TEMA II

prof.univ.dr.Ionel DIDEA

ROLUL ȘI IMPORTANȚA DREPTULUI EUROPEAN AL CONCURENȚEI

Comerciantul are tendința de a-și elimina concurenții și de a rămâne singur pe piața pe care
activează, pentru a atinge și a păstra poziția de monopol. Pe de altă parte, consumatorul, furnizorii și
concurenții comerciantului doresc ca piața să fie cât mai atomizată (adică, să existe cât mai multi
concurenți de putere mică), astfel incât consumatorii să beneficieze de posibilități de alegere cât mai
variate și prețuri cât mai scăzute, furnizorii să aibă posibilitatea de a negocia termeni și condiții cât mai
bune de livrare cu cumpărătorii lipsiți de putere economică. Din punct de vedere economic, confruntarea
acestor tendințe trebuie să ducă la un echilibru între ele, să sprijine echilibrul mai larg dintre cerere și
ofertă pe o anumită piață1.
Normele dreptului concurenței nu sunt îndreptate împotriva luptei de concurență comercială
(care este considerată un motor al dezvoltării economice), ci împotriva abuzurilor în exercitarea
concurenței. În consecință, dreptul concurenței acceptă unele consecințe negative ale luptei de
concurență (eliminarea întreprinderilor mai slabe de pe piață; pierderea de clientelă și de venituri pe care
o suferă unele întreprinderi), dar numai dacă ele sunt generate de o concurență comercială loială, care se
desfășoară în limitele considerate normale de către societate la un moment dat, limitele fiind reglementate
chiar prin normele dreptului concurenței.

Definiția dreptului concurenței

Conform Glosarului de termeni folosiţi în politica de concurenţă a Uniunii Europene elaborat
de Consiliul Concurenţei în anul 2003, în ceea ce priveşte concurenţa identificăm următoarele explicaţii:
o situaţie pe piaţă, în care vânzătorii unui produs sau serviciu acţionează independent, pentru captarea
clientelei, pentru a atinge un obiectiv comercial precis, adică un anumit nivel al beneficiilor, al volumului
de vânzări şi/sau al cotei de piaţă2. Această concurenţă între întreprinderi poate avea loc în domeniul
preţurilor, calităţii, service-ului sau al unei combinaţii între acestea, precum şi în domeniul altor factori
care pot prezenta importanţă pentru clienţi. O concurenţă loială şi nedistorsionată este piatra de temelie a
economiei de piaţă. Comisia Europeană este instituția Uniunii Europene învestită cu atribuțiile necesare
pentru a veghea respectarea dreptului european al concurenţei şi pentru a controla aplicarea legislaţiei
concurenţei de o manieră care să garanteze existenţa unei concurenţe efective pe piaţa internă a Uniunii
Europene.
În doctrina din țara noastră, dreptul concurenței este definit ca fiind ansamblul de
reglementări menite să asigure, în raporturile de piață internă și internațională, existența și
exercițiul normal al competiției dintre întreprinderi, în lupta pentru câștigarea, extinderea și
păstrarea clientelei3. Dreptul pozitiv al concurenței cuprinde în general norme imperativ-prohibitive, a
căror respectare este monitorizată în unele cazuri (dreptul antimonopol, reglementările anti-dumping) de
organe specializate ale administrației publice.
Astfel, dreptul concurenței, prin restricțiile pe care le impune și prin supravegherea respectării
acestor restricții, protejează exercitarea liberă a drepturilor dispozitive care alcătuiesc esența dreptului
comercial și a dreptului privat în general. Oarecum paradoxal, dreptul concurenței protejează libertatea
contractuală și libertatea de acțiune extracontractuală a întreprinderilor prin interzicerea unor acte care ar
putea fi încheiate pe baza libertății de voință4. În acest context, dreptul concurenței poate fi considerat ca

1
O. Căpățână, Dreptul concurenței comerciale. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, București,
1998, p. 276
2
http://www.competition.ro/documente/ro/GLOSARUETABEL.pdf
3
O. Căpățînă, Dreptul concurenței comerciale. Concurența onestă, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1992, p. 19;
G. Boroi, op.cit.,p. 14.
4
Situația astfel descrisă nu este limitată la dreptul concurenței. Ea se întâlnește și în cazul altor ramuri de
drept, unde s-a simțit nevoia intervenției legiuitorului prin norme imperative pentru a limita excesele
libertății de voință ale persoanelor participante la anumite categorii de raporturi juridice (de exemplu, dreptul
valorilor mobiliare). A se vedea în acest sens H.Dumitru, S. David, Principiile fundamentale care
guvernează reglementările aplicabile pieței valorilor mobiliare (partea a III-a), în “Revista de drept
comercial”, nr. 10/ 1996, p. 56-57.
1
un instrument de protecție a punerii în aplicare a normelor dreptului privat 5 în sfera schimbului de
produse, ceea ce nu duce automat la concluzia că, la rândul său, face parte din familia dreptului privat.
Într-o opinie mai puțin radicală dar care admite și ea scopul de ordine publică al dreptului concurenței, un
autor francez considera că dreptul concurenței își justifica autonomia datorită promovării unui scop de
ordine publică economică, și anume păstrarea jocului liber al concurenței. Din această perspectivă, el se
deosebește de dreptul civil, deoarece conduce la înlăturarea (sau trecerea lor pe un plan secund) a unor
principii de bază ale acestuia (libertatea consimțământului părților, anularea sau modificarea în urma
intervenției autorităților statului a unor clauze licite prin obiect și cauza la data încheierii lor, dar devenite
ulterior ilicite datorită modificării condițiilor economice în raport cu cele inițiale), atunci când libertatea
concurenței apare amenințată prin executarea unui contract. Se poate afirma astfel că dreptul concurenței,
ca drept special în raport cu dreptul civil, promovează o nouă ordine publică economică, care se adaugă
ordinii publice tradiționale6.

Dreptul concurenței cuprinde la rândul său mai multe sub-ramuri. 7 Cele mai importante sunt
dreptul anti-monopol și dreptul concurenței neloiale. Deși aparent distincțiile dintre cele două
categorii de norme sunt ușor de făcut (practicile monopoliste afectează o piață relevantă sau o parte a ei
și, în consecință, toate întreprinderile de pe acea piață, în mod indistinct, în timp ce practicile de
concurență neloială afectează numai una sau întreprinderi determinate), în realitate sunt multe cazuri când
aceeași faptă poate fi caracterizată și ca faptă monopolistă, și ca faptă de concurență neloială. Mai mult,
între unele din elementele definitorii care diferențiază cele două categorii de norme nu există practic
deosebiri. Astfel, prin săvârșirea unei practici monopoliste agentul agresor dobândește în final și o parte
din clientela concurenților săi sau a altor întreprinderi, aceasta fiind de altfel și intenția sa (pentru ca un
segment de piață înseamnă, în termeni economici, un anumit volum al clienților). Întreprinderea
monopolistă dorește eliminarea concurenților săi pentru a dobândi clienții acestora, dar aceeași intenție o
are și întreprinderea care săvârșește un fapt de concurență neloială, deci finalitatea este comună ambelor
categorii de fapte anti-concurențiale.
De asemenea, este de domeniul evidenței că săvârșirea unui fapt monopolist este contrară
uzanțelor comerciale cinstite, la fel cum este și săvârșirea unui fapt de concurență neloială. Considerăm
că, elementul esențial care diferențiază un fapt monopolist de unul de concurență neloială este mărimea,
puterea economică a agentului agresor comparativ cu a celorlalți concurenți de pe piață.
În consecință, folosirea unor mijloace anticoncurențiale sancționate de Legea nr.11/1991 de
către o întreprindere de mărime8 mică sau medie comparativ cu puterea economică a concurenților săi sau
altor întreprinderi afectate, va fi prezumată un fapt de concurență neloială. Însă, folosirea acelorași
mijloace concurențiale contrare uzanțelor cinstite (și care sunt interzise în baza Legii nr. 11/ 1991) va fi
prezumată un fapt monopolist dacă întreprinderea poate fi încadrată în categoria întreprinderilor mari în
raport cu concurenții săi sau cu alte întreprinderi afectate și care nu îi sunt concurenți (altfel spus, fapta
mai gravă absoarbe fapta mai ușoară).
Aceste prezumții de încadrare a faptelor anti-concurențiale pot fi răsturnate dacă se face dovada
că faptul respectiv este îndreptat numai împotriva unei întreprinderi individualizate (și nu poate afecta
piața relevantă în ansamblul ei) sau din contră, poate afecta întreaga piață relevantă.

5
Pornind de la un raționament asemănător, doctrina dreptului administrativ consideră că “normele dreptului
administrativ … ‘guvernează și orientează’ reglementările juridice ‘civile’ din sfera administrației publice”,
administrația publică fiind definită ca “ansamblul activităților Președintelui României, Guvernului,
autorităților administrative autonome centrale, autorităților administrative autonome locale … prin care, în
regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile …”. În consecință, “dreptul administrativ are ca obiect
de reglementare și acel ‘fascicol’ de relații sociale care garantează producerea efectelor de ‘drept civil’ “,
fiind privit ca un sistem de norme ce apără relațiile “private” și facilitează aplicarea normelor dreptului privat
(a se vedea A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.I, Ed All Beck, 2005, p. 79, pp.124-126).
6
M. Malaurie-Vignal, Droit de la concurrence et droit des contrats, în “Recueil Dalloz-Sirey”, Chronique,
1995, p. 51
7
O. Căpățână, Dreptul concurenței comerciale. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, București,
1998, p. 276 și următoarele
8
Mărimea (puterea economică) a unei întreprinderi este determinată în principal în funcție de procentul din
piața relevantă ocupat de întreprindere și de structura pieței relevante. Încadrarea unei întreprinderi ca agent
de marime mică sau mare este rezultatul unei analize circumstanțiată la fiecare caz în parte.
2
 De la această soluție de principiu există următoarea excepție: săvârșirea faptelor la care face
referire art. 5 alin. 2 din Legea nr. 21/ 1996 va fi întotdeauna sancționată conform legislației anti-
monopol, indiferent de puterea economică a întreprinderilor autoare. Prin raportare la sancțiunile
administrative, o întreprindere nu poate fi sancționată în același timp și pentru încălcarea legislației anti-
monopol, și pentru încălcarea dreptului concurenței neloiale deoarece în acest caz s-ar aplica pentru
aceeași faptă două sancțiuni de aceeași natură (de ex., amenzi contravenționale) cuprinse în reglementări
diferite dar care care se raportează la aceleași elemente materiale ale faptei prohibite. În ce privește
aplicarea sancțiunilor penale, ele pot fi cumulate deoarece laturile lor obiective sunt diferite. De
asemenea, există anumite deosebiri referitoare la elementele răspunderii civile în cazul celor două
categorii de fapte contrare concurenței normale.

O altă precizare importantă privește legătura între dreptul concurenței și protecția

consumatorilor9. Această legatură reprezintă răspunsul la următoarea întrebare: în ce măsura impactul
asupra consumatorilor generat de folosirea mijloacelor concurențiale influentează aplicarea normelor
dreptului concurenței (inclusiv a celor referitoare la răspunderea civilă a întreprinderii autoare)? Această
întrebare este firească deoarece folosirea mijloacelor de concurenți afectează atât consumatorii, cât și
concurenții întreprinderii autoare. Totuși, normele privind protecția consumatorilor au altă finalitate și
altă sferă de aplicare decât cele privind protecția concurenței. De asemenea, subiectul protejat este diferit:
consumatorul - care este un neprofesionist - în cazul dreptului consumatorilor, întreprinderea - un
profesionist - în cazul dreptului concurenței. Pe de altă parte, este de necontestat faptul că există multe
interferențe între dreptul concurenței și dreptul consumatorilor. Însă, aplicarea normelor dreptului
concurenței nu trebuie legată în principiu de încălcările aduse dreptului consumatorilor și de eventualele
daune suferite de consumatori datorita faptelor agentului promotor, exceptând cazul în care legea prevede
altfel. Aceasta deoarece, dreptul concurenței nu are menirea și nici nu trebuie să protejeze în mod direct
consumatorii, ci numai indirect, prin protecția concurenței normale pe piața relevantă. Este adevărat,
consumatorii reprezintă cererea în cadrul raportului cerere-ofertă, dar nu trebuie pierdut din vedere faptul
că această cerere nu se formează transcedental, undeva în afara pieței, ci prin luarea în considerare a
diferitelor oferte concurente pe piață.
În consecință, sancționarea unui agent promotor pe baza normelor dreptului concurenței numai
pentru că a încălcat unele drepturi ale consumatorilor, fără însă să încalce uzanțele comerciale cinstite, ar
fi absurdă deoarece i-ar lipsi chiar temeiul juridic și economic (întreprinderea va fi sancționată pentru
încălcarea dreptului consumatorilor).

Normele privind protecția consumatorilor ar putea fi luate in considerare în aplicarea dreptului

concurenței numai în măsura în care oferă standarde de conduită în relația consumator-întreprindere,
standarde care se încadrează în categoria de uzanțe cinstite în activitatea comercială.
De asemenea, nu trebuie uitat că protecția consumatorilor este o parte a protecției sociale 10, iar
protecția socială este o formă de inginerie socială care inevitabil afectează, într-o măsură mai mare sau
mai mică, jocul normal al forțelor pieței, ori dreptul concurenței are drept finalitate păstrarea jocului
normal al forțelor pieței.
De la soluția de mai sus, legea română se abate în cazul dreptului anti-monopol 11, tocmai pentru
că legiuitorul român a îmbinat în acest caz componenta economică cu cea socială în legătură cu protecția
pieței libere. Însă , numai în ceea ce privește abuzul de poziție dominantă putem vorbi efectiv de o
condiționare a aplicării dreptului concurenței de necesitatea protecției consumatorului, în celelalte cazuri
de practici monopoliste (întelegeri monopoliste și concentrări economice) protecția consumatorilor fiind
doar unul dintre standardele în raport cu care se permite o anumită conduită a întreprinderilor suspectate
de monopolism12.
De asemenea, prin modificarea Legii nr.11/1991 privind concurența neloială, legiuitorul a impus
întreprinderilor ca în desfășurarea activității lor, să respecte și interesele consumatorilor (art.1). Totuși,
9
O. Căpățână, Dreptul concurenței comerciale. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, București,
1998, p. 280
10
D. Patriche, Gh. Pistol s.a., Protecția consumatorilor, Ed. “Monitorul Oficial”, București, 1998, p.30-36.
11
A se vedea art. 1 din Legea nr. 21/ 1996, care prevede, cu caracter de principiu, că protecția, menținerea și
stimularea concurenței se fac “în vederea promovării intereselor consumatorilor”.
12
O. Căpățână, Dreptul concurenței comerciale. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, București,
1998, p. 281
3
din modul de formulare a textului legal ar rezulta că respectarea intereselor consumatorilor reprezintă o
cerință distinctă de respectarea uzanțelor comerciale cinstite, or legea consideră că este un fapt de
concurență neloială numai acela care este contrar uzanțelor comerciale cinstite. În consecință, modul de
respectare a intereselor consumatorilor poate circumstanția aprecierea caracterului anti-concurențial al
unei fapte, dar nu reprezintă în sine criteriul de determinare a acestui caracter anti-concurențial.

Unii autori au însă poziții contrare celei exprimate mai sus în legătură cu raportul dintre dreptul
concurenței și protecția consumatorilor. Conform acestora, în ultimele trei decenii, dreptul concurenței a
fost influențat tot mai mult de ideea protecției consumatorilor, consumatorul alăturându-i-se astfel
întreprinderii ca subiect pasiv al faptului anormal de concurență. Dar nu numai protecția consumatorului
a influentat dreptul concurenței, acțiunea a fost și inversă. Astfel, s-a observat o tendință a legiuitorului de
a include în sfera consumatorilor și micile întreprinderi, micii comercianți.

Legislația modernă privind sancționarea faptelor comerciale neoneste a fost adoptată și pentru a
proteja consumatorii, dar aceste sancțiuni se aplică frecvent și comportamentelor care nu sunt îndreptate
împotriva consumatorilor, ci împotriva altor întreprinderi, pornind de la ideea că eradicarea unor
asemenea comportamente de pe piață este cel mai bine promovată de o interdicție generală a activității
neoneste, chiar dacă nu sunt afectați consumatorii în cazuri particulare13.
Drept urmare, si întreprinderile urmaresc aplicarea legislatiei privind protectia consumatorilor,
pentru ca in acest fel se ajunge la suprimarea practicilor neloiale. Pe de altă parte, standardele privind
protecția consumatorilor nu mai au un caracter pur local, ele trebuie privite în contextul internațional.

Se poate astfel afirma că legislația privind protecția consumatorilor are o natură dublă, pe de o
parte urmărește să corecteze disfuncțiile pieței iar pe de altă parte promovează valori sociale (sănătatea și
siguranța consumatorului, justiția socială și prevenirea exploatării).
Această legislație urmărește de asemenea să promoveze informarea completă și la timp a
consumatorului, mai ales în legătură cu bunurile complexe și să intervină în raportul de forțe dintre
consumator și întreprinderi, în cazul în care primul este lipsit de puterea efectivă de negociere a
condițiilor contractuale. Din această ultimă perspectivă, se naște și o poziție critică: intervenind prea mult
în sprijinul unor grupuri de consumatori considerate mai vulnerabile, statul dovedește un anume
paternalism, în dauna considerentelor de eficiență a pieței14.
De aceea, orice control exercitat asupra practicilor concurențiale neoneste trebuie să ia în
considerare atât interesele consumatorilor, cât și cele ale întreprinderilor, încercând totodată să
armonizeze pozițiile diferitelor părți interesate (de ex., între grupurile de consumatori cu interese
diferite)15.
În ceea ce priveste urmărirea și sancționarea faptelor care induc în eroare consumatorii și a
altor fapte neoneste, sistemele de drept naționale au dezvoltat în general câteva principii de acțiune.
Astfel, nu este necesară dovedirea intenției de a induce în eroare sau a înșela; din această perspectivă,
reprezentările care nu sunt în sine neadevărate dar al căror efect general este de a induce în eroare, pot fi
contestate. În cazul publicității neoneste, trebuie luată în considerare audiența căreia i se adresează, și nu
standardul clasic de “om rezonabil”. De asemenea, este suficient să se dovedească capacitatea sau
tendința de a înșela, fără a fi necesar să se dovedească prejudiciul comis (aceste principii se abat de la
soluțiile tradiționale din dreptul civil, dar numai așa se poate ajunge la un control eficient al faptelor de
concurență neloială).

Concepte fundamentale ale dreptului concurenței

13
D. J. Harland, The legal concept of unfairness and the economic and social environment: fair trade, market
law and the consumer interest, în “Unfair advertising and comparative advertising” (editor E.Balate), Ed.
Story-Scientia, Bruxelles, 1988, p. 16
14
D. J. Harland, op.cit., p. 28
15
O. Căpățână, Dreptul concurenței comerciale. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, București,
1998, p. 282

4
 §1.Noțiunea de piață relevantă
În definirea concurenței comerciale și mai ales în determinarea limitelor activității afectate de
practicile monopoliste, esențial este conceptul de piață relevantă. Dacă piața relevantă nu este
determinată în mod corect, există riscul ca o activitate întrunind toate elementele prevăzute de lege pentru
o practică anti-concurențială (în special monopolistă) să nu fie considerată nocivă (sau să fie considerată
în mod eronat ca fiind o practică ilicită, sancționabilă în baza Legii concurenței nr. 21/1996). Piața
relevantă ajută la determinarea existenței raporturilor de concurență directă între întreprinderile în cauză,
precum și la evaluarea existenței și intensității concurenței actuale sau potențiale.
Acest concept este studiat în multe cazuri în cadrul abuzului de poziție dominantă, dar în
realitate este un element esențial în stabilirea existenței ori inexistenței oricărei practici monopoliste,
inclusiv a concentrărilor economice.
Consiliul Concurenței a definit acest concept prin Ordinul 388/2010 pentru punerea în aplicare a
Instrucțiunilor privind definirea pieței relevante16.
Piața relevantă a produsului cuprinde toate produsele și/sau serviciile pe care consumatorul le
consideră interschimbabile sau substituibile, datorită caracteristicilor, prețurilor și utilizării acestora.
Piața relevantă geografică cuprinde zona în care întreprinderile în cauză sunt implicate în
cererea și oferta de produse sau servicii, în care condițiile de concurență sunt suficient de omogene șli
care poate fi delimitată de zonele geografice învecinate, deoarece condițiile de concurență diferă în mod
apreciabil în respectivele zone.
Prin urmare, piața relevantă în cadrul căreia trebuie evaluată o anumită problemă de concurență
se determină prin analiza atât a pieței relevante a produsului, cât și a pieței relevante geografice.
Scopul principal al definirii pieței relevante este acela de a identifica în mod sistematic
constrângerile concurențiale cu care se confruntă întreprinderile în cauză. Definirea pieței relevante, atât
la nivelul produsului, cât și la nivel geografic, trebuie să permită identificarea concurenților reali ai
întreprinderilor în cauză, care sunt capabili să influențeze comportamentul respectivelor întreprinderi și să
le împiedice să acționeze independent de presiunile unei concurențe efective. Definirea pieței relevante
permite, printre altele, calcularea cotelor de piață, care pot oferi informații relevante privind puterea de
piață, în vederea aplicării art. 5 și 6 din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, respectiv a art. 101 și
102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene17.
De asemenea, este un concept util și în analiza unor cazuri de concurență neloială.

Ca orice piață, și piața relevantă este un loc în care se confruntă cererea și oferta în legatură cu
un anumit produs/serviciu, însă acest loc este delimitat de două elemente:
a) întinderea geografică (piața geografică), adică zona în care sunt active întreprinderile care
livrează produsul/prestează serviciul ce face obiectul pieței produsului/serviciului definit la punctul b)
mai jos. În cazul pieței geografice, ceea ce contează este nu originea geografică a produsului/ serviciului,
ci accesibilitatea lui pentru același grup de cumpărători în condiții omogene de concurență. Datorită
progreselor tehnologice, majoritatea produselor/serviciilor pot fi transportate oriunde în România, deci
majoritatea piețelor relevante vor fi naționale. Mai există și cazuri de piețe regionale (de exemplu, piața
betonului, din cauza limitărilor privind prepararea și transportul lui).
În procesul de stabilire a întinderii pieței geografice, un loc foarte important îl ocupă evaluarea
barierelor la intrarea pe piață (acestea pot fi date de resursele financiare –costuri- cerute întreprinderilor
pentru a penetra sau a se menține pe acea piață în raport cu perioada necesară pentru amortizarea acestor
costuri; costurile legate de cercetare și dezvoltare; drepturi de proprietate intelectuală; reputația
întreprinderii acuzate de practici monopoliste; percepția consumatorilor/utilizatorilor asupra
substituibilității produsului/serviciului, etc.) și ponderea pe care o ocupă costul transportului produsului
de la producător la cumpărător în prețul pe care îl plătește cumpărătorul.

b) gradul de substituire a produsului/ serviciului în cauză cu alte produse/servicii identice sau

asemănătoare (piața produsului/ serviciului).

16
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 553 din 5 august 2010
17
S. Serban-Barbu, EU acquis regarding collusion and cartels, în European Union competition law and its
enforcement: issues, practices and compliances, problematic aspects, Vilnius, 2010, p.127

5
 Substituibilitatea (intersanjabilitatea) se apreciază în funcție de destinația și natura
bunurilor/serviciilor, precum și de preferințele consumatorilor/cumpărătorilor, astfel încât aceștia să aibă
o alternativă economică reală când aleg între ele.
Substituibilitatea se apreciază și din punct de vedere al ofertei (adică, cât de ușor îi este unui
producator să își mărească capacitatea de producție sau să reconvertească producția astfel încât să ofere
într-un timp rezonabil o alternativă la produsul analizat, în condiții similare de preț).
Intersanjabilitatea are la bază conceptul de elasticitate încrucisată a cererii. Cererea este
inelastică atunci când produsele vândute la un preț semnificativ mai mare decât cel existent la un moment
anterior, sunt absorbite de piață, în condițiile în care volumul acestor produse oferite spre vânzare se
reduce nesemnificativ (de exemplu, cererea de pâine în România). Cererea este elastică atunci când
creșterea prețului produsului (chiar în condițiile în care volumul acestuia se reduce) duce la îngreunarea
sau chiar imposibilitatea vânzării acelui produs (de ex., cererea de carte în domeniul literaturii franceze).
Elasticitatea încrucișată a cererii înseamnă că mărirea prețului unui produs orientează o parte a
consumatorilor spre un produs intersanjabil, dar cu un pret mai redus18.
Produsele sunt considerate intersanjabile numai prin raportare la momentul când s-au aflat în
concurență pe baza unor prețuri reale, care nu au fost deja denaturate. Acțiunile concurențiale pe o piață
inelastică sunt mai strict/restrictiv analizate din perspectiva dreptului anti-monopol, decât cele de pe o
piață elastică.

Din punct de vedere practic, determinarea pieței relevante este o chestiune foarte delicată și
pentru a obține un rezultat corect ea poate fi făcută numai interdisciplinar (ingineri, economisti, juristi,
statisticieni, etc.). Determinarea ei se face de la caz la caz, luându-se în calcul și scopul pentru care se
delimitează piața relevantă (de exemplu, pentru prestarea serviciilor de transport de călători, piața
transportului aerian ar putea fi considerată distinctă de cea a transportului pe cale ferată, deși ambele sunt
parte a industriei transportului de călători).

Din punct de vedere economic, pentru definirea pieței relevante, substituibilitatea la nivelul
cererii reprezintă cel mai rapid și eficace element disciplinar care acționează asupra furnizorilor unui
anumit produs, în special în ceea ce privește deciziile acestora în materie de prețuri. O întreprindere sau o
asociație de întreprinderi nu poate avea un impact semnificativ asupra condițiilor de vânzare existente, de
exemplu, asupra prețurilor, atunci când clienții săi sunt în măsură să se orienteze fără dificultate spre
produse substituibile sau spre furnizori situați în altă parte.

De aceea, procesul de definire a pieței relevante constă, în principal, în identificarea surselor

alternative reale de aprovizionare la care clienții întreprinderilor în cauză pot apela, atât sub aspectul
produselor/serviciilor propuse de ceilalți furnizori, cât și sub aspectul localizării geografice a acestora.

În definirea pieței relevante s-ar putea, de asemenea, ține seama de substituibilitatea la nivelul
ofertei, în cazurile în care aceasta ar avea efecte echivalente celor ale substituibilității la nivelul cererii, în
ceea ce privește eficacitatea și obținerea unor rezultate imediate. Aceasta înseamnă că, în cazul în care un
monopolist ipotetic ar practica, în acea zonă geografică, pentru produsul respectiv, o creștere a prețului
mică, dar semnificativă și de durată, furnizorii care nu produc în mod curent produsul respectiv ar trebui
să fie în măsură să își reorienteze producția spre acesta și să îl comercializeze în termen scurt fără a
suporta costuri sau riscuri suplimentare semnificative.
Atunci când aceste condiții sunt îndeplinite, producția suplimentară introdusă pe piața relevantă
va avea un efect disciplinar asupra comportamentului concurențial al întreprinderilor implicate. Un astfel
de efect este echivalent, sub aspectul eficacității și al rezultatelor imediate, cu cel al substituibilității la
nivelul cererii19. .

§2. Noțiunea de întreprindere

18
O. Căpățână, Dreptul concurenței comerciale. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, București,
1998, p. 283
19
Ordinul nr. 388/2010 pentru punerea în aplicare a Instrucțiunilor privind definirea pieței relevante, punctul
18.
6
 În general, dreptul concurenței din țările europene și cel al Uniunii Europene utilizează
conceptul de întreprindere, dar nu în sensul folosit de noi înainte de 1989, ci în sensul de entitate
constituită din elemente materiale și umane ce exercită o anumită activitate economică și care are
suficientă autonomie decizională pentru a stabili comportamentul său pe piață.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a considerat că întreprinderea la care fac referire
dispozițiile în materie de concurență din Tratatul de la Roma din 1957, și în prezent dispozițiile Tratatului
privind Funcționarea Uniunii Europene, poate include și un cântăreț de operă 20 sau un avocat21 (categoria
liber-profesioniștilor). Aceasta a fost definită pentru prima dată în cauza Mannesman 22, Curtea
considerând că existența unei întreprinderi este dată de o organizare unitară a elementelor personale,
materiale și imateriale, legate de un subiect de drept și urmărind în mod susținut un scop economic
determinat. Ulterior, Curtea a lărgit sfera noțiunii, incluzând orice entitate care realizează o activitate
economică, indiferent de statutul ei legal și de modul în care este finanțată23.
Noțiunea a fost preluată și de legislația noastră prin modificarea adusă alin.2 al art. 2 din Legea
concurenței odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 149/2011. Reglementările anterioare au folosit
noțiunile de agent economic și operator economic.

Prin întreprindere în sensul Legii 21/199624 se înţelege orice operator economic angajat într-
o activitate constând în oferirea de bunuri sau de servicii pe o piaţă dată, independent de statutul
său juridic şi de modul de finanţare, astfel cum este definită în jurisprudenţa Uniunii Europene .
Când întreprinderile, participă la o grupare realizată pe cale convenţională prin acord, înţelegere, pact,
protocol, contract şi altele asemenea, fie ea explicită, publică ori ascunsă, dar fără personalitate juridică şi
indiferent de formă - alianţă, coaliţie, grup, bloc, federaţie şi altele asemenea - pentru actele şi faptele
săvârşite în cadrul participării la o asemenea grupare, dispoziţiile acestei legi se aplică fiecărei
întreprinderi, ţinându-se seama de principiul proporţionalităţii.

20
A se vedea Josephine Steiner, Textbook on EEC Law, Blackstone Press Ltd., 1992, pp.108-109; B.
Goldman, A. Lyon-Caen, L. Vogel, Droit commercial europeen, 5e edition, Precis Dalloz, 1994, pp. 351-353,
acesti autori criticand insa extinderea notiunii de “intreprindere” la orice activitate care presupune un schimb
de prestatii cuantificabile in bani intre participanti.
21
Cazul C-309/ 99- ( “Wouters”),Curtea Europeană de Justitie, 19.02.2002.
22
CJUE, hotarârea pronunțată la 13 iulie 1962 în cauza Mannesman Ag împotriva Înaltei Autorități a
Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului.
23
C-41/90, af. Hoefner și Elser v. Macroton, par 21
24
Legea nr. 21/1996, art. 2, alin. 2
7