CRIZA DE ORIGINALITATE DIN ADOLESCENŢĂ

Sudent Teodoroiu (Roman) Cristina Mihaela

Din totdeauna, perioada adolescenţei a fost privită ca fiind o perioadă „de

criză”, o perioadă „ciudată”, în care nimeni nu se mai înţelege cu cel care, nu
demult, se mai juca „de-a doctorul”. Uneori...nici el însuşi, adolescentul, pare că nu
se mai poate înţelege cu el, pe el.
Parcă nefiind de ajuns modificările pe care omul le suferă, în plan fizic,
mental, spiritual în această perioadă, vremurile din ce în ce mai zbuciumate vin să
adauge câte un strop de „chin”. Celebrul conflict dintre generaţii simţit, rând pe
rând, de către toţi părinţii, de-a lungul vremii, pare acutizat cu fiecare generaţie.
Ceea ce este, până la urmă, firesc, dacă stăm să observăm că sistemele de valori
suferă modificări ce pot fi considerate de-a dreptul brutale. Societatea de astăzi
suportă, zi de zi, din toate părţile, o avalanşă de informaţii(de cele mai multe ori,
fără a mai fi timp pentru filtrare), o multitudine de influenţe(mai mult sau mai puţin
faste...mai puţin faste, dacă ar fi să-mi spun părerea), tot mai multe cerinţe, tot mai
multe griji, tot mai multe constrângeri(care, ca să fie total bulversant totul sună,
culmea, a libertăţi).
Ce este adolescenţa sau, mai bine, zis, cum am privit eu această perioadă
din viaţă, pe când o trăiam, mă aflam în mijlocul ei şi cum o privesc, de fapt, şi
acum? Am privit şi privesc adolescenţa ca pe un „metis”: adolescentul nu este nici
copil, dar nici adult sau, poate, mai degrabă, este câte un pic din fiecare. Din punct
de vedere biologic(în special sexual), adolescentul este matur. Din punct de vedere
psihic şi din punct de vedere material, însă, nu. Emoţional, totul este foarte puternic,
adolescentul trăind la intensitate maximă orice stare, ajungând dă trăiască, parcă,
numai la extreme. Astfel, el este entuziast sau, dimpotrivă, cuprins de tristeţi
cumplite. Poate fi totalmente „prins” de o activitate sau căzut într-o plictiseală
teribilă. Se manifestă zgomotos sau alunecă într-o tăcere sumbră.
Este vârsta „marilor iubiri” şi a „dramaticelor deziluzii”. Fiecare relaţie
care presupune intimitate(finalizată sau nu, din punct de vedere sexual) devine, la
momentul respectiv, „singura iubire adevărată”, în mod special la fete.
 Gustul către cultură cunoaşte o adevărată înflorire, deschizându-se,
totodată, dorinţa de creaţie. Aceasta se materializează în poezii(în special la fete)
sau, la polul opus, am zice, în produse legate de tehnică avansată(în special la
băieţi). Dacă poeziile devin aproape o necesitate, născută tocmai din intensitatea
emoţională despre care vorbeam(emoţii care par a nu putea fi exprimate,
„destăinuite” fidel decât prin intermediul versurilor), tehnica îi ajută pe băieţi să se
afirme(în cadrul grupului de prieteni, în faţa părinţilor...în faţa lor, chiar).
Adolescentul tinde, cumva, către statutul de adult. De fapt, îşi doreşte să
beneficieze de drepturile şi libertăţile pe care, cred ei, le au adulţii. Astfel, începe să
meargă la teatru, să viziteze muzee, să meargă la cinematograf şi/sau să vizioneze fel
de fel de filme. O face pentru că şi adulţii o fac, o face pentru că aşa procedează şi
cei de aceeaşi vârstă cu el însă, neavând experienţă în aceste domenii(firesc, pentru
vârsta lui), nu are, desigur, nici capacitatea de a discerne, deci există mari şanse ca
influenţele acceptate/primite să fie tocmai cele negative.
Neputând să beneficieze de drepturile şi libertăţile mult-râvnite,
adolescentul se revoltă şi începe să intre, în mod intenţionat, de cele mai multe ori,
în conflict cu adulţii, în special cu părinţii şi, apoi, cu profesorii. Prin tot ceea ce
face, încearcă să atragă atenţia asupra sa şi să demonstreze adulţilor că ei, adulţii,
trăiesc într-o lume imperfectă pe care el, adolescentul este capabil să o schimbe.
Năzuinţele sale, modul ideal la care priveşte lumea în care ar vrea să trăiască, îl
determină să acţioneze, să se poarte exact în modul opus celui pe care l-ar dori
adulţii. Şi de aceea(adăugând înclinaţia către cultură, care-l determină să adere la un
curent cultural sau altul), adolescentul adoptă un sti, vestimentar pe care adulţii îl
numesc „aiurit”, un limbaj ciudat, codificat, parcă, are un anumit fel de a merge, de a
gesticula. El spune că vrea să fie „altfel”. Acest „altfel”, însă, apare prin raportarea la
adulţi căci, dacă privim un grup de adolescenţi, vom avea impresia că sunt „copiaţi
la indigo” din punct de vedere al coafurii, al vestimentaţiei. Privind un alt grup, vom
vedea diferenţe...numai faţă de primul grup, căci aceeaşi impresie de „copie la
indigo” ne va încerca, atunci când ne gândim la membrii grupului. Prin stilul
adoptat, adolescentul arată apartenenţa la un curent cultural şi la un anumit grup.
Stilul în sine apare, după cum spuneam, din dorinţa de a fi „altfel”, ceea ce
presupune combinaţii cât mai ciudate, cât mai...originale. Adolescentul este tentat ca,
la ceea ce au toţi, să adauge un ceva care să-i fie propriu numai lui(un accesoriu, un
telefon, o culoare), pentru a se diferenţia, cumva, de membrii grupului. Sigur că
trebuie să fie „la modă”, sigur că trebuie să aibă măcar un articol vestimentar „de
firmă”, căci are nevoie de admiraţie şi, de ce nu, de invidia unora dintre cei din
preajma sa(din acelaşi grup sau din vreun grup „rival”), acest lucru făcându-l să-i
crească stima de sine. Din păcate, mai ales în zilele noastre, adolescenţii şi chiar
tinerii au ca şi criterii de evaluare nişte măsuri ce dovedesc, până la urmă,
superficialitate, căci se leagă de ceea ce au ei „la suprafaţă”, nu „în profunzime”.
Acest fapt duce, uneori, la adevărate drame, în cazul celor cu situaţie materială nu
tocmai strălucită, cărora părinţii nu pot să le procure „ceea ce are toată lumea” sau al
celor cu părinţi care nu consideră că, oferind copilului lor toate lucrurile pe care ei şi
le-ar dori, le fac un bine real. Aceşti adolescenţi suferă, uneori sunt chiar respinşi de
grupul din care fac parte sau la care ar vrea să adere, iar revolta lor împotriva
părinţilor capătă dimensiuni îngrijorătoare. În acest sens, este nevoie de o educaţie
potrivită, de un mod de a-l face pe copil să înţeleagă care este sistemul de valori
reale, ce anume contează, cu adevărat, în viaţă etc.
Adolescentul porneşte de la premisa că părintele NU ARE CUM să-l
înţeleagă. De aceea, se întâmplă să respingă tentativele părinţilor de a sta de vorbă
cu al lor copil despre „ceea ce se întâmplă cu el”. Adolescentul este dispus să facă
anumite confidenţe părinţilor. În familiile neînchistate, acest lucru se petrece. Până la
punctul în care...se simte o posibilă tendinţă a părintelui de a-i judeca o anumită
acţiune. Copilul nu înţelege că părintele a fost şi el, cândva, adolescent, că
experienţa sa de viaţă l-a învăţat să privească obiectiv această perioadă a vieţii, că ar
vrea să-l ferească de experienţele neplăcute pe care le-ar putea trăi(unele dintre
aceste experienţe având, în unele cazuri, consecinţe foarte serioase, negative, asupra
vieţii tânărului). Adolescentul şi-ar dori ca părinţii să aprobe tot ceea ce el face sau
doreşte să facă, fără a avea parte, însă, de reguli, de restricţii. Părintele nu poate
proceda astfel şi, uneori, limitele pe care părintele le stabileşte nu sunt însoţite şi de
explicaţii ale deciziilor. Revolta adolescentului devine violentă, nu puţine fiind
cazurile în care se ajunge la părăsirea domiciliului(acea numită „fugă de acasă”) sau
la tentative de sinucidere.
Consider că exercitarea unei autorităţi exagerate nu poate avea rezultatele
sperate. Mai devreme sau mai târziu, „laţul” va fi rupt, iar copilul cu greu va putea fi
adus „pe o cale bună”. Sistemul „să nu cumva să faci...cutare lucru, pentru că...ai să
păţeşti...cutare lucru” îl determină pe adolescent(ca şi pe copil, dacă stăm să ne
gândim bine)să îşi piardă curajul de a mai povesti părintelui ce se întâmplă cu
el(părintele nu mai are niciun control şi nici nu-şi poate feri copilul de situaţii
neplăcute sau chiar dramatice, nu are cum să-l ajute în timp util, pentru că...nu ştie
că este nevoie de ajutorul său). Utile sunt, consider eu, atitudinile de genul „nu e
tocmai bine ce ai făcut, deoarece..., dar reuşim să o scoatem la capăt(aceasta cuplată
cu încercarea de responsabilizare a copilului, de conştientizare de către acesta a
faptului că trebuie, cumva, să suporte consecinţele propriilor sale fapte, dar...cu
sprijin, cel puţin moral, din partea părintelui)”, respectiv a se povesti copilului
experienţe prin care a trecut părintele, pe când era adolescent. Dacă părintele
apelează la povestiri auzite de la alţii, văzute la televizor etc, adolescentul va tinde să
nu ia în seamă ceea ce i se spune, considerând că părintele nu are cum să înţeleagă
situaţia prin care trece el, adolescentul, deoarece...nu a trăit pe propria-i piele
experienţa respectivă. Dacă, însă, părintele(sau oricare adult, de fapt, care ajunge să
discute cu adolescentul)împărtăşeşte din propria sa experienţă, explicnd cum vedea
el lucrurile atunci şi cum a ajuns să le înţeleagă şi să le considere în timp, şansele ca
adolescentul să asculte şi să accepte ceea ce i se spune cresc simţitor.
Cauzele tentativelor de sinucidere în rândurile adolescenţilor sunt multiple.
Una este cea prezentată mai sus: adolescentul se revoltă la maximum şi, cumva,
simte nevoia de a-şi pedepsi părinţii. Apoi este dorinţa de a atrage atenţia asupra sa.
Atenţia părinţilor, în cazul în care consideră că nu i se acordă atenţia de care are
nevoie sau în cazul în care doreşte ca ei să se simtă ameninţaţi(un soi de şantaj
emoţional, menit să-i determine să accepte tot ceea ce-şi doreşte el). Tentativa de
sinucidere are la bază, de multe ori, mai ales în cazul fetelor, o dezamăgire în plan
sentimental. Rar aceste tentative au ca scop pierderea în sine a vieţii, mai mult fiind
tot încercarea de a atrage atenţia, atenţia celui „iubit”, în acest caz. Apoi poate fi
vorba despre atenţia celor din grupul său, căci un gest cum este încercarea de suicid
este privit ca fiind un gest ce trădează un mare curaj, ceea ce-l poate transforma, în
ochii camarazilor, într-un adevărat erou.
Tot dorinţa de afirmare, de a dovedi că are calităţi excepţionale, că este
„bărbat” îl împinge pe tânăr către alte gesturi ce pot avea consecinţe nefaste, cum ar
fi fumatul, consumul de alcool sau chiar de droguri, acţiuni ce contravin legii etc. Şi
acestea se fac tot în grup, printre altele şi pentru că adolescentul este, cumva, timid şi
temător, de fapt, în ciuda atitudinilor sale, care ar duce cu gândul la exact contrariul.
Tot din categoria „curaj”, combinată cu dorinţa de a fi altfel...decât adulţii şi aidoma
unor idoli(actori de cinema, cântăreţi) fac parte piercingul sau tatuarea. Încă există,
în unele ţări(şi, poate, şi la noi), aşa numitele „frăţii”. Pentru a face parte din frăţia
respectivă, tânărul este supus unui ritual de iniţiere(asemănător, în multe dintre
cazuri, celui masonic). Ritualul de iniţiere este compus din mai multe probe, finalul
fiind reprezentat de ceea ce se poate numi ceremonia de acceptare. Aceste probe îşi
au originile în trecutul îndepărtat, când cel ajuns la o anumită vârstă era supus, de
către adulţi, la anumite teste în care tânărul dovedea şi îşi dovedea curajul,
capacităţile etc. Se pare că oamenii din trecut cunoşteau problemele acestei vârste şi
ofereau ei înşişi tinerilor, într-un cadru organizat şi controlat, posibilitatea de a-şi
încerca şi dovedi existenţa unor calităţi, de a primi acceptarea adulţilor, admiraţia
celor din jur. Diversele probe la care se supun adolescenţii de azi cuprind, dincolo de
dificultatea în sine a lor, şi o notă de mister, de mistic, ceea ce se potriveşte foarte
bine înclinaţiilor celor de la această vârstă.
Cu suişurile sale bruşte, cu coborârile sale vijelioase, adolescenţa rămâne,
pentru noi, o perioadă la care gândim, când şi când. Unii, cu regrete. Alţii, cu
nostalgie. Uneori, în amândouă modurile, concomitent. Oricum ar fi, adolescenţa
trasează un contur vizibil al drumului pe care-l vom urma în viaţă, al adultului din
viitor.