Sunteți pe pagina 1din 15

Rolul terților în rezolvarea diferendelor internaționale prin mijloace politico-diplomatice

Experienţa istorică a dovedit existenţa în practica internaţională a unor diferende, conflicte şi


stări conflictuale, care sunt o reflectare a lumii în care trăim. Totodată experienţa a dovedit
necesitatea şi posibilitatea soluţionării lor.
În drumul său spre progres şi civilizaţie, omenirea este confruntată necontenit cu numeroase
probleme noi şi din ce în ce mai complexe, a căror soluţionare reclamă participarea tuturor
statelor. Adesea abordările şi punctele lor de vedere sunt diferite, uneori chiar diametral opuse,
ceea ce generează neînţelegeri, diferende sau fricţiuni.
Este un fapt că dezvoltarea colaborării şi multiplicarea legăturilor dintre state conduc în mod
inevitabil la sporirea diferendelor internaţionale, cel puţin din punct de vedere numeric. Acolo
unde relaţiile sunt mai intense şi mai complexe, posibilitatea şi probabilitatea ivirii diferendelor
sunt în mod obiectiv mai mari. Apariţia diferendelor internaţionale nu este un fenomen negativ
în sine. Negative şi profund dăunătoare în condiţiile internaţionale de astăzi sunt nesoluţionarea
lor şi încercările de a le soluţiona pe alte căi decât cele paşnice.
Soluţionarea diferendelor dintre state s-a făcut, de-a lungul istoriei, prin două categorii de
mijloace: prin forţă, inclusiv prin recurgerea la război şi prin mijloacele paşnice.
Secole şi milenii, războiul a constituit principalul mijloc de rezolvare a diferendelor, statele
puternice impunându-şi pe această cale propriile interese.
Războiul era considerat ca un mijloc legitim pentru rezolvarea diferendelor internaționale,
existând în acest sens un drept de a recurge la război (jus ad bellum). Importante contribuţii la
ideea excluderii războiului, a adus eminentul jurist olandez Hugo Grotius, în special în celebra sa
lucrare “De jure belli ac pacis” publicată la Paris în 1625.
Primele tentative de eliminare a războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre state
şi de impunere a mijloacelor paşnice au avut loc către sfârşitul secolului al XIX-lea. Conferinţele
de la Haga din 1899 şi 1907, reunite sub auspiciile “păcii, dezarmării şi arbitrajului” conţin
numai recomandarea de a se folosi de mijloace pașnice în soluționarea diferendelor
internaționale.
Pactul Societăţii Naţiunilor, intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920, îşi propunea, printre
principalele sale scopuri, pe acela de a veghea la menţinerea păcii şi de a oferi un cadru
instituţional al organizării societăţii internaţionale în vederea evitării războaielor.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, sub egida Societăţii Naţiunilor, dar în special în
epoca contemporană, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, o dată cu renunţarea la război – ca
instrument al politicii naţionale – prin Pactul Briand-Kellogg din 1928[1] şi apoi cu interzicerea
războiului de agresiune sub ameninţarea sancţiunilor internaţionale potrivit Cartei O.N.U.,
recurgerea la mijloacele de rezolvare paşnică a diferendelor dintre state a devenit o alternativă tot
mai viabilă, fiind ridicată la rangul de principiu fundamental al dreptului internaţional
contemporan.
Carta O.N.U. prevede în art. 2, paragraful 3, următoarele: „Toţi membrii organizaţiei vor
rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi
securitatea internaţională, precum şi justiţia, să nu fie puse în primejdie”. Acest text defineşte
elementele esenţiale ale principiului reglementării pașnice a diferendelor internaționale şi ale
obligaţiei tuturor statelor de protejare a valorilor fundamentale ale societăţii internaţionale care
se cer apărate de recurgerea la forţă.
Obligaţia statelor de a proceda în acest fel este o obligaţie erga omnes, o obligaţie faţă de
umanitate şi faţă de comunitatea internaţională în ansamblu.
Mijloace politico – diplomatice de soluționare paşnică a diferendelor internaţionale
Mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale, după definiţia dată de Dicţionarul
de drept internaţional public, sunt : “instituţii de drept internaţional la care statele au obligaţia să
recurgă pentru rezolvarea diferendelor dintre ele, fără a folosi forţa sau ameninţarea cu forţa”.
Mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale se clasifică, în raport de
specificitatea modului în care sunt destinate să contribuie la obţinerea rezultatului, în 3 categorii:
a) mijloace politico-diplomatice (fără caracter jurisdicţional): tratativele (negocierile), bunele
oficii, mediaţiunea (medierea), ancheta şi concilierea; b) mijloace cu caracter jurisdicţional:
arbitrajul internaţional şi justiţia internaţională; c) mijloace şi proceduri de soluţionare în cadrul
organizaţiilor internaţionale cu vocaţie universală sau regională (zonală).
Printre mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor, procedurile diplomatice, dintre care
unele cunoscute încă din antichitate, sunt cele mai des folosite, deoarece se bazează pe credinţa
părţilor, iar suveranitatea lor este mai bine apărată: negocierile se desfăşoară direct între părţi şi
sunt confidenţiale, iar în condiţiile recurgerii la sprijinul unui terţ, părţile sunt libere să accepte
sau să refuze eventuala soluţie propusă de acesta; spre deosebire de situaţia în care se recurge la
mijloacele jurisdicţionale, în acele cazuri părţile la diferend sunt obligate să accepte soluţia
judecătorului sau arbitrului internaţional.
Mijloacele diplomatice se caracterizează: – printr-o anumită lipsă de formalism, în sensul
desfăşurării lor în afara unui cadru instituţional prestabilit; – în cazul mijloacelor diplomatice
realizate prin intermediul unui terţ, soluţia propusă de acesta nu este obligatorie; – în contextul
unui anumit diferend internaţional, mijloacele diplomatice sunt considerate ca având un caracter
prealabil, în raport cu cele de natură jurisdicţională; – părţile au libertatea de a alege oricare
dintre mijloacele de soluţionare paşnică, dar şi libertatea de a combina, în contextul aceluiaşi
diferend, modalităţile diplomatice între ele sau cu acelea de tip jurisdicţional.
Negocierile (tratativele) diplomatice
a) Rolul şi funcţia negocierilor diplomatice în lumea contemporană
Ca metodă de corelare a raporturilor interstatale, negocierile diplomatice directe sunt cunoscute
încă din vremuri îndepărtate, ele apărând odată cu apariţia statelor şi a relaţiilor dintre acestea.
Relaţiile internaţionale reclamă prin însăşi natura lor intervenţia permanentă a tratativelor şi
contactelor între factorii de răspundere politică ori de câte ori apar neconcordanţe de interese,
probleme litigioase sau controverse de orice natură între state. Marele diplomat şi om politic
român Nicolae Titulescu spunea că atunci când diplomaţii discută tunurile tac.
Rolul tratativelor în viaţa internaţională este, însă, mult mai larg, pentru că tratativele constituie,
în acelaşi timp, un eficient mijloc de prevenire a litigiilor şi diferendelor dintre state, precum şi
principalul instrument politico-diplomatic în relaţiile de colaborare şi cooperare pe diferite
planuri în cadrul relaţiilor internaţionale, cu finalităţi multiple.
Juristul indian Arthur Lall, în teza sa de doctorat, susținută la Institutul de Înalte Studii
Internaționale de la Geneva, definește tratativele drept „procesul de abordare a unei dispute sau a
unei instituții internaționale prin mijloace pașnice, altele decât cele juridice sau arbitrale, cu
scopul de a promova sau a realiza o anumită înțelegere, îmbunătățire, aplanare sau reglementare
a disputei sau a situației între părțile interesate.
Declaraţia de la Manila pune accent pe esenţa negocierilor, în sensul că acestea nu au doar rolul
de preîntâmpinare a conflictelor sau de a le opri atunci când acestea au izbucnit, ci trebuie
desfăşurate cu bună – credinţă, cu voinţa reală de a se ajunge la un rezultat.
Importanța sa este recunoscută de către Curtea Internațională de Justiție în Hotărârea sa din 25
iulie 1974: „Metoda cea mai potrivită de soluționare a diferendului este cea a negocierilor”, după
cum reiese din hotărârea dată în litigiul pescuitului islandez.[2]
Dreptul de a duce tratativele este universal, el fiind un atribut implicit al dreptului statului la
suveranitate şi independenţă, decurgând din cerinţa firească a încercării de a se soluţiona orice
diferend sau litigiu pe cale politico-diplomatică, cea mai uzuală şi la dispoziţia tuturor statelor.
În perioada de după adoptarea Cartei O.N.U., tratativele ca metodă de soluţionare paşnică a
diferendelor au cunoscut o largă afirmare şi consacrare internaţională.
Ca metodă de soluţionare a diferendelor tratativele au fost folosite uneori cu deplin succes,
alteori cu rezultate parţiale sau temporare, dar întotdeauna în mod util în conflictele ce au apărut
în diferite zone ale globului, cum au fost: situaţia din Laos (1961-1962), criza din Vietnam
(1953), criza din zona Caraibelor (1962), problema Ciprului, disputa privind Iranul de Vest
(1962), conflictul indo-pakistanez, situaţia din Orientul Mijlociu sau din unele zone africane
(Congo – Zimbabwe, Rodenzia) etc.
Specifică pentru epoca contemporană este amploarea deosebită pe care au luat-o tratativele
multilaterale (diplomaţia prin conferinţe internaţionale) în cadrul cărora se abordează problemele
globale ale păcii, securităţii internaţionale şi dezarmării, ale soluţionării unor situaţii grave şi
complexe privind relaţiile directe dintre state sau ale codificării regulilor de drept internaţional.
b) Principalul mijloc de reglementare a diferendelor internaţionale
Tratativele constituie principala metodă de soluţionare pe cale paşnică, politico-diplomatică, a
problemelor litigioase. Potrivit practicii internaţionale, părţile tind să recurgă în primul rând la
negocieri.
Primordialitatea tratativelor ca mijloc de soluţionare paşnică este consacrată de art. 33 al Cartei
O.N.U., precum şi în alte documente unde ele figurează pe primul loc în cadrul metodelor de
rezolvare paşnică a diferendelor. Potrivit principiului primordialităţii tratativelor (cunoscut și sub
denumirea de „principiul anteriorității tratativelor”), statele sunt obligate să recurgă mai întâi la
tratative în vederea aplanării diferendelor dintre ele şi numai în măsura în care tratativele directe
nu au dus la rezultatul dorit să recurgă la celelalte mijloace de soluţionare paşnică.
Curtea Permanentă dă următoarea soluție în litigiul concesiunilor Mavrommatis: „Înainte ca un
diferend să ajungă în fața justiției se impune ca obiectul său să fie clar definit prin intermediul
negocierilor diplomatice” [3]. Aceeași soluție este dată și de către Curtea Internațională de
Justiție în cazul litigiului cu privire la dreptul de trecere prin teritoriul indian [4].
În raport cu celelalte metode de rezolvare paşnică a diferendelor, metoda tratativelor se
caracterizează prin supleţe, operativitate şi o mai mare eficacitate în căutarea şi găsirea de soluţii,
printr-un grad mai redus de formalism şi o mai mare capacitate de adaptare la diversitatea
situaţiilor conflictuale care apar în planul relaţiilor internaţionale.
Tratativele reprezintă metoda cea mai puţin încorsetată de detalii procedurale, prin care se
rezolvă sau se previn cele mai multe diferende, celelalte metode având în mare măsură menirea
de a sprijini procesul de negociere [5].
De altfel, tratativele sunt prezente, într-o măsură sau alta, într-o fază sau alta, în orice proces de
soluţionare paşnică, chiar dacă diferendul se rezolvă pe o altă cale, deoarece însăşi hotărârea de a
se apela la un anumit alt mijloc de soluţionare este, de regulă, rezultatul unor tratative fie şi cu
caracter preliminar sau exploratoriu între părţi, iar pe parcursul folosirii altor metode de
soluţionare paşnică dintre cele menţionate, asupra cărora părţile au căzut de acord, poate apărea
necesitatea ca anumite aspecte să fie clarificate prin dialog direct între părţile aflate în diferend
ori ca anumite momente de impas să fie depăşite tot pe această cale, aşa cum practica
internaţională a demonstrat-o adesea.
Tratativele constituie, de fapt, singura metodă de rezolvare a diferendelor care se desfăşoară în
întregime direct între părţile implicate, fără a fi necesară, deşi aceasta nu este exclusă, şi
participarea altor părţi, care nu presupune organe sau organisme internaţionale preexistente, ceea
ce reprezintă un avantaj important întrucât, prin confruntarea nemijlocită a poziţiilor, părţile pot
adopta o atitudine mai flexibilă şi pot păstra secretul discuţiilor, creându-se astfel posibilitatea
determinării mai exacte a conţinutului diferendului, înlăturându-se cu mai mică dificultate
exagerările şi falsele susceptibilităţi şi evidenţiindu-se mai pregnant punctele de acord[6].
Pentru a se ajunge la rezultate pozitive, în cadrul procesului de negociere este necesar, însă, ca
părţile să fie de bună-credinţă, să fie receptive la argumentele pe care le avansează partenerul de
negociere, să dea dovadă de spirit de cooperare şi de dorinţa de a se ajunge realmente la soluţii
reciproc acceptabile [7]. În caz contrar contactele directe dintre părţi pot căpăta caracterul unui
„dialog între surzi”, al unei farse ce poate avea consecinţe periculoase pentru rezolvarea
problemei în cauză, ca şi pentru relaţiile dintre cei doi parteneri de dialog.
Pentru ca tratativele să ducă la promovarea scopurilor pentru care au fost angajate, respectiv la
rezolvarea diferendelor sau a problemelor litigioase şi convenirea unor soluţii viabile, este
necesar ca părţile implicate să acţioneze în strictă conformitate cu principiile dreptului
internaţional şi cu prevederile tratatelor în vigoare, în metoda tratativelor găsindu-şi oglindirea
toate principiile de drept internaţional care trebuie să stea la baza relaţiilor dintre state.
Nerespectarea acestor principii, cât şi a prevederilor eventualelor tratate anterior încheiate între
statele respective în domeniul în care este localizat diferendul, poate avea drept urmare o soluţie
precară cu eficacitate limitată sau imposibilitatea ajungerii la o soluţie, iar în situaţia în care una
din părţi acţionează de pe poziţii de forţă, prin presiuni, şantaje sau ameninţări ori prin punerea în
situaţie de inferioritate a celeilalte părţi, negocierile se transformă în contrariul lor, rezultatul
fiind un dictat, o soluţie impusă, fără valabilitate din punct de vedere al dreptului internaţional,
creatoare de noi surse de tensiune sau de conflict.
Negociatorii într-un diferend sunt, în general, funcționari ai ministerelor afacerilor externe și/sau
membri ai misiunilor diplomatice ale unui stat acreditați pe lângă celălalt stat, dar pot fi și alte
personalități care posedă experiență și prestigiu în domeniile ce formează obiectul diferendului.
În anumite etape ale negocierilor, la acestea pot participa chiar șefi de stat ori de guvern.
Durata negocierilor variază în funcție de împrejurările concrete ale fiecărui caz. Prin anumite
tratate internaționale se stabilesc uneori termene limită pentru purtarea negocierilor, după care,
dacă nu se ajunge la o soluție acceptată de părți, se poate trece la alte mijloace pașnice.
În condițiile lumii contemporane, a complexității problemelor internaționale ce se ivesc spre a fi
rezolvate, calea ce se impune este cea a negocierilor diplomatice, pentru a menține pacea și
securitatea internațională, prelungindu-se apoi în bunele oficii, mediere, conciliere care sunt în
esență tratative cu participarea unor terți. Se poate remarca că tratativele domină mijloacele fără
caracter jurisdicțional de reglementare pașnică.
Bunele oficii

În sistemul metodelor politico-diplomatice de rezolvare a diferendelor internaționale bunele


oficii ocupă un loc mai puțin important.
În literatura de specialitate, mai precis Dicționarul de drept internațional public, definește bunele
oficii astfel: ”demersul întreprins pe lângă statele părți la litigiu de un terț – stat sau organizație
internațională – din proprie inițiativă sau la cererea părților, cu scopul de a convinge statele
litigante să le rezolve pe calea negocierilor diplomatice”. Charles Rousseau definește bunele
oficii ca fiind „acțiunea amicală a unei terțe persoane care propune o bază de înțelegere între
cele două state în dezacord și care caută să o facă acceptată printr-o intervenție discretă”.
Bunele oficii au fost consacrate într-o serie de documente internaționale, tratate internaționale și
anume: – În cadrul Conferinței de la Paris din 1856, în cadrul Congresului de la Berlin din 1878.
O importanță deosebită o are Convenția de la Haga din 1907, care prevede în art. 3: „….puterile
contractante socotesc util și de dorit ca una sau mai multe părți participante la conflict să ofere,
din proprie inițiativă, pe cât o permit împrejurările, bunele oficii sau mediațiunea lor statelor în
diferend”. Bunele oficii sunt reglementate și de Tratatul american de reglementare pașnică de la
Bogota din 1948, care prevede următoarele în art. 9: „Procedura bunelor oficii constă din
demersurile unuia sau a mai multor guverne americane sau a unuia sau a mai multor cetățeni
eminenți, din oricare stat străin de controversă în vederea apropierii părților, oferindu-le
posibilitatea de a găsi direct soluția adecvată”.
În practica internaţională, bunele oficii au fost utilizate foarte frecvent, ele contribuind la
soluţionarea a numeroase diferende şi la evitarea unor conflicte armate iminente, dar au avut mai
puţini sorţi de izbândă în oprirea unui conflict armat deja angajat. Un rol tot mai mare în
acţiunile de bune oficii revine în perioada contemporană, alături de contribuţia unor şefi de state
sau de guverne ori a unor persoane influente, Organizaţiei Naţiunilor Unite şi organizaţiilor
regionale. Secretarul general al O.N.U. a avut în această privinţă un rol important, el fiind adesea
solicitat să exercite în numele organizaţiei mondiale bunele oficii pentru rezolvarea unor situaţii
litigioase care apar între state în diferite zone geografice ale lumii.
Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea apariţiei unui diferend dintre state sau
soluţionarea unui diferend deja produs. Astfel, putem observa că rolul bunelor oficii este de a
apropia părțile litigante, de a facilita începerea tratativelor între ele în vederea soluționării
diferendului sau de a le determina să reia negocierile diplomatice directe dintre ele. Funcția lor
principală este de a menține bunele relații între state prin asistența amicală acordată, terțul
neavând dreptul de a se implica în reglementarea de fond a litigiului. Bunele oficii pot fi folosite
în timp de pace sau pe timp de război, atât la cererea părților, cât și la cererea terțului, care își
oferă bunele sale oficii, atunci când constată că pe calea tratativelor directe nu s-a putut și nici nu
există perspective să se ajungă la un acord. De regulă, dreptul de a oferi bunele oficii aparține
unui stat[8], unei organizații internaționale sau a unei persoane oficiale[9], care necesită acordul
prealabil al părților.
În cadrul misiunii sale de bune oficii terțul binevoitor are o contribuție discretă, el neparticipând
direct la rezolvarea propriu-zisă a diferendului, ci propunând doar un teren de înțelegere între
statele aflate în dezacord pentru a le aduce în situația să trateze direct.
Desfășurându-și activitatea în limitele prescrise de normele dreptului internațional, terțul își
îndeplinește în mod firesc misiunea ce și-a asumat-o în momentul în care bunele oficii și-au
produs efectul: acceptarea de către părțile litigante a negocierilor. Bunele oficii pot înceta însă și
pe alte căi: prin renunțarea de către terț (când a ajuns la convingerea că ele nu pot duce la
rezultatul urmărit); prin refuzarea lor pe parcurs de către una sau de către ambele părți
litigante[10] sau prin transformarea lor în acte de mediațiune.
În concluzie, rezultatul utilizării bunelor oficii este de a evita un conflict armat între state
exercitat la timpul potrivit, rezolvarea unui diferend internațional existent sau de a pune capăt
unui conflict armat dintre state, de a duce părțile litigante la masa tratativelor și de a soluționa
litigiul în mod pașnic.
Ca exemple de bune oficii sunt cele oferite de Franța Statelor Unite ale Americii, Vietnamului de
Nord și Vietnamului de Sud, pentru a pune capăt ostilităților militare; ori cele oferite de Elveția,
în cursul anilor 1960-1961, pentru realizarea acordurilor dintre Franța și Guvernul provizoriu al
Republicii Algeria, privind independența acestei foste colonii franceze.
Medierea (Mediațiunea)

Mediațiunea este un mijloc de reglementare pașnică a diferendelor internaționale, care constă în


acțiunea unui terț (stat[11], organizație internaționale[12] sau persoană oficială[13], care se
bucură de reputație și de prestigiul imparțialității) de a participa în mod direct la organizarea
tratativelor, pe care de regulă le conduce având calitatea de mediator, examinând fondul
diferendului și făcând propuneri de natură a constitui o bază de soluționare a acestuia.
Medierea este o procedură autonomă de reglementare pașnică a diferendelor internaționale,
având un obiect bine definit, respectiv examinarea fondului diferendului; funcția
mediatorului începe de abia când s-a ajuns la masa tratativelor: – el participă direct la
organizarea negocierilor pe care le conduce, el examinează împreună cu părțile fondul litigiului
și sugerează soluții pentru rezolvarea acestuia. Aceasta are o finalitate clară și anume
descoperirea unor formule de înțelegere exclusiv contractuale. În sistemul mijloacelor pașnice,
medierea este cunoscută ca fiind o procedură secundară alături de tratativele diplomatice. Însă ea
are vocație de universalitate, toate diferendele internaționale, indiferent de natura lor, putând fi
supuse acestei proceduri.
Acțiunea de mediere poate fi pornită:
– la cererea părților aflate în litigiu (mediațiune cerută);
– ca urmare a acceptării unei oferte (mediațiune oferită).[14]
Angajarea unei asemenea proceduri este însă deosebit de delicată, pentru că în primul caz este
destul de greu ca statele implicate să cadă de acord asupra necesități de a apela la un mediator și
asupra statului terț, organizației internaționale sau persoanei convenabile ambelor părți și care să
fie dispuse să-și asume o asemenea dificilă sarcină, iar în al doilea caz, există riscul ca acela care
se oferă ca mediator să se confrunte cu un refuz din partea statelor aflate în diferend.
Medierea a fost reglementată de câteva acte internaționale, cum sunt:
– Convenția de la Haga din 1907 prin art.3, conform căruia oferta de mediere nu trebuie să fie
considerată ca un act inamical; dreptul de a oferi medierea este conferit puterilor străine
conflictului, chiar în decursul ostilităților; art.4 prevede că rolul mediatorului constă în a pune de
acord pretențiile opuse și de a calma resentimentele care, poate, s-au ivit între statele în conflict;
în art.6 se arată că: “Bunele oficii și mediațiunea au în mod exclusiv însemnătatea unui sfat și nu
pot fi considerate nicidecum obligatorii”.
– în Carta O.N.U., precum și în cadrul sesiunii a XXXIV-a a Adunării Generale a O.N.U., în
Carta O.S.A., Carta O.U.A., Protocolul de mediere, conciliere și arbitraj din 1964, Tratatul
american de reglementare pașnică (Pactul de la Bogota) din 1948 etc.
Din punct de vedere procedural, medierea se caracterizează prin deplina sa adaptabilitate la
împrejurările concrete ale unui diferend. Regulile după care se desfășoară aceasta au cel mai
adesea un caracter ad-hoc. Detaliile de desfășurare, locul, termenele, data ședințelor,
participanții, limba etc. se stabilesc de părți cu concursul mediatorului, nu întotdeauna în
prealabil, ci și pe parcurs. În acest mod se asigură un foarte larg câmp de acțiune pentru găsirea
soluției. Mediatorul discută uneori cu ambele părți prezente, el conducând discuțiile, alteori
separat cu fiecare. El poate să-și prezinte propunerile oral, însă nmic nu-l împiedică să le enunțe
în scris. Se poate începe prin a negocia verbal și apoi se poate trece la note scrise. Propunerile
acestuia trebuie, în principiu, să fie scrise și comunicate simultan părților în cauză. Astfel,
mediatorul trebuie să imprime convingerea părților că el este absolut imparțial, pentru a obține
un adevărat succes în soluționarea litigiilor. Mediatorul trebuie să dea dovadă de prestigiu
internațional general recunoscut, suplețe, cât și de cunoașterea temeinică a problemei în fond. În
practică s-a putut observa că acțiunea de mediere permite întrepătrunderea cu negocierile directe
între părțile la un diferend[15].
Spre deosebire de bunele oficii, în cazul medierii terțul nu se limitează numai la determinarea
părților în diferend și a situației de fapt, ci el participă efectiv, în mod activ, la desfășurarea
negocierilor directe între părți, cu propuneri pentru părți pentru soluționarea amiabilă a
diferendului. Totuși propunerile mediatorului nu sunt obligatorii, ele au doar un caracter
facultativ, ceea ce deosebește medierea de mijloacele jurisdicționale.
Medierea ia sfârșit fie în momentul în care părțile reușesc să ajungă la un acord pe baza
propunerilor mediatorului (în forma lor inițială sau într-o formă amendată ca urmare a discuțiilor
purtate), fie în momentul în care părțile constată că prin continuarea acțiunii de mediere nu s-ar
contribui la rezolvarea diferendului, cel puțin într-o anumită perioadă mai lungă de timp, fie
atunci când părțile în litigiu sau mediatorul însuși constată că mijloacele de împăcare propuse nu
sunt acceptate.
Ancheta internațională
Ancheta internațională face parte din mijloacele instituționalizate, alături de concilierea
internțională, cazuri în care se face apelul la un terț (stat sau organizație internațională) pentru
soluționarea diferendului internațional. Aceasta se bazează pe ideea că tratativele dintre părțile
aflate în diferend, pentru găsirea unor soluții echitabile, trebuie să se fundamenteze pe o
cunoștere corectă și exactă a faptelor care au generat diferendul respectiv. Considerându-se că
elucidarea faptelor de către statele aflate în diferend nu ar oferi garanția stabilirii cu exactitate a
acestora, a apărut necesitate instituirii, în acest scop, a unor Comisii Internaționale de Anchetă,
care să stabilească o versiune unică a faptelor.
Ancheta internațională constă atât în activitatea de stabilire strictă a faptelor (fact – finding),
conform Convențiilor de la Haga, cât și în forme mai noi, mai perfecționate care presupun
căutarea unor informații în beneficiul unor organizații internaționale cum ar fi O.N.U.
Ca metoda de soluționare a diferendelor, ancheta internațională a fost pentru prima dată
reglementată prin Convenția de la Haga din 1889, în care se sublinia caracterul temporizator al
acesteia, de calmare a stării de spirit a părților în conflict, ancheta acționând ca o “supapă de
siguranță”. Ancheta are însă și o funcție preventivă, deoarece împiedică agravarea unui diferend
internațional în măsura în care se recurge la ea. De asemenea, ea nu este o modalitate de
soluționare independentă, fiind utilizată ca o treaptă anterioară pentru o altă modalitate pașnică
de soluționare (concilierea, arbitrajul) și având un caracter facultativ.
Finalitatea și procedura anchetei internaționale au fost precizate și dezvoltate prin Convenția de
la Haga din 1907 care în art.9 prevedea că “în litigiile de ordin internațional care nu angajează
nici onoarea, nici interesele esențiale și care provin dintr-o divergență de apreciere asupra unor
elemente de fapt, părțile contractante consideră util și de dorit ca părțile care nu se vor fi putut
pune de acord pe cale diplomatică să instituie, atât cât o vor permite circumstanțele, o comisie
internațională de anchetă însărcinată să faciliteze soluționarea acestor litigii, clarificând printr-un
examen imparțial și conștiincios unele chestiuni de fapt”.
Astfel, ancheta trebuie să se limiteze numai la examinarea problemelor de fapt, tendința de a se
aluneca spre analizarea aspectelor de drept justificând reținerea statelor de a nu recurge prea des
la ancheta.
Ancheta internațională poate fi, deci, definită ca o modalitate de soluționare pașnică care constă
în elucidarea unor chestiuni foarte controversate, ce formează obiectul unui diferend
internațional, de către o comisie desemnată în acest scop de părțile aflate în diferend sau de
către o organizație internațională, comisie ale cărei concluzii au un caracter facultativ.
În măsura, în care printr-un tratat anterior nu s-a prevăzut constituirea unor comisii permanente
de anchetă, angajarea unei asemena comisii se realizează prin acordul expres al celor două părți
aflate în diferend, care ia forma unei convenții speciale, în cuprinsul căreia se stabilesc faptele ce
urmează a fi analizate și împrejurările de clarificat, numele persoanelor ce compun comisia,
modul de lucru al comisiei, inclusiv drepturile și obligațiile pe care aceștia le au în îndeplinirea
sarcinii încredințate, facilitățile pe care statele trebuie să le asigure pentru efectuarea
investigațiilor necesare și alte aspecte care au menirea de a garanta imparțialitatea și succesul
misiunii.
Comisia este formată dintr-un număr impar de membri – comisari având cetățenia părților în
conflict și comisari terți. Comisarii sunt aleși intuitu personae, nereprezentând guvernele lor.
Părțile sunt reprezentate prin agenți speciali care servesc ca intermediari între ele și comisie; ei
pot fi asistați de către consilieri sau avocați care să susțină interesele părților în fața comisiei.
Ancheta are loc în procedură de contradictorialitate. Aceasta cuprinde, în primul rând,
expunerile părților asupra faptelor. Comisia poate examina documente, diferite acte, poate audia
martori și experți, poate să se deplaseze la fața locului (aceasta presupune însă acordul părții care
exercită suveranitatea asupra teritoriului respectiv). Părțile la convenție se angajează să ofere
comisiei de anchetă toate mijloacele și toate înlesnirile necesare pentru cunoșterea completă și
pentru aprecierea exactă a faptelor sau pentru a intra în posesia informațiilor pe care le consideră
necesare. Lucrările ședințelor și documentele nu sunt făcute publice decât cu consimtământul
părților și prin decizia comisiei. Audierea martorilor se face separat, în prezența agenților
naționali, interogarea lor fiind făcută de către președintele comisiei, iar mărturiile consemnate
într-un proces verbal. Activitatea unei comisii de anchetă se încheie printr-un raport care se
adoptă cu majoritatea de voturi a membrilor componenți, după care se înaintează statelor
implicate. Concluziile raportului sunt facultative pentru părți, acestea putând hotărî fie să și le
însușească și să treacă la rezolvarea de fond a problemei, fie să le respingă. Raportul trebuie să
stabilească doar faptele în materialitatea lor, fără a se pronunța în vreun mod asupra răspunderii
părților.
Prin unele convenții multilaterale și, în special, bilaterale, de după primul război mondial, s-a
încercat să se lărgească competența comisiei de anchetă. Așa-numitele “tratate Knox” (denumite
după numele secretarului de stat american Knox), încheiate între S.U.A., Franța și Marea
Britanie în 1911, prevedeau procedura anchetei obligatorii, ale cărei rezultate trebuiau să
folosească la arbitrajul instituit între părți în vederea soluționării diferendelor (acestea nu au fost
ratificate de Senatul american).
Prin “tratatele Bryan” (aproximativ 30 de tratate încheiate între 1913-1914 și denumite după
numele secretarului de stat american Bryan) s-a urmărit extinderea competențelor comisiilor de
anchetă care trebuiau să se pronunțe asupra elementelor de fapt, cât și de drept. Specific și
pozitiv în aceste tratate este faptul că semnatarii lor se angajau să nu recurgă la război până la
încheierea procedurii de anchetă.
În practică, acest mijloc are un rol relativ, în sensul că are o serie de neajunsuri: – sub paravanul
restabilirii unei situații de fapt se ascunde, în realitate, o adevărată prejudecare, iar simpla
întocmire a raportului stabilește cine are sau nu are dreptate; aprecierile făcute de particulari sunt
subiective, comisiile fiind un mijloc de imixtiune în treburile externe ale statelor. Toate acestea
au făcut ca ancheta internațională să fie lipsită de o largă aplicare practică. Ea a fost aplicată de
regulă în incidente navale, dar au fost și două cazuri celebre: cazul Dogger Bank și cazul Red
Crusader.
Concilierea internațională

Institutul de Drept internaţional public a definit concilierea internaţională ca fiind „un mod de
reglementare a diferendelor internaţionale de orice natură în care o comisie, constituită de
părţi, fie cu titlu permanent, fie numai pentru o anumită situaţie, ca urmare a unui diferend,
procedează la examinarea imparţială şi se străduieşte să definească termenii unui angajament,
susceptibil de a fi acceptat de părţi, ori acordă părţilor orice concurs care va fi avut în vederea
reglementării”.
Concilierea internaţională este un mijloc relativ nou de soluţionare paşnică a diferendelor
internaţionale, el nefiind prevăzut de Convenţia I de la Haga din 1907.
În raport cu celelalte mijloace politico-diplomatice de soluţionare paşnică a diferendelor
internaţionale, concilierea a apărut mult mai târziu în practica convenţională, deşi unele elemente
proprii concilierii se intâlnesc la mediere şi anchetă. Concilierea reprezintă o combinare a
metodelor de mediere şi anchetă, având însă trăsături caracteristice proprii. Astfel, spre deosebire
de mediere, concilierea presupune o investigare care se realizează de către un organ indepedent,
şi nu de către un terţ care acţionează ca un mediator. În raport de anchetă, concilierea are ca
obiectiv nu numai cercetarea faptelor, prin audierea părţilor, inclusiv citarea şi audierea
martorilor şi experţilor pentru colectarea informaţiilor necesare, ci organul de conciliere
efectuând aceste operaţii nu-şi epuizează misiunea, el procedează în continuare la concilierea
propriu-zisă, adică la faza formulării de propuneri pe care le prezintă părţilor şi acesta urmează a
se pronunţa asupra conţinutului lor.
De asemenea, concilierea, care face într-un fel trecerea de la mijloacele politico-diplomatice de
soluţionare la cele jurisdicţionale, se deosebește de arbitraj şi de soluţionarea judiciară prin aceea
că presupune nu obligaţia, ci numai facultatea părţilor în diferend de a accepta soluţia
recomandată de comisia de conciliere. Totodată însă, concilierea prezintă şi elemente ce sunt de
esenţă unor proceduri jurisdicţionale, ea înfăptuindu-se după o procedură în contradictoriu, în
cadrul căreia părţile au dreptul la întrebări şi replici în vederea apărării nu numai a drepturilor,
dar şi a intereselor lor. Prin elementele sale specifice şi trăsăturile proprii concilierii, a cărei
principală funcţie este de a împăca părţile ci nu de dictare şi impunere a unei soluţii, acţionează
ca un mijloc cu un grad sporit de flexibilitate şi operativitate, menit a asigura părţilor condiţii
egale pe întregul parcurs al desfăşurării lucrărilor.
Astfel, o caracteristică a concilierii o constituie strânsa conlucrare între organul de conciliere şi
părţile în diferend, pe de o parte, iar pe de alta, între însăşi părţile în diferend. Lucrările de
conciliere sunt înfăptuite de organul special creat, părţile în diferend nefiind implicate în mod
direct, dar acest organ trebuie să se bucure de încrederea părţilor cu atât mai mult cu cât ele sunt
acelea care propun organul de conciliere şi cu atât mai mult cu cât procedura concilierii nu
implică sancţiuni juridice.
Comisia de conciliere poate să fie preexistentă diferendului, iar părţile să apeleze la serviciile
acesteia în baza unui angajament anterior asumat printr-un tratat sau acord internaţional sau
poate să se constituie după declanşarea diferendului prin înţelegerea dintre părţi. Prima variantă
prezintă avantajul operativităţii, iar cea de a doua pe cel al competenţei, întrucât în acest caz
membrii comisiei se numesc dintre persoanele cele mai avizate în raport de natura diferendului.
În componenţa comisiei de conciliere intră un număr impar de membri, de regulă 3 sau 5, dintre
care 1 sau 2 membri, după caz, sunt desemnaţi de către fiecare dintre statele implicate dintre
cetăţenii proprii sau dintre cetăţenii unui stat neimplicat în conflict, iar preşedintele se
desemnează întodeauna dintre cetăţenii unui alt stat, el trebuind însă să corespundă încrederii
comune a celor două părţi. Practica internaţională este relativ diversificată în această privinţă, dar
în principiu variantele utilizate până în prezent au la bază sistemul enunţat.
În situaţia în care la numirea membrilor comisiei, părţile nu se pot pune de acord asupra
persoanei sau persoanelor membre pe care trebuie să le numească împreună, se recurge de regulă
la autoritatea unei personalităţi de prestigiu sau a unei organizaţii internaţionale care să
desemneze persoana (persoanele) respective.
Membrii comisiilor de conciliere trebuie să aibă o pregătire corespunzătoare şi să dea dovadă de
imparţialitate, indiferent de poziţia lor faţă de părţi. Ei sunt irevocabili, trebuind să acţioneze pe
toată durata procesului de conciliere, putând fi înlocuiţi numai în cadrul comisiilor de conciliere
permanente, dar şi atunci numai până la începerea executării misiunii.
În cazul tratatelor multilaterale care prevăd instituirea unor comisii de conciliere, se recurge la
stabilirea unei liste permanente de conciliatori alcătuită dintr-un număr fix de naționali desemnați
de fiecare stat-parte la tratat. În caz de diferend, fiecare parte alege, în mod unilateral, un
membru național înscris pe listă, iar aceștia, de comun acord, președintele comisiei dintre ceilalți
conciliatori înscriși pe listă de celelalte state.
Comisia se poate întruni pe teritoriul uneia dintre părți, al unui stat terț sau la sediul unei
organizații internaționale. Această comisie poate efectua și o anchetă prealabilă (art.11 alin.1 din
Actul general pentru reglementarea pașnică a diferendelor internaționale). Tot astfel, o comisie
de anchetă va avea, de asemenea, și caracter de comisie de conciliere (Convenția Generală de
conciliere internațională).
Potrivit Pactului de la Bogota, funcțiile comisiei vor fi exercitate începând printr-o tentativă în
vederea concilierii diferendelor supuse examinării sale, pentru a se ajunge la o reglementare între
părți, acestea încheindu-se într-un termen fixat de tratat pe baza căruia comisia își desfășoară
activitatea.
În ceea ce privește procedurile ce vor fi folosite în fața comisiei, aceasta va fi sesizată printr-o
cerere adresată președintelui de către cele două părți acționând de comun acord sau separat, după
caz. Comisia își va stabili ea însăși procedura, care va trebui însă să fie contradictorie.
Comisia de conciliere va avea sarcina să elucideze chestiunile în litigiu, primind toate
informațiile utile prin anchetă sau altfel, și să prezinte părților, în final, termenii
anganjamentului.
Lucrările comisiei au un caracter secret, publicitatea fiind interzisă până când rezultatul
procedurii de conciliere este evident. De la regulă se poate deroga pe baza unanimității comisiei
și a acordului părților în litigiu.
La sfârșitul lucrărilor sale, Comisia de conciliere va întocmi un proces-verbal sau un raport în
care va expune rezultatele concilierii. Raportul și recomandările comisiei, în cazul în care
acționează ca organ de conciliere, nu vor avea caracterul unei hotărâri sau sentințe arbitrale și nu
vor angaja părțile nici în ceea ce privește expunerea sau interpretarea faptelor, nici în ceea ce
privește problemele juridice.
Se constată însă că, după cel de-al doilea război mondial, nu s-a mai recurs la conciliere, în timp
ce procedura anchetei s-a dezvoltat o dată cu creșterea rolului organizațiilor internaționale.
Ancheta și concilierea sunt efectuate de comisii alcătuite din persoane ce se bucură de încrederea
părților. În diferite împrejurări, în special în cazul stabilirii unor violări ale drepturilor persoanei
umane, Comisia drepturilor omului, de pildă, în cadrul procedurilor de control al respectării
acestora (constând în rapoarte și petiții), s-a izbit de contestarea unor fapte (încălcări ale acestor
drepturi de către unele state membre).
În practică această comisie de conciliere a jucat un rol important înaintea și imediat după primul
război mondial, “vârsta de aur” a concilierii internaționale, fiind remarcată prin instituirea
comisiilor permanente bilaterale[16]. După această perioadă de vastă prolifiere a concilierii
internaționale, ea a avut o aplicare foarte limitată.
S-a încercat o reevaluare a concilierii, o detehnicizare a procedurii, mai întâi prin Sesiunea
Institutului de Drept de la Salzburg din 1959-1961, care a elaborat un regulament de conciliere
internațională[17].
Comisii de conciliere au fost instituite și în cadrul unor organizații internaționale[18]. În 1962, s-
a instituit o comisie de conciliere, în cadrul organizației UNESCO, pentru a soluționa diferendele
ce au apărut în lupta împotriva discriminării în materie de învățământ. La fel au fost instituite
asemenea comisii în legătură cu acordul GATT pentru a soluționa anumite diferende economice.
În cadrul O.N.U., prin Pactul privind drepturile civile și politice din 1966, în art.42 se
organizează o procedură de conciliere, facultativă, pentru a soluționa diferendele ce vor apărea în
legătură cu aplicarea acestui act internațional.
Se remarcă, totodată, că acest mijloc diplomatic poate fi considerat ca fiind necesar aplicabil
conform unor reguli prestabilite. Astfel, Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor
(art. 66), ca și Convenția de la Viena din 1975 privind reprezentarea statelor în relațiile cu
organizațiile internaționale au prevăzut că părțile într-un diferend privind anumite texte din
aceste convenții pot să recurgă la procedura de conciliere, prevăzută în anexa convențiilor.
Comisia de conciliere instituită conține dispoziții pentru desemnare a conciliatorilor,
determinarea procedurii de către comisie, propuneri ale acesteia privind modul de aplanare a
diferendului și prezentarea unui raport după 12 luni de la constituirea comisiei. Raportul
comisiei, inclusiv concluziile prevăzute în acesta privind probleme juridice, nu vor fi obligatorii
pentru părți și vor avea numai valoarea unor recomandări supuse părților pentru examinarea lor
în vederea soluționării amiabile a diferendului.
Mai poate fi menționată reglementarea concilierii în Convenția privind dreptul mării din 1982, de
la Montego Bay, Jamaica. Art. 284 din convenție prevede că un stat-parte într-un diferend
privind interpretarea sau aplicarea convenției poate invita cealaltă parte sau părți să supună
diferendul concilierii.
Ca exemplu, România, care a devenit parte la Actul general de arbitraj din 1928, a încheiat apoi
un Act general de conciliațiune, de arbitraj și de aranjament juridiciar între statele Micii
Înțelegeri, semnat de România, Iugoslavia și Cehoslovacia la 21 mai 1929, la Belgrad, și intrat
în vigoare la 16 noiembrie 1929. Urmarea directă a recomandărilor făcute de Adunarea Societății
Națiunilor prin rezoluția sa din 28 septembrie 1928 către toate statele de a încheia convenții de
reglementare pașnică a diferendelor internaționale, are 5 capitole (Cap.I – Reglementare pașnică
în general; Cap.II – Reglementarea juridică; Cap.III – Concilierea ; Cap.IV – Reglementarea
arbitrală; Cap.V – Diferendele dintre cele trei părți contractante; Cap.VI – Dispoziții generale) și
38 de articole. Părțile se angajează ca diferendele de orice natură dintre ele și care nu au putut fi
rezolvate pe cale diplomatică să fie supuse unui aranjament judiciar sau arbitral precedat, după
caz obligatoriu sau facultativ, de un recurs la procedura de conciliere. Procedura nu se aplică
unor fapte anterioare încheierii Actului, precum și diferendelor referitoare la chestiuni pe care
dreptul internațional le lasă în competența exclusivă a statelor. Urmând, în general, metodologia
stabilită în Actul general de arbitraj, Actul general de conciliațiune, de arbitraj și de aranjament
judiciar între statele Micii Întelegeri stabilește o metodologie asemănătoare acestuia. Prin Pactul
de organizarea a Micii Înțelegerii, semnat la 16 februarie 1933, a fost prorogat fără termen.
Considerații finale

Pericolele cele mai grave pentru pacea lumii le comportă recurgerea la mijloacele militare,
folosirea sau tentația de a folosi forța și amenințarea cu forța, care așa cum dovedește cu
prisosință viața însăși, nu a dus niciodată la rezolvarea reală și trainică a problemelor, ci
dimpotrivă nu a făcut decât să le complice și să le agraveze, să genereze noi forme de tensiune,
să compromită cursul relațiilor dintre statele respective pentru îndelungate perioade de timp, să
aducă mari daune materiale și umane statelor.
Unul dintre obiectivele fundamentale urmărite de comunitatea mondială, cu precădere în
perioada postbelică, a fost excluderea forței și a amenințării cu forța din relațiile internaționale și,
pe cale de consecință, consolidarea și dezvoltarea instrumentelor de menținere a păcii și
securității, în rândul cărora mijloacele pașnice de reglementare a diferendelor internaționale
ocupă un loc central. Aceste mijloace au fost consacrate într-o serie de documente juridico –
diplomatice (Carta O.N.U., Carta O.S.A., Carta O.U.A, Actul final al Conferinței pentru
Securitate și Cooperare în Europa etc.), unele dintre ele, cum ar fi tratativele diplomatice, fiind
cunoscute din cele mai vechi timpuri.
Indiferent de prevederile lor specifice, fiecare din documente stipulează, într-un fel sau altul, că
diferendele dintre state nu trebuie reglementate decât pe cale pașnică, prin respectarea
principiilor dreptului internațional contemporan.
Dreptul internațional a creat și cadrul adecvat pentru ca mijloacele politico – diplomatice să-și
îndeplinească funcțiile care le-au fost atribuite, prin consacrarea principiului reglementării
pașnice, care stabilește obligația juridică de soluționare a diferendelor numai pe cale pașnică.
Am observat că tratativele sunt primul pas spre o mai bună cooperare între state, pentru
soluționarea diferendelor internaționale. Prin trăsăturile lor specifice, tratativele presupun o
perseverentă activitate de negocieri diplomatice și politice. Ele au o contribuție indiscutabilă în
rezolvarea diferendelor internaționale.
Dacă statele nu vor putea rezolva diferendul prin intermediul tratativelor directe se cere ca ele să
continue procesul de soluționare a acestuia prin folosirea celorlalte mijloace cu caracter pașnic
prevăzute de documentele internaționale: bunele oficii, medierea, ancheta, concilierea, prin
arbitraj sau justiție internațională, prin apelarea la mijloace politice la organismele internaționale
sau regionale sau prin alte mijloace alese de părți de comun acord.
Carta O.N.U. prevede în art.33 că statele părți la orice diferend „a cărei prelungire ar putea pune
în primejdie menținerea păcii și securității internaționale” trebuie să caute să-l rezolve prin
mecanisme politico-diplomatice (tratative, anchetă, mediațiune, conciliere), dar și „pe calea
arbitrajului și reglementare judiciară”.
Unul dintre obiectivele majore în materia soluționării diferendelor internaționale este să se
întreprindă măsuri pentru a face efectivă aplicarea acestui principiu, astfel ca între angajamentul
solemn al statelor de a nu recurge în reglementarea diferendelor lor internaționale decât numai la
mijloacele pașnice și activitatea lor practică în acest sens să nu mai existe nici o divergență.
În concluzie, practica vieții internaționale atestă că nu există problemă litigioasă, situație
conflictuală, indiferent cât de complicată și dificilă ar fi, care să nu poată fi soluționată pe căi
pașnice. Desigur, datorită complexității unor probleme, nu întotdeauna se poate ajunge rapid la
rezolvarea lor. Uneori, pe calea spre înțelegere și soluționare apar obstacole, a căror depășire se
poate dovedi. Esențialul este ca părțile să acționeze cu răbdare și perseverență, precum și cu
bună-credință, pentru a contribui la netezirea terenului spre realizarea înțelegerii. Acționându-se
în acest fel, multe dintre diferendele cele mai complicate, care au afectat pe o perioadă lungă de
timp raporturile dintre state și chiar situația internațională în ansamblul ei, și-au putut găsi în cele
din urmă soluționări echitabile, prin mijloace pașnice.
BIBLIOGRAFIE

1. Dumitru Mazilu, ”Drept internațional public”, Editura Lumina Lex, București, 2010;
2. Adrian Dumitru Crăciunescu, „Drept internaţional contemporan”, Editura Concordia,
Arad, 2004.
3. Vasile Creţu, „Drept Internaţional Public”, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei
„România de Mâine”, Bucureşti, 2002.
4. Grigore Geamănu, „Drept internaţional public” – Tratat, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1975.
5. Raluca Miga-Beşteliu, „Drept internaţional public” – Volumul 2, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2008.
6. Dumitra Popescu, Traian Chebeleu, Adrian Năstase, Victor Duculescu, Alexandru
Bolintineanu, Ioan Voicu, Olimpiu Crauciuc, Brînduşa Ştefănescu, Octavian Căpăţînă,
Roxana Munteanu, „Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale”, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983.
7. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, „Drept internaţional
contemporan”, Ediţie a 2-a, revăzută şi adăugită, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.
8. Bianca Selejan – Guţan, Laura – Maria Crăciunean, „Drept internaţional public”,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.
9. Mihaela Alexandru, Sorin Bucur, „Drept internaţional public”, Editura Omnia Uni
S.A.S.T., Braşov, 2004.
10. Ionel Cloşcă, „Reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor dintre state”, Editura
Politică, Bucureşti, 1980.
11. Mircea Malița, ”Mecanisme de reglementare pașnică a diferendelor dintre state”,
Editura Politică, Bucureşti, 1982.

[1] Art. 1 din acest tratat: ”Înaltele părți contractante declară solemn în numele popoarelor lor
respective, că ele condamnă recurgerea la război pentru reglementarea diferendelor
internaționale și renunță la el ca instrument de politică națională în relațiile lor reciproce”.
[2] Islanda a hotărât ca de la 1 septembrie 1972 să-și extindă zona sa de pescuit de la 12 la 50 de
mile marine. La 14 aprilie 1972, Marea Britanie, iar la 5 iunie același an, Republica Federală
Germania au introdus câte o cerere în fața C.I.J., cerându-i să declare că măsura guvernului
islandez de extindere a apelor sale teritoriale este incompatibilă cu normele dreptului
internațional. Contestând competența Curții în acest diferend, Islanda a refuzat să producă
piesele de procedură. În ciuda opoziției Islandei, Curtea a ordonat în 1972 și 1973, măsuri
conservatorii, în baza cărora se cerea guvernului islandez să nu aplice noul regulament, prin care
își extindea drepturile exclusive de pescuit asupra navelor celor două state reclamante, în schimb,
acestora li se putea limita plafonul anual de pește în zona contestată. Prin Hotărârea din 2
februarie 1973, Curtea s-a declarat competentă în diferendele respective, iar prin Hotărârea din
25 iulie 1974, Curtea a decis că regulamentul islandez prin care s-au extins în mod unilateral
drepturile de pescuit ale Islandei până la 50 de mile marine nu este opozabil R.F. Germania și
Marii Britanii; că Islanda nu este în drept să excludă în mod unilateral din zona contestată navele
de pescuit ale celor două state; că, dat fiind că au început lucrările conferinței asupra dreptului
mării și că nu poate enunța dreptul pe care conferința îl va edicta, părțile au obligația de a începe
negocieri cu bună-credință pentru a ajunge la o soluție echitabilă a dreptului dintre ele.
[3] C.P.J.I. Recueil, Serie A, no.2, p.15.
[4] C.I.J. Reports, 1975, p.148-149.
[5] Max Sörensen, “Manual of Public International Law”, Mac Millan, London, 1968, p.675;
Mircea Maliţa, op.cit., p. 61.
[6] Ionel Cloşcă, “Reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor dintre state”, Editura
Politică, Bucureşti, 1980, p. 45.
[7] C.I.J. în cazul litigiului privind platoul continental din Marea Nordului a dat următoarea
soluție: “Părțile au obligația de a se comporta în așa fel încât negocierile să aibe sens, ceea ce nu
este cazul atunci când una dintre ele insistă asupra propriei sale poziții, fără a lua în considerare
nicio modificare. Părțile sunt ținute să acționeze astfel încât în situația concretă și ținând seama
de toate împrejurările, să fie aplicate principii echitabile”. (I.C.J. Reports, 1969, p.47; Declarația
de la Manilla).
[8] Convenția de la Paris din 1856 prevedea că această funcție poate fi îndeplinită de o „putere
prietenă”. Tratatul semnat în cadrul Conferinței de la Panama din 1926 conferea acest drept
„aliaților lor”, iar Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 ” uneia sau a mai multor puteri
prietene”.
[9] Reprezentantul țării noastre Take Ionescu a fost invitat de guvernele Greciei și Turciei să
presteze bunele oficii în urma conflictului ce izbucnise între ele după pacea de la București din
1913, precum și de Guvernele Poloniei și Cehoslovaciei în conflictul de frontieră ivit între cele
două state după primul război mondial.
[10] De pildă, în anul 1884 Franța a respins bunele oficii oferite de S.U.A. în conflictul cu privire
la Tonkin; în anul 1914, de asemenea, Franța a cerut guvernului spaniol să renunțe la bunele sale
oficii oferite la sugestia Belgiei, în urma atacării de către Germania a posesiunilor franceze și
belgiene din Bazinul convențional al Congoului. “Guvernul francez – se arată în Nota
Ministerului francez al Afacerilor Externe din 28 septembrie 1914 adresată Oficiului german al
Afacerilor Externe – s-a văzut obligat să roage guvernul spaniol să nu dea urmare propunerii de
bune oficii pe care le-a adresat deja la cererea guvernului Belgian, în termenii art. 11 al Pactului
de la Berlin”.
[11] În 1966, fosta U.R.S.S. a avut rolul de mediator în conflictul dintre India și Pakistan.
[12] O.N.U. de câteva ori la rând a jucat rolul de mediator în Orientul Apropiat.
[13] În 1979, Papa a fost mediator sugerând soluționarea conflictului izbucnit între Argentina și
Chile.
[14] Mediere oferită de puterile europene în conflicul de frontieră ce opunea Grecia și Turcia, pe
baza art.24 al Tratatului de la Berlin din 13 iulie 1878; cea oferită de Anglia în afacerea
Luxemburgului (cu ocazia dizolvării Configurației Germane în 1866, Prusia, cu toată insistența
Franței, a refuzat să evacueze garnizoana sa din Luxemburg). Jucând rolul de mediator, Anglia a
înlesnit încheierea Tratatului de la Londra din 11 mai 1867 care a prevăzut neutralizarea
Liechtensteinului și distrugerea fortărețelor sale).
[15] În 1960, Președintele Băncii pentru Reconstrucție și Dezvoltare a jucat rolul de mediator în
cazul conflictului izbucnit între India și Pakistan, ce a avut ca obiect partajul pentru utilizarea
fluviului Indus; fostul președinte al S.U.A., J. Carter, a jucat rolul unui mediator în cazul
conflictelor din Haiti, Coreea de Sud sau Bosnia-Herțegovina.
[16] Cu titlu de exemplu, comisia dintre Franța și Elveția din 1925; comisia de conciliere
italiano-elvețiană din 1924, dar și comisia dintre Belgia și Danemarca tot din aceeași perioadă.
[17] Art.1,Regulament cu privire la concilierea internațională, Salzburg 1961, procedura
concilierii este “un mod de reglementare a diferendelor internaționale de orice natură, în care o
comisie constituită de părți – fie cu titlu permanent, fie la ocazie – ca urmare a unui diferend,
procedează la o examinare imparțială a diferendului și se străduiește să definească termenii unui
angajament susceptibil de a fi acceptat de părți sau de a acorda părților, în vederea reglementării,
orice concurs ce îi va fi cerut”.
[18] Dominique Carreu, Droit international, Editura Pedone, Paris, 1999.