Florin Otrocol

•
Poeme ratate
 FLORIN OTROCOL

POEME RATATE
I. ELEGII
Elegie (prima/a Ia)

Din prima ţigară aprinsă

în noaptea care ne-a-nceput,
am adunat tot fumul expirărilor mele
şi din el te-am încropit,
iluzie.
Te-am luat apoi în braţe
şi te-am cărat în patul păcatelor noastre
mirosind a vânt.
Te privesc goală şi ceva îţi lipseşte;
încerc să mă înţeleg,
să te completez.
Ies pe balcon pentru o ultimă ţigară.
Mă doare că nu te pot iubi
aşa incompletă
şi trupul meu gol,
îmbrăcat în culorile nopţii,
tremură de dorinţă.
Mâinile mele te desenează în fumul ţigării.
Cerul se-ncruntă la mine
şi vântul mi te fură
spulberându-mi iluzia.
În faldurile draperiei,
să revin de la ţigară,
mă aşteaptă ascunsă
condamnarea la singurătate.
Dincolo de pereţi,
găsesc un pat golit de păcate,
de vânt şi iluzie.
Mă întind şi în aşternut
simt mirosul penitenţei...

8
Elegie (doua/a IIa)

Departe-s în orice uitare,

oglinzi ce-ţi reflectă făptura,
în ceruri, pământuri şi ape
tu poartă-mi tandreţea şi ura;

dreptatea-i în cele ce-s spuse,

”Adio!”, ”Rămâi!”, contradicţii,
ce-s sorţile noastre supuse,
când ne-am iubit prin superstiţii?

Mai bine-mi păstrez eu menirea

şi umbra sau ce-ai altceva,
în mare revarsă-mi sortirea,
în marea din lacrima ta;

nu-s trist pentru ce-am înainte,

de-i ploaie sau viscol, de-i frig,
rămân în umbra soarelui fierbinte
aleg ca prin iubire să mă sting...

9
Elegie (trei/a IIIa)

Întorc spatele pământului

în speranţa că
mă pot agăţa de cer.
Sub cerul ploilor sumbre
mă agăţ de fiece fulger
şi îi dau imbold gândului,
să mă ducă cât mai departe
de tine.
Din chipul meu aspru
îi fac daltă arhitectului cerului
şi îi dau poruncă gândului
să sculpteze norii.
La cumpăna dintre noapte şi zi
voi sculpta în oricare nor din cale-mi
un jilţ regal,
ca să-mi pot odihni gândurile
în zilele albastrului senin.
Gândindu-mă mai bine
realizez că făcut-am din cer pământ
şi ţie
cărare netezită,
drumului dintre lumi.
E o irosire în a gândurilor poruncă,
e prea mult dor
în pietrele din suflet.

10
Îţi las mesaj pe unul dintre jilţuri,
în care-ţi spun,
că dorul meu îl vrea pe-al tău,
în viaţa de după
viaţă...

11
Elegie (patru/a IVa)

Trăiesc şi datorită toamnei,

trăiesc pentru că în simplitatea ei,
mă primeşte cu toate suferinţele mele,
peste durerile ei.
Toamna ştie la câte renunţăm pentru ea,
pentru sinele nostru.
Poartă vina uciderii frunzei
şi ierbii
şi-atunci se spală de vină
primindu-ne pe toţi,
mai întâi pe cei aflaţi în nevoie.
În căinţa ei, toamna ne iartă păcatele
şi mă are-n vedere,
cum altfel, decât iubindu-te!...

Ploile reci ale toamnei îmi provoacă o sete teribilă.

Mi-e sete de tine. Îmi doresc,
ca din potirul-căluş al palmelor tale,
să sorb cocktailul împăcărilor noastre...

12
Elegie (cinci/a Va)

Când în gândurile mele totul începe cu noi,

se tulbură dulcile ape planetare
cu zbuciumul mării,
care-mi îneacă frământările.
Atunci mă reazăm de sarea mării
şi-i fac un proces de conştiinţă,
morţii.
Tot ce-a murit peste noapte
şi tot ce mai e viu în mine,
închid în infernul din mine.
Iubindu-te încă,
mă suport
în consecinţele trăirilor mele.

Pentru ceea ce sunt,

am plătit cu irosirea timpului meu,
pentru ceea ce am iubit
plătesc cu viaţa...

13
Elegie (şase/a VIa)

Pârjolite ajuns-au iubirile mele

şi dintre toate,
tu şi numai ceea ce ţi-am purtat,
le-am înfierat cu simbolul pângării.
E un frig teribil în singurătate,
eu un frig mai crâncen decât întunericul.
În nemişcarea sangvină
se-aud strigându-mă pe nume
toate cele neîmplinite;
m-au ţintuit în umeri
pe crucea unui nor încărcat de ură.

Dacă m-aş putea uita în umărul tău,

deasupra singurei inimi
care m-a înţeles vreodată
şi aici norul mustind a ură,
să ne fulgere cu iertare...

14
Elegie (şapte/a VIIa)

Ascunse luminii
umbrele noastre stau tăcute.
Poate gândurile aflate-n revoltă
să ne dea o măsură a apropierii,
uşoară apăsare
peste pieptul bătăilor plăpânde.
Ne-am născut oameni
ca să simţim, dincolo de pavăza carnală,
fiorul rece al iubirii;
să o creştem în fierbintele cărnii,
să ne cutreiere,
să o ducem în mai departele lumii,
lipsită de puterea suferinţelor noastre.
Fiinţial stând în tine
ştiu că fără această putere
te-aş iubi nemărginit
şi cele nespuse ar fi în risipă.
Nerispirea şi sfârşitul
le găseşti aici, în mine,
cel de la căpătâiul elegiei.

De mi s-ar întâmpla o dată iubirea,

cu tine cu tot,
aş scrie aidoma, m-aş risipi aici...

15
Elegie (opt/a VIIIa)

Sunt funingine.
Cândva, parcă-ntr-un ieri,
fost-am tăciunele dorului mocnit
şi înainte de tăciune
am fost zeul ofrandelor tale.
M-ai iubit strigându-mă pe nume
şi te-am iubit îmbrăţişându-te.
Ne-am iubit cu sinceritatea unei copilării întârziate.
Ne-am iubit cu evlavia păcatului neîmplinit.
Şi înainte de iubirea noastră,
de ceea ce am fost parcă-ntr-un ieri
şi de funingine,
am fost cel în care Divinul a ascuns focul.
Numai tu, draga mea,
strigându-mă pe nume,
te-ai jucat cu focul,
te-ai dat ofrandă zeului
şi te-ai osândit oedipian,
ducând molima iubirii prin lume.
Căci din povara dorului mocnit
şi-a ta osândă oedipiană
am aflat secretul nefericirii.
Mai spune-i lumii despre noi,
iar pe cei orbiţi de firescul iubirii
vindecă-i.
Spune-le secretul!
Arată-le cum îţi ungi pleoapele cu funingine!...

16
Elegie (nouă/a IXa)

Nu te mai pot sluji, copilă.

Descreşte în mine lumina conştiinţei
şi inima-mi cere
să ţin cont de nebunia mea.
În iad nu poţi păstra icoane;
în mine s-a aprins un foc
ce-mi arde rana vie
stârnită din pasiunea-ţi cândva nestăvilită.
Fragile-mi par toate!
Intensul iubirii are izul cangrenei
şi-n focul din mine voi arde-le, poate!
Pe rând,
pe tine,
pe mine,
pe noi
şi uitarea de sine...

17
Elegie (zece/a Xa)

Tot ce a contat cândva

s-a pierdut pe drumul devenirii.
Prin tine m-am acceptat,
m-am învăţat cu binele din mine
şi tot cu tine
am văzut cu adevărat lumina.
Tot ceea ce am reprimat,
prejudecăţi, orgolii, promiscuul,
le regăsesc îndoit în mine,
căci pentru a ne supravieţui
m-am extras din prima bântuire a urii.
Cu tine am înfăptuit ritualul adamic,
fără tine am atins frenezia şarpelui.
Nu te iubesc
pentru a-ţi obţine iertarea,
te iubesc cu disperarea
evadării din ură!...

18
Elegie (unsprezece/a XIa)

Trebuia să aleg dintre lumina ta rece

şi trufia focului meu interior.
Înţelege-mă cu fiecare pas greşit împlinit,
iartă-mă cu fiecare neînfăptuire.
Pentru că tu ştii
ce înseamnă zborul frânt!
Te-am găsit dinaintea intrării
în cealaltă lume;
eu,
căutându-mă de sacralitate,
tu,
căutându-te de motive.
Între noi apele Styxului;
în liniştea mareei lui,
primind păcatele noastre.
Am fost înnobilaţi cu iubire,
într-o aristocraţie a nimănui.
Poţi accepta, acum,
întrebarea personală şi reciprocă:
Cum de încă ne iubim?!...

19
Elegie (doisprezece/a XIIa)

Pentru tine am fost aroma dintâiului.

Ştiu asta
pentru că am fost în tine cu totul
şi astfel ţi-am fost în rânduiala noastră:
duhovnic,
prieten,
iubit,
şi-n cele din urmă,
străinul din amintirile cele mai vii.
Ţi-am fost dintâia iubire
şi deopotrivă, dintâia ură.
Între ele,
m-ai dorit ca dintâiul amant
şi m-ai avut precum în dorinţe.
Pentru mine eşti cea din urmă dovadă
a trecerii mele pe aici.
Mi-ai fost dintâia şi ultima speranţă
după amarul timpului unui pelerin.
Între ele,
mi-ai fost muza
păcatelor împlinite.
Ce-ţi sunt acum?!
Ce-mi eşti acum?
Să-mi spună vântul
ce-mi şuieră-n suflet
dinspre miazănoapte!...

20
Elegie (treisprezece/a XIIIa)

În inima diavolului
s-au adunat poftele ultimelor nopţi;
acele nopţi în care mamele şi-ar vinde pe ascuns copiii
pentru a primi o culoare
din arta desfrâului tău,
sau o bucăţică
din carnea păcatelor tale.
Eu nu am avut copii să vând
şi nici bani să te cumpăr.
Iubindu-ne, nu am pierdut prea multe;
poate doar câte ceva
din puritatea orfanilor...

21
Elegie (patrusprezece/a XIVa)

Nu mi-s lămurit încă,

cum stă treaba cu nefericirea.
Decăderea m-a locuit întrupându-te,
apoi înlocuindu-te cu vidul
în care timpul nu-şi ştie cadenţa.
Milioanele de timpi morţi
mi-au fost singurii martori.
Renăscut din ceea ce n-am ştiut că am fost
m-am întors în lumină
şi aştept ca un necunoscut,
sau timpul cel viu,
să ne facă cunoştinţă...

22
Elegie (cincisprezece/a XVa)

Prăbuşire.
Un cuvânt care poate concepe imaginativ
orice se întâmplă dincolo de durere.
Este doar un cuvânt,
care mă doare infinit mai mult
decât orice trăire mi se întâmplă acum.
Există şi o bucurie în această cădere.
Prăbuşirea se întâmplă în mine.
Adunat-am în mine atât de multe
încât nu am putut a-ţi oferi decât nimicul,
fiindcă iubindu-te
am realizat că nu vei supravieţui fericirii.
Am ales să-ţi ofer lâncezeala iubirii
împărtăşită prin neputinţa cuvintelor.
Ireparabila mea povară
s-a dizolvat odată cu mine.
Pe calea descâlcită a aşternutului cuvintelor
ai aflat că mi-am luat adio de la tine
cu fiecare plecare.
Am scris iubirii noastre mii de epitafuri.
Oricare dintre ele ar fi putrezit pietrele tombale.
Ignoră-mă, însă rogu-te, fă-o discret.
Încă mai trăiesc cu fericirea întâmplării noastre,
însă fericirea ta îi este datoare (ne)fericirii mele.

23
Elegie (şasesprezece/a XVIa)

Cărui gest, fapt,

cărei vini ori nemulţumiri
îi datorez prezentului,
iubirea?
De ce m-ascund, iubindu-te?
Egali suntem numai în iubire!
Organic, din milă putem iubi
tot ce cuprinde nefirescul,
orgasmic, în carne putem iubi
tot ce-am regăsit
în viciile definitorii.
Vulgul tău,
castul tău,
iubindu-le deopotrivă,
se-ntâmplă în simplitatea iubirii întregului.
Gestul,
faptul,
vina ori nemulţumirea
vin din întregul tău,
întregul meu.
Simplitatea nu conţine paradoxuri
şi totuşi,
te întreb,
mă întreb,
cărui gest, fapt,
cărei vini ori nemulţumiri,
îi datorez prezentului,
iubirea?

24
II. DESTINE-N DEŞERT ŞI DELIR
Destine-n deșert și degeaba

Penurie în noaptea din iarnă

și frigul scrobit în tăcere,
trei gânduri pe o pernă se-aștearnă,
m-atârnă într-o stare de veghe.

Un gând te cuprinde în brațe

un altul te-aruncă în vid,
al treilea-i poveste cu ațe,
transfuzie de suflet livid.

Depind într-o formă de tine

și-n starea amorfă de dor
degust amăruiul din bine,
destin perpetuat în cobor.

Din trei las doar unul din hidră

și chinul cu vlagă în zdroaba
de-a fi în concretul clepsidră
ne uită-n deșert și degeaba.

Destine plecate din lume

prin frigul scrobit în tăcere,
un vid ce nu vrea să ne-ndrume
și luna-i lividă și fiere...

27
Destine-n deşert şi de-atunci...

Destine-n deşert şi degeaba (poema a IIa)

Sfială în vremea ce vine,

incert infinit spre nimic
şi-o teamă din lipsa de tine
mă-ndeamnă să-ţi fiu inamic.

Păşesc în perpetua nocturnă

ce pare că n-are sfârşit,
mi-am luat ca simbrie lumină
iluzia că pot fi iubit;

nu cer plictiseala din nimeni,

nici crezul că pot fi iertat,
am ars împreună că-mi semeni,
plecat sunt şi sper, m-ai uitat!

Aici e mai bine ca-n gânduri,

sunt pietre şi vântul e cald,
tăceri rătăcite-ntre rânduri,
se cer înecate-n smarald.

Doar marea mai poate ascunde

incertul decis să-l arunci
şi teama-n concret mă pătrunde
destine-n deşert şi de-atunci...

28
Destine-n deşert şi descânt...

Destine-n deşert şi degeaba (poema a IIIa)

Amurgul pe suflet m-atinge

când cerul atârnă prea-n jos,
astralul în noapte se stinge
ce-i ura?!... iubire întoarsă pe dos;

doar clipa te poartă-n aminte

şi-n umbra memoriei ne-am prins,
iubirea nu poartă veşminte,
amanţi în frivol ne-am pretins.

Cu tine păcatu-i frenetic

în mine prezentul e şters,
conştiinţa e spaţiu ermetic
mă vrea indecis şi pervers;

bigoţii îşi jură credinţă

se-ncred în destinul total,
la noi totul fost-a dorinţă
pedeapsă-n firescul banal.

Amurgul ne aduce-n aproape

şi-n umbra memoriei m-am frânt,
amanţi în frivol e departe
destine-n deşert şi descânt...

29
Destine-n deşert şi desfrâu...

Destine-n deşert şi degeaba (poema a IVa)

În negrul mătăsii privirea

se-nfruptă din sânul preaplin,
pe buze-mi tânjeşte sorbirea
aromei din nudul petalei de crin;

pe pântec aşează-te tâmplă

odihnă în gânduri şi gest,
în carne-mi frisoane se-ntâmplă
dorinţa învinge iubirea protest.

Sub coapse mătasea foşneşte

şi frigul îmi intră în dinţi
instinctul în surd amăgeşte
iubeşte-mă şi când mă minţi;

în glezne ascunde-ţi lentoarea

tentaţiei chiriaş în marasm,
în noi stăpâneşte vâltoarea
adicţiei de starea orgasm.
Chimia ne muşcă în sânge,
şi-un geamăt străpunge tăcerea,
organic iubirea se frânge,
zidit-am în carne plăcerea;

30
din negrul mătăsii privirea
mă ceartă că-s volburi de râu,
Divinul ne ştie menirea,
destine-n deşert şi desfrâu...

31
Destine-n deşert şi departe...

Destine-n deşert şi degeaba (poema a Va)

Cuvintele din rânduri aşteptate

nu s-au mai scris, ori nu vor mai sosi
din toate cele care-s declarate,
eu am rămas cu ”Pleacă! Nu te-opri!”;

în firea mea rebelă, schimbătoare

am pus sechestru pe regret şi dor
mai am motiv de sărbătoare,
dacă-mi vei scrie, sau când am să mor.

Bărbatul care-l ştii, el nu mai este

statornicia am scos-o la mezat
de când trecutul nostru e poveste
m-am compromis, m-am complicat;

Prezenţa mea e una migratoare

nu schimb rebelul pe-un rigid concret
iubirea ta, mereu stăruitoare
îmi pare acum un lucru desuet.

Cuvintele nu se mai vor în rânduri,

trecutul nostru nu-i motiv de carte,
te voi păstra în lacrima din gânduri,
destine-n deşert şi departe...

32
Destine-n deşert şi declin...

Destine-n deşert şi degeaba (poema a VIa)

Sub piele mă-ncearcă frigidul,

în vene mă-ncepe un frig,
tristeţea mi-aduce placidul,
tăcându-ţi prin ludic te strig:

tu soare mă ceartă că-s noapte,

că port un refugiu-n idei,
proces de intenţie, nu fapte
blestem peste semenii mei.

Divine ce-ţi poate tristeţea?

A mea e la capăt de drum,
străină de mine-i tandreţea,
un ieri, azi sau mâine-i oricum.

Egalul mă stăruie-n toate,

indiferenţa-i arma celor duşi,
distanţa tu stai şi-o socoate
ce-s inimi la polii opuşi?!

Din suflet îmi pleacă nobleţea

căci port un refugiu-n suspin,
Divine salvează-mi tandreţea!
Destine-n deşert şi declin...

33
Destine-n deşert şi de-altminteri...

Destine-n deşert şi degeaba (poema a VIIa)

În lipsa ta nocturna-mi pare nudă

si vântu-mi cere să-l ascult,
în colţul pleoapei lacrima asudă,
croindu-mă într-un adult;

îmi port în palme gândul şi obsesia

că între noi se cască un absurd,
în rostul lumii am lăsat impresia
că poţi trăi în cuplul mut şi surd.

Nu mai contează bârfa despre mine

că sunt prezentul timpului trecut,
iubirea noastră vrea recenzii bune,
chiar dacă aparţinem timpului ”demult”;

Din călimara acelei nopţi definitive

n-au mai rămas decât surâsul tău,
un epitaf pentru iubirile naive
şi-un colţ de drum de dincolo de hău.

În lipsa ta nocturna-i regăsire

în rostul lumii suntem pinteri,
în cuferi timpul zace-n amintire,
destine-n deşert şi altminteri...

34
Destine-n deşert şi deism...

Destine-n deşert şi degeaba (poema a VIIIa)

Nu te-ntâlnesc decât prin gânduri

zorită înspre ce-i nedefinit,
în tine n-am aflat intrânduri,
nimic ce poate fi sfârşit;

de-aici îmi pari o lume interzisă,

de-aproape nici nu te mai ştiu,
tandreţea ta sfioasă şi proscrisă
mă-ndeamnă tainic să îţi scriu.

Din tot ce-am început a-ţi scrie

nu s-a-ntâmplat nimic concret,
m-aş bucura, în lumea ta târzie,
captiv să-ţi fiu într-un secret;

va fi un semn, cândva şi oarecare

tandreţii tale triste mă predau
nu-ţi pune aşteptarea-n calendare
mă poţi păstra cu ce-o să-ţi dau.

Nu te-ntâlnesc decât prin vrere

şi-n lumea ta pierdută-n panteism,
concretu-mi cere o gravă remediere,
destine-n deşert şi deism...

35
Destine-n deşert şi delir...

Destine-n deşert şi degeaba (poema a IXa)

Îmbracă-mă în suflet iubită,

'n al meu, că-n al tău de prisos,
iubirea noastră-i ostenită,
mă simt cangrenat până-n os;

din ceea ce ne mai rămâne

putem încropi un azil,
iubeşte-mă în harem de cadâne
şi-ţi poţi purta iubirea-n vodevil.

În mine se-ntâmplă nimicul,

în tine-i orice şi oricum,
fa-ţi parte din lumea şi circul
jucat în prezent şi postum;

nu mă-ntreba despre mine,

căci sunt cu toate plecat,
mi-am rătăcit absentul în tine
de suflet m-ai deposedat.

Îmbracă-mă în suflet iubită

şi lasă-mi înscris pe papir,
fă-ţi parte din lumea cinstită,
destine-n deşert şi delir...

36
III. POEME (PRO)SCRISE
Alfa şi Omega

O aşezare-n nefirescul firii

mi te-a fixat în amintire,
am pus în starea nerostirii
un gest plecat spre amurgire;
o noapte-a celor neîncepute
încăpătoare în dorinţi,
pasiuni strivite-n servitute,
săruturi umede-fierbinţi.
de-ar fi să ni se-ntâmple nouă,
proscrierii m-aş da fictiv
şi-n nurii tăi scăldaţi de rouă
m-aş resemna definitiv;
ca să te am frânt-am răbdare,
abandonând-o în pustiu,
te iau întreagă-n asumare,
te-aştept şi până-i prea târziu!
să-nceapă dară dansul tandru,
desfrâul ludic şi lasciv,
bărbatul fă-ţi-l băieţandru
un primitiv în afectiv;
să-mi fii amanta cea dintâi,
o agonie-n devorare,
să-ţi fiu săgeata din călcâi,
prima şi ultima trădare...

39
Şi dacă...

... din pasiune pentru mine,

te-ai rezema de un prezent steril,
ne-am fi pădure fără compasiune,
sau frunze arse într-un vânt viril;

... am fi aromele florale,

am şti iubi lipsiţi de focul viu,
îmbrăţişarea nu mai poate doare
şi florile ne-ar creşte în pustiu.

... suntem fructele iubirii,

de păsări şi de beznă ne-am feri,
îmbrăţişaţi în toamna amăgirii,
vom fi desertul celor ce vor fi!...

40
Poem anti-iubire

Şi dacă-mi întorc înspre tine privirea

mi-aş dori să ştii,
că datorezi enorm acestei priviri.
Respect-o!
Tu fii atentă la cătarea ei,
la încruntarea coborâtă în irişi
şi la dezamăgirea ascunsă în resemnarea sângelui.
Ţi-aş oferi o ultimă îmbrăţişare,
însă mă tem de recidiva iubirii
topite în mine
prin miile de torţe
scăpate din rugul dorinţelor tale.
Sufletul meu zămislit din atingerea palmelor tale
tânjeşte după odihna
adâncită în linia vieţii.
Suntem într-un prea târziu al acestei primăveri,
doar pentru noi
un anotimp al sfârşitului de veac;
pentru că iubirea trăindu-şi timpul,
în noi şi-a trăit veacul.
Mai iartă-mă, te rog, pentru cât te-am iubit!

Cu dragoste,
cel care nu o mai are,
pentru că ţi-a dăruit-o!

41
Minte-mă

Minte-mă în ceas de ziuă ca şi când nu aş mai fi

rupe-mi lumea şi-o fărâmă, du-mă-n nopţile târzii;
minte-mă în ceas de noapte , fiică-a Herei cu ochi verzi
curmă-mi visele din noapte fără teama că mă pierzi.
Minte-mă în ultim ceasul ce-mi aduce izbăvirea
lasă-mi mie agonia, tu rămâi cu nemurirea,
minte-mă cum ştii mai bine, tu cea fără de regret
o să-ţi las ca amintire umbra marelui estet,
cel ce a ştiut s-obţină tot ce-n tine e lumesc,
cel care a-ştiut să mintă când spunea “eu te iubesc” …

42
Renunţare (II)

Sunt cel mai sărac din Paradis,

dacă mai poţi numi astfel,
pământul.
Aici te-am cunoscut,
dar înainte de tine
m-au primit în incertul vieţii
apa, piatra şi vântul.
Din ele ţi-ai făcut chip şi trup
tot din ele ţi-ai tras seva
şi ţi-ai conturat firea.
În ele te-ai întors,
ţi-ai descompus conştiinţa
şi-ai dat ţărâna pe ţărână.
Pe mine m-ai lăsat în afara ei!
Sunt câinele credincios
chemat să-ţi apere de semeni
amintirea.
Însă te întreb, fără de rost:
”De amintirea mea cine te păzeşte?!”.
Tu, acum, aparţii vântului,
eu, acum, sunt în bătaia pietrelor!
După amintirea ta,
cel mai mult iubesc apa!
Ea îmi spală rănile
şi tot în ea

43
îmi limpezesc amintirile.
Dumnezeu i-a dat un păcat apei!
să nu renunţe niciodată,
să izvorască,
să curgă,
să spele,
să limpezească.

Sunt un câine bătrân şi orb!

Aştept în afara ţărânei,
în bătaia pietrei,
un ultim răsărit,
o ultimă adiere izbăvită din ţărână...

44
nu-ţi cer nimic...

mi-s prieteni întunericul şi noaptea

şi tot ce-aduc cu sine prin mister,
iubindu-te cu sângele şi fapta
nu-ţi cer nimic, din ce-aş putea să-ţi cer;

aşează-ţi nudul nimfă la fereastră

ca luna să te-mbrace-n forma ta,
îmi eşti iubită şi năpastă
nu-ţi cer nimic, din tot ce tu mi-ai da.

mi-e frigu-n carne zămislire

ţintit de-un cupid negru, otrăvit
iubirea-n sânge intră-n amorţire,
nu-ţi cer nimic, din ce-ai de oferit;

şi-n ultim întuneric împreună,

mă mut din tine într-un ”nu ne ştim”,
un Dumnezeu ne-ar încropi cunună,
nu vrea nimic, din ce puteam să fim...

45
Primordiala iubire

Eu îţi vorbesc despre a mea iubire,

tu mă urăşti din ce în ce mai mult,
eu te surprind cu-a ta nemărginire
tu vrei să intru-n spaţiul tău ocult;

îţi prisoseşte un statut vestalic

m-ai da ofrandă zeului păgân,
te-aş poseda în eul tău ritualic,
al morţii pas, să pot să-l mai amân.

În urma noastră-mi trebuie potopul

şi tot ce-i înger/demon să dispară,
un puci al minţii să ne dea esopul,
renaştere în primordiala fiară;

să-ţi fiu adamul, alpha cel dintâiul,

evă să-mi fii, omega cea sfârşită,
cât colinda-vom singuri pământiul,
să ştiu că-mi eşti mereu îndrăgostită.

46
Proscrisul

Sunt un proscris - mi-o spune soarta

şi între noi e un exil,
îmi mai doresc un vals cu moartea
sunt doar o formă, fără stil.

Şi totul e semn de întrebare

şi între noi, nimic concret
nici certitudini să ne poată doare,
nimic pentru-a păstra secret.

Îmi iau adio de la semeni,

sunt exilat, din nou plecări,
la rîndu-mi îi întreb pe oameni,
de ce atâtea întrebări!?

Am fost acolo,
am fost nicăieri,
sunt inutil ...

47
Sub masca iubirii

Pentru că niciodată,
nu m-ai lăsat înăuntrul tău,
am să-ţi fac publică adresa.
Să te viziteze misoginii contemporani,
poeţii eşuaţi şi mateloţii
însetaţi de ţărmuri.
Priveşte la geam iubito!
Sunt eu!
În mii de feluri ...

48
Absentul din tine

Încă te mai caut

în splendorile
şi esplanadele sufletului.
Sper să te găsesc
aici sau acolo,
mereu pregătită să intri,
mereu grăbită să pleci.
Încă te mai caut
în labirintul trăirilor mele,
între a te păstra
şi a te alunga!
Înca te mai caut
prin visele alb-negru ale zilei
şi culorile nopţilor tainice
intuindu-ţi căpruiul sfredelitor
sub zbaterea fragilă a genei
crescută de lacrimi!
Încă te mai caut
în spatele ferestrelor tale
luminate absent de zarva din stradă,
pe care ignorând-o
ai redefinit-o în false statui.
Încă te mai caut
în halte vechi
în halte noi,

49
fără să te fi întâlnit vreodată acolo
fără să am cunoştinţă
încotro se preumblă umbra ta.
Încă te mai caut
într-o pădure genealogică
să înţeleg
de ce rebelă,
cât de nestatornică,
înspre ce evanescentă.
Încă te mai caut
pe cărări virgine
din munţii albiţi de inorogi.
Îmi petrec timpul uitat de lume
să te gândesc pe drumuri străine.
Încă te mai caut
pe alei rigide
printre cruci,
printre rigole.
Aştept măcar să te aflu,
să mă aflu,
dintr-un epitaf.
Încă te mai caut
de la un capăt la altul
de lume încondeiată în amar.
Mai pot o promisiune să ofer
şi să şoptesc:
"când voi obosi definitiv
mă vei afla
între absenţa ta şi absint!"

50
Destine paralele

Mi-alunecă gândul spre tine

Şi-n lacrimă stau suspendat,
Un ultim sărut de la tine
Mi-ar spune ce s-a întâmplat.

Genunchi-mi suportă pământul

Privirea te caută-n gol
Ce poate mai spune cuvântul
Mai bine mă mut la un pol.

Acolo e iarnă eternă

Şi tot ce-a fost viu a-ngheţat,
Un suflet coboară în bernă
Şi tot ce-a iubit a uitat.

Mă duc într-un loc fără nume

Lipsit de ispite păcat,
Iertare mai cer pentru lume
Să pot a mă stinge-mpăcat.

Destine ce ştiu că există

Se rup, încovoaie şi fug
În toate tristeţea persistă
Şi totul se arde pe rug.

51
Iubirea-i un flutur de noapte

Iubirea-i o şoaptă în miezul de noapte,

bătaie de aripi în zbor indecis,
dă-mi jertfa ascunsă în buzele coapte,
învie-mi cu ele ce-n zi ai ucis.

Iubirea-i o carne ce stă în lumină,

sub ceara din lună, nud palid îmi eşti
bătaia de aripi se stinge sub vină
când ştii că-i blestem a-nceta să iubeşti.

Iubirea nu-i vorbă, e doare şi freamăt

o lacrimă în zâmbet se sparge în şoapte,
în palmele tale iubire ta-i geamăt
a mea-i devenită un flutur de noapte.

Cât încă există nopţi rupte din geană

mi-s Wagner ridicol în firava-ţi cale,
îţi cer recviem peste ultima rană
şi-un final insectar al iubirilor tale.

52
Viaţa ca sentinţă

Din cele lumii care-au fost gândite

să le trăim doar pentru noi,
suntem dovada unei vieţi robite
un preambul al vieţii de apoi.

Când simpla existenţă se reduce

la un destin aflat sub întrebare,
nimic din tot ce suntem nu seduce
şi viaţa nu-mi mai pare o favoare.

Un orologiu vechi îşi strigă timpul

şi irosirea prin necumpătare,
va trece unul după altul anotimpul
fără-a-i simţi tentanta lui savoare.

Intrăm în toamna vieţii fără vară,

nici primăvara nu mai e ce-a fost,
din colbul vânturat pe ulicioară
copilăriei mele îi găsesc un rost.

Departe undeva ne sunt părinţii

în lumea cea de jos sau cea de sus
la timpul nimerit coboară sfinţii
să le vegheze drumul spre apus.

53
Odraslele ni se-agaţă-n cârcă,
timide stau sub semnul întrebare,
pe crucea noastră ni s-a scris tăbârcă
şi suntem condamnaţi la resemnare;

şi totuşi ... dincolo de tot ce suntem,

clemenţa o primim prin recviem
şi cât mai rabdă sufletul blestem,
de iad şi rai Divinul-l expropriem ...

54
Singur

Eu sunt mai singur decât marea

M-am sfărâmat mereu de stânci
Nu ţi-am cerut prin val favoarea
Să-mi fi tu ţărm ci să m-alungi.

Eu sunt mai singur decât creasta

Pe care fost-am noi cândva
Acuma mă colindă oastea
A unui neam ce nu mă vrea.

Eu sunt mai singur decât iarna

Nu dau zăpezi, dau numai frig
M-ai părăsit atuncia toamna
Chiar de n-auzi, eu tot colind.

Eu sunt mai singur ca deşertul

Şi-n loc de sânge am nisip
Tu ţi-ai dorit să fi profetul
Ce-a prorocit cândva sfarşit.

Eu sunt mai singur decât lumea

Şi am s-o iau din nord spre sud
Minţind la infinit mulţimea
Că eu posed, ce n-am avut!?

55
Eu sunt mai singur decât tine
Şi voi gândi atrocităţi
Am să prestez cât va mai ţine
Comerţul cu singurătăţi!

Eu sunt mai singur decât noaptea

Nu am o stea, acolo sus
Iar pactul meu va fi cu moartea
Să nu-ţi şoptească unde-s dus ...

56
Păcatul iubirii

Păcatul iubirii stigmat mi-e în oase,

prin vene îmi curge veninul de Evă
mă afli prin pieţe, azile şi case
Geneza mi-e mama, pământul mi-e sevă.

Se poartă prin lume războaiele surde,

sirene anunţă decesul iubirii
păvaza mi-e trupul zeiţelor nude
căci rană mi-e fiinţa supusă robirii;

prin rugă mă zbat să trec în nefiinţă,

să uit despre toate şi tot ce-am iubit
pârjolul din mine îi dor şi dorinţă
îţi las amintire un suflet ciobit.

57
Sunt pasărea pământului

Sunt una dintre adaptatele

păsări ale pământului.
Mă includ între cele cu
libertate precară,
sau relativă.
M-am născut fără aripi
sau ele mi-au fost retezate.
Nu-mi amintesc despre aripi
şi nici gustul libertăţii
nu-l mai ştiu
cum îl simţeam odinioară.
Accept moartea
oricând şi oriunde,
fără tăgadă. Poate astfel
voi primi dreptul la aripi
şi tot ce-i pământean
îmi va reda libertatea.
De la vierme până la om
în lumină
la toţi ne cresc aripile ...

58
Dă-mi de ştire ...

Adu-mi aminte despre tine

şi dă-mi de ştire că mai eşti,
trecutul mă inundă, vine
romanţa mea dintre poveşti.

Se-ntâmplă focul să mă ardă

în amintire-ţi stă nestins,
în zile mă uzai ca avangardă
în nopţi cu fiinţa m-ai cuprins.

Tu mi-ai hrănit singurătatea

iar eu te lepădam de dor,
în fapte îţi sorbeam eternitatea
în gânduri îţi juram că te amor.

Prin tine am aflat ce-i fericirea

şi tot cu tine-am împărţit ce-i rău,
mi-ai spus cândva că nemurirea
va fi doar mit când nu mai sunt al tău.

Din tine şi romanţa noastră

a mai rămas doar patul gol
şi o privire aţintită la fereastră
sunt saltimbanc cu suflet gol.

59
De-atunci mai joc doar roluri efemere
fără Juliete şi motiv de-a fi,
uzurpator ale iubirii filiere
mă duc la nunţi să-mpiedec pirostii.

Mai sunt dispus la ultimă-ncercare

să rup sigiliul tainei din raiul îngeresc
tu da-mi de ştire că mai poţi iertare
şi-am să renunţ la tot ce-i omenesc.

Tot pentru tine-am să revin la viaţă

mă voi căi de tot ce nu am fost
şi cât putea-va fiinţa să-nţeleagă
găsi-voi pentru noi în lume-un rost.

60
Cioburi …

Descânt de noapte prea senină,

un gând de fugă, răvăşit
o lacrimă strivită de retină
ce-şi caută obştesc sfârşit.

Un cântec de sirenă surdă

mă acostează în alt port
un diavol înspre iad mă-mburdă
şi-mi dă pe moarte paşaport.

În port nu-s stele căzătoare

nici-o dorinţă nu-i de-atins,
respir a viciului duhoare
în colivia vieţii-s prins.

Încerc fragila evadare

împins de temeri şi de frică,
doar carnea-i pentru condamnare
căci sufletu-i ascuns în sticlă.

Mi l-am trimis mesaj pe mare

deriva lumii să o stingă,
iertării-i facem simulare,
din inimi să-ncropim o chingă.

61
Mă las cuprins de resemnare
mi-s trup vidat în abandon
din cioburi irosite-n mare
m-aţi re-ntregit Armaghedon …

62
Sin with me!

În tine cerul şi-a vărsat candoarea

blestem adus lucidei minţi,
tu ai ales să fii trădarea
eşti nefirescul celor sfinţi.

Căpruiul tău, deschis mai bine

mă cere-acum adulterin
şi pofta se stârneşte-n mine,
am să profit de tot, din plin.

Copilă arată-mi tâmpla stângă

să-mi sprijin fruntea cortical,
în taină zeii-ncep să plângă,
căci i-ai sedus sentimental.

Iubito, dezveleşte-ţi sânul

cu lumea martor să-l sărut
şi patul nostru va fi fânul;
îţi aminteşti cum te-am corupt?

A tale coapse vor atingeri

şi răsuciri de labirint,
e gelozie printre îngeri,
în rai şi iad se bea absint.

63
Obişnuit fiind cu păcatul,
a-l înţelege şi-mplini,
tu m-ai ales să-ţi fiu amantul
din stirpea răstigniţilor de vii.

Te voi iubi în fiecare seară

m-am pervertit la infamii,
sunt lob muşcat de-o şoaptă selenară
lasciv descânt: ”Please! Sin with me ...”!

64
”Fugit amor” ...

Te-am căutat în vremea lumii

dorind întreg să te iubesc,
mă confesam în noapte, lunii,
rugă-i şopteam, să te găsesc.

Tu m-ai primit în taina dimineţii

şi m-ai iubit cât ţi-a fost dat,
te-ai aşezat în linia vieţii
ce s-a-ntrerupt, când m-ai lăsat.

A fost prea scurt şi tot mai doare,

mult prea puţin ne-am fericit,
în vremea lumii milenare
eu de iubit, te-am tot iubit.

Mi-s înger decăzut din drepturi

şi te-am urmat în întuneric;
doream să-mi fii tu soaţă-n ceruri
căci pământesc, nu ţi-am fost vrednic.

În pasul singur ce mă poartă,

mi-s trup mutat din loc în loc,
mi-ai fost destin, acum mi-s soartă
Eros pribeag, fără noroc ...

65
Poem inutil

În cimitirul vechi afli poetul

ce rimă pune-n rostul nepătruns,
apoi se-ntoarce-n sine, bietul,
incertului să-i fabrice răspuns.

În tine a apus demult iubirea,

în el coboară berna peste tot,
prin troc i-ai dat deşertăciunea,
la schimb cu sufletu-i necopt.

Nu mai e loc de simpla insinuare,

nici de adulterul mimat cu erotism,
raţiunea ta proclamă segregare
între iubire ca rutină şi sofism.

Poetul îşi va scrie epitaful

visând la procesiunea unui marş nupţial,
de toate în final se-alege praful,
iubirea-i cert, un anotimp existenţial.

66
Încă un blues fără tine

Ce-au în comun un vers şi o chitară?!

O inspirată respiraţie-n vid,
identic chipului de odinioară,
iubire ofilită fără rid;

ce-au în comun un vers şi o femeie?!

O rimă aşezată-n inutil,
identic uşii-nchise fără cheie
ce-ascunde ţie-un suflet versatil;

ce-au în comun bărbatul şi cu bluesul?!

O dramă-n plus ce nu ar mai conta,
Eu, carnea modelată-n uzul
femeii care vrea şi nu mă vrea.

Ce-au în comun femeia şi bărbatul?!

De-am fi aleşi modele la-ntâmplare,
tu ai fii vinul, eu cognacul
te-am fermentat pe coarde de chitare ...

67
Liberul amant

Nu iau poruncă de la nimeni

chiar de-aş primi cinci vieţi la schimb,
în jungla vieţii suntem schimeni
sau ucenici la sfinţi cu nimb;

nu vom lăsa nimic la întâmplare

şi-n orice faptă căutăm simbrie,
ograda noastră-i iad în hibernare
din paradis făcut-am amintire.

Din coaste-mi te-am făcut femeie

o jertfă troc ca să primesc iertare,
tu calea sufletului mi-o descheie
să te iubesc şi iert cu fiece trădare.

Şi o voi duce astfel pân’ la capăt,

destin liniar, asemeni firului de aţă
din iad poruncă-mi dai să te recapăt
blestem îmi dau, să te iubesc pe viaţă.

68
Proscrisul (varianta originală)

Sunt un proscris, mi-o spune soarta

şi între noi e un exil,
eu nu-mi doresc pe nimeni alta
sunt doar o formă fără stil;

şi totul e semn de-ntrebare

şi între noi nimic concret,
nici certitudini să ne poată doare,
nimic pentru-a păstra secret.

Îmi iau adio de la tine

sunt exilat, din nou plecări,
la rându-mi, te întreb pe tine:
de ce atâtea întrebări?

De ce atâtea întrebări,
dacă mai poţi găsi răspunsuri,
de ce atâtea întrebări,
dacă ne pierdem în discursuri...

Sibiu, toamna lui 1987

69
Îndurare

Îndură-mă în ceas de noapte,

că nu mai sunt în toate care-am fost,
plecarea ta în taina fără şoapte,
îngăduie tăcerii mele-un rost;

îndură-mă în pragul dimineţii,

când totu-i pustiit într-un târziu,
transmite-i un salut cordial tristeţii,
să te-nsoţească cât am să mai fiu.

Îndură-mă în miezul ăstei zile

şi-n toate locurile-n care-am fost,
denunţul firii mele versatile,
m-a declarat amantul cel mai prost;

îndură-mă în umbra înserării,

tu lasă-mă în rutină şi nimic,
atins de febra rece a nepăsării
de tot ce-mi porţi în suflet, te dezic.

Îndură-te de mine cu putere,

răbdării tale îi voi da tribut,
cât timp iubirea ta mă cere,
mă-ndur în căutarea de-nceput...

70
Iubiri efemere

Descătuşare-n cele care-au fost

şi-o renunţare-n cele care sunt,
împotrivirea firii-n cele făr’ de rost,
din sânge toate-s şterse-n amănunt;

în efemer le-am rezolvat pe toate

şi-n cele toate te găseşti şi tu,
o viaţă nouă potrivită-n poate,
în groaza-i, inima-mi zbătu...

Prudent pricepe lumea să se teamă

de ceea ce în timp am devenit,
iertările sunt stări de-o seamă,
nimicuri definite-n infinit;

Nu mai respir un aer demn de umbră

şi sunt absent, omis din viaţa mea,
în dinainte mi se-aşterne sumbră,
o inima captivă într-a ta...

Acelaşi zilei cea de mâine eu voi fi,

un drum în crusta praf de nori,
sunt gând în tot ce veţi gândi,
sunt răsăritul zilei făr’ de zori...

71
Ce-mi poate spune?!...

Ce-mi poate spune timpul despre tine,

când viaţa-i o secundă, un minut, un ceas,
că porţi în trudă, existenţa-n sine
şi un destin grăbit şi fără de popas?!...

Ce-mi poate spune viaţa despre tine,

când moartea stă la pândă-n umbra ta,
c-ai obosit între ce-i rău şi bine
şi printre semeni ai misiune grea?!...

Ce-mi poate spune moartea despre tine,

când veşnicia-i persecuţia iubirii stăruite în etern,
de vei plăti păcatele puţine,
vei fi iertat de drumul spre infern?!...

Ce-mi poate spune veşnicia despre tine,

când totul se repetă, în obsesiv şi prea târziu,
că-n timpul vieţii până-n moarte
e prea puţin pentru ce am vrut să-ţi fiu!...

72
Iubirea care nu răneşte

Chipul tău la adăpostul pieptului meu

îmi pare mai odihnit decât reflexia lunii
în zăpada răscolită de aripile îngerilor
desemnaţi să ne vegheze.
Dumnezeu i-a surprins pângărind zăpada,
împletiţi în actul amorului firesc,
cum altfel,
decât substituindu-ne?!...
L-ai văzut vreodată resemnat pe Dumnezeu?
Nici eu nu l-am văzut, însă mi-L închipui,
după ce pedepsindu-i pe îngeri
şi nouă crescându-ne aripi,
am lăsat zăpada nepângărită,
înamoraţi de odihna chipului tău...

73
Cântecul primei ierni făr' de tine

E prea departe iarna mea din tine,

de mine,
cel care am rămas fidel refuzului.
Te pot iubi din această îndepărtare
numai cu ochii închişi.
M-aş strânge din toate amintirile noastre
şi aş risca zborul căutărilor tale.
E prea departe iarna mea din tine,
însă pe continentul rece
îmi pot păstra
aripile crescute pe amintirea ta.
Tu strigă-mă doar
pe noul meu nume!
Icar...

74
Cântecul ultimei ierni făr' de tine

E prea târzie iarna mea din tine.

Văduvit de chemarea ta
te-am căutat până-n popasul morţii.
Te iubesc şi de aici
din spatele ochilor închişi
prin firescul nefiinţei.
E prea târzie iarna mea din tine.
Nu mai am amintiri,
nu mai simt riscuri.
Am rămas fidel căutărilor.
Am păstrat aripile.
Tu strigă-mă doar
pe noul meu nume!
Zburătorul...

75
Cântecul eternei ierni făr' de tine

N-a mai rămas nimic din iarna mea din tine.

Ţi-am fost Icarul nechemat
purtând în ascunsul ochilor închişi
iubire prematură.
Şi zborul meu lipsit de umbre
sedus de pripa chinului oniric
s-a stins în netimpul răzbunării mele.
N-a mai rămas nimic din iarna mea din tine,
dar am rămas fidel iubirii.
Şi din vendeta prematură
Divinul a născut iertare,
să-ţi dau iubire din târcolul lumii tale.
Tu strigă-mă doar
pe noul nume!
Cupid...

76
Fleur de lis

Nelinişti descendente din cuvinte

s-au stins în sărăcia celor spuse,
din amintiri ne-am ridicat aşezăminte,
capele reci iubirilor apuse.

Apartenent al trinităţii glorie,

am fost fidel imperfecţiunii tale,
ţi-am fost lumina vieţii iluzorie,
un agreabil cu păcate capitale.

Dorinţa am păstrat-o pentru mine,

în carne-mi te-am zidit definitiv,
voi lua doar ceea ce îmi aparţine
şi-un ultim ”te iubesc” tardiv.

77
Primordiala Evă

fecioară cu trupul de ceară

te-am modelat din lutul-nentinat,
te-am strâns uşor să nu te doară
păstrez sărut predestinat;

te-am răzgândit în mii de feluri

şi te-am ucis de mii de ori,
întruchiparea din bordeluri,
amanta miilor de sori.

sub sânii tăi frământă-ţi viaţa,

căzută în dizgraţia lor,
te-am rostuit să fii prefaţa
poemelor cu jind de-amor;

gândit-am să te-ntâmpli în fiecare,

să-i duci în culpa fericirii,
sfârşiţi apoi în oarecare,
sortiţi pe calea devenirii.

fecioară cu trupul de ceară

în lutul tău ascuns-am sevă,
fiinţialul tău să nu dispară,
dă-mi harul primordialei Evă...

78
IV. POEME POSTUME
Testament (II)

Îmi spuneai,
"dacă vei muri vreodată,
am să te ucid a doua oară".
Am râs împreună.
Dacă mor,
îţi las prin testament
osemintele mele.
Le rupi
si îţi faci dinţi
din ele.
Astfel,
mă vei purta,
în zâmbetul tău perfect.

81
Zonă calamitată

Viaţa mea,
este o zonă calamitată.
Astfel iubito,
nu ai unde lua micul dejun,
nu ai unde îţi usca părul,
nu ai unde face amor
si nu ai unde-ţi odihni tâmpla!

Alege!!!
Părăseşte-mă sau înrolează-te în Armata Salvării.

82
Voi pleca (spre minus infinit)

Voi pleca deseară,

să te pot uita
pe-o alee-neagră
unde pot ierta,
voi sta la taclele,
la intrare în rai
sau revin la tine,
luciferi să-mi dai.
Voi pleca în tăcere,
ca să nu mai mint
să mă împac cu mine,
să m-accept, să simt,
voi atinge marea,
am să o somez
într-o idilă albă,
să naufragiez.
Voi pleca la noapte
te declar un mit,
uit de azi regretul
de-a te fi iubit,
tu sa nu mă cauţi
sunt un gen banal,
dezmembrat în semeni
până la final.

83
Fum ...

Un viitor ascuns nici că se poate,

nu-i loc în zaţul ultimei cafele,
în vis îmi spui de stânci trucate
despre destine urcate-n carusele;

tristeţea ta-şi aprinde o ţigară,

motivul dintre noi s-a stins
speranţa mea s-a relocat la gară
cât timp mai e un tren de prins.

Din lume voi pleca în astă seară

în locuri care nu se văd pe hartă,
pământuri unde-amanţii exersară
cum faci din eros o sublimă artă.

Fără adresă nu-ţi pot da de ştire,

că-s vrednic de amantul ideal,
că nu încap într-un costum de mire
şi doar platonic sunt sentimental.

Mă voi întoarce-n cafeneaua gării

pentru o ispită conturată-n fum,
promit apoi că te voi da uitării
mă voi preface-n vânt, iluzie, scrum ...

84
Prima serenada a Erosului

În noaptea când vei vrea să pleci

voi fi oceanul, ce-l petreci.
De-a stânga ta voi fi un val
un Poseidon zâmbind banal,
de-a dreapta ta voi fi taifun
înec iubiri, zidite-n scrum.
Dincolo de mine, vei afla pământul
în nisip poeţii, profanau cuvântul,
sanatorii goale, pline de blesteme
treci pe lângă ziduri scrijelindu-mi semne,
dai poruncă nopţii să rămână zi,
luna te ascunde, nu te pot găsi.
Las o serenadă, pe la ţărm, când treci
în noaptea când vei vrea să pleci.

85
Poate eu, poate tu

Poate eu, poate tu, umblăm singuri prin lume

căutând pe pământ a iubirilor urme,
inconştienţi în neant însetaţi de lumină
poate tu, poate eu, vinovaţi fără vină,

poate eu, poate tu, avem suflet ruină,

exilaţi înspre iad suntem trupuri rugină,
nu cerşim mai nimic, nici măcar îndurare
poate tu, poate eu, nu simţim ce mai doare,

poate eu, poate tu, am aflat ce-i păcatul

prea târziu, nu avem cum desface lăcatul
pus de viaţa în noi de nevoi şi-amăgire
poate tu, poate eu, suferim prin sortire.

Poate eu, poate tu, umblăm singuri prin lume

căutând pe pământ ale şarpelui urme,
ne iubisem cândva pe o laviţă veche
poate tu, poate eu, suntem suflet pereche.

86
În carne

În carne se simte nevoia de sânge

şi trupul se-apleacă uşor gârbovit,
în noapte se-aude un suflet cum plânge
exilul mi-e şansa, căci mi-s istovit.

În carne se simte o pace solemnă,

în sânge coboară un gând dezrobit,
doar umbra ta rece, tăcută şi demnă
suportă plecarea şi pasul grăbit

În carne se simte nevoia de fugă,

în toacă se-aude bătaia subit
şi voia ta toată se-închide în rugă,
să-mi fi tu pasiunea a tot ce-am iubit.

În carne se-aşează răcoarea stihiei,

în ce rost trudit-am grăbit pe pământ?
Sfârşitul mi-aduce menirea misiei;
Iubirea-mplinită e sfânt legământ.

87
Naufragiat făr' de noroc

Femeie, ce ploaie înghite pământul

în noaptea neplină ne-mpărţită la doi,
în volburi potopu-mi îneacă cuvântul
naufragiată-i iubirea demisă din noi.

Sunt insula cu păsări călătoare

şi-n tropice te-am desenat banal,
solie îţi trimit spre înştiinţare
că mă ofer pentr-un sejur carnal.

Ai devenit banchiză plutitoare

ascunsă lumii undeva la poli,
şi-n temniţa cleştar, din răzbunare
i-ai pedepsit şi pe-ai iubirii soli.

În patul tău adorm străinii

din neamul nostru, omenesc,
şi cât vor înflori smochinii,
voi continua să te iubesc.

În prima noapte-a ta, polară,

tot din neplin o iau din loc,
blestem îţi e, să-ţi fiu povară
naufragiat făr' de noroc.

88
Mi-e cancer ...

Mi-e cancer frumosul sub pleoape

tu, Venus, cu coapse de jad
din sâni iscusit-ai atrape,
ispite ce duc înspre iad;

Mi-e cancer sărutul pe buze

tânjesc după el abisal,
femeie, primeşte-mi cu scuze
răpirea din visul nupţial.

Mi-e cancer iubirea pe suflet

o stază pe cordul deschis,
nu-i timp între noi de răsuflet
iubind, recunosc, am proscris.

Mi-e cancer atingeri de pântec

ţi-s reazăm de tâmplă şi gând,
făcut-am în lume descântec
să mor de dor, erotizând.

Mi-e cancer de tine cu mine

interogaţie în ascuns,
un te iubesc!, când moartea vine
primul şi ultimul răspuns ...

89
Ucide-mă tandru

Ascunde-ţi de mine pasiunile toate

Iubirea şi ura le simt prin tandreţe
Dă-mi viaţa şi moartea în ceasul din noapte
Aleg sihăstria, renunţ la tristeţe.

Nebunul din mine îşi cere dreptatea

Porneşte războaie, te vrea pentru el
Reproşul mi-e arma, iar scutul mi-e teama
Căci fără de tine nimic nu-i la fel.

Eşti unica iubire şi asta ştii bine

Nu-ţi feri privirea, nu te-ndepărta
Sprijină-ţi amarul şi sufletul de mine
Îţi voi sta alături cât e vrerea ta.

Am să-ţi las dorinţă, totuşi la plecare

Schimbă-mi amintirea pe un trai decent
Ca să nu se afle trista întâmplare
Ucide-mă tandru, fără de regret.

90
Tablou

Iubindu-mi umbra
Ai trecut prin mine
să-mi atingi umbra.
Te-ai lovit de trup
strivindu-ţi iluziile.
Ai întins palma julită
să te ridic, să te alint.
M-ai pierdut irevocabil!
Doar umbra mea rămasă
plânge sub tine
cu lacrimi din sângele tău.
Tablou al neputinţei:
natura moartă - umbra,
natura vie - lacrimi roşii,
portret - tu în agonie,
pastel - eu rezemat de nori.
Suntem expuşi amândoi
în galeria marilor iubiri.

91
În ...

În cuantumul căderilor în tine

am să primesc un ultim dor,
şi-un îndrumar al binelui de sine
îl voi citi în timpul cât cobor;

În iadul care te refuză

îmi cântă-un înger înnegrit de fum
şi-n timp ce Dumnezeul tău m-acuză
sculptat-am nudul tău în scrum.

Rostesc timid să-mi dea iertare

şi-n taină cer clemenţa amnistiei
Divinului i-aş da sfidare
să-mi dea tristeţea veşniciei!

În umbră m-am zidit în aşteptare

şi chipul tău îl văz în agonie
în rugăciuni nu cer iertare
ci să-mi fi soaţă-n veşnicie...

92
Grefă

Iubito, îmbracă-mă în carnea ta

să-mi cadă peste trup în falduri,
să-ţi simt aroma în cafea
să te alint şoptindu-ţi childuri.

Iubito, îmbracă-mă-n a ta privire

căpruiul tău să-mi dea lumină,
şi în budoar iubirii-împotrivire
să-i scriu sublim poem, carmină,

Iubito îmbracă-mă în sânge

să mă-ncălzească a ta pasiune,
ce-am rezistat duios se frânge
sărutul tău mi-e dor şi agresiune.

Iubito, îmbracă-mă în taina ta

sigiliul tău să-mi ferece fiinţa,
să nu ne afle nimenea
de noi uitat-a inclusiv conştiinţa,

Iubito, poartă-mi inima cu tine

dezmiardă-te în ea prin frig,
şi peste nudul tău aşează-mă pe mine
prin act infam înfăptuind păcatul, să te strig.

93
noaptea Evei

noaptea-n adâncu-mi se ntâmplă de toate

şi zeii coboară infernul în rai
spre Eros trimit rugăminţi nedeşarte
păstrează-mi în inimi ce tu ai să îmi dai

se aud în altare poveşti despre mine

şi lumea se-nchină la tot ce-am fost ieri
în marginea lumii mă uit de suspine
în noapte-s tandreţea a tot ce tu vrei

în zi redevin apa rece din munte

în iarnă colind precum vântu-n păduri
din tainele tale fac cuvintele punte
să mă iert de păcate, de vini şi de uri

în zi fără tine duc războiul cu zeii

în noapte sunt rană şi viu şi-ţi greşesc
ţi-am adus ca ofrandă toţi regii şi leii
eşti blestemul meu Evă, sunt Adam şi iubesc.

94
Nu vreau o altă primăvară

Nu vreau o altă primăvară

prefer să fie iarnă-n veci,
nu mai suport ca-ntâia oară,
să te privesc cum vrei să pleci;

Aş vrea să ningă o eternitate

să îngheţăm îmbrăţişaţi,
iubindu-ne până la moarte
uitând c-am fost cândva amanţi.

Am să-ţi aduc încă o floare,

din primăvara ce a fost
uitând pe veci ce ne mai doare,
s-avem şi noi în lume un rost;

Nu vreau o altă primăvară

o vreau pe cea care-a trecut,
te-aş mai iubi ca prima oară
când m-ai avut şi te-am avut.

Sibiu, aprilie 1987 ...

... aveam doar 16 ani ...

95
Îmbrăţişare...

Îmbrăţişarea mării sau nopţii mi-e totuna.

Motivul banal, dispariţia mea
ca ascundere dinaintea căutăturii lumii,
mă face egalul nopţii şi al mării.
Luna mă poate privi prin ochii sufletului tău.
Chemarea mea un semn cunoscut
doar stelelor şi păsărilor nopţii;
în infinita întindere a mării întunericului,
Lacteea îşi face cărare precum
un presupus Moise
preocupat de dezrobirea îndrăgostiţilor.
Despre iubire ne poate spune
doar Dumnezeul ascuns în oftatul sufletelor noastre.
Îmbrăţişarea ne poate fi împărtăşită de
amurguri sau răsărituri,
vântul deşertului
şi câte şi mai câte,
uitate de Dumnezeu în pridvorul lumii.

Despre noi?! Tot mai puţine,

tot mai aproape de nimic,
de întuneric.
Spune-mi despre mine sau
ce am uitat despre tine şi noi!
Apoi îmbrăţişează-mă cu marea!
Şi cu noaptea! Sau cu Lacteea!
Mi-e totuna!...

96
Dezrădăcinare

Ce legături mai am eu cu pământul

captiv în labirintul minţii tale,
înfăptuit-am crima ce-a ucis cuvântul
tăcere strânsă-ntr-un buchet de cale;

ce legături mai am cu seminţia

acestui neam crescut în vagul trestiei,
în lemnul crucii n-am uitat sfinţia?!
Nu suntem noi perechea bestiei?!

Ce legături mai am cu omenia

când binele şi rău-s relative,
iubirii i-am făcut autopsia,
provizorat al jurămintelor fictive.

Ce legături mai pot recupera din tine,

al meu nimic îşi face cheag în sânge,
sărutul morţii e stigmat în mine
şi tot ce am fost, eu vrut-am a se frânge.

Îţi las buchetul calelor în agonie,

mai ia cuvântul şi tăcerea deopotrivă;
în rugămintea înspre veşnicie,
cenuşei mele dă-i molidvă.

97
Carte poştală

Adu-mă în gând şi lasă cuvântul

să-mi scrie o carte poştal târzie,
în lacrima amară ce udă pământul
suspină în taină a ta agonie;

În locul căderii ambrozia răsare

trezindu-l pe Eros din vaga lui lene,
povara tristeţii el vrea să ţi-o care
Făcându-l să pară un biet Diogene.

În timpul aşteaptă, infernul lui Dante

se cere în mine inept şi perfid
în tâmple îmi sună un cântec de moarte
şi tot ce-am iubit, în dor să ucid.

Paloarea petalei se-ndreaptă spre negru

şi-n cartea poştală se scrie un rând,
în moarte se intră prin marşul funebru,
mi-ai scris: ”Te iubesc!Te urmez! Te ... curând!”

98
În loc de bun rămas

Se-ntâmplă orişicărui chip

să prindă false feţe în iubire,
o promisiune scrisă pe nisip
justificare valului menire;

într-un târziu când voi pleca de acasă,

voi lua cu mine tot ce-i amintire,
îmi sorb cognacul de pe masă,
descânt pe gând de pângărire.

De mâine doruri noi m-aşteaptă

şi aripi negre îmi vor creşte-n carne,
îndepărtat de judecata dreaptă,
înstrăinat de-ale iubirii toane;

îmi voi permite-o ultimă ţigară

şi un pahar vorbit cu Dumnezeu,
ce-a fost în mine viu, să piară,
cum te-am iubit să ştiu doar eu.

Se-ntâmplă orişicărui chip

să îşi aleagă falsul lui cioplit,
cât tac şi plâng sau râd şi ţip,
îmi pot ierta că te-am iubit...

99
Acesta nu e un poem

Acesta nu e un poem
căci numai exist pentru mine,
iubirea-i coruptă-n boem
un tot ce se stinge în sine;

acesta nu e un poem
căci nu mai exist pentru tine
şi ruga căzută-n blasfem
mă-ncheagă în totul din sine.

Acesta nu e un poem
căci nu mai exist pentru nimeni,
un glonţ rătăcit prin consemn
şi-s vrajbă în haita de schimeni;

acesta nu e un poem
căci nu mai exist prin cuvinte,
dau odă iubirii-n solemn
şi inimi cătării din flinte.

Acesta nu e un poem
căci nu mai exist peste timpuri,
în drumul cu ort revedem
schimbând violent anotimpuri;

100
acesta nu e un poem
căci nu mai exist prin putere,
un tragic şi trist recviem
îmi cere să plec în tăcere...

Acesta nu e un poem
căci nu mă suportă nici rima,
în tandru, sublim şi boem
iubirea e soră cu crima.

101
Complicata iubire

Sunt viu destin într-o distanţă

pentru un eros ambiţios,
un fratricid pentru instanţă
triunghiul nostru amoros.

Eu te iubesc pe tine toată

dar mai iubesc şi ce nu eşti,
povestea noastră-ncălecată
e cea mai tristă din poveşti.

Dintre scenariile din lume

al nostru-i scris cu greu păcat,
pentru iubirile postume
vom fi un caz deziderat.

Dar pân-atunci trăieşte-mi clipa

căci în a ta eu sunt context,
tu iartă-mi totul, iartă-mi pripa
în moarte să-mi găsesc pretext.

Nu renunţa la veşnicie
eşti propriul tău deziderat,
rostirea mea-i mult prea târzie:
”iubirea-i lucru complicat!”...

102
Dragul de tine

Când m-ai chemat întâia oară

să îţi petrec al casei prag,
eram pustiul fără karmă,
copil pribeag lipsit de drag;

tu m-ai sedus cu-a ta poveste

şi-aroma mierii din privire,
pustiului i-ai dat de veste
că a întâlnit a sa sortire.

Din ceasul serii noi făcut-am

un timp frumos de nebunie,
din jurăminte conceput-am
sperjur că suntem veşnicie.

Pedeapsa-i ocna tinereţii

cu truda noastră în iubire,
doi repetenţi la şcoala vieţii
acum în prag de absolvire.

Străinul care-ţi trece pragul

s-a stins complet în mistuire,
cunoscător a ce e dragul
i-e drag de mierea din privire.

103
Oraţie nopţii-n care mi-ai cedat

te-am cunoscut în drumul către casă

în parcul paşilor alienaţi de dor,
doar cu un zâmbet din al nimfei castă
m-ai prefăcut în gând rătăcitor;

n-am vrut să schimb o lume pentru tine,

dar m-am gândit că aş putea să-ncerc,
să te răpesc şi-amanţi printre ruine
să ne cunune preotul luperc.

te-ai oferit în noaptea făr' de lună

eu te-am primit avid de sânge ferm,
căci m-ai extras din amăgirii urnă
şi-ai luat asupra-ţi ultimul blestem;

în prima noapte, cea cu luna plină

îţi voi ceda din suflet în final
şi părăsindu-te lipsit de vină,
mă-ntorc la drum, la dor şi la banal...

104
Odă anticei iubiri

Din carul alegoric te ridică

să-i dai ofrandă zeului zelos,
nu-ţi da iubirea asului de pică
norocul stă pe aripi de-albatros;

dă-mi mie carnea ta vestală

şi te păstrează-n spirit pentru zei,
purtat de drag în lupta inegală
m-arunc de viu în gropile cu lei.

cu sângele ce curge cruţă-ţi setea

şi te-mbăiază până la sfârşit
în mistică voi fi pecetea
pe taina celor care te-au iubit;

si nimeni n-a ştiut să te adore

căci fost-am primu-n toate şi-n exil,
tu pentru mine-ai fost Pandore
şi te-am pierdut într-un fragil...

105
Orele târzii

A mai trecut o oră de când te tot aştept,

pe lângă alte zile pe care le regret,
poate vor trece alte până tu ai să vii,
mimic nu ne desparte, nici orele târzii;

toţi ştim că timpul trece şi nu-l putem opri,

ratăm încă o noapte cu orele-i târzii?!
ca să rezist iluziei şi zilei cu fobii
hrăneşte-mă cu eros, în orele târzii.

'mi-aprind înc-o ţigară, bifez încă o zi

din calendarul vieţii cu ani şi nopţi târzii;
un orologiu-mi strigă: ”intrăm în altă zi!”,
s-a stins iubirea noastră, din orele târzii?!

nici nu mai am răbdare să mai aştept o zi,

să mă-nvelesc cu noaptea şi orele-i târzii,
nici nu mai am putere să te aştept să vii,
prefer altă planetă cu orele-i târzii...

106
Tu toamnă, mie...

Ce-mi pregăteşti tu toamnă, mie?!

Seducătoare-n nuanţa ruginie,
femeia-n pârg şi-a ei copilărie,
mi-ai oferit să port în veşnicie...

Ce mi-ai promis tu toamnă, mie?!

Un sân dospit sub transparenta ie,
îl omagiam cu buze-n agonie,
cerşind iubirii amnistie...

Ce-mi aminteşti tu toamnă, mie?!

Trăit-am o frumoasă nebunie,
iubind ce mi-a fost dat să-mi fie,
chiriaş în a iubirii dinastie...

Să nu-mi refuzi tu toamnă, mie!

Sfârşitul meu de reverie
şi un partaj la sărăcie;
să mă dai iernii-n custodie!...

107
Sunt ce-am iubit

Sunt tot ce-am fost, tot ce-am iubit,

sunt neschimbat în toate,
nu-s pregătit de pribegit,
de vieţi ramificate;

şi zori mă prind sub geamul tău

neînduplecat în stare,
ascuns în mine, simt un hău
e doar pustiu, nu doare.

Din noaptea-n care ai plecat

mă-ntreb de tine-n suflet,
m-ai adorat, m-am prosternat
e prea târziu să cuget;

din toate cele care-au fost,

doar tu-mi ştiai sărutul,
prezent anost şi fără rost
de ce-mi refuzi trecutul?

Cu tine totul se-ntâmpla

şi toamna avea culoare,
căruntă-i primăvara mea
strivită sub ninsoare;

108
aveai un liber ne-nţeles
agonizant în carne,
iubindu-te, într-un exces
m-am dizolvat în marne.

Din mine face-o calfă cruci

zvârlite prin troiţe,
iubirii-i dau în loc de rugi,
exil pe insuliţe;

departe nu-s de adevăr

de-a noastră amintire,
de trupu-ţi mirosind a măr,
de ce mai simt, ”Iubire” …

Poate e timpul prea târziu

şi nu mai e speranţă,
am fost întâiul, azi mă ştiu
sărac în doleanţă.

Adio n-o să-ţi pot şopti

în vrerea-mi taciturnă,
nu pot trăi, nu pot muri,
cât gându-ţi dă diurnă.

Iubirii carte am să-i scriu

omagiu’ versului smintit,
îţi las în scris curat şi viu:
am fost şi sunt, tot ce-am iubit!

109
... deasupra mea

Peste mine vin vijeliile

răzbite din gândurile
ce-ţi poartă nerostirea numelui.
Gura mea nu ţi-ar refuza un ultim sărut,
pieptul meu ar accepta
să-i fie gazdă inimii tale.
În pieptul meu,
ultima ta plecare
i-a făcut loc de veci suferinţei.
La căpătâiul ei
am crescut copacul
ce-ţi poartă numele nerostit.
Viul verdelui e iubirea mea
şi-n întunericul nopţilor
am ascuns verdele.
Poate ai vrea să ştii!
Ţi-aş găzdui inima
până-n sclipirea următoarei dimineţi.
Deasupra mea locuieşte un verde viu
de pe care buzele tale
caută să-mi culeagă
un ultim sărut...

110
Nu mai cred...

Eu nu mai cred în nimbul tău iubito

şi nici în patima uitată în budoar,
din mine viaţa-am izgonit-o,
sunt jumătatea goală din pahar;
eu nu mai cred în toate cele spuse
şi nici în gestul tandru ”mai rămâi”,
îţi las amurgul inimii răpuse,
între iubiri îmi vei rămâne, cea dintâi...

111
Din toate cele care sunt

Din toate cele care sunt nespuse

ne facem casă din chirpici,
o umplem cu-ale noastre catrafuse,
în noapte-amanţi, în zi amici.

Din toate cele care sunt necoapte

ne facem hrana peste zi,
flămânzi de-amor intrăm în noapte
şi-n moft carnal vom birui.

Din toate cele care sunt în aşteptare

ne facem calea cea bătută,
ţi-am fost în vrere-mi încercare,
mi-ai fost în vrere-ţi o redută.

Din toate cele care sunt pe lume

îmi eşti povara cea dintâi,
te voi iubi în lumi postume
acum nu-ţi cer să mai rămâi.

Din toate cele care sunt degeaba

mă regăsesc pe firmament,
tu eşti cuvântul, eu silaba
mă simt concretul din incert...

112
Abdicare

Intensă-i savurarea reciprocă

şi-n intim îndreptare spre nimic,
pasiunea nedorită mă sufocă
şi-mi cere din raţiune să abdic...

Mi-s traversat de gânduri migratoare

care m-aduc în stadiul inamic,
un compromis mă răscoleşte-n stare
şi-mi cere ca din patos să abdic...

Nu ştiu să-mi fie teamă de iubire,

să-mi fie fructul ce mi-l interzic,
în miezul nopţii-mi stă o jinduire
ce-mi cere ca din suflet să abdic...

Există şi o fericire-n amăgire,

de voluptatea cărnii mă dezic,
mă regăsesc în neagra adâncire
şi-mi cer din devenire-mi să abdic...

Iubirea nu contează de-i divină,

c-o fi umană ori un simplu şiretlic,
aleg întregul amputat în tihnă
din tot ce mă-ntregeşte, mă abdic...

113
Remuşcare

E multă remuşcare-n deznădejde

şi cad în vrajba lumii incurabil,
crescusem între noi o mejde,
e verbul nu mai suntem, conjugabil;

organic îmi e dor de plictiseală

şi-a mea surpare într-o amăgire,
tu dă-ţi curaj în fiinţa abisală
prezentului să-i cerem abolire.

Căci te iubesc până şi-n umbra minţii

şi nu-mi doresc un mâine echivoc,
pe-un rug m-aprinde flacăra dorinţii
sunt tristul tău amant făr' de noroc;

Schimb voluptatea cu nefericirea,

păstrez păcatul cert din desfătare,
în vrajba lumii-mi pun menirea,
şi ce-am iubit prefac în remuşcare.

Nu-mi mai doresc nimic pe astă lume,

nici veşti din mine despre tine,
decât amantul fără nume,
prefer eu sunt, plecat din mine...

114
Poema distanţelor

nu mă dau pe distanţele lumii,

nici pe distanţa căznită-ntre noi,
diateza sindromului urii
mă teme să-ţi intru în voi;

dinspre poli înspre tine se-adună

iubiri sufocate în vid,
ce-ţi port eu în mine abundă
de lacrimi, grimase şi rid.

tu pleci spre o parte sau alta,

te caut în nord sau în sud,
iubirea-i în vremuri unealta
amanţilor cu suflet crud;

mă iartă că-ţi cer rezolvarea

distanţei compusă din vreri,
mă simt vinovat în trădarea
iubirii purtate-ntru-n ieri.

de mâine renunţ la distanţe,

denunţ ce-am aflat despre poli,
mă lepăd de vechi alianţe,
de tine şi idoli frivoli...

115
Prea multe pentru prea puţin

Prea multe drumuri străbătute!

Mult prea puţine netezite
şi-n cele rele-s aşternute
iubirile nechibzuite...

Prea multe vise destrămate!

Mult prea puţine încă vii
şi-n cele reci ori fărâmate
doar inimi pentru anatomii...

Prea multe gânduri inutile!

Mult prea puţine împlinite
şi-n cele multe stau sterile
pasiuni din suflete falite...

Prea multe îmi sunt de trebuinţă!

Mult prea puţine nu-s un chin
şi-n mine tu - o tainică dorinţă;
prea multe pentru prea puţin...

116
Despre a mea singurătate

Despre a mea singurătate

spun hârtiei cât mai sunt,
pentru a ta singurătate
sunt bărbaţii pe pământ.
Despre a mea singurătate
până ieri ştia doar luna,
pentru a ta singurătate
mirii despletesc cununa.
Despre a mea singurătate
scriu blestemele severe,
pentru a ta singurătate
eros plânge de durere.
Despre a mea singurătate
nu sunt veşti interesante,
pentru a ta singurătate
un străin va scrie o carte.
Despre a mea singurătate
nu se-nduplecă pământul,
pentru a ta singurătate
omu-a inventat cuvântul.
Despre a ta singurătate
se va spune că-i doar una,
pentru a mea singurătate
mă voi însoţi cu luna...

117
Purtare

Se poartă-n absurdul fiinţial o candoare

ce-mi poartă de grijă prin gânduri fugare
şi totul se pierde ca fluviul în mare,
absurdul e marea şi valu-i candoare...

Se poartă în viul sangvin o savoare

ce-mi poartă de grijă sub lună şi soare,
căci totul se pierde şi cerul în mare,
în viul sangvin doar umbra-i savoare...

Se poartă-n declin a mea consolare

ce-mi poartă în grijă a ta contemplare
şi totul se stinge-n a noastră-ntâmplare,
absurdul şi viul sunt ultima stare...

118
Zvârcolire

Dezagregări din sinele sihastru,

plecări din trup către un nicăieri,
defăimătorul cerului albastru
şi neputinţa de-a ieşi din ieri;

senzaţia unei voluptăţi funebre,

un maldăr ageometric sufletesc
şi în delirul celei mai cumplite febre
cu coasa morţii să mă bărbieresc.

Şi din geneză confesiunea-mi vine,

întâiul adăpost înspre neant,
doar verbul a fi nu vrea să mă decline,
mă simt în propria-mi viaţă imigrant;

şi ce mă doare mă aruncă-n stradă

sau în vâltoarea singurei obsesii,
destin liniar pe crucea ce-i corvoadă
un compromis al lipsei de concesii.

Să-mbrăţişez o ultimă pasiune,

să dau rămasul bun pe-un pe curând,
iubirea oferită-n cauţiune
să mă aşeze într-un suflet blând...

119
Vacantabil

Dezordine în tot ce-i posibil,

fantasme ajunse-n prezent,
trădarea-i un gest admisibil
atunci când iubesc violent;

Condiţia umană m-apasă,

impune să trec peste tot,
un zâmbet blocat în grimasă
şi tu, un simbol de tarot.

Trecutul revine în timpuri,

o lene a inimii vrere,
durerea se scurge în simţuri
iubirea se stinge-n plăcere;

prin carne atragem delirul,

infirmi ce trişăm înc-o moarte,
femeie dezbracă-ţi caşmirul
citindu-mi în suflet şi carte.

Lihnirea ce-mi zace în sânge,

pretinde-un pribeag aparent,
aluzia emoţiei mă frânge
de tine m-agăţ dependent;

120
excesul coboară-n dorinţe,
invidia-i stârnită-ntre sfinţi,
în demoni şi umbre conştiinţe
mă dau pe emoţia ce-o simţi.

Fiorul prelung în sfârşeală

în clocotul sângelui tău,
dă vieţii concretul greşeală
în mine provoacă un hău;

în tine extazul cedării,

în mine amurg fulgerat,
ce-i moarte supun abdicării,
iubindu-te cad în păcat!

Sunt prada simţirilor mele,

un rătăcit ireparabil
un viitor prin zaţul de cafele
şi locul tău din mine,
vacantabil...

121
Cerşetor

Mi-s cerşetor de veşnicie,

de lemn, de iarbă şi izvor,
din mintea mea în insomnie
tu inimii să-i dai un dor.

Mi-s cerşetor de neputinţă,

de soare, apă şi pământ,
din mintea mea într-o sentinţă
tu inimii să-i faci veşmânt.

Mi-s cerşetor de-apocalipsă,

de întuneric şi lumină,
din mintea mea într-o eclipsă
tu inimii să-i dai doctrină.

Mi-s cerşetor de permanenţă,

de infinit şi absolut,
din mintea mea în confidenţă
tu inimii să-i faci un scut.

Mi-s cerşetorul de iubire

de suflet, carne şi sărut,
din inima-mi în înrobire
tu inimii ai substitut.

122
Diferenţe, distanţe, nepotrivire, nefericire

Între mine şi tine

s-au aşezat diferenţe,
deşi suntem aceleaşi poveri,
aceeaşi carne
şi acelaşi sânge...
Între mine şi mare
s-au aşezat distanţe,
deşi avem aceeaşi nevroză,
acelaşi zbucium
şi aceeaşi linişte...
Între mine şi pietre
Dumnezeu a aşezat posteritatea
unei nepotriviri,
deşi ne-a dat aceeaşi neclintire,
aceleaşi dureri
şi tăceri...
Între mine şi Dumnezeu
mi-am aşezat nefericirea,
Lui datorându-i
diferenţele,
distanţele,
nepotrivirile.
Mie îmi datorez
nefericirea...

123
În pietre-s ascunse...

În pietre, iubito, ascunse-s din tine

şi nu pot ajunge la tine nicicum,
lovite-ntre ele sunt doruri scânteie,
căci totul sfârşeşte în focuri şi scrum...

În pietre ascuns-am ce îmi aparţine

şi nu poţi atinge din mine ce sunt,
striveşte-ţi de ele iubirea-ţi cu furie,
ca vină uitarea tu dă-mi, s-o înfrunt...

În pietre, Divine, ascunde-le toate

şi focul din scrumul strivit în uitare,
ascunde-ne vina de-a fi peste poate,
blestemul iubirii preface-l iertare...

124
Îndurare

Îndură-te de mine, tu, femeie

şi iartă-mă de-a mea menire,
sunt fire sfâşâiată de condeie
pierdut printre-a iubirii tâlcuire;

îndură-te de mine, tu, străine,

nu crede-n cele spuse de ecou,
descătuşează-te din turma de jivine
şi de destinu-ţi scris cu indigou.

Îndură-te de mine, tu, cea numită viaţă,

mai lasă-mi liber timpul ce mi-e dat,
ca mine poţi găsi destui pe piaţă,
pe tine te găsesc în omul alterat;

îndură-te de mine, Tu, Divine,

nu-mi da povara veghei de pe Styx,
nu-s truditor în a iubirii tiranie,
mă ştii, în infinit sunt punctul fix...

125
Nu ştiu

Nu ştiu ce spune lumea ta de mine

dar ştiu ce cred eu despre lumea lor,
virtuţile sunt culpele divine
zvârlite în reproşuri care dor;

nu ştiu de unde atâta ură şi invidie,

de ce încrâncenare şi obscur,
din neputinţe am făcut ahtie
şi din uitare ne-am făcut contur.

Nu ştiu ce ne mai e la îndemână,

când toate-s prea departe şi demult,
doar suferinţa solitară mi-e stăpână
şi nu mai am puteri să te ascult;

nu ştiu de-i capăt la întunecare,

de pot găsi drumeag în labirint,
Satanei nu-i dau binecuvântare,
mai bine amnistie şi absint.

Nu ştiu de-s mort sau mai există vlagă,

dacă-mi pulsează viaţa în declin,
mai cred în ceea ce dezleagă
şi în desăvârşire prin destin...

126
În mine

În mine mai e loc de înc-o noapte

pierdută-n vălmăşagul nostalgii,
ofrandă vie dincolo de moarte,
în galeria celor ce-s pustii;
să mă substitui celui care tace,
să mă întorc înspre durerea dor,
războiul nostru nu va cere pace,
însă-i pe placul zeului amor.

În mine mai păstrez încă sărutul

şi gustul miez al gurii tale coapte,
sfârşitul nostru este începutul
doi mimi trădaţi de spaima stinsă-n şoapte;
tu despre mine spune-le de toate,
neadevăruri şi ce nu a fost,
în mine, stinsul, inima îmi bate
să-mi facă cale în lumea fără rost...

127
Timpul irosit

Toate dramele sunt la fel,

doar trăirea diferă
şi incert ne privim disperat înspre sine,
ne minţim consistent
şi-n relaţia cu noi, adulteră,
irosit-am un timp, cel al răbdării divine.

Distonia muzicii e aceeaşi,

indiferent de ritm,
insesizabil, universul din noi ne înalţă
şi clipa ne trăieşte pe noi
eludând complicat algoritm,
despre care în alt timp irosit, sordidul vieţii ne-nvaţă.

Iubirea-i aceeaşi prin lume,

trăirea-i doar caldă sau rece
şi-n noi e preaplin, ori dezgust şi mânie,
îngropaţi în regrete,
privim inepţi la timpul care trece
şi în plusul delir, cerem timpului irosire amnistie.

Ce noi nu ştim, când ea ne ştie?!

Ce-i timpul nostru irosire?!
E viaţă stinsă-n moarte şi a ei coregrafie!...

128
Eşti/Sunt...

Eşti femeia-copil sau copilul-femeie?!

Sunt bărbatul viril ori copilul probleme?!
Tu când plângi eu zâmbesc,
când te superi, jelesc,
apoi aşteptându-ţi iertarea, obosesc...

Eşti frigida din zi sau nimfomana din noapte?!

Sunt amantul pervers sau idealul iluziei deşarte?!
Tu în lumina zilei mă respingi,
premeditezi amurguri să mă-ncingi,
apoi în noaptea lungă mă învingi...

Eşti focul ce mă arde sau cel păzit de Prometeu?!

Sunt un nimeni perfect sau îţi sunt unic zeu?!
Despre noi spui: ”Incerţi”!
Pentru că-ţi sunt, mă cerţi
şi într-un final, iubindu-mă, mă ierţi!...

129
Ce să fac cu săruturile tale?!...

Ce să mai fac cu primul tău sărut,

când de atunci mai sunt printr-o minune?
De-oi fi nimic sau fi-voi absolut,
e inutil ce-aş mai putea a-ţi spune.
Ce să mai fac cu sărutul sub soare,
când foamea mi-o astâmpăr în noapte?
Tu te sprijini pe-a mea abnegare,
eu mă hrănesc cu minciuna din şoapte.
Ce să fac cu sărutul din seară,
când mă sting ca o toamnă târzie?
Tu în carne-ţi îmi ceri să fiu fiară,
şi în noapte să-mi fii fantezie.
Ce să fac cu săruturi diluviu,
când de-apoi o vom lua de la capăt?
Viaţa ta-i un perpetuu Vezuviu,
calea mea-i printre pietre şi şchioapăt.
Ce să fac cu sărutul din urmă,
când mă împart între lumile de-apoi?
Ce straniul firii tale n-a putut vieţii să-mi curmă
îl poţi păstra tu pentru amândoi...

130
Din timpul unui gând

Din timpul trecut se aud,

voci ce îmi spun despre mine,
probabil sunt gânduri prelud,
în timpul prezent, despre tine;

Din timpul prezent mă încep

şi mă-ntind către noaptea ce vine,
probabil nu pot să mă percep,
în timpul eu şi oamenii-jivine.

Din timpul ce-i mâine?! Nimic!

Sper măcar un incert care doare,
probabil mi-e timpul abdic,
în timpul albit şi candoare;

Din cele ce suntem, am fost,

doar eu încă urc către soare,
probabil mă mint fără rost!...
E timpul tău! Te vrea nemuritoare...

131
Iubindu-te

Iubindu-te în nesfârşit
precum dintâia clipă,
aş fi de rele izbăvit
şi-a inimii risipă.

Iubindu-te aşa cum ştiu

ţi-aş fi buchet de stele,
o mângâiere în pustiu,
balsam peste durere.

Iubindu-te aşa cum sunt

te-aş ocroti de lacrimi
şi din lumescul meu mărunt
te-aş întregi cu patimi.

Iubindu-te întunecat,
orbit de-a mea obsesie,
mă dau din blând patriarhat
pe-amantului profesie.

Iubindu-te din nicăieri

spre ce nu ştiu să vie,
osânda-mi grea de adulteri
o duc în abaţie.

132
Iubindu-te din amintiri
cazându-mă-n uitare,
decât o Iudă-n pregătiri,
ascund iubirea în mare.

Iubindu-te fără să ştiu

închide-mă-n cămaşă
şi gândului cel mai târziu,
tu să-i găseşti o casă.

Iubindu-te când nu mai sunt

ofrandă inutilă,
cândva am fost un amănunt,
în cartea ta, o filă...

133
Doze

Viaţa m-a poftit la masa ei alături de toţii nenăscuţii,

la fel cum suntem cu toţii şi acum,
indiferent de ora mesei.
M-a hrănit din ea cu prea puţin.
”Ia-mă în doze mici, imperceptibile” mi-a zis
şi ca atare, m-a avut în cătarea dezamăgirilor ei.
M-a lovit cu foamea în sânge, în carne şi-n candoare.
Mi-a lăsat liberi genunchii,
mi-a lăsat libere braţele
şi mi-a pus greutatea sufletului
în triunghiul strânsorii genunchilor cu braţele
ce-mi sprijină fruntea.
Viaţa îmi hrăneşte suferinţele
cu aceleaşi doze mici, imperceptibile.
Agreează doar victimele vii şi flămânde.
Cel mai puternic mă doare întrebarea:
cine sunt eu să-i refuz vieţii, universitalitatea?!...

Mă sting în aceleaşi doze mici, imperceptibile.

Of Divine! Iubesc cu aceeaşi măsură,
aceeaşi cu care viaţa mi-a măsurat foamea...

134
Îndeajuns

Dacă prindem un nou răsărit

atunci lumina să ne-ncingă imaginaţia.
Să ne prindem în hora îmbrăţişărilor.
La marginea dimineţii
un hamac,
un cântec de leagăn
şi braţele vântului legănându-ne.

Dacă prindem o eclipsă de soare

atunci în ea să ne ferim de iscoadele lumii.
Să ne contopim carnal în aura astrului negru.
La marginea eclipsei,
un alint,
un cântec de sirenă
şi braţele lunii legănându-te.

Dacă prindem ultimul amurg

atunci noaptea să îmi fie cortină.
Să ne dizolvăm în spectacolul desfrânat al lumii.
La marginea nopţii
un ultim sărut,
un ultim omagiu iubirii
şi braţele eternităţii legănându-mă...

135
Mi-eşti maladie

Din toate patimile vieţii,

în mine-i pusă cea mai grea,
mi-eşti maladia dimineţii
născută-n umbra unei stea;

din tot ce-am fost până la tine,

n-a mai rămas decât un gând
şi în amiezi aceeaşi maladie,
te va rescrie rând cu rând.

Pe bolţi s-prind amurguri sângerânde,

mi-e tot mai rău de tine şi de tot
în maladia serilor flămânde
îţi strig şoptind, că nu mai pot!..

Să te iubesc ca-n prima-ntrevedere,

să mă iubeşti ca pe-un sărut banal,
în noapte maladia-mi cere
să desluşesc misterul tău carnal;

apoi deposedat de tine,

de dimineţi, amurguri şi de nopţi,
ucis de propria-mi maladie,
să fiu iertat de tine şi de toţi...

136
Pe mine mă ştie doar timpul

În liniştea nopţii îmi trece doar timpul

pe care mi l-am promis.
Afară, în bătaia vântului,
umbrele nu-şi dau rând
şi se-ncaieră sub lumina lunii,
sub boltirea gândurilor care le urmăresc,
de la fereastra camerei mele.
Vântul îmi pare mult mai neliniştit
decât mi-a fost tresărirea
dinapoia ultimului zâmbet,
pe care l-am oferit cândva pământului.
S-a întâmplat într-un demult
care-mi pare într-o etate mai avansată
decât etatea inimii mele.
Şi timpul îmi trece
ca o neiertare,
ca o pedeapsă a devenirii.
În unele nopţi, unul dintre 'cele gânduri urmăritoare
coboară între umbre, folosind
aceeaşi scară
pe care
timpul, mă urcă
din ce în ce mai aproape
de ceea ce cu siguranţă
şi cu un alt cândva,
va fi ultima mea înserare...

137
Jocul de-a iubirea (I)

Jucăm acelaşi joc de prea mult timp,

te-aş întreba dacă mai sunt în tine,
în mine s-a mai stins un anotimp,
ce-a fost în ieri, azi nu ne mai susţine;

şi în tăcerea grea mă ştiu îngândurat,

întors în esenţialul ce-mi revine,
orice va fi în mâine de-ndurat,
e mai puţin decât mi se cuvine.

Ce-i dacă mi iau la drum tristeţea?!

Nu ştii că te-am iubit şi te-am urât?
Absurdă-n mine a fost pretenţia,
să mă iubeşti carnal şi cam atât!

Sunt prea mulţi sori în vastul Univers,

din toţi nu-i unul care să mă ştie,
să mă-nţeleagă în al meu demers,
să ardă-n vid a mea melancolie;

când dorul tău mă duce în răstimp,

îi dau decepţiei ziua următoare,
încă iubesc acelaşi anotimp,
încă urăsc acelaşi răsărit de soare...

138
În insomnia umbrelor mărunte

În insomnia umbrelor mărunte,

astâmpărăm amorului avânt,
escaladându-ţi Venusului munte,
mă lepăd ţie-n veşnic legământ.

În insomnia umbrelor mărunte,

goleşte-mă de viul cel perfid,
ducându-ţi dorul până-n amănunte,
când tu nu eşti mă tem de suicid.

În insomnia umbrelor mărunte,

purtăm pe carne urme de cinism
şi până vin ninsorile pe frunte
să-i dăm pasiunii renta de ludism.

În insomnia umbrelor mărunte,

ne vom păstra cât va fi vrere,
de frici tu inima-mi descrunte,
prin dor să-mi fii, să-ţi fiu avere.

139
Pentru că suntem...

Pentru că suntem toate ni se-ntâmplă,

doi tributari exploziei radicale,
preludiul prinde tâmpla lângă tâmplă
căci suntem vina fiinţei viscerale;

pentru că suntem ne iertăm de-amaruri,

îmbrăţişaţi în vremea lui crepuscul,
eliberând păcatul de moravuri
trădarea noastră-i scrisă cu majuscul.

Pentru că suntem insinuăm sărutul,

amestecând eternul cu pasiunea,
şi fiece amurg e reînceputul,
un pact carnal ne-ascunde goliciunea.

Pentru că suntem mă privez de toate,

de soare, întuneric şi căldură,
te voi păstra în dubla paritate,
iubindu-ne m-am vindecat de ură.

140
Din noaptea ce-mi devine zi

Cum pot numi o noapte făr' de lună,

când nu-i pe cer regina orelor târzii
şi port în gând poveri ce te răzbună?
E prima noapte ce-mi devine zi!

De ce-mi doresc o noapte făr' de astre

asemeni celor duşi prin sihăstrii?
În negrul nopţii prevestind dezastre,
o altă noapte îmi devine zi!

De ce pornesc din noaptea făr' de tine,

când eu în noapte am învăţat a fi?
Nimic din ce-i lumesc nu mă reţine
în noaptea veche devenită zi.

Şi cum se-ntâmplă-n noapte toate cele

şi doar un suflet am pentru-al jertfi,
dau rugă ţie, lunii şi lucirii-n stele
să fiu iertat că rătăcesc prin zi...

141
Din ploaia unei nopţi oarecare

În groapa ce-am săpat-o pentru mine

mă-neacă picuri ce-s zoriţi să cadă,
mă-ntind pe nori cu rol de figurine
destinul ca să mi-l preschimb în stradă;

mă calce-n inimi glezne voluptoase

şi umbre-mi lasă în chilia goală,
pe chipul meu ce ploaia lăcrimase
să-şi uite moartea aura marţială.

Dar până-n vremea ultimei dorinţe

mai este timp, consemn spre neîmplinire,
ce-i viu în mine nu-i pentru nefiinţe,
să-i fie dat iubirii-n săvârşire;

din ploi şi norii care trec prin noapte

creat-am lume nouă spre-mpăcare,
iar tot ce-i picuri îi prefac în şoapte
duc moartea-n astenia unei nopţi polare.

142
Prădat de îngeri

Sufletului meu văduvit de geometria spaţiului închis

îi lipsesc o seamă de uşi.
Se intră şi se pleacă liber,
însă pe bolta lui am scrijelit o condiţie:
înlocuiţi-mi fărâmiţele sufleteşti,
dăruite vouă prin consimţământ tacit,
cu pietre tombale neşlefuite.
Pe ele vor scrie despre mine demonii mei,
iar despre voi grava-vor îngerii
cele mai alese amintiri dintr-un împreună.
Fiecare împreună este un solitar
care-a născut aripi îngerilor.
Dintr-un tot amorf
aţi plecat solitar cu solitar,
zbor după zbor,
rană după rană.
Eternităţii îi spun:
sufletului meu văduvit de geometria spaţiului închis
nu-i lipsesc numai o seamă de uşi,
sufletului meu îi lipsesc toate literele
din decenţa unui epitaf.

143
Mâna ta ţinea de mână ploaia...

... şi aşa te-am păstrat în a mea poveste;

se făcea că mă iubeai
cu melancolia ploilor de vară.
Eram ultimul sosit la târgul plăcerilor tale,
iar eu, prea timid. prea şters în mulţimea nebună
te-am simţit căutându-mă.
M-ai ales pe mine, cel mai vinovat dintre cei nevinovaţi
şi poate,
ce mai nepângărit dintre pângăriţi.

Mâna mea ţinea de mână întunericul...

... şi la fel a fost când m-ai alungat.

Te iubeam cu sinceritatea şi nervozitatea
acelei umbrei nedefinite,
care urmărind-te,
a părăsit anonimatul prefect al mulţimii nebune.
Mâna mea este mult mai puternică decât a ta,
însă cel care a pierdut am fost eu.
Cutându-ţi buzele, ţinându-mă de noapte,
am primit gustul ploilor de vară.

Mâna ta ţinea de mână ploaia,

mâna mea ţine de mână
o nestăvilită melancolie...

144
Orbul drăgostelii

Dragostea-i oarbă! Câinii raţiunii îmi muşcă din gleznă,

şi-n timpul cel mort îmi reciţi despre tine.
Te-aş urma chiar şi-n lumea din beznă,
dar o teamă se şchioapă prin mine!

Cum spuneam, dragostea-i oarbă! Şi macii crescuţi

ne suportă, corvoadă în roşul din sânge!
Pentru ei, curios, noi străinii din beznă-apăruţi,
reuşim, ce-i lumesc pentru ei, a constrânge!

Şi ce-i dacă dragostea-i oarbă?! Şi ce-i dacă nimeni nu

crede,
că suntem din lut, apă vie şi drag?!
Suntem orbii care văd ce ochiul nu vede
şi care-n moarte am ars al vieţii prag!...

145
Trebuinţă

Cu cele ce m-am înnăscut

pornitu-m-am prin lume,
pe rând le-am luat, le-am priceput
cu trebuinţa-n brume;
cu cele ce m-am procopsit
am devenit bărbatul,
cu trebuinţa-n apetit
şi împlinit păcatul.

Cu cele care mi le-ai dat

deprins-am agonia,
cu trebuinţa-n abnegat,
cuprind ataraxia;
cu cele care mi-au rămas
m-oi trece până la capăt
şi în secunda dintr-un ceas,
din tine mă recapăt.

Cu cele toate care-au fost,

sau cele ne-ntâmplate,
o trebuinţă are-un rost,
să-mi fiu seninătate...

146
Amurgul ultimului dor

M-agăţ de vânt,
de norii furtunilor,
sau de fiece apus de soare.
Vreau să fiu dus
cât mai departe,
de cel ce ţi-am fost!...

147
Euristică

În piept se zbate-o aritmie surdă

şi galopantă precum gândul,
dintre pasiuni, tu, cea absurdă,
îmi creşti în suflet, tremurându-l;
şi doare ca dintâia rană,
pe care stat-a un râu de sare,
din noaptea noastră, bacoviană,
ce-a mai rămas s-a ars în soare.

Degeaba mi-s cinstit în gesturi

şi prin oniric te colind,
iubirilor le-am dat aresturi,
delict să-mi fie ce-oi poftind.
Acum, când nu mai e nimic de spus,
ori de făcut şi de-mplinit,
din tot ce-ai fost uşor s-a dus
şi tot ce-ţi dau am măsluit...

148
Nu mă-ncap într-ale lumii

nu mă-ncap în a lumii durere,

nici pe punţi care gem sub suspine,
ce-i bine sau rău ne va piere,
izbăvire sub cruci bizantine;

din rătăciri mi se-ntoarce un gând,

cum că suntem în vers de romanţă
şi-n infinitul ne-mplinirii aniversând,
un veac de abandon în ignoranţă.

am fost descântul primordial al urii,

motivul săvârşirii unei crime,
pasiunea din absurdul creaturii
născuţi din lut jilav şi o Treime.

nu mă-ncap în a lumii iubire,

nici în cuplul iubirii eterne,
străin de-a sfinţilor robire,
un falnic purtător de berne;

nu mă-ncap în a lumii preaplin,

tăinuiesc tot ce-nseamnă dorinţă,
erijat într-un biet pelerin
rătăcesc prin a lumii conştiinţă...

149
Extreme

În mine-i loc numai de alb sau negru

şi curcubeul l-am închis în incolor,
când mă suport în pielea omului integru
prin spaima lumii urc şi mă cobor;

cum toate mi se-ntâmplă doar în noapte,

în zi adulmec umbra celor ce mă simt,
nu mă încred în inimile coapte
şi-n mierea firii celor care mint.

Trăiesc cu dragul vieţii pân' la capăt,

mi-e-n intrigă nespusa taină-a morţii,
de-i cânt de harpă sau cadenţa-n trapăt,
să mă decidă Făcătorul sorţii;

cât pot voi face tot ce mi-e-n putere,

cât ştiu lăsa-voi celor ce mai sunt,
din alb şi negru nu se nasc himere,
ce sunt acum e simpla mea părere,
ce sunt apoi e simplu amănunt...

150
Paradoxul ”noi”

Apuse, răpuse şi duse

mi-s toate gândurile despre tine.
Mint! O clepsidră încă-mi măsoară timpul neuitării!...
Distanţe, speranţe sunt gloanţe
şi ele sfărâmă scutul uitării promise.
Din nou, mint! O simplă rătăcire în amintirea ta mă poate
ucide!...
Pasiunea răspune acţiunea
şi-n mine odihneşte legiunea osândiţilor la iubire.
Iarăşi mint! Niciun trup nu aşteaptă odihna sângelui!...
Candoare, o floare, din mare,
pentru cei ce mai sunt se ridică din valuri un soare.
O ultimă minţire! Captivă-i pe Marte o moarte!...

Un adevăr!
Orice clepsidră poate rătăci timpul osândiţilor la iubire
amânând exilul pe Marte!...

151
Cu tine, cu mine, tăcându-ne...

Departe mi-s de cel ce-am fost cândva,

de suflet şi trăirile deodată,
m-a încolţit iubirea-mi demodată
şi-o rătăcire care-mi promitea,
căci cel dintâi amurg îmi e preludiul
şi cea dintâia noapte un amurg,
în timp ce-n suflet iadurile curg,
în carne-mi Domnul îşi încheie studiul.

Departe eşti de ce mi-ai fost în vremuri,

când mă trezeam din a ta veghe,
tu mă purtai ca pe o zeghe,
şi-n rătăcirea prin blestemuri
m-ai osândit să-mi fi lumină,
o călăuză-n cea dintâia noapte,
şi-n toamna păcatelor coapte
să-ţi vie iertarea din umbra Divină.

Şi mi-s aproape-n cele îndepărtându-ne,

cu tine, cu mine, tăcându-ne...

152
Sunt cel din care nu ai plecat niciodată

Şi ce dacă plouă?
Ştii?!, cunosc multe cupluri devenite iubiri
în urma unei nopţi ploioase,
aşa cum este noaptea aceasta.
Îţi scriu despre acele poveşti de dragoste
care trebuiau povestite pentru a se întâmpla.
Acum deşi eşti departe, mi-ai rămas în vise.
A trecut mult timp de la prima noastră ploaie,
la fel de mult ca de la prima noastră noapte.
Plouă iarăşi, ca pe-atunci
când ni se-ntâmplau începuturile.
Mi-am pus haina pe mine şi am ieşit în ploaie,
nu să te caut,
nu să te regăsesc.
E prea mult din tine în fiece ploaie,
e prea mult din mine în fiece inimă zdrobită.
Povestea noastră ar fi fost una obişnuită
dacă ar fi fost povestită,
dar ea s-a scris înainte de a fi povestită lumii.
Sunt ud până la piele,
dar nu-mi pasă, pentru că te port.
Te simt în ceaşca fierbinte de cafea
pe care o împarte la barul din colţ un cuplu
care de aici, din ploaia de afară, pare fericit,
te simt în bourbonul bărbatului stingher

153
care priveşte în gol paharul.
Probabil împărţim aceeaşi dramă,
aceeaşi poveste nepovestită.
Suntem dintre cei care trăiesc doar pe jumătate
şi o facem doar în visele noastre
sau în cazul meu,
întotdeauna în nopţile ploioase.
Mă întorc în rutina supravieţuirii,
acolo unde orice carte merită citită
şi orice pahar băut până la capăt.
Mă întorc acasă ud până la piele.
Mă voi întinde în pat fără să-mi şterg urmele ploii,
ca să te am în mine de două ori,
pe piele şi în visele mele...

154
Veşmânt ireparabil

Oricâte tăceri păstrat-am în carne

nu-s mute, nici taine de-ascuns,
cât umbra-şi lasă urma-n marne
ce-i încă viu mai poate fi pătruns;

uitări purtate-n prea departe,

pe cei plecaţi vor şti să îi întoarne,
când moartea se teme de moarte,
ne ştie tăcerea ascunsă în carne...

155
cu tine 'ntâmplat-am iubire

în urma celor care-s trecătoare

se-ncheie contracte prin moarte,
destine-s date spre adjudecare,
cărările spre rai sunt sparte;

încăierate-s toate-n mine

cătări înspre fire-mi ciudate,
blesteme nu se pot abţine
năvală dau spre mine, toate.

e nuntă-ntre stele căzute,

e iarnă în iadul fierbinte,
pe buze cuvinte bătute,
şi-n suflet stau goale morminte;

în toate aflat-am sfârşitul,

pretins-am cenuşa-i menire,
mi-eşti răsărit şi asfinţitul,
cu tine 'ntâmplat-am iubire...

156
Iarna neagră

Am traversat un timp
al netimpului,
în care locuiau provizoriu
stigmatizaţii ultimei iubiri.
Aici se negociază doar clipa
şi locuiesc doar exilaţi ai sinelui.
Împresuraţi de frigul iernii eterne
ne-adăpostim
în undele şi neundele străinilor.
Din când în când
un înger se sinucide;
un sacrificiu inutil pentru iubire.
Dumnezeu ne-a permis să-i fim egali
şi îngerii redevin oameni,
ca noi,
stranii exilaţi ai sinelui.
Aici nu ninge
decât în clipa redevenirii.
Mai ţii minte, draga mea,
când îţi spuneam,
că iubirea-i preschimbă
pe oameni în îngeri?!...

157
Vorbeşte-mi despre fericire

Cu tine, dinaintea mea,

timpul se comprimă.
Oricât de infimă ar fi clipa
te-aş ruga
să-mi vorbeşti despre fericire.
Simplitatea exerciţiului de imaginaţie doare!
Taci. Mă priveşti.
Fericirea este costisitoare
doar pentru cei lipsiţi de povara cunoaşterii
şi pentru stăpânii cuvântului.
Nu-mi spui nimic?
Atunci poate mă laşi pe mine
să încerc
a-ţi vorbi despre fericire.
Îţi spun doar că...
de când te-ai mutat din mine,
fericirea este un comis voiajor.
Şi ca să nu uit,
până la binecuvântata revedere
(dacă cerul şi-ar mai dori să ni se-ntâmple)
îţi spun în scris:
doar nefiinţa ta m-ar lăsa pradă nefericirii...

158
Ultima scrisoare

Iarna m-a vizitat mai repede.

Acel decembrie
peste care încă timpul uitării
n-a trecut
mă vrea îngropat
în cenuşa amintirii.
Încă mai găsesc motive
pentru a mă trăi
până la capătul destinului,
ca atare,
libertatea spre care tind
rămâne o simplă iluzie.
Prima mea ninsoare,
ultima scrisoare
şi revelaţia înstrăinării.
Tot ce am iubit cândva
dincolo de fiinţă,
mi-e de-o înstrăinare
surdă,
mută,
înnegurată...

159
ajuns într-un niciunde...

ajuns-am doar să cred în clipa din tăcere,

din când în când în umbra veşnic trează,
tu prinsă-n amintire, eu prins într-o durere,
scrisoarea stă nescrisă, cuvântul delirează;
trimis-am în amurguri, nemijlocite gânduri,
triumf să mi-te-aducă, ofrandă nebuniei,
decor din fericirea celor sfârşiţi în rânduri
şi o zvâcnire-n rugă, complice agoniei!

ajuns-am prin absenţă, să cred că un crepuscul

te-a rătăcit prin lume, să-i fi subiect de bârfă,
motivul întinării-l vor scrie cu majuscul,
”IUBIRE INTERZISĂ, ÎNTRE-UN NEBUN ŞI-O TÂRFĂ”;
tu nu băga în seamă, încrâncenarea fadă
şi nu răbda-ntre coaste dispreţul care-l porţi,
în ochii tăi femeie, tot ce-ai iubit readă,
tu fă-mi din ei iertare şi pentru-mi suflet, porţi!...

căci te-am iubit cu-adâncuri şi te iubesc cu vrere,

mi-e dorul pe de-a-ntregul, nu pe bucăţi corpuscul,
ajuns-am doar să cred în clipa din tăcere,
ajuns-am prin absenţă, să cred într-un crepuscul;
din ziua-nstrăinării mi-am pus tribut pe suflet,
pe zâmbet şi pe lacrimi, pe ce se poate-ascunde
şi-n clipa din tăcere, cu tine toată-n cuget,
exilul meu din tine m-a dus într-un niciunde...

160
Te întreb...

Mai avem, mai avem? Oare cât mai avem?

Te întreb despre drum,
te întreb despre noi,
de ce-s toate în scrum
ș-apoi șterse de ploi?!

Mai suntem, mai suntem? Oare cât mai suntem?

Te întreb de trecut,
te întreb de prezent,
cum ți-am fost absolut
iar acum sunt absent?

Te întorci, mai revii? Oare când ai plecat?

Te întreb: am fost orb,
sau pierdută mi-ai fost?
Ortul-l poartă un corb,
veșnicie-i dă rost!

E sfârșitul acum sau un alt început?

Te întreb să nu tac,
te întreb că mi-e dor,
poate toate-s un fleac
și mi-e frică să zbor!...

161
Oglinda

În orice oglindă, de apă, cu ramă,

nu-mi caut privirea, doar caut o flamă.
Îmi caut raţiunea, de-a fi, de a plânge
aprind lumânarea, nu arde - se stinge!

Mă rog la o cruce, căzută-ntr-o rână,

la mine - chatarsis, nu plouă - ci tună!
Fecioare timide, se-aruncă-n morminte,
invocă lumina, ce orbul n-o simte!

Blestemul rămâne, oglinda se sfarmă,

Şi văduva neagră ieşită din larvă,
se-oprise pe mâna, întinsă să vadă,
lumina din umbră şi ochiul să-i spargă.

Sătul de-ntuneric, sleit de putere

de orbul nu plânge, nici moartea nu-l vede.

162
Ploaia

Se rup în cer frânturi de vise

ce cad în mine
şi mă ard!
Ascund cuvintele ucise...
Să te mai am!?
Ar fi hazard!

Mă las atins de ploaia rece

să pot să plâng,
să fiu iertat,
uitarea doar mai poate şterge
ce mi-ai lăsat,
ce am păstrat.

De frunza udă
te alintă
în noaptea-n care vei ceda,
să-ţi aminteşti lacrima frântă
din palma ta.
Mă vei ierta!

163
Fără rădăcini/ Purificare

Toate iubirile uitate în mine

de femeile care mi-au petrecut sufletul
au prins rădăcini.
Iubirile mele au eşuat
în insule pustii
între Tigru şi Eufrat.
Simţirea pentru tine
îţi caută lacrimile
îşi cere eternitatea.
Când te-am rugat să pleci
ţi-am alungat fertilitatea
am ucis rădăcinile nenăscute.
Dar, îmi lipseşti
la fel şi săruturile
acoperind cuvintele nerostite.
Suntem două insule
prea apropiate
uneori îndepărtate.
Plouă în paradis
îngerii se joacă
cu lacrimile noastre.
De la fereastra mea se vede
atracţia dintre insule,
Atlantida ascunsă lumii vii.

164
Mi-e tine ... /Recviem

Mi-e tine în mine şi-n tine de noi,

arhanghelii luptă cu palme zdrelite,
şi demonii noştri nu dau înapoi
fiind scutul cetăţii iubirii zidite.

Mi-e specie prin tine şi gândul mă taie,

fecioare se cer în abisul din noi
păstrez amintirii iatacul din paie
şi scrumul arid, apus cifrei doi ..

Mi-e timpul odihnă cât tu calci pe viaţă

prin somnul netulbur te văd agoniind
alcovuri trucate te-au scos de pe piaţă
te ştiu din trecuturi, cunoscută iubiind

Mi-e timpul de veghe, reîntoarceri în sine

iertare prin tine obţin de la toţi
fugit-am în lume pe urme divine
să pot a-ţi ceda, ce tu primi, poţi.

Mi-e tine în taine şi viaţă şi moarte

şi carnea mi-e crustă crescută-n noroi
templieri şi-inchiziţie mă socot de păcate
reproşul mi-e tine şi-n mine de noi.

165
Pentru azi încă o moarte

Nu-i timpul stelei mele căzătoare

definitoriu să coboare-n lavă,
mă recunosc ca fiinţă muritoare
în astă lume găunoasă-n cavă;

şi mă abrupt pe zidul plângerilor tale

mă-ndoi de dor ca să mă rup în două,
o parte să vegheze a ta cale,
iar cealaltă să vă rămână vouă.

Voi cei ce ştiţi nimicuri despre viaţă,

blagoslovind uşor despre iubire,
păstraţi simţirea-n inima de gheaţă
un soi de epitaf spre preţuire.

În mine nu mai e convalescenţă

şi-n tine nu mai e de te iubesc,
sunt doar un vag, reminiscenţă
un sincer-animalic te doresc.

Motive sunt ca să te las a lumii

tristeţea voastră e un bun comun,
fiind tributar creaţiilor antumii
uitându-te, în drepturi mă repun.

166
Când voi alege să cobor în lavă
şi de trecut te-ai vindecat,
iertare-ţi cer că m-am schimbat în pleavă
iertare-ţi cer, c-am dezertat.

Dar pân’ atunci mai mor o noapte

fiindcă în zi robesc la traiul auster,
de-ţi vei păstra păcatele necoapte
din când în când, te voi iubi stingher ...

167
În talpă-mi creşte-un fir de iarbă

Sunt mult prea multe drumuri de parcurs,

puţin, mult prea puţine gânduri,
să-mi compenseze timpul scurs,
destinul meu se scrie printre rânduri;

şi cum se-ntâmplă drum spre nicăieri

şi nicăieriul încă-ţi aparţine,
din mâine am să fac un ieri,
când existam doar pentru tine.

Ce spun şi fac, eu sper să mai conteze,

chiar de-s proscris în pribegie,
din mine îşi doresc să evadeze,
pasiune, suflet, rest de omenie.

Apoi lipsit de tot ce mi se-ntâmplă

mi-adun conştiinţa-n alb de barbă,
te voi păstra mereu în tâmplă,
în talpă coasa curăţă de iarbă ...

168
Împacă-mă cu mine

Ni se-ntâmplă nimicul între soare şi lună,

trec doar zilele-n clipe adunate-n zadar,
îmi e dor de-un sărut şi-un şoptit noapte bună!,
de-mpăcarea din noapte, cea cu gust dulce-amar;

zilnic merg înainte şi te-arunc în uitare,

zilnic caut o scuză, să te văd, să te-aud,
însă soarta-mi refuză tot ce e întâmplare,
între noi continente, eu sunt nord, tu eşti sud.

Cer dispensă Divină să ne-ntoarcem acasă,

să o luăm de la capăt, în concret şi virtual,
cer iertării să-ţi spună: eşti la fel de frumoasă
să mă-mpace cu mine, eu cel trist şi banal.

Şi în ceasul agnostic, cel incert peste toate

de se-ntâmplă-mpăcarea, am să-ţi spun ce râvnesc,
peste nordul şi sudul, peste creste şi ape
să mai fie o noapte, un amar-îndulcit te iubesc!

169
Nelumesc

Peisajul lugubru al lumii

mă lasă fără destinaţii.
Când pornirile sinelui
întâlnesc grotescul acestei lumi,
mă sustrag prezentului
şi mă ascund în umbra unei tăceri,
de care însăşi moartea se teme.
În umbra tăcerii
mi se-ntâmplă o linişte albă;
oamenii sunt statui
incapabile să provoace răul,
neasumatele posturi ale morţii.
Mi-e mult mai bine în nelumesc,
un spaţiu pentru refugiaţi ca mine,
unde nu există
tăceri albe,
umbre,
statui...
În nelumesc vieţuim împreună,
eu, binele
şi frumosul din semeni!

170
Nu cred

Nu cred în păsări migratoare,

nici în instinctul lor de cârd,
nu cred în că-n iarbă e candoare
şi nici în fructul dat în pârg;
deşi le văd pe toate-n fapte,
prea multă moarte în lumesc,
ce-am răstignit nu poate şterge,
păcatul împărţit la ”te iubesc”!...

171
 CUPRINS

I. ELEGII ................................................................................... 5
Elegie (prima/a Ia) ............................................................... 7
Elegie (doua/a IIa) ............................................................... 9
Elegie (trei/a IIIa) ............................................................... 10
Elegie (patru/a IVa) ........................................................... 12
Elegie (cinci/a Va) .............................................................. 13
Elegie (şase/a VIa) ............................................................. 14
Elegie (şapte/a VIIa) .......................................................... 15
Elegie (opt/a VIIIa) ............................................................ 16
Elegie (nouă/a IXa) ............................................................ 17
Elegie (zece/a Xa) ............................................................... 18
Elegie (unsprezece/a XIa) ................................................. 19
Elegie (doisprezece/a XIIa)............................................... 20
Elegie (treisprezece/a XIIIa) ............................................. 21
Elegie (patrusprezece/a XIVa) ......................................... 22
Elegie (cincisprezece/a XVa) ............................................ 23
Elegie (şasesprezece/a XVIa)............................................ 24

II. DESTINE-N DEŞERT ŞI DELIR ................................... 25

Destine-n deșert și degeaba............................................... 27
Destine-n deşert şi de-atunci... ......................................... 28
Destine-n deşert şi descânt... ............................................. 29
 Destine-n deşert şi desfrâu... ............................................. 30
Destine-n deşert şi departe................................................ 32
Destine-n deşert şi declin... ............................................... 33
Destine-n deşert şi de-altminteri... ................................... 34
Destine-n deşert şi deism... ............................................... 35
Destine-n deşert şi delir... .................................................. 36

III. POEME (PRO)SCRISE .................................................. 37

Alfa şi Omega...................................................................... 39
Şi dacă... ............................................................................... 40
Poem anti-iubire ................................................................. 41
Minte-mă.............................................................................. 42
Renunţare (II) ...................................................................... 43
nu-ţi cer nimic... .................................................................. 45
Primordiala iubire .............................................................. 46
Proscrisul ............................................................................. 47
Sub masca iubirii ................................................................ 48
Absentul din tine ................................................................ 49
Destine paralele .................................................................. 51
Iubirea-i un flutur de noapte ............................................ 52
Viaţa ca sentinţă .................................................................. 53
Singur ................................................................................... 55
Păcatul iubirii ...................................................................... 57
Sunt pasărea pământului .................................................. 58
Dă-mi de ştire ... .................................................................. 59
Cioburi … ............................................................................ 61
Sin with me! ......................................................................... 63
”Fugit amor” ... ................................................................... 65
Poem inutil .......................................................................... 66
Încă un blues fără tine ........................................................ 67
 Liberul amant ...................................................................... 68
Proscrisul (varianta originală) .......................................... 69
Îndurare ............................................................................... 70
Iubiri efemere ...................................................................... 71
Ce-mi poate spune?!... ........................................................ 72
Iubirea care nu răneşte ...................................................... 73
Cântecul primei ierni făr' de tine ..................................... 74
Cântecul ultimei ierni făr' de tine..................................... 75
Cântecul eternei ierni făr' de tine ..................................... 76
Fleur de lis ........................................................................... 77
Primordiala Evă .................................................................. 78

IV. POEME POSTUME ........................................................ 79

Testament (II) ...................................................................... 81
Zonă calamitată .................................................................. 82
Voi pleca (spre minus infinit) ........................................... 83
Fum ... ................................................................................... 84
Prima serenada a Erosului ................................................ 85
Poate eu, poate tu ............................................................... 86
În carne................................................................................. 87
Naufragiat făr' de noroc .................................................... 88
Mi-e cancer ... ...................................................................... 89
Ucide-mă tandru................................................................. 90
Tablou .................................................................................. 91
În ... ....................................................................................... 92
Grefă ..................................................................................... 93
noaptea Evei ........................................................................ 94
Nu vreau o altă primăvară ................................................ 95
Îmbrăţişare........................................................................... 96
Dezrădăcinare ..................................................................... 97
Carte poştală ....................................................................... 98
În loc de bun rămas ............................................................ 99
Acesta nu e un poem ........................................................ 100
Complicata iubire ............................................................. 102
Dragul de tine ................................................................... 103
Oraţie nopţii-n care mi-ai cedat ...................................... 104
Odă anticei iubiri .............................................................. 105
Orele târzii ......................................................................... 106
Tu toamnă, mie... .............................................................. 107
Sunt ce-am iubit ................................................................ 108
... deasupra mea ................................................................ 110
Nu mai cred... .................................................................... 111
Din toate cele care sunt .................................................... 112
Abdicare ............................................................................. 113
Remuşcare ......................................................................... 114
Poema distanţelor ............................................................. 115
Prea multe pentru prea puţin ......................................... 116
Despre a mea singurătate ................................................ 117
Purtare ................................................................................ 118
Zvârcolire........................................................................... 119
Vacantabil .......................................................................... 120
Cerşetor .............................................................................. 122
Diferenţe, distanţe, nepotrivire, nefericire .................... 123
În pietre-s ascunse... ......................................................... 124
Îndurare ............................................................................. 125
Nu ştiu................................................................................ 126
În mine ............................................................................... 127
Timpul irosit ...................................................................... 128
Eşti/Sunt... ......................................................................... 129
Ce să fac cu săruturile tale?!... ......................................... 130
Din timpul unui gând ...................................................... 131
Iubindu-te .......................................................................... 132
Doze .................................................................................... 134
Îndeajuns ........................................................................... 135
Mi-eşti maladie ................................................................. 136
Pe mine mă ştie doar timpul ........................................... 137
Jocul de-a iubirea (I) ......................................................... 138
În insomnia umbrelor mărunte ...................................... 139
Pentru că suntem... ........................................................... 140
Din noaptea ce-mi devine zi ........................................... 141
Din ploaia unei nopţi oarecare ....................................... 142
Prădat de îngeri ................................................................ 143
Mâna ta ţinea de mână ploaia......................................... 144
Orbul drăgostelii............................................................... 145
Trebuinţă............................................................................ 146
Amurgul ultimului dor ................................................... 147
Euristică ............................................................................. 148
Nu mă-ncap într-ale lumii............................................... 149
Extreme .............................................................................. 150
Paradoxul ”noi” ................................................................ 151
Cu tine, cu mine, tăcându-ne... ....................................... 152
Sunt cel din care nu ai plecat niciodată ......................... 153
Veşmânt ireparabil ........................................................... 155
cu tine 'ntâmplat-am iubire ............................................. 156
Iarna neagră....................................................................... 157
Vorbeşte-mi despre fericire ............................................. 158
Ultima scrisoare ................................................................ 159
ajuns într-un niciunde...................................................... 160
Te întreb... .......................................................................... 161
Oglinda .............................................................................. 162
Ploaia .................................................................................. 163
Fără rădăcini/ Purificare ................................................. 164
Mi-e tine ... /Recviem ...................................................... 165
Pentru azi încă o moarte .................................................. 166
În talpă-mi creşte-un fir de iarbă .................................... 168
Împacă-mă cu mine .......................................................... 169
Nelumesc ........................................................................... 170
Nu cred .............................................................................. 171