EU NU STIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII-de Lucian Blaga

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o meditaţie pe tema poetul şi poezia, adică
o artă poetică modernă, în care Lucian Blaga îşi expune programul estetic. Poetul este o
conştiinţă a universului, iar poezia o emanaţie a acestei conştiinţe.
Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică
modernă, alături de Testament de Tudor Arghezi şi Joc secund de Ion Barbu. Poezia deschide
volumul de debut, ”Poemele luminii” şi are rol de manifest literar. Dacă Arghezi punea în centrul
artei sale poetice problema limbajului şi a „cuvintelor potrivite”, Blaga accentuează raportul
dintre poet şi lume şi dintre poet şi creaţie. În această poezie autorul face distincţia între cele
două tipuri de cunoaştere teoretizate în lucrarea Cunoaşterea luciferică (1933). Cunoaşterea
paradisiacă este cunoaşterea de tip raţional, care reduce misterul lumii prin intermediul logicii şi
al intelectului. În schimb, cunoaşterea luciferică este bazată pe intuiţie, pe imaginaţie, pe trăiri
interioare, putând fi echivalată cu o cunoaştere de tip poetic. În creaţia autorului se observă în
mod clar opţiunea pentru al doilea tip de cunoaştere.
În poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii rolul poetului nu este de a descifra
tainele lumii ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin
care ele se înfăţişează. Rolul poeziei este acela ca, prin mit şi simbol, elemente specifice
imaginaţiei, creatorul să pătrundă în tainele Universului, sporindu-le. Creaţia este un mijlocitor
între eu şi lume care nu reduce însă misterul cuvântului originar. Acest cuvânt poetic nu este
folosit însă pentru a numi ci pentru a sugera.
Cuvântul cheie al poeziei îl constituie pronumele personal „eu”, reluat de cinci ori, spre a
sublinia de fiecare dată o altă ipostază a eu-lui poetic, care generează o altă coordonată a
universului poetic.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului conform
căreia cunoaşterea lumii este posibilă numai prin iubire, prin comunicare afectivă totală. Poezia
este scrisă sub forma unei confesiuni lirice, în care Lucian Blaga adoptă formula lirismului
subiectiv, subliniat de atitudinea poetică transmisă în mod direct şi prin mărcile lingvistice ale
subiectivităţii: pronumele personale la persoana I singular: eu (care se repetă de cinci ori pe
parcursul poeziei), adjectivul posesiv de persoana I: mea, verbele la persoana I: nu strivesc, nu
ucid, întânlesc, sporesc, îmbogăţesc, iubesc.
Titlul include o metaforă revelatorie, „corola de minuni a lumii”, care semnifică ideea
cunoaşterii luciferice. „Corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin
ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este de a adânci taina.
Incipitul reia titlul poeziei, aflându-se într-o relaţie de sens cu versurile care încheie arta
poetică: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii [...] căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi
morminte.” Faptul că această artă poetică începe cu pronumele personal „eu” atrage atenţia
asupra ipostazei eului liric, care este un eu stihial, exacerbat. Încă din primul vers al poeziei se
subliniază poziţia pe care o adoptă poetul în legătură cu misterele lumii, el refuzând să le
cunoască în mod raţional, fapt exprimat prin verbul la forma negativă „nu strivesc”. Ideea se
menţine pe parcursul operei prin intermediul altor verbe semnificative: „nu ucid”, „sporesc”,
„îmbogăţesc”, „iubesc”.
Poezia este alcătuită din trei secvenţe poetice, prima şi ultima aflându-se într-o relaţie de
simetrie deoarece amândouă descriu poziţia poetului în legătură cu creaţia şi misterul. Se
remarcă însă şi relaţia de opoziţie dintre aceste două secvenţe şi a doua, care îi include pe
creatorii care se folosesc de cunoaşterea paradisiacă („lumina altora”).
 Prima secvenţă oferă o definiţie a creaţiei, poezia însemnând pentru Blaga intuirea în
particular („eu nu strivesc”) a universalului, a misterului. De asemenea, este prezentată atitudinea
poetică faţă de acest mister, exprimată prin verbele la forma negativă: „nu strivesc, nu ucid”. Eul
liric refuză cunoaşterea paradisiacă, raţională („cu mintea”) a misterului, care ar duce de fapt la
dispariţia acestuia. Drumul creaţiei pe care şi-l alege este exprimat prin substantivul dublat de un
adjectiv pronominal posesiv (care exprimă tocmai ideea de opţiune): „calea mea”. Minunile
corolei sunt descrise prin patru metafore-simbol, care se referă la temele creaţiei blagiene: „în
flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Florile simbolizează viaţa, efemeritatea, dar şi frumosul,
ochii cunoaşterea, contemplarea poetică a lumii, buzele iubirea, dar şi rostirea poetică, iar
mormintele moartea, eternitatea, două teme care au fost asociate de toţi poeţii cu misterul
datorită imposibilităţii de a le cunoaşte integral.
A doua secvenţă este construită pe relaţia de opoziţie dintre opţiunea poetului şi opţiunile
altor scriitori în ceea ce priveşte revelarea misterului. Această opoziţie semnifică de fapt antiteza
dintre cele două tipuri de cunoaştere, paradisiacă şi luciferică. Diferenţa dintre cele două atitudini
poetice este redată la nivelul textului de către pronumele personal „eu”, adjectivul pronominal
posesiv „mea” („lumina mea”) şi adjectivul nehotărât „altora” („lumina altora”). Metafora
luminii, care este metafora centrală a volumului Poemele luminii, simbolizează cunoaşterea. Cele
două tipuri de cunoaştere sunt redate prin asocierea acestor elemente de opoziţie cu verbe
sugestive care le pun şi mai bine în evidenţă: „Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns”, în timp ce eul liric blagian sporeşte „a lumii taină / [...] nu micşorează, ci tremurătoare /
măreşte şi mai tare taina nopţii.” Elementele care ţin de mister, de imaginarul poetic sunt
sugerate de alte cuvinte-simbol, care fac parte din câmpul semantic al misterului: „nepătrunsul
ascuns” (epitet metaforic, inversiune), „adâncimi de întuneric” (metaforă), „a lumii taină”, „taina
nopţii” (metaforă), „întunecata zare” (epitet, inversiune), „largi fiori de sfânt mister” (epitete
metaforice), „ne-nţeles”, „ne-nţelesuri şi mai mari”.Crezul poetic este reluat în ultima secvenţă,
aflată în relaţie de simetrie cu prima.
Finalul are un rol conclusiv ( folosirea conjuncţiei „căci” nu este întâmplătoare), în care
poetul reia imaginea corolei alcătuită din elementele misterului poetic: „căci eu iubesc / şi flori şi
ochi şi buze şi morminte.” Cunoaşterea poetică este atât un act de contemplaţie (aşa cum reiese
din ultimele două versuri ale celei de a doua secvenţe: „se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari /
sub ochii mei”), cât şi un act de iubire: „căci eu iubesc”.
CONCLUZIE.Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică
modernă deoarce se pune problema relaţiei dintre poet şi lume şi, mai ales, dintre poet şi creaţie.
Creaţia are rolul unui intermediar între eu şi lume. Actul poetic nu trebuie să reducă misterele
lumii ci să le dea o nouă semnificaţie, să le transforme în poezie prin intermediul cuvântului. La
Blaga, ca şi la ceilalţi scriitori moderni, cuvântul poetic nu înseamnă, nu numeşte lucrurile, ci le
sugerează, nu explică misterul universal, ci îl protejează prin transfigurare.Un alt element modern
al acestei arte poetice este prozodia: versurile au măsuri diferite, se anulează rima, folosindu-se versul
liber.