreements), constând în fapt într-o vânzare sau
cumpărare open – market temporară; injectarea de lichiditate în sistem este
concretizată în cumpărarea de către banca centrală de la o instituţie de credit a
unor active (uzual titluri de stat), a căror proprietate este transferată
creditorului, părţile angajându-se ca la un anumit termen şi la un anumit preţ
tranzacţia să fie inversată;
 în situaţiile în care se doreşte absorbţia de lichiditate din sistem, banca
centrală poate apela la o tranzacţie reverse repo, prin care vinde unei instituţii
de credit un anumit activ , cumpărătorul asumându-şi obligaţia de a-l revinde la
un moment viitor; diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul de răscumpărare
al activului constituie rata repo, respectiv dobânda datorată pentru suma
împrumutată;

Monedă 71
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

D(Dobânda datorată) = S0 (preţul de vânzare) x t (scadenţa în zile a acordului


repo)/360 x Rrepo (rata repo în procente anuale)/100
S1 (preţul de răscumpărare) = S0+ D
 credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare, constând în
tranzacţii reversibile, iniţiate în scopul injectării de lichiditate, prin
intermediul cărora banca centrală acordă credite instituţiilor de credit, care
păstrează proprietatea asupra activelor aduse în garanţie.

 Emiterea de certificate de depozit are drept scop ajustarea poziţiei


structurale a băncii centrale faţă de sistemul financiar destinată a absorbi
excedentul de lichiditate de pe piaţă
Emisiunile de certificate de depozit au caracteristici stabilite prin proceduri de
lucru de către fiecare bancă centrală, în funcţie de specificul pieţelor naţionale.

Valoarea de emisiune a certificatelor de depozit se calculează după formula

1
PT = N ───────
Rd x D
1 + ─────
360 x 100
unde:

N = valoarea nominală a certificatului de depozit


Rd = rata dobânzii
D = scadenţa certificatului de depozit
PT = valoarea de emisiune a certificatului de depozit

 Tranzacţii (vânzări / cumpărări ) definitive (outright transactions) sunt


operaţiuni nereversibile prin intemediul cărora banca centrală vinde sau
cumpără ferm un active eligibil (titluri de stat, valută, etc.). Aceste
tranzacţii, implicând un transfer integral al proprietăţii de la vânzător la
cumpărărtor fără nici o obligaţie de inversare a tranzacţiei, sunt utilizate
în practica politicii monetare a băncii centrale atât pentru absorbţie cât
şi pentru injecţie de lichiditate, din raţiuni vizând îndeplinirea
obiectivelor stabilite

 Swap-uri valutare iniţiate atât pentru absorbţia cât şi pentru injecţie de


lichiditate, din necesitatea gestionării lichidităţii pe piaţă şi a
direcţionării ratei dobânzii, desemnează două tranzacţii simultane,
încheiate cu aceeaşi contrapartidă: o vânzare/ cumpărare spot a unei

Monedă 72
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

monede însoţită de o operaţiune simetrică de cumpărare/vânzare a


monedei respective, la o dată viitoare.

 Atragerea de depozite constituie un instrument utilizat în operaţiunile


pe piaţa monetară, dedicat exclusiv reglajului fin prin absorbirea de
lichiditate, mărimea efectului acestuia asupra rezervelor instituţiilor de
credit şi a bazei monetare fiind egală cu valoarea tranzacţiei iniţiate de
către autoritatea monetară.

Facilităţile permanente – Standing facilities

Integrate în practica instituţiilor de credit cu scopul asigurării şi a absorbţiei


lichidităţii pe intervale scurte de timp (24 ore), facilităţile permanente
constituie un semnalizator al orientării generale a politicii monetare, cu
trăsături caracteristice distinctive:

Facilităţile permanente se regăsesc în activitatea bancară sub două forme opuse


şi complementare:

- facilitatea de finanţare marginală de împrumut;


- facilitatea marginală de depozit.

Facilitatea de finanţare marginală de împrumut este utilizată de către


instituţiile de credit pentru satisfacerea necesităţilor temporare de lichiditate
(pentru 24 de ore) ale acestora prin apel la banca centrală şi se distinge prin:

- termenul scadent, în mod frecvent overnight ; practica unor bănci


centrale a extins perioada de acordare a acestor facilităţi (în cazul FED sunt
acordate credite extinse în cadrul facilităţii de discount window;)
- rata dobânzii practicate, care este preanunţată şi constituie limita
superioară pentru rata dobânzii practicate în sistemul bancar;
- garanţiile solicitate, constituite din active cu un grad înalt de
lichiditate, care îndeplinesc criteriile de eligibilitate stabilite de către banca
centrală, să acopere în procent de 100 la sută suma împrumutată;
- accesul nelimitat, în condiţii normale, al instituţiilor de credit, cu
condiţia existenţei suporturilor de garanţie detinute de instituţiile de credit.

În cadrul facilităţii de finanţare marginală de împrumut principalele operaţiuni


utilizate sunt tranzacţiile repo şi creditele integral colateralizate, putând fi
concretizate, în principal în zona euro şi în achiziţii de active eligibile, uzual
titluri pe termen scurt.

Practica bancară internaţională a impus, în anumite situaţii, facilităţi de


creditare specială, sub forma:
Monedă 73
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

- creditului special, în fapt, soluţia de compromis între evitarea riscului


de sistem şi controlul lichidităţii, acceptată de către banca centrală în
exercitarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă al instituţiilor de credit
(lender of last resort); creditul este acordat în baza unor norme clare de
eligibilitate şi limitare cantitativă, instituţiilor de credit solvabile, confruntate
temporar cu probleme de lichiditate, pentru evitarea situaţiilor de criză
- creditului intra-day, sunt destinate a asigura fluidizarea fluxurilor
financiare ale instituţiilor de credit, putând fi garantate cu active eligibile
(titluri de stat, certificate de depozit emise de banca centrală, etc.) sau
negarantate; este solicitat băncii centrale de către instituţiile de credit în
situaţiile în care acestea se confruntă cu dificultăţi în asigurarea lichidităţii pe
parcursul zilei, generate de necorelarea fluxurilor de încasări şi de plăţi zilnice.

Facilitatea marginală de depozit.consistă, în esenţă, în absorbţia de lichiditate


pe calea plasării overnight de către instituţiile de credit de depozite la banca
centrală, operaţiune cu principale caracteristici:

- se derulează la iniţiativa instituţiilor de credit;


- depozitul nu este garantat prin colateral;
- rata dobânzii este prestabilită de banca centrală şi constituie limita inferioară
a ratei dobânzii de pe piaţa overnight;
- exercitarea efectivă a facilităţii este subordonată obiectivelor politicii
monetare, băncile centrale dispunând de dreptul de a suspenda facilitatea în
situaţiile în care există riscul de a împieta obiectivele de politică monetară

Sarcina de lucru 9
Se consideră o tranzacţie repo iniţiată de banca centrală, cu următoarele
caracteristici:
- valoarea contractului 200 000 mii lei
- activul eligibil certificate de trezorerie
- durata contractului 15 zile
- rata repo 30%
- data plăţii dobânzii la răscumpărare

Să se calculeze preţul de răscumpărare.

Monedă 74
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

Rezumat:
Cunoaşterea şi înţelegerea mecanismului prin care variabilele monetare
afectează sectorul real al economiei, stabilind, prin intermediul sistemului
financiar, relaţia de cauzalitate între acţiunea politică şi obiectivul final,
reprezintă una dintre coordonatele esenţiale ale procesului implementării
politicii monetare, conceput şi transpus în practică cu scopul menţinerii, pe
termen cât mai lung, a echilibrelor din economie şi a evitării
disfuncţionalităţilor, crizele financiare constituind cea mai gravă formă de
manifestare a acestora.
Presupunând îmbinarea rigurozităţii ştiinţei cu profesionalismul decidenţilor,
aprecierea cu cât mai multă acurateţe a gradului, dimensiunii şi a vitezei
propagării, în sferele economiei, a efectelor acţiunilor politice, constituie o
importantă precondiţie a formulării şi coordonării deciziilor politicii monetare
capabile a asigura menţinerea stabilităţii preţurilor, prin : (i) perfecţionarea
relaţiilor dintre agregatele financiare şi sectorul real al economiei;
(ii) interpretarea cu mai mare precizie a modificărilor intervenite în conţinutul
agregatelor monetare; (iii) alegerea ţintei monetare adecvate contextului
concret al economiei
Teorii economice, cercetări empirice şi, mai recent, rafinate modele
econometrice prin care este simulat impactul deciziilor politicii monetare, sunt
puse în operă pentru a anticipa comportamentul economiei reale sub impactul
impulsurilor monetare transmise pe diferite canale.
Exercitându-şi puterea cu care este investită prin lege, de “ofertant
monopolist” de bani, banca centrală dimensionează oferta de bani –
manipulând baza monetară sau rata dobânzii prin proceduri operaţionale
specifice – şi influenţează, în mod indirect, cererea agregată din economie. Pe
această traiectorie, tenacitatea şi intuiţia gândirii academice se îmbină cu
exerciţiul practicii pentru a identifica noi mecanisme de evaluare şi anticipare,
cu cât mai multă acurateţe, a impactului variabilelor monetare asupra
economiei reale, canale care, adăugate celor cunoscute deja, să conducă spre
asigurarea stabilităţii preţurilor, “cheia de boltă” a stabilităţii economiei

Monedă 75
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

Teste de autoevaluare

1. La nivel macroeconomic, procesul ofertei de bani delimitează în interiorul


său două componente, diferenţiate pe criteriul de definire a banilor,
respectiv:
a) multiplicarea banilor prin intermediul băncilor comerciale;
b) multiplicarea banilor prin intermediul agregatului monetar M1;
c) multiplicarea banilor prin intermediul numerarului în circulaţie;
d) crearea bazei monetare de către banca centrală;
e) crearea bazei monetare de către băncile comerciale.

2. Rezervele băncilor comerciale deţinute în conturile deschise de acestea în


evidenţa băncii centrale sunt constituite din
a) rezerve maxime obligatorii;
b)rezerve obligatorii suplimentare;
c)rezerve minime obligatorii;
d) rezerve obligatorii deficitare;
e) rezerve excedentare.

3.Crearea şi extinderea bazei monetare reprezintă un proces rezultând din


acţiuni ale băncii centrale care constau în:
a) achiziţionarea de depozite deţinute de către bănci;
b)împrumuturi acordate agenţilor economici;
c) împrumuturi acordate Trezoreriei statului;
d) achiziţionarea de cecuri deţinute de către bănci;
e) achiziţionarea de titluri de stat deţinute de către bănci.

4. În procesul creaţiei monetare, banca centrală dimensionează:


a) M0;
b) M2;
c) M4;
d) L;
e) M3.

5. Limitele maxime de multiplicare a creditelor sunt determinate de


a) suma creditului iniţial acordat şi rata rezervelor minime obligatorii;
b)sumarezervelor minime obligatorii şi rata dobânzii;
c) suma creditului comercial acordat şi rata rezervelor minime
obligatorii;
d) sumarezervelor excedentare şi rata dobânzii;
Monedă 76
Mariana Trandafir Oferta şi cererea de bani în economie

e)sumacreditului iniţial acordat şi rata dobânzii.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare


1. a, d; 2. c, e; 3. c, e; 4. a; 5. a.

Lucrarea de verificare

Pe baza informaţiilor obţinute accesând site-ul Băncii Naționale a României


{(www.bnr.ro - Statistică (seturi de date - masa monetară, credite și depozite ale instituțiilor
monetare financiare ) și Publicații ( publicații periodice - rapoarte anuale - capitolul privind
politica monetară a Băncii Naționale a României) , realizați un proiect privind analiza masei
monetare și a componentelor ei in Romănia, în perioada 2009 - 2015.

Bibliografie minimală

1. Nicolae Dardac, Teodora Barbu (2009). Monedă,. Bucureşti: Ed. ASE, pag.
59-72
2. Georgeta Dragomir (2008). Economie monetară şi financiară. Galaţi: Ed.
Fundaţiei Danubius, pag. 39 – 54;
3. Mariana Trandafir (2005). Politica monetară – între considerente teoretice
şi activitatea practică. Bucureşti:Ed. Didactică şi Pedagogică,
pag.131 - 172

Monedă 77