Principii generale ale managementului cercetării științifice

Cercetarea este o activitate sistematică și creatoare, menită să sporească volumul de

cunoștințe și utilizarea acestora pentru lansarea în fabricaţie a noi produse, noi procedee, sisteme
şi servicii, sau îmbunătăţirea importantă a celor deja existente.
Conceptul de ”management al cercetării ştiintifice”, subliniază faptul că cercetarea
științifică are nevoie de organizare, dezvoltare în cadrul instituţiilor ce-şi propun să facă
cercetare ştiinţifică, de promovare a rezultatelor.
Managementul cercetării ştiinţifice constituie ansamblul elementelor cu caracter
organizaţional, informaţional, motivaţional şi decizional cu ajutorul cărora se desfăşoară
activitatea de cercetare ştiinţifică şi se asigură eficienţa acesteia. Acest tip de management
implică acţiuni multiple de organizare, programare, gestiune, conducere şi evaluare a activităţii
de cercetare ştiinţifică la toate structurile. Reprezintă suma activităţilor întreprinse de una sau
mai multe persoane în scopul planificării şi controlului activităţilor altor persoane care se ocupă
de cercetare, pentru atingerea unor obiective.
Principiile generale ale managementului cercetării ştiinţifice s-au stabilit treptat, ca
rezultat al generalizării aspectelor teoretice şi practice legate de cercetarea ştiinţifică. Aceste
principii sunt:
1. Principiul compatibilităţii dintre mecanismele de realizare a managementului şi
caracteristicile generale, interne ale cercetării ştiinţifice. Deci, tendinţele din sfera activităţii
trebuie să-şi găsească reflectarea în management, deoarece orice incompatibilitate conduce la
disfuncţionalităţi, care afectează eficienţa activităţii, starea de spirit din echipa de cercetare,
activitatea de ansamblu şi chiar beneficiarii.
2. Principiul managementului participativ. Cercetătorii pot să influenţeze eficienţa
muncii în proporţii mai mari decât la alte tipuri de activităţi. Ei pot participa la elaborarea
deciziilor pentru stabilirea direcţiilor dezvoltării ştiinţei, la formularea politicii ştiinţei şi la
corelarea cu strategia de dezvoltare economico-socială.
3. Principiul motivării cercetătorilor şi personalului auxiliar din cercetarea ştiinţifică.
Atragerea şi stabilizarea personalului valoros în cercetare depind major de motivaţia
personalului, cointeresarea la rezultate, participarea la profit, obţinerea unor procente din
drepturile de brevetare şi de vânzare etc.
4.Principiul eficienţei, care sintetizează principiile precedente, fiind scopul activităţii de
cercetare ştiinţifică. Se realizează în mod particular pentru fiecare tip de cercetare ştiinţifică. Se
iau în considerare eficienţa internă (cheltuieli, venituri, beneficii), dar şi eficienţa externă (efecte,
costuri, profit).
Funcţiile managementului cercetării ştiinţifice sunt aceleaşi indiferent de domeniul de activitate
şi nivelul ierarhic al managerului. Ceea ce diferă sunt activităţile, metodele şi tehnicile specifice
fiecărui domeniu. Şi în cadrul managementului cercetării ştiinţifice se regăsesc, ca în orice
activitate de management, următoarelor funcţii care trebuie îndeplinite:
 Planificarea: stabilirea unui plan de acţiune pentru îndeplinirea obiectivelor;
 Organizarea: stabilirea unui sistem de relaţii de lucru între persoanele implicate,
acordarea de responsabilităţi în vederea îndeplinirii obiectivelor;
  Recrutarea personalului: selectarea şi instruirea personalului pentru anumite posturi din
structura organizaţională;
 Conducerea (antrenarea): crearea unui mediu pentru motivarea personalului;
 Control: stabilirea, măsurarea şi evaluarea gradului de performanţă al activităţilor în
raport cu obiectivele planificate.
Componentele principale ale managementului cercetării ştiinţifice sunt de natură
organizatorică, informaţională, decizională şi de gestiune.
Subsistemul organizatoric este alcătuie din două moduri de organizare: formală şi informală.
Organizarea formală este reprezentată de structurile în care se desfăşoară cercetarea: ateliere,
secţii, departamente, laboratoare, structuri auxiliare şi adminstrativ-manageriale. Organizarea
informală constă în totalitatea interacţiunilor umane şi a elementelor de natură organozatorică ce
apar în procesul muncii.
Subsistemul informaţional este alcătuit din totalitatea informaţiilor, organizate pe fluxuri,
circuite, proceduri, precum şi modul de operare cu acestea dintr-o unitate de cercetare ştiinţifică.
Joacă un rol decisiv în realizarea unui management eficient.
Subsistemul decizional asigură conceperea şi realizarea unui tot coerent de decizii din cadrul
unei unităţi de cercetare. Conţine metodologia de elaborare a deciziilor legate de cercetarea
ştiinţifică, de adoptare a lor, precum şi acţiunile pentru înfăptuitrea acestora.
Subsistemul metodelor şi tehnicilor specifice gestiunii cu trei funcţii:
-asigurarea suportului logistic, metodologic pentru procesul de management;
-scientizarea muncii de management;
-perfecţionarea personalului de management şi de execuţie.
Întregul management la cercetării ştiinţifice trebuie să ţină seama de conţinutul procesului de
cercetare ştiinţifică, etapele şi principiile lui, scopul activităţii, obţinerea excelenţei, dar şi a
eficienţei actului de creaţie, de cercetare ştiinţifică.
Ca exemplu menționez Proiectul Manhattan, care a fost proiectul de dezvoltare a primei arme
nucleare (cunoscută popular ca bomba atomică) în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial de
către Statele Unite ale Americii, Regatul Unit și Canada. Cercetarea științifică a fost condusă
de fizicianul american J. Robert Oppenheimer.

Proiectul a avut succes în dezvoltarea și detonarea a trei arme nucleare în 1945: o detonare de test
a unei bombe cu implozie cu plutoniu pe 16 iulie(testul Trinity) lângă Alamogordo, statul New
Mexico, o bombă cu uraniu îmbogățit denumită "Little Boy" pe 6 august deasupra
orașului Hiroshima, Japonia, și o a doua bombă cu plutoniu, denumită "Fat Man" pe 9
august deasupra orașului Nagasaki, Japonia.
Rădăcinile proiectului s-au aflat în temerile oamenilor de știință ai anilor 1930 că Germania
Nazistă însăși investiga posibilitatea producerii armelor nucleare. Născut dintr-un mic program de
cercetare în 1939, Proiectul Manhattan a ajuns să angajeze peste 130.000 de oameni și să coste
aproape 2 miliarde de dolari ai timpului (circa 23 miliarde, la nivelul din 2007 al dolarului, pe
baza CPI). A avut ca rezultat crearea multor puncte de producție și cercetare care au operat în
secret.
Cele trei centre primare de cercetare și producție ale proiectului au fost centrul de producție
al plutoniului aflat la Hanford Site, centrele de îmbogățire a uraniului de la Oak Ridge,
statul Tennessee și laboratorul de proiectare și cercetare a armelor, cunoscut astăzi ca Laboratorul
Național Los Alamos. Cercetări s-au desfășurat și în peste treizeci de alte locații din Statele Unite,
Canada, și Regatul Unit. Districtul Ingineresc Manhattan a controlat producția de arme din SUA
până la formarea Comisiei de Energie Atomică, în ianuarie 1947.
Un alt exemlu este vizibil și la Teoria Jocurilor. Matematicianul, de origine română, John
von Neumann, împreună cu economistul Oskar Morgenstern au elaborat, în anul 1945, o carte
intitulată “Theory of Gamus and Economic Behavior” (Teoria Jocurilor şi Comportamentul
Economic), care a deschis drumul unor numeroase dezvoltări teoretice şi practice în domeniul
atât de complex al competiţiilor.
Dacă analizăm perioadele de război mondial, observăm invenția savanților și a echipei de
cercetare a diferitelor rachete sau metode pentru atacare/apărare, precum:
Tânărul american Robert H. Goddard, profesor de fizică, a început o extraordinară carieră de cercetător
solitar. În 1919, a publicat o lucrare clasică de ştiinţa rachetelor: „Metoda de a atinge altitudini
extreme”. În 1923 a adoptat linia lui Ţiolkovski, orientându-şi cercetările spre rachete cu propergol
lichid. Indiferenţa manifestată de serviciile oficiale, de militari şi de industriaşii avizaţi, l-a determinat pe
Goddard să-şi continue de unul singur cercetările. În ajunul celui de-al doilea război mondial, rachetele
sale cuprindeau deja toate organele viitoarelor lansatoare de aparate spaţiale şi urcau până la 2200
metri, cu viteze 1100 km/h.

In 1936, generalul Dornberger a primit încuviinţarea de a crea la ţărmul Balticii celebrul centru de
cercetări de la Peeemunde, a cărui conducere tehnică a fost încredinţată lui von Braun. Când sorţii au
devenit defavorabili pentru armata germană, Hitler a înteles, tardiv, importanţa enormă a rachetei cu
bătaie mare. Fonduri considerabile au fost puse la dispoziţia lui Dornberger şi, la un moment dat, la
Peenemunde lucrau 20.000 de persoane. Rezultatul a fost lansarea, la 3 octombrie 1942, a primei
rachete experimentale A-a. La 8 septembrie 1944, această armă de 15 tone, transportând o tonă de
explozibil, a devenit operaţională sub numele de V2, fiind lansată asupra Londrei şi Parisului.

La încheierea ostilităţilor, von Braun şi numeroşi membri ai echipei sale, care părăsiseră baza din
Peenemunde înainte de sosirea trupelor ruseşti, au plecat în S.U.A., cu un stoc de rachete V2. Cu acest
personal şi cu materialul adus din Germania, Statele Unite au început activitatea în domeniul rachetelor
de război intercontinentale şi al cercetării spaţiale.