Sunteți pe pagina 1din 5

PROIECT MONEDĂ

TEMA: Rolul sitemului monetar internațional în


contextul crizei financiare

Studenți: Codreanu Mihaela, Cîță Mihai Iulian, Dinu


Ana-Maria
Seria A
Grupa: 1503
Sistemul monetar international reprezintă un ansamblu de reguli, instrumente și
organisme legate de crearea, circulația și valorificarea monedelor internaționale,
determinate de schimburile comerciale, de mișcările de capital și de creșterea economică pe
plan mondial.
Înființarea sistemului monetar internațional (SMI) a reprezentat o încercare de cooperare
între state și nu una de subordonare a sistemelor monetare naționale. Prima inițiativă de
acest fel a constituit-o Uniunea Monetară Latină (1865), din care făceau parte Franța,
Belgia, Italia și Elveția. Scopul acestei uniuni era protejarea etalonului bimetalist. Se
instituia chiar și o monedă comună pentru ansamblul celor patru state și anume francul.
Uniunea Monetara Latină s-a desființat în anul 1876. După cel de al Doilea Război
Mondial, a devenit imperios necesar un efort global, de a pune bazele unui sistem care să
asigure un echilibru și o disciplină financiară mai strictă, în paralel cu un mecanism de
finanțare a unor proiecte cu scop productiv și care să genereze creștere economică. Pentru a
realiza aceste obiective ambițioase, printr-o inițiativă a ONU, s-a organizat, în iulie 1944, o
conferință la care au fost invitați miniștrii de finanțe din 44 de țări. Această conferință s-a
desfășurat în localitatea Bretton-Woods, din statul New Hampshire, SUA. Conferinţa
Monetară şi Financiară din 1944 de la Bretton Woods a abordat pentru întâia oară problema
creării unui sistem monetar internaţional, bazat pe etalonul aur-devize şi, în cadrul acestuia,
pe dolar ca principală monedă de rezervă.
Ţările care au aderat la FMI între 1945 şi 1971 au fost de acord să păstreze ratele lor de
schimb (valoarea monedelor lor în termeni de dolarul SUA şi, în cazul Statelor Unite,
valoarea dolarului în termeni de aur), raportate la ratele care ar putea fi ajustate numai
pentru a corecta un "dezechilibru fundamental" în balanţa de plăţi, şi numai cu acordul
FMI. Acest sistem, cunoscut sub numele de sistemul de la Bretton Woods, a dominat până
în 1971, când guvernul SUA a suspendat convertibilitatea dolarului în aur.
Scopul principal al SMI, creat în 1944, l-a constituit asigurarea prin intermediul
mecanismelor sale de funcţionare a unei largi cooperări monetare şi, pe această bază,
creşterea echilibrată a comerţului internaţional, ca o condiţie a dezvoltării economice a
fiecărei ţări şi a economiei mondiale în ansamblul ei. Pentru înfăptuirea acestui deziderat, la
baza mecanismelor sale de funcţionare au fost puse o serie de principii, dintre care cele mai
importante vizau: alegerea etalonului monetar, menţinerea stabilităţii parităţilor şi cursurilor
de schimb ale monedelor naţionale, asigurarea convertibilităţii internaţionale a monedelor,
crearea rezervelor monetare oficiale şi asigurarea lichidităţii internaţionale, echilibrarea
balanţelor de plăţi.
În scopul funcţionării eficiente a Sistemului Monetar Internaţional în 1945 au fost create
două instituţii internaţionale: Fondul Monetar Internaţional (FMI), care avea ca scop
realizarea convertibilităţii tuturor valutelor ţărilor membre, acordarea de împrumuturi
pentru asigurarea echilibrului balanţelor de plăţi externe şi Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), numită mai târziu Banca Mondială, care urmărea
scopul să acorde credite pentru reconstrucţie şi dezvoltare.
Apariția și efectele crizei
Mulţi apreciază că actuala criză financiară îşi are rădăcinile în scăderea dramatică a
preţului locuinţelor în SUA sau în căderea pieţei creditului pentru locuinţe. Această viziune
este cel puţin incompletă. Cauzele fundamentale ale crizei financiare sunt mai adânci, atât
de natură macroeconomică, cât şi de natură microeconomică.
Cauza profundă a crizei financiare a fost lichiditatea abundentă creată de principalele
bănci centrale ale lumii (FED, BOJ) şi de dorinţa ţărilor exportatoare de petrol şi gaze de a
limita aprecierea monedei. De asemenea, a existat o suprasaturare cu economisiri, generată
de integrarea crescândă în economia globală a unor ţări (China, Asia de SudEst în general),
cu rate mari de acumulare, dar şi de redistribuirea globală a avuţiei şi a veniturilor către
exportatorii de bunuri tari (ţiţei, gaze naturale etc.). Lichiditatea abundentă şi suprasaturarea
cu economisiri au creat resurse disponibile pentru investiţii, inclusiv în instrumente
financiare sofisticate, nu uşor de înţeles de către unii investitori.
Consecinţele existenţei lichidităţii abundente au fost ratele foarte scăzute ale dobânzii şi
volatilitatea redusă a acestora. Împreună, aceste consecinţe au condus la creşterea apetitului
pentru active cu câştiguri mari. În plus, volatilitatea redusă de pe piaţă a creat tendinţa de
subestimare a riscului şi o adevărată lipsă de vigilenţă a investitorilor. Marjele de risc au
fost şi ele foarte scăzute şi nediscriminatorii. Împreună, ratele scăzute ale dobânzii, apetitul
pentru active cu câştiguri mari, vigilenţa scăzută faţă de risc şi marjele mici au mascat
semnalele preţurilor pe pieţele financiare şi au condus la insuficienta înţelegere a riscurilor
implicate.
Pe acest fundal au operat, ca agravante, şi o serie de cauze microeconomice: securitizarea
frenetică, fisurile în modelul de afaceri ale agenţiilor de rating, externalizările raţionale din
punct de vedere privat dar socialmente ineficiente şi, în sfârşit, competiţia internaţională
crescută pentru dereglementări.
Principalele impulsuri au fost următoarele:
 Creşterea puternică a preţurilor mărfurilor (engl. „commodities”): preţul petrolului a
crescut cu mai mult de 100% de la începutul anului 2007 până în vara anului 2008;
evoluţii similare s-au înregistrat şi în cazul altor mărfuri - preţurile mărfurilor dinafara
sectorului energiei au crescut în fiecare trimestru al anului 2008 comparativ cu anul
precedent (raportare trimestru pe trimestru) cu aproximativ 10%. Acest fapt a crescut
costurile firmelor şi a redus veniturile reale ale salariaţilor, reducând cererea agregată,
în timp ce inflaţia s-a menţinut la un nivel aproximativ de 4%

 Aprecierea puternică a monedei euro: de la începutul anului 2006 până în vara anului
2008, euro s-a apreciat faţă de dolar cu aproximativ 33%(de la 1.20 USD la 1.60 USD).
De asemenea, a existat o apreciere paralelă faţă de yen-ul japonez. Rata de schimb
efectivă nominală a monedei euro a crescut cu cca. 15% faţă de media sa în 2005. Dacă
aprecierea monedei euro a compensat pe de o parte, creşterea preţurilor mărfurilor, pe
de altă parte, a îngustat ratele de profit ale firmelor în sectorul bunurilor
comercializabile şi a redus exporturile nete. Drept urmare, comerţul în zona euro şi
soldurile contului curent au trecut de la un oarecare surplus la deficit iar ordinele de
export au ajuns la un nivel nemaiîntâlnit de la recesiunea din anii `90.

 Efectul întârziat al ratelor de dobândă ridicate: Banca Centrală Europeană a început să


ridice nivelul dobânzilor la începutul anului 2006. Opt creşteri succesive au adus la
mijlocul anului 2007 dobânda la nivelul de 4% de la 2%, în ciuda creşterii ratei inflaţiei
ca urmare a creşterii preţurilor importate. Prin intermediul canalelor de transmisie
obişnuite (incluzând aprecierea monedei deja menţionată) şi cu întârzierea specifică,
acest fapt a scăzut cererea agregată.
Actul pentru Stabilizare Economică de Urgenţă al Statelor Unite (ASEU)

Adoptarea ASEU în Statele Unite a fost în mod clar necesară pentru stabilizarea pieţelor
financiare. Pe 3 octombrie 2008, autoritatile americane au aprobat acest plan de salvare
care isi propunea sa injecteze un volum substantial de lichiditati in piata. Masurile cheie
includ:
alocarea a 700 mld. USD in doua transe
utilizarea de fonduri pentru cumpărarea activelor problematice (mortgage-based
securities) sau garantarea acestor active
pentru a beneficia de plan, firmele participante trebuia să depună garanţii şi să accepte
limitări ale salariilor top-managerilor, cu nivele stabilite de Secretariatul Trezoreriei
încurajarea dată SEC (Securities and Exchange Commission) pentru a relaxa regulile de
contabilizare la valoarea de piaţă.
plafoanele de garantare a depozitelor se ridicau de la 100 000$ la 250 000$. Experienţa
crizelor anterioare arată că aceasta măsură a ajutat băncile să atragă influxuri de capital,
a facilitat cumpărarea activelor „problemă” şi a încurajat creditarea.
Sistemul Federal de Rezerve al SUA (FED) urma sa bonifice bancilor o dobanda
pentru rezervele detinute de la 1 octombrie, sporind astfel veniturile acestora.

CARACTERISTICILE ACTUALEI CRIZE FINANCIARE


Actuala criză financiară (și economică) internațională are câteva caracteristici care este
important a fi relevate, deoarece de asta depinde atât înțelegerea naturii cât și a cauzelor și,
ca urmare, a posibilelor remedii de absorbție a acesteia.
 în primul rând, este vorba despre o criză exclusiv financiară. Ea a apărut ca un rezultat
necesar al autonomizării excesive a fluxurilor nominale în raport cu fluxurile
economice (adica al autonomizarii excesive a economiei nominale în raport cu
economia reala).
Astfel, a fost posibilă aparitia așa-numitului bubble în zona fluxurilor nominale, care,
nefiind susținut nici în mod explicit, nici în mod implicit, de către fluxurile reale, a
explodat, generând recalibrarea tuturor variabilelor economice și financiare aferente;
 în al doilea rând, este vorba despre o criză cu origine punctuală. Ea a apărut într-o
anumită parte a lumii (SUA) și în legătură cu o anumită zonă a activității economice
(creditele bancare);
Cele mai afectate economii par a fi cele în care speculaţiile deveniseră regulă înainte de
izbucnirea crizei. Multe bănci au falimentat din cauza îndatorării excesive şi din cauza
lipsei de lichidităţi. Cele mai afectate de concedieri şi şomaj au fost sectorul de servicii
financiare şi, respectiv, cel imobiliar. Criza în sine apare ca fiind convergenţa câtorva
deficienţe economice. Mai întâi, este criza financiară globală, exprimată de reducerea şi
scumpirea (în termeni de rate ale dobânzilor) creditelor.
Se poate concluziona în acest punct că efectele crizei variază de la ţară la ţară, deşi
punctul comun este prezenţa acestor efecte în majoritatea statelor. Posibilele soluţii, şi ele,
diferă în acord cu manifestările. Astfel, pentru economiile supraîndatorate, stabilizarea şi
reducerea deficitelor par a fi prioritare, ceea ce este posibil să se facă prin devalorizarea
monedelor naţionale. Pentru acele ţări care s-au bazat preponderent pe exporturi, este
necesară fie o creştere a nivelului de consum intern, fie o ajustare a capacităţilor de
producţie (ceea ce va conduce la concedieri şi creşteri ale şomajului).
Practic, mecanismul de transmisie a crizei globale a fost reprezentat de sistemul financiar-
monetar global. Pe de altă parte, marile dezechilibre economice la nivel global exprimă şi
un eşec al funcționării instituțiilor sistemului monetar internațional. Interesul pentru
reforma sistemului monetar internațional s-a intensificat având în vedere creșterea
frecvenței și dimensiunii crizelor financiare, ele devenind din ce în ce mai severe, mai
costisitoare şi mai puțin previzibile.