Națiune și modernitate

Transformări ale naționalismului în Europa de astăzi

Provocările la care este expusă astăzi Uniunea Europeană – criza economică prelungită,
violențele apărute în rândul minorităților etnice și religioase pe care nu le-a integrat eficient și
ofensiva Rusiei la granița de Est – readuc în atenție diversitatea ce îi dă acestui spațiu frumusețea
dar și instabilitatea. Față de toate aceste provocări, a existat o reacție de la Bruxelles, adesea
contestată, dar au existat și reacții diferite venite din capitalele statelor membre. Diversitatea
acestora nu ar fi o problemă dacă unele dintre acestea nu ar fi contrare obiectivelor intereselor
afirmate la nivelul Uniunii. Este suficient să indicăm aici pozițiile Ungariei și Greciei față de
politica UE.
Naționalismul continuă să fie unul din cele mai controversate curente politice ale
secolului XX. După mai bine de douș sute de ani de la apariția sa, ca mișcare politică, ideologia
natțonalistă exercită o puternică atracție atât in țările cu tradiție democratică și liberală, cât și în
cele post-comuniste, mai puțin obișnuite cu exercițiul parlamentarismului.
Etimologic, termenul provine din latinescul natio (naştere), indicând, în antichitatea
romană, un grup demarcat prin origine. În Evul Mediu timpuriu, prin termenul nationes erau
desemnaţi păgânii şi triburile barbare (în Vulgata, în Originum seu Etymologiarum Libri XX, a
lui Isidor din Sevilla, în Anglorum Ecclesistica Historia, scrisă de călugărul Beda Venerabilul, la
Bernard de Clairvaux)1. Ulterior, prin extindere semantică, termenul de naţiune a înglobat, alături
de înţelesul mai vechi, şi sensul de comunitate determinată de un anume teritoriu, de patria, adică
ţara strămoşilor2. Mai târziu, a ajuns să desemneze elita privilegiată a societăţii feudale, aşa cum
s-a întâmplat cu stările din Transilvania. Formarea statelor în apusul Europei, confruntarea cu
alteritatea, rolul limbilor vernaculare, mai ales după Reforma protestantă, apartenenţa

1
Hagen Schulze, Stat şi naţiune în istoria europeană, traducere coordonată de Hans Neumann, Iaşi, Editura
Polirom, 2003, p. 101
2
Karl Ferdinand Werner, Volk, Nation, Nationalismus, Masse: Mittelalter, în Otto Bruner et al. (eds.),
Geschichtliche Grunbegriffe, vol. VII, Stuttgart, 1992,
confesională, toate laolaltă au determinat un proces acut de identificare, care a dus la formarea
„naţiunilor”3 („medievale”, cum le numeşte IoanAurel Pop4).
Termenul naţionalism, pătruns în vocabularul istoric şi politic mult mai târziu decât cel
de naţiune, are o bogăţie conceptuală exemplară. Fuziunea sa cu diferite curente ideologice şi
supravieţuirea în diferite sisteme politice, asocierea cu construcţia statului modern, abuzurile din
diferite etape şi locuri, utilizarea polemică, înţelesurile diferite ce i-au fost acordate în diverse
culturi, toate acestea contribuie la ambiguitatea termenului şi la definirea sa extrem de variată. În
unele enciclopedii, se propune o abordare cronologică, evitându-se enunţarea unor definiţii ale
naţionalismului.
Naționalismul clasic al secolului al XIX-lea a reușit să unească identificarea membrilor
comunităților cu idea de națiune și acțiunile puterii politice în vederea alcătuirii unui stat
national, în interiorul căruia să fie asigurată suveranitatea politică a națiunii. Naţionalismul a
construit o viziune a statului ca unitate politică aparţinând unui grup etno-cultural, scopul său
fiind protejarea şi menţinerea tradiţiilor, a limbii, a moştenirii istorice. Aşadar, a făcut legătura
dintre etnie şi organizarea politică, a contribuit la dezvoltarea naţiunii pe care a impus-o ca
element central al lumii moderne.
Cum se poate ca, după o perioadă de 70 de ani de pace, posibilă grație construcției
politice transnaționale ce a ajuns să reunească astăzi 28 de state europene, să apară în țările cu
democrații consolidate (Franța, Italia, Spania, Marea Britanie) discursuri xenofobe pe care mulți
le credeam ca ținând de istorie și nu de prezent? Este simplu să ne oprim asupra factorilor ce le
provoacă, însă întrebarea ce persistă este: cum este posibil? Cum de pot fi europenii astăzi
sensibili la astfel de discursuri? Important este factorul care provoacă, dar mai important este
ceea ce face posibilă reușita provocării.
Factorul ce face posibilă reapariția acestui fenomen politic este de natură ideologică. Încă
de la începutul său, proiectul european s-a lovit de existenţa unei ideologii ce a început să
domine aici de acum două secole: naţionalismul. În prezent, sintagma „Europa naţiunilor” este
percepută ca fiind una aproape tautologică, fiindcă europenilor le este aproape imposibil să se
perceapă altfel decât ca aparţinători ai uneia dintre naţiunile de pe acest continent. De aceea,

3
8 H. Schulze, op. cit., pp. 114-136. Istoricul acordă războiului, adică confruntării violente cu alteritatea, un rol
aparte: „Războiul nu este originea unei naţiuni, ci catalizatorul ei”
4
Ioan-Aurel Pop, Geneza medievală a naţiunilor moderne
pentru cei formaţi sub cerul ideologic al naţiunii, deschiderea cerului european este un motiv de
nelinişte, aproape asemănătoare cu cea resimţită de vechii greci la căderea cetăţii.
Forţa naţionalismului constă în primul rând în faptul că se sprijină pe o cultură, pe care o
numeşte „naţională”, aşa cum nicio ideologie nu o face. El uzează de întregul bagaj de bunuri
simbolice ale unei comunităţi pe care le canalizează în vederea realizării unei solidarităţi
necesare puterii suverane. Din acest motiv naţionalismul este ideologia cu cea mai mare forţă,
pentru că ea oferă indivizilor universul simbolic în care aceştia pot fi liberali, social-
democraţi/socialişti sau creştin-democraţi. În fond, naţionalismul a reuşit să devină partea
militantă, ideologică în sensul restrâns, a culturii. Este suficient să amintim faptul că, pentru
naţionalism, conservarea, producerea şi integrarea bunurilor simbolice în aria naţiunii sunt
misiuni asumate în mod explicit. Naţionalismul nu este interesat de „a avea” sau de „a distribui”,
ci de „a fi”. Faptul de a face politică în interes naţional le apare tuturor ca fiind firesc, a apăra
interesul naţiunii apărându-i astăzi oricui ca fiind un act de normalitate, naţiunea fiind percepută
ca un mediu natural în care individul îşi duce existenţa. Bineînţeles, nu este vorba aici de
naţionalismul extremist, ci de cel ce este, în expresia lui Hobbawm, „combinaţia de conştiinţă
naţională, cetăţenească, socială care, în statele moderne, formează baza tuturor celorlalte
sentimente politice”5.
Cultura europeană nu este împărţită doar în arii geografice, ci şi în culturi naţionale,
conturate de către naţionalism, acestea fiind tot atâtea moduri de autopercepere ale societăţilor
sau chiar ale comunităţilor ce se consideră a fi naţiuni. Iar aceste culturi sunt piloni fundamentali
ai suveranităţii statelor ce administrează naţiunile. De aceea, demersul politic de construire a
unei entităţi suprastatale europene are sorţi de izbândă doar în condiţia în care este şi un demers
ideologic. Întrebarea fundamentală este dacă consolidarea Uniunii Europene poate urma acelaşi
traseu pe care l-au urmat statele europene, de la „naţiuni culturale” la state naţionale.
„Oriunde privim, naţionalismul este în ascensiune. Uneori ia forma naţiunilor
autoproclamate care solicită dreptul de a-şi determina viitorul: Catalonia în Spania, Kurdistanul
în Irak, Scoţia în Marea Britanie, Biafra în Nigeria. Mai frecvent, este vorba de tendinţele spre
dreapta populistă şi reacţionară. Partidul Alternativă pentru Germania (AfD) a obţinut 94 de
locuri în Bundestag. Marine Le Pen, liderul formaţiunii Frontul Naţional, a obţinut o treime din

5
Hobbawm, Eric J., Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent: program, mit realitate, Editura ARC, Chişinău,
1997.
voturi în scrutinul prezidenţial din Franţa. În Ungaria, Austria şi Cehia au ajuns la putere
naţionalişti; la fel, în Polonia. În perioada postreferendum din Marea Britanie, «au preluat din
nou controlul», sau cel puţin aşa au pretins. Turcia are politici militante, Japonia vrea renunţarea
la pacifism, India jonglează cu noţiunea supremaţiei hinduse, China visează la glorie, iar Rusia a
adoptat o atitudine beligerantă”.6
Eficiența precară a guvernelor în fața crizei, exasperarea publicului și problema imigrației
(prezentă mai ales în Occident) sau pur și simplu epuizarea modului clasic de a face politică au
pus la treaba mitul naționalismului salvator. Cand totul pare pierdut, apelurile la popor, la
rădăcini, la virtuțile neamului, la demnitate națională pot face minuni. Europa este străbătută
astăzi, de la nord la sud și de la est la vest, de valuri de naționalism și extremism, într-o bizară
contradicție cu însăși ideea de Uniune Europeană.
Discursul identitar a fost amplificat în țări în care urmau să aibă loc alegeri (Franta,
Germania, România), în tarile nordice, unde extremismul face ravagii (Olanda, Norvegia), dar îl
puteți identifica și peste ocean, ascultându-l pe Obama. Ungaria e caz clinic, bolnavul Europei.
Naționalismul de tip turcesc promovat de Viktor Orban pare o combinație rară de teoria
conspirației și excese de autoritarism. Putea să rămână tocmai România în afara fluxului de idei
circumscrise naționalismului? Nu putea, desigur, așa că s-a branșat discret.
De pildă, ultimele poziționări în plan diplomatic indică o Românie intens preocupată de
minoritățile sale de peste graniță, după ani de indiferență. A fost gestul neașteptat al ridicării
problemei minorității românești din Serbia, urmează Bulgaria. În cazul vecinilor din sudul
Dunării, dramatizarea situației în care se află populația românească va fi, mai degrabă, o carte de
negociere într-o dispută pur economică pentru resursele din Marea Neagra. Avântată pe acest
drum, n-ar mira pe nimeni dacă urmatoarea țintă a diplomației românești ar fi Tezaurul, o
problemă sensibilă în relația cu Rusia. Resuscitarea temei ar putea trece drept un gest pur
electoral, însă ar completa firesc "noua linie națională" pe care s-a angajat Ministerul de Externe.
După o perioadă în care statele au cedat multe dintre obligațiile față de cetățeni pentru a fi
rezolvate la Bruxelles, o parte dintre cetățeni au început să-i pretindă statului revenirea la ceea ce
acesta făcea înainte de intrarea în construcția europeană. Criza economică, violențele venite
dispre indivizi insuficient integrați veniți din Est sau din lumea islamică și deficitul de ideologie

6
https://www.cotidianul.ro/nationalismul-ascensiune-europa-si-statele-unite/
al Uniunii Europene au făcut posibilă ascensiunea mișcărilor extremiste în democrațiile
consolidate europene.
Integrarea populațiilor alogene nu este doar problema statelor sau doar a instituțiilor UE,
ci o problemă comună. Se impune un efort concertat în această direcție. La fel cum se impun
eforturi în sensul solidarității financiare. Invocarea vechilor practici ale statelor națiuni nu poate
fi o soluție. Nici statele nu mai sunt aceleași ca acum 70 de ani, nici străinii nu mai sunt aceiași
și nici contextul global nu mai este același. Naționalismele în forma perenialistă trebuie să
rămână istorie. Sunt alte motive de solidaritatea ce i-ar putea ține la un loc pe europeni decât
imaginatele descendențe sau consangvinități. Dar, pentru asta, este nevoie de un nou și susținut
efort ideologic, este nevoie de eficienta articulare a europenismului.
 Bibliografie

1. Hagen Schulze, Stat şi naţiune în istoria europeană, traducere coordonată de Hans

Neumann, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 101
2. Karl Ferdinand Werner, Volk, Nation, Nationalismus, Masse: Mittelalter, în Otto
Bruner et al. (eds.), Geschichtliche Grunbegriffe, vol. VII, Stuttgart, 1992,
3. Hagen Schulze, op. cit., pp. 114-136. Istoricul acordă războiului, adică confruntării
violente cu alteritatea, un rol aparte: „Războiul nu este originea unei naţiuni, ci
catalizatorul ei”
4. Ioan-Aurel Pop, Geneza medievală a naţiunilor modern
5. Hobbawm, Eric J., Naţiuni şi nationalism din 1780 până în prezent: program, mit
realitate, Editura ARC, Chişinău, 1997.
6. https://www.cotidianul.ro/nationalismul-ascensiune-europa-si-statele-unite/