Sunteți pe pagina 1din 10

LA CE SERVEŞTE SUFERINŢA?

Reflecţii asupra vieţii prizonierilor de război români în lagărele sovietice


(II)

SUSDHAL

La sfârşitul lui mai 1942, prizonierii sunt îmbarcaţi în tren spre Susdhal,
unde a stat şase luni. Susdhal era o localitate cu 47 biserici, toate închise sau
folosite in alte scopuri. Acolo se aflau şase generali români – Mihail Lascăr,
Brătescu, Mazarini, Dimitriu, Stănescu şi Nedelea, precum şi Feldmareşalul von
Paulus.

În lagărul de la Susdhal, prizonierii români au fost, în sfârşit, înregistraţi,


şase luni după căderea lor în captivitate.

În lagăr erau şi ofiţeri italieni şi iugoslavi. Cu umor, tata notează că italienii


mergeau după pisici, ciori şi şobolani ca să-i mănânce...

Comandantul lagărului era colonelul Novikov, un om „destul de cult”, după


aprecierea tatălui meu.

Prizonierilor li se dă hrană de refacere, de provenienţă americană – zahăr,


unt, conserve de peşte şi carne, pâine albă. Prizonierii nu mai mureau ca
muştele. Von Paulus şi generalii români aveau un tratament special, mai bun,
desigur.

Prin lagăr circulau veşti din ţară şi internaţionale, contradictorii, haotice,


transmise de un imaginar „Radio Mitică” (acest nume de „radio” nu este
menţionat nici de Radu Mărculescu nici de Nicolae Cojocaru). Probabil


Convorbiri literare, Iaşi, nr. 10, Octombrie 2010.

1
camarazi români cu contacte sovietice aveau acces la veştile publicate în ziare şi
le transmiteau prizonierilor din gură în gură.

În acest context îşi face apariţia în lagăr Ana Pauker.

Nu cred că tinerii de astăzi ştiu cine era Ana Pauker. De aceea voi da
câteva date sumare1.

Ana Pauker s-a născut la Codăeşti (Judeţul Vaslui), într-o familie de rabini,
în 1893 şi a murit la Bucureşti în 1960. Numele său la naştere era Chanah
Rabinsohn. În 1917 se află printre fondatorii Partidului Comunist Român, fiind
aleasă în 1922 în Comitetul Central. Se căsătoreşte cu Marcel Pauker. Arestată
în 1925, pleacă la Moscova după eliberarea sa. În 1938, soţul său este executat
în timpul marilor procese staliniene, ceea ce nu clinteşte întru nimic fanatismul
pro-sovietic al Anei Pauker. Participă la conferinţa de fondare a Kominform-
ului. Se întoarce în România. După 23 august 1944, devine Ministru al
Afacerilor Externe şi Vice-Prim Minsitru. Conduce represiunea contra societăţii
civile în România, mai ales contra intelectualilor. În 1952 este demisă din
funcţiile sale sub acuzaţia de „deviaţionism de dreapta”. Este arestată în 1953 şi
este eliberată la moartea lui Stalin. Îşi sfârşeşte viaţa ca traducătoare din
germană şi franceză la Editura Politică.

Femeie impunătoare prin fizicul său, frumoasă în felul ei şi mare amatoare


de bărbaţi, Ana Pauker este, prin fanatismul ei şi viaţa sa nu lipsită de o
dimenisune tragică, o figură mitică a cestei religii fără Dumnezeu care este
comunismul. De altfel, dublul personaj Anca Vogel - Oana din romanul Pe
strada Mântuleasa de Mircea Eliade este direct inspirat de Ana Pauker.

În viaţa tatălui meu, această profetă a comunismului apare în lagărul din


Susdhal, fiind aflată într-o aprinsă discuţie cu Lt. Col. Nicolae Cambrea.

1
Robert Levy, Ana Pauker – The Rise and Fall of a Jewish Communist, University of
California Press, Berkeley-Los Angeles-London, 2001.

2
Prizonierii sunt strânşi într-o mare sală. Scopul reuniunii era constituirea
unei divizii de luptă „contra Germaniei şi a României lui Antonescu”. În
prezidiu iau loc Novikov, Ana Pauker, Cambrea. Cei mai tineri erau mai nervoşi
decât cei vârstnici. Argumentele pe care le prezintă prizonierii, în marea lor
majoritate, împotriva constituiri unei asemenea divizii sunt: Basarabia, călcarea
jurământului militar şi răul ce se poate aduce familiilor.

„Ana Pauker era turbată şi scuipa spre noi tot necazul ei – scrie tata”. Slt.
Rez. Puiu Atanasiu din Focşani culege „frenetice aplauze şi puţine huiduieli”.

Comandantul diviziei Tudor Vladimirescu a fost numit Lt. Col. Nicolae


Cambrea. În octombrie 1943, Divizia Tudor Vladimirescu era un fapt împlinit.
Cei care s-au înscris în Divizia TV urmau să primească cetăţenia sovietică. Li s-
au dat grade şi decoraţii de comandamentul sovietic. Majoritatea ofiţerilor
români fiind contra constituirii diviziei, ea se completează cu subofiţeri şi soldaţi
promovaţi ofiţeri de pe o zi pe alta. Divizia s-a ilustrat puţin în lupte dar a servit
ca schelet al noii armate populare. Mai târziu s-a constituit şi Divizia Horia,
Cloşca şi Crişan, comandant fiind Generalul Mihail Lascăr, singurul atras dintre
cei 6 generali. Walter Roman a jucat un rol important în crearea acestei Divizii.

Cambrea era privit desigur ca un trădător de ofiţerii români. Nota tatălui


meu este surprinzătoare prin umanitatea sa: „M-am avut bine cu Lt. Col.
Cambrea care, în primele zvârcoliri, plângea câteodată!”

În lagăr tata îşi face un mare prieten: Victor Clonaru, născut la 4 aprilie
1914, la Vălenii de Munte.

„În acest lagăr m-am împrietenit mult cu Victor Clonaru, ploieştean de


origină, bucureştean atunci – scrie tata. Era un om cult, cu un suflet deschis,
stăpân pe el, doctor în Drept şi vorbea sau cunoştea bine trei limbi. Îmi plăcea
enorm atunci când povestea despre mama lui, pe care în 1948 am cunoscut-o şi
eu! Avea dreptate! Mama sa, deşi paralizată în 1948, era încă frumoasă şi fermă

3
în susţinerea fiului său, pe care nu-l văzuse încă, el nefiind repatriat decât mai
târziu.”

La mama sa se gândea desigur când Victor Clonaru scria, mult mai târziu,
în 1995: „ August 1944. A început întunericul. Armata împărăţiei fără
Dumnezeu s-a revărsat peste ţară [...] Pentru a învinge, a fost nevoie şi de acest
sentiment profund care este dragostea. Dragostea de tot ce este românesc. Cine a
iubit mai puternic? Cine iubeşte încă? Cine va iubi întotdeauna glia
strămoşească, instituţiile noastre vitale, credinţa, valorile umane? Cine
altcineva? Natura lucrurilor îmi dă răspunsul. Femeia română!”2

Avocatul Victor Clonaru este o mare figură a rezistenţei contra regimului


totalitar, prea puţin cunoscută astăzi. Numele său este însă foarte prezent în
cărţile lui Radu Mărculescu şi Nicolae Cojocaru.

Victor Clonaru a fost prizonier între 1943 şi 1950. A avut simpatii


legionare, dar nu ştiu dacă a fost legionar. Întors în ţară este imediat arestat,
fiind deţinut între 1950 şi 1954 şi între 1958 şi 1964, în lotul Radu Gyr, Puiu
Atanasiu, Marin Aurel, preot Ion Ageu şi Grigore Zamfiroiu. La Canal (Capul
Midia) este izolat în „baraca periculoşilor” alături de Puiu Atanasiu, Simion
Giurgeca, General Uranilschi şi Mihai Moţa. I se deschide un dosar de urmărire
informativă în 1971. După 1989, a jucat un rol important la Asociaţiei Foştilor
Deţinuţi Politici din România (AFDPR) şi a fost Senator PNŢCD în legislaţia
1996 – 2000. Am avut bucuria să îl cunosc, în curtea casei noastre din Ploieşti,
în anul 1954, la ieşirea sa din închisoare. Memoria copilului de 12 ani păstrează
amintirea unui om frumos, distins, inteligent, senin în ciuda lungii suferinţe,
care m-a fermecat recintindu-mi poeme din Lucian Blaga. Pasiune mea pentru
Lucian Blaga aşa s-a născut. Din nefericire, nu l-am putut reîntâlni pe Victor
Clonaru după 1989. L-am reîntâlnit altfel, în iulie 2010, prin prezenţa sa
2
Victor Clonaru, « Femeia în rezistenţa anticomunistă », in Romulus Rusan (Ed.), Anale Sighet (I), Editura
Fundaţia Academia Civică, 1995, p. 340-341. Sunt recunoscător Domnului Romulus Rusan pentru semnalarea
acestui text.

4
iconografică la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la
Sighet, unde am participat la Şcoala de Vară organizată de Ana Blandiana şi
Romulus Rusan. Am fost emoţionat să pot contempla la Memorial două
fotografii ale lui Victor Clonaru.

În toamna lui 1943, tata munceşte la un colhoz cu un grup de 20 de ofiţeri


români. Sunt cazaţi în corturi. Li se dă lapte, peşte sărat şi caşa. Sentinelele sunt
cumsecade.

„Ne-am împrietenit cu colhoznicii, - scrie tata - care ne îmbiau să „furăm”


varză, morcovi, cartofi, etc. Nu ştiam de ce ne îndemnau la aşa ceva la început!
Mai târziu am aflat. Trebuia să începem noi, să fim văzuţi, întrucât de terminat
terminau ei şi fără risc!”

„Îmi mai amintesc – continuă tata - că, într-una din zile, sentinela ce era de
schimb s-a îmbătat aşa de rău încât la plecarea de pe ogoare a uitat să-şi ia arma!
I-am dat-o noi!”

ORANKI ŞI MȂNǍSTȂRCA

La 1 decembrie pronierii sunt transportaţi la lagărul din Oranki, principalul


lagăr unde se aflau 80% dintre ofiţerii români căzuţi la Don şi Stalingrad. Tata
va rămâne la Oranki şi Mânăstârca (lagăre contigue) până la eliberarea sa, la 1
mai 1948.

Lagărul de la Oranki, aflat la 50 de Km de Nijni Novgorod, era mai puţin


primitor decât cel de la Susdhal. La Oranki a stat Dimitrie Cantemir şi familia
sa. Nu departe de Oranki se află satul Dimitrovka – după numele lui Dimitrie
Cantemir.

5
O biserică se afla în mijlocul lagărului, transformată în magazin de
alimente. Câteva picturi extraordinare se aflau totuşi în bună stare de conservare.
Cea preferată de tata era „Cina cea de taină”.

La Oranki se aflau deja prizonierii căzuţi între 1941 şi sfârşitul anului 1943.
În lagăr erau 1500 de ofiţeri români. În lagăr se afla şi un copil de 11 ani, Ionel,
luat de tatăl lui, mama fiind moartă. Erau şi italieni, finlandezi, nemţi, unguri,
spanioli, printre care şi civili şi chiar câteva femei spaniole. Tata notează
prezenţa a doi politruci de origină română: Terleschi („incult şi agresiv”) şi
Kotlear („cult şi răbdător”). Era şi o politrucă sovietică, a cărei bărbat a murit pe
front. Era ponderată. Simpatiza pe români şi de aceea a fost pedepsită. Printre
paznici se aflau şi doi oameni cumsecade.

Locul de oroare la Oranki era carcera. „De viaţa de carceră am „beneficiat”


şi eu vreo 12 zile!” – notează lapidar tata. Aici, în carceră, se afla la 23 august
1944.

Între timp se termină construcţia lagărului Mânăstârca, anexă, mult mai


mare, a lagărului Oranki.

Evocându-şi amintirile din Oranki, tata scrie: „gândul se amestecă cu sânge


şi speranţă”.

După alegerile falsificate din noiembrie 1946, prizonierii sunt puşi să tragă,
înhămaţi, sănii şi căruţe, încărcate cu lemne, la distanţe de 5-10 Km. Sunt bătuţi
cu ciomegi şi câini dresaţi sunt asmuţiţi contra lor. Au fost desigur mulţi morţi.
Un tip odios era Maiorul Popescu, din Brăila, un fel de „conducător” al
lagărului.

Prizonierii supravieţuiau pe plan intelectual şi spiritual cum puteau. S-au


format cercuri literare, istorice, de povestiri. Tata evocă pe Ionică
Hânguleşteanu ca un nou Creangă.

6
Tata se împrieteneşte în lagărul din Oranki cu Constantin Ciopraga,
Laurenţiu Fulga şi Corneliu Leu.

Contantin Ciopraga (1916-2009), prizonier între 1942 şi 1946, a scris,


romanul Nisipul, care este inspirat de viaţa din lagăr3. În 1968, Domnul Profesor
Ciopraga a scris o cronică despre cartea mea despre Ion Barbu şi, vazând-o, tata
mi-a dezvăluit că i-a fost coleg de prizonierat. L-am întâlnit pe Domnul
Ciopraga în repetate rânduri după 1993. Romanul său este scris cu mare fineţe,
plonjând cititorul în universul oniric al suferinţei prizonierilor.

MAREA GREVǍ – FEBRUARIE 1948

În 1947, primesc prima scrisoare de la tatăl meu.

În februarie 1948 are loc evenimentul capital care a marcat istoria


prizonieratului din toate lagărele din Uniunea Sovietică: o grevă a foamei şi a
setei, extrem de bine organizată şi pregătită în cea mai mare discreţie,
informatorii sovieticilor veghiind peste tot. Greve au mai existat dar toate au
eşuat.

Motivul formal al grevei era că prizonierii nu au primit nici un pachet de la


Crucea Roşie Internaţională sau Crucea Roşie a României. Credeau toţi că vor
sfârşi în Siberia, ca „oameni ai lui Antonescu”. Au participat la grevă 90% din
ofiţerii români, anume peste 3500 de prizonieri. Primii au intrat în grevă cei mai
tineri şi sănătoşi, apoi cei mai vârstnici şi, în cele din urmă, cei cu probleme de
sănătate. Au refuzat constant hrănirea artificială. Erau toţi decişi fie să moară
sau să învingă. Deviza lor era „Ori ajungem acasă ori murim”.

Greva este descrisă în detaliu şi în cartea lui Nicolae Cojocaru.

3
Constantin Ciopraga, Nisipul, roman, Cartea Românească, 1989.

7
Cei consideraţi ca organizatori ai grevei au fost izolaţi la Oranki. Tata era
la Mânăstârca. O personalitate importantă sovietică, Generalul NKVD
Vladimirov, Comandantul regiunii Gorki, îi vizitează de mai multe ori pentru a-i
determina să înceteze greva. În faţa determinării lor absolute, Generalul
Vladimirov cedează. Se pun afişe cu data când cei din Oranki vor fi eliberaţi –
cel mai târziu la 30 iunie 1948.

La 15 aprilie se retrag saltelele. Prizonierii nu au voie să reţină decât


linjeria şi veşmintele. Trebuiau să predea tot ceea ce era scris.

Spre 18 aprilie, tata are un vis premonitoriu: la 1 mai zboară, precum o


pasăre, spre România. Face „elegante manevre” pentru evitarea obstacoleleor în
zbor. Zborul este neîntrerupt. Tata recunoaşte de la marea înălţime unde zbura
oraşe şi drumuri. Trece frontiera la Nistru. Zborul este înrerupt doar la Catedrala
Sf. Ion din Ploieşti. Se făcea înconjurul bisericii. Tata aude vocea preotului
Popescu, fostul lui profesor de latină şi română. Aude şi vocea mea strigând-o
pe mama. Mergând pe jos, caută disperat să ne întâlnească dar lumea plecase
între timp. Pleacă pe Calea Câmpinii. Ajunge acasă la nr. 48. Intră prin faţă, în
camera din faţa bucătăriei şi o găseşte pe mama. Se trezeşte fericit, dar foarte
obosit, cu inima aproape oprită. Visul s-a dovedit adevărat.

La 1 mai 1948, zi de Paşte, prizonierii sunt îmbarcaţi spre România. Pe 10


mai ei intră pe teritoriul României. La 11 mai sosesc la Focşani. În toate gările –
între Iaşi şi Focşani – sunt întâmpinaţi cu ouă roşii şi cozonaci. Oamenii plâng şi
se închină. În barăcile de la Focşani, foştii prizonierii primesc vizita lui
Gheorghe Apostol.

Pe 16 mai 1948 tata ajunge acasă. Intră în casa pe care nu o cunoştea, exact
ca în vis. Acolo ne mutasem în 1946. Tata ştia doar adresa, dintr-o carte poştală
trimisă de bunicul meu.

8
La gara din Ploieşti, acarii au îngenuchiat, capela într-o mână, felinarul în
alta. Apare lumina zilei. Anton Nicolescu aude vocea mea: „Bine ai venit tată!”.
L-am recunoscut prin fotografiile care mi-au fost arătate de-a lungul anilor de
familia mea. Eu am fost primul din familie care l-am văzut când se afla încă în
tren.

Celebra grevă din februarie 1948 a revenit în mod neaşteptat în viaţa mea.
În 1962, eram student în anul II al Facultăţii de Fizică al Universităţii din
Bucureşti. Secretarul de Partid, un ploieştean cumsecade, mă cheamă la el în
birou şi mă anunţă că voi fi probabil exmatriculat deşi „ei” ştiu că sunt cel mai
bun student al anului. Îl întreb surprins: „De ce?”. Cu un gest vag, îmi răspunde:
„Ceva cu tatăl Dv.”. Iau primul tren spre Ploieşti. Tata dispăruse de acasă şi
mama nu ştia unde se află. După câteva investigaţii, aflu că tata se află la
Securitatea din Ploieşti. A fost eliberat după câteva zile. L-am întrebat de ce a
fost ridicat. „O, ceva în legătură cu o grevă în lagăr” – atât mi-a spus. Am fost
extrem de surprins. Care este înţelesul unui asemenea fapt tocmai atunci, când
autorităţile române îşi afişau deschis atitudinea anti-rusească? În fond,
prizonierii români care s-au întors cu ultimele loturi au fiost întotdeauna
suspectate de a fi elemente ostile regimului comunist.

∗∗∗

Ce aş putea conclude după toate aceste evocări? Desigur, imaginaţia umană


nu are limite în explorarea răului şi a ororii, chiar dacă scântei de umanitate nu
sunt niciodată absente.

9
Dar cum aş putea răspunde la întrebarea „La ce slujeşte suferinţa?”.
Suferinţa inimaginabilă a sutelor de mii de prizonieri şi a familiilor lor la ce a
slujit? Prefer să răspundem împreună, autorul şi cititorii, la această întrebare.

Basarab Nicolescu

10