Sunteți pe pagina 1din 2

Cultură și civilizație indiană:

Când vorbim despre istoria şi civilizaţia Indiei ne referim la o perioadă de aproape 5000 de
ani, dar și la o suprafață de 4.860.000 km2, cu o populaţie eterogenă şi numeroasă (de peste
800 milioane de locuitori – incluzând teritorii precum Bangladeshul şi Pakistanul) şi
vorbitoare de aproximativ 500 de limbi de-a lungul timpului. Între culturile Antichităţii,
cultura indiană nu poate fi comparată ca extensiune, varietate şi durată – decât ce cea
Chineză. India şi China sunt singurele ţări mari care prezintă o neîntreruptă continuitate
culturală fondată pe tradiţii, care urcă până în mileniul al III-lea era noastră, tradiţii
permanente şi azi.
În accepția indienilor arta a fost dăruită oamenilor de divinitate spre a înveşmânta
adevărul. Prin urmare, arta, nu este un scop în sine, ci un mijloc pus în serviciul sacrei
cunoaşteri şi ea încearcă să reprezinte, să cuprindă Universul, reconstruindu-l prin analogie.
Deci, la baza esteticii stau două principii: re-crearea Universului, manifestat preponderent în
artele plastice şi stabilirea contactului emoţional între individ şi legile universului, apărut mai
mult în muzică, dans şi poezie. Artistul indian nu creează „opere de artă”, ci modele
spirituale, imagini care trebuie interiorizate prin meditaţie, şi a căror acţiune asupra omului
nu îl conduce la emoţia estetică, ci la un sentiment de împăcare şi desăvârşire, punct de
pornire către o ascensiune spirituală. După cum filosofia indiană nu are ca motiv principal
cunoaşterea şi interpretarea naturii (ca cea greacă), tot astfel nici arta indiană nu caută să
realizeze numaidecât „asemănarea” cu lumea fizică. Conceptul de „realism” are, în indian, o
accepţiune diferită de cea pe care i-o dăm noi. Pentru artistul indian, ca şi pentru cel chinez,
obiectul material pe care-l reproduce, obiectul vizibil, serveşte doar pentru a-i comunica
privitorului adevărul invizibil, adevărul spiritului. Arta indiană este o artă simbolică şi o artă
de sugestie. Este, fundamental, o artă sacră, însă imaginea zeităţii nu este un idol sau un fetiş.
Nu reprezintă ceva care urmează să fie confundat cu însăşi divinitatea, ci imaginea rămâne
doar un instrument, un suport material, vizibil, un ajutor oferit omului spre a se putea apropia
de zeul pe care îl reprezintă imaginea. Este şi cale spre a ajunge mai uşor la divinitate,
respectând tradiţia religioasă. Ceea ce nu înseamnă însă, că arta indiană n-ar avea şi
deschideri spre profan. E adevărat, că subiectul scenei realizate de artist este religios şi are o
finalitate teologică, convingând despre un „adevăr” predicat de religie. Dar detaliile scenei
sunt atât de adevărate şi precise, încât totodată reconstruiesc şi un moment din natură, din
viaţa publică sau privată a vremii; subiectele par în acest caz a fi luate direct din viaţa
cotidiană, zeiţele reprezentate au în esenţă un aspect uman. Totuşi artistul nu ţine să copieze
natura, deşi formele anatomice, umane sau animale sunt redate exact din natură, el doar le
selectează potrivit unei scheme ideale. Artistul fiind şi un filosof, creează, alături de natură,
setea de viaţă şi de creştere, exprimându-i ritmul formelor şi volumelor, ritm care trădează o
energie ce circulă pe dinăuntru – şi care-i comunică operei sale „o dinamică uimitoare” şi „o
mişcare armonioasă”. Artistul indian nu ţine să creeze opere „originale”, “individualismul”
artistului european, „originalitatea”, „inovaţia”, sunt ambiţii practic necunoscute aici.
Expresia personalităţii artistului nu are pentru indian o valoare artistică. Artistul indian caută
s ă respecte o anumită tradiţie, în care se simte profund integrat. Căci el trebuie să reprezinte
un concept care în dispută se referă la forţa, frumuseţea şi perfecţiunea divinităţii respective.
Ca atare, el va practica o artă figurativă, va suprima anumite detalii – oase, articulaţii, glezne
– pentru a le sugera prin linii pure şi prin curbe frumoase, fapt ce va duce la o mare simplitate
a formelor. Nu face, deci, o artă „realistă”, ci o artă simbolică şi o artă de sugestie. Astfel,
formele opulente ale trupurilor feminine, cu sâni generoşi şi şolduri voluminoase, vor fi
receptate de privitorul indian ca un simbol al forţei generatoare a naturii şi ca un simbol al
maternităţii. Artistul indian nu cunoaşte perspectiva, proporţiile figurilor reprezentate nu
corespund proporţiilor naturale. Adeseori dimensiunea corpului uman este mult mai mare
decât cea a corpului unui elefant. Spectatorul european ar prefera crearea unei armonii şi
simetrii, al calmului şi echilibrului, pe când privitorului indian invazia sutelor de statui, de
coloane, de basoreliefuri, de nenumărate ornamente vegetale şi animale, care acoperă întreg
corpul unui templu, îi sugerează însăşi forţa şi copleşirea a formelor infinite ale naturii şi
vieţii. Artistul încarcă şi umple orice spaţiu gol cu figuri şi elemente, reducându-le
dimensiunile, aglomerează într-una, pentru că are multe de spus. Are vocaţia de povestitor,
calitate constantă a artei indiene. În procesul naraţiunii elementul sacru impregnează
reprezentarea vieţii cotidiene. Elementul miraculos îi apare indianului cât se poate de natural,
penetrează întregul Univers. Existenţa ultimă a întregului Univers este unică, întrucât fiinţa
omenească este supusă unei continui reîncarnări, traversând toate regnurile: animal, vegetal şi
mineral. Prin trecute sau viitoare transmigrări rezultă această identitate de esenţă om -
vieţuitoare – plantă - rocă. De aici, şi complexitatea artei sale: „..arta indiană are ceva din
caracterul vag al şcolii egiptene, din saturaţia religioasă a goticului, din surprinzătoarea
libertate a artei greceşti şi din sinceritatea şi convingătoarea expresivitate a artei primitive”.
Cultura şi civilizaţia indiană au dat multor ţări ale lumii modele şi sugestii, au
exercitat influenţa în domeniile cele mai diverse. În direcţia occidentală influenţa Indiei a fost
mult împiedicată de negustorii şi cuceritorii arabi, care monopolizaseră căile spre Occident.
În schimb, spre răsărit drumul era liber. Chiar în ultimele secole ale Vechii Ere negustorii
indieni au pătruns în Kampuchia, Anam şi Java, iar mai târziu au ajuns până în insulele
Borneo şi Sumatra. În toate aceste regiuni – la care s-au adăugat China, Japonia, etc. – s-au
difuzat forme de cultură indiană în mod masiv, până la “a deveni uneori dominante” în
respectivele ţări: obiceiurile cotidiene, religia buddhistă, sistemele filosofice, ştiinţele,
arhitectura, scuptură şi pictură. În ţările europene, ceea ce s-a difuzat mai întîi din cultura
indiană au fost fabulele. Panciatantra – a cărei influenţă asupra celebrei culegeri “O mie şi
una de nopţi” este evidentă, a intrat din sec. XI în circuitul cultural european, tradusă fiind în
circa 50 limbi. Capodopera literaturii sanscrite în Europa a fost Sakuntala, care l-a inspirat
puternic pe Herder, Goethe, precum şi mulţi muzicieni europeni, precum Th. Gautier, F.
Schubert, F. Weingartner. Dar în primul rând cultura indiană a intrat mai profund în
conştiinţa culturală a Europei în ultimele două secole prin filosofia sa. Filosofia indiană a
inspirat operele poeţilor precum W. Blake, Shelley, Heine, R. Wagner şi M. Eminescu. Idei
buddiste au incorporat în filosofia sa Shopenhauer, Nietzsche, Kant. Schelling considera
Upanişadele ca fiind rezervorul celei mai pure înţelepciuni; iar Nietzsche spre sfîrşitul vieţii
tot mai mult aborda ideea „eternei reîntoarceri”, mit studiat cu desăvârşita sa competenţă de
indianistul Mircea Eliade. În secolul nostru Europa şi America au mai făcut multe alte
împrumuturi din vechea filosofie indiană.