Sunteți pe pagina 1din 29

Colegiul National “Iancu de Hunedoara”

LATINISMUL SI DACISMUL

Profesor: Ana Ana Ana Elevii: Sima


Florentna

Baluse
Bianca

Gherman
Andrei

2018

Cuprins

1
Argument

2
Latinitatea si dacismu

“Orice comunitate, de la trib pana la natiunea moderna, se


legitimeaza prin recursul le origini.”

Temelia limbii si a poporului roman o reprezinta latinitatea


si dacismul, două curente de opinie care au străbătut cultura
romaneasca de-a lungul timpului, generate de condiile istorice în care au
trăit românii

Latinismul este un „curent aparut in lingvistica si in filologia


romaneasca in sec XIX, care pentru a demonsta caracterul latin al limbii
romane, a incercat sa elimine din ea cuvintele de alte origini si sa modifice
astfel forma celor latine, incat sa le apropie cat mai mult de forma
originala.
Latinitatea a apărut odata cu secolul XIV, începând cu cronice, ale
cronicarilor: Miron Costin, Grigore Ureche şi Ion Neculce, iar apoi în
secolele XVII-XVIII de Şcoala Ardeleană:Samuil Micu Gheorghe Şincai.
Dacii si mai ales romanii, sunt prezenti intr-un fel in creatia majoritatii
scriitorilor nostril clasici si a unora dintre cei contemporani. Ar fi suficient
pentru inceput sa sa numim aici cateva capodopere: “Rugaciunea unui dac
de Mihai Eminescu”, “Decebal catre popor de George Cosbuc”, “Fantana
blanduziei si Cantecul gintei latine de Vasile Alecsandri”.

3
Dacismul este un “curent in istoriografia autohtona, afirmat la
inceputul sec al-XX-lea prin absolutizarea contributiei dacilor la formarea
poporului roman si in general la istoria universala.
Dacismul a apărut abia în secolul XIX, odată cu preocuparea
romanticilor pentru cunoaşterea etnogenezei: Paşoptiştii, M. Eminescu şi
L.Blaga.
Creaţii ce susţine dacismul sunt: ”Revolta fondului nostru nelatin” de
Lucian Blaga(1895-1961). Pentru că nu se dorea inrudirea cu slavii si tracii
au ramas mostenire vremurile in care “a trebuit sa suferim rasul batjocoritor
al vecinilor ce ne doreau subjugati”.
Dacismul capătă si alte forme, ajungandu-se la exagerari. In perioada
interbelica, cand se pune accesnt pe spiritual national apare “tracismul”
curent in care se exagerează fondul prima rautohton de origine tracă.
În timpul comunistilor si dupa 1980 se ajunge la “tracomanie”,
facandu-se cultul spiritalitatii decice si exagerandu-se ideea ca dacii au fost
un popor drept, care a luptat doar pentru apararea pamantului stramosesc.
În consecinţă, cele doua curente de idei au apărut din necesitate
pentru apărarea intereselor poporului român. În prezent , analiza scrierilor
si operelor ce aduc in prim plan aceste curente, ne poate feri de exagerari,
caci poporul roman mosteneste calitati sau defecte in egala masura si de la
daci si de la romani. Trasaturile acestora regasindu-se astazi in spiritual
national intr-o fuziune perfecta ce ne confera identitate proprie ca neam.

“Suntem o combnatie intre o populatie de tarani autohtoni si


nobilii cuceritori romani”

4
Substractul dacic si elemental latin

În lingvistica istorică și în sociolingvistică, termenul „substrat”


denumește totalitatea elementelor lingvistice pătrunse din limba unei
populații autohtone în altă limbă, în urma adoptării acesteia din urmă,
care poate deveni sau nu o limbă nouă față de primele două.
Noțiunea de substrat este importantă în formarea unei limbi pe
baza altora. De obicei, elementele de substrat nu sunt numeroase, dar
ele se integrează perfect în structura limbii nou formate pe baza
substratului și a limbii adoptate, contribuind la evoluția limbii noi.
Influența substratului se manifestă în toate sectoarele limbii noi, mai
ales în fonetism și lexic, în special într-o primă perioadă, caracterizată
prin bilingvism, și în cea imediat următoare. În cazul limbii române se
vorbește despre un substrat dacic (geto-dacic sau traco-dacic).
Termenul traco-roman (sau daco-roman) se referă la limba și cultura
populațiilor tracice care au fost încorporate în Imperiul Roman. Intrând
în sfera sa de influență, au realizat un sincretism cultural și lingvistic,
care stă la baza ethogenezei poporului român și a evoluției limbilor
romanice răsăritene (dacoromâna, aromâna, meglenoromâna și
istroromâna).

Baza latina
Limba română își are originile în latină vulgară, o variantă vorbită a
limbii romanilor. Toate alte limbi romanice s-au dezvoltat din aceeași
rădăcină, fiind însă supuse altor influențe. Astfel, deși conform
estimărilor 30,33% al cuvintelor românești au fost moștenite din latina,
multe și-au schimbat sensul – spre exemplu a merge (MERGERE,
însemnând a se scufunda) sau femeie (FAMILIA, însemnând familie),
sau chiar clasa – ( NE SCIO QUID, însemnând nu știu ce).

5
Lucian Blaga- “Revolta fondului nostru nelatin”

,, Acest orgoliu al latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri când a


trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, cari cu orice preţ ne voiau
subjugaţi. Azi e lipsit de bun-simţ. Vorbim despre spiritul culturii noastre;
vrem să fim numai atât: latini – limpezi, raţionali, cumpătaţi, iubitori de
formă, clasici – dar vrând-nevrând suntem mai mult. Însemnatul proces de
sânge slav şi trac, ce clocoteşte în fiinţa noastră, constituie pretextul unei
probleme, care ar trebui pusă cu mai multă îndrăzneală.
Cunoaştem experimentul încrucişării unei flori albe cu floarea roşie a
aceleiaşi varietăţi. Biologii vorbesc despre aşa numitele dominante. Ce
înseamnă cuvântul acesta? Că în generaţiile nouă ce se nasc din
împreunarea celor două flori – însuşirile uneia dintre ele sunt stăpânitoare;
bunăoară cele mai multe vor fi albe. S-a dovedit însă că din când în când
cu oareşicare ciudată regularitate reapar şi însuşirile curate ale celeilalte
flori. E o izbucnire din Mister, când nici nu te aştepţi. Vechile însuşiri leai
crezut pierdute pentru totdeauna, ele se afirmă totuşi din timp în timp în
6
toată splendoarea trecută. Într-o îndepărtată analogie cu experimentul
acesta biologic- atât de convingător în simplitatea sa, se poate spune că în
spiritul românesc e dominantă latinitatea, liniştită şi prin excelenţă culturală.
Avem însă un bogat fond latent slavotrac, exuberant şi vital, care, oricât ne-
am împotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului, răsărind
puternic în conştiinţe. Simetria şi armonia latină ne e adeseori sfârtecată de
furtuna care fulgeră molcom în adâncimile oarecum metafizice ale sufletului
românesc.

E revolta fondului nostru nelatin.

Nu e lucru nou: suntem morminte vii ale strămoşilor. Între ei sunt de


aceia pe care îiocrotim şi-i îmbrăţişăm cu toată căldura, din motive istorice
şi politice; dar avem şi strămoşi pe care îi tratăm ca pe nişte copii vitregi ai
noştri. Atitudine lipsită de înţelepciune, deoarece cu cât îi ţinem mai mult în
frâul întunericului, cu atât va fi mai aspră, mai tumultuoasă – putând să
devină fatală “privilegiaţilor” de azi. Istoria noastră se proiectează mai mult
în viitor decât în trecut.”

(Lucian Blaga, Revolta fondului nostru nelatin, în revista ,,Gândirea”)

“Revolta fondului nostru nelatin” este prima lucrare în care Blaga se


apleacă asupra culturii noastre pentru a împiedica exclusivismul latin în
formarea componentei spirituale a poporului român: "Un prieten îmi vorbea
despre înrâurirea slavă asupra literaturii române; închinător îndârjit la
altarul latinităţii - clare şi măsurate - el nu îngăduia nici cea mai mică
alterare sau spălăcire a acestuia prin «maximalismul» slav."
Se ajunge, în felul acesta, la un "exclusivism latin", prin care mulţi
împărtăşesc convingerea că există spirite naţionale şi culturi superioare si
inferioare, de pildă părerea lui Anatole France despre opera lui Dostoievski,
aceea că ar fi "o monstruoasă ciudăţenie".
Pe parcursul lucrării se formulează tema: raportul dintre fondul latin şi
cel nelatin din fiinţa noastră. Demonstraţia se face în trepte, folosindu-se
raţionamentul, explicaţia, comparaţia, exemplul.Mai întâi motivează
“orgoliul latinităţii”. Fiind înconjuraţi de nelatini, care mereu au atentat la
independenţa noastră, “orgoliul latin” a devenit o armă de apărare a fiinţei

7
naţionale. Apoi, respingând abordarea unilaterală devenită îngânfare,
Blaga afirmă că noi “suntem mai mult”decât atat.
Din orgoliul latinităţii, deoarece nu se dorea înrudirea cu slavii şi
tracii, a rămas drept moştenire “vremuri când a trebuit să suferim râsul
batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ ne voiau subjugaţi .”Pentru a
argumenta existenţa fondului nostru nelatin, Blaga apelează la o
comparaţie cu un exemplu din ştiinţele naturii.
Acesta face un experiment prin care arată însemnatul procent de
sânge slav şi trac care curge în fiinţa noastră. Lucian Blaga dă drept
exemplu încrucişarea unei flori albe cu o floare roşie a aceleiaşi varietăţi.
Însuşirea uneia este dominanantă, dar apar şi însuşirile celeilalte flori chiar
dacă noi le considerăm pierdute; ele se afirmă din timp în timp. Dominanta
în spiritul românesc o reprezintă limba latină, dar şi fondul slavo-trac.
Din respect pentru cultul strămoşilor, naţiunea română ar trebui să
acorde importanţa necesară tuturor componentelor spirituale etnice din
care a rezultat limba română. În opera sa Lucian Blaga ne consideră
“morminte vii” deoarece noi, oamenii, suntem moştenitori ai unui mare
tezaur, limba strămoşească. Blaga nu respinge tradiţia şi crezul în
latinitatea noastră, ci condamnă orientarea într-o singură direcţie şi
exagerările, simplitatea şi superficialitatea abordării tradiţiei.

8
George Calinescu- “De la origini pana in prezent”
Opera monumentala , de referinta in cultura romana si comparabila
doar cu creatiile unor mari istorici literari straini , precum de Sanctis ori G.
Landson , Istoria literaturii … a fost publicata de G. Calinescu in 1941 , in „
timpuri de suferinta nationala ” , cu scopul de a da „ oricui increderea ca
avem o stralucita literatura ” , care slujeste „ drept cea mai clara harta a
poporului roman ” .
Un prim element de noutate al acestei lucrari este acela al
perspectivei estetice asupra intregii evolutii a literaturii romane in timp ,
acordand atentie doar personalitatilor care au creeat o opera cu valori
artistice si renuntand la autorii ( mai cu seama din literatura veche ) care au
numai merite ce tin de istoria culturii in general , precum Coresi . Pe de alta
parte , personalitati ale trecutului literaturii noastre sunt privite intr-o noua
lumina , in masura in care anunta modalitati artistice ale unor scriitori de
mai tarziu : la cronicarii munteni descopera , de exemplu , „ miscarea
teatrului unui Delavrancea ” sau fraze caragialesti .
G. Calinescu reia si aplica in Istoria literaturii … ideea , enuntata in
lucrarea Principii de estetica , dupa care „ nu e cu putinta o critica fara
perspectiva totala istorica ” , dupa cum si istoria literaturii trebuie sa
apeleze la criteriile estetice ale criticului : „ […] istoria literara este o istorie
de valori si ca atare cercetatorul trebuie sa fie in stare intai de toate sa
stabileasca valori , adica sa fie critic ” .
Istoria literaturii … , comparata de unii comentatori cu un roman ale
carui personaje ar fi scriitorii , vadeste faptul ca , in personalitatea lui G.
Calinescu , istoricul literar si criticul se asociaza cu prozatorul de mare
talent : pagini precum cele dedicate portretului lui N. Iorga sau descrierii
Rasinarilor se inscriu printre filele antologice ale literelor romanesti .

9
Mihai Eminescu- “Rugaciunea unui dac”

“Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,


Nici sâmburul luminii de viață dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate și totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii


Și din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet și lumii fericire,
El este-al omenimei isvor de mântuire
Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,
El este moartea morții și învierea vieții!

Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,


Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am a lui mers
Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers,
Și tot pe lâng-acestea cerșesc înc-un adaos
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,


Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n brațul ce-ar sta să mă ucidă,
Ș-acela dintre oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,


Pân' ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec,

10
Că-n orice om din lume un dușman mi se naște,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște,
Că chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...
Poate-oi uita durerea-mi și voi putea sa mor.

Străin și făr' de lege de voi muri - atunce


Nevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce,
Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuțe cânii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,
Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc


Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec,
Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă
Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!”

Poezia “Rugaciunea unui dac “ de Mihai Eminescu a aparut in revista


« Convorbiri literare » la data de 1 septembrie 1879 si este un poem de
factura filosofica, a carui tema centrala este setea de moarte a omului,
vazuta drept o alinare a suferintei care ii este data omului s-o indure pe
pamant.
Pentru Mihai Eminescu, etnogeneza se situează în seria fenomenelor
primordiale ilustrate în universul său poetic: cosmogonia şi sociogonia,
creaţia lumii şi creaţia omului, a societăţii umane. „Scrisoarea I“,
„Rugăciunea unui dac“ si „Memento mori“, ilustrează, în viziune romantică
de cea mai pură vibraţie, cele două mari coloane tematice ale imensului
edificiu poetic eminescian: - Eminescu identifică timpul etern, universal, în
lumea mitică a Daciei preistorice. Dacia este, în poezia lui Eminescu,
imaginea ideală a statului arhaic, natural, generator de sacralitate, cu o
natură fixată în simboluri eterne ale cadrului terestru şi cosmic ce exprimă
11
vârsta mitică a marilor întemeieri, constituită în imaginea unui paradis
terestru: cu un spaţiu ondulat într-o perspectivă infinită („Munţi se nalţă, văi
coboară“), un tărâm străbătut de „fluviul cântării“, având contingenţă
cosmică printr-un axis mundi, muntele vrăjit care marchează centrul sacru
al universului;

12
George cosbuc- “Decebal catre popor”
În multe din poeziile sale, G. Coşbuc a evocat trecutul glorios al
poporului nostru din cele mai vechi timpuri si până în zilele lui. El vede
istoria ca o luptă neîncetată pentru libertate socială şi naţională. Simboluri
umane ale acestei lupte sunt Decebal, legendarul Gelu, Mihai Viteazul,
Tudor Vladimirescu (,,Decebal către popor”, ,,Moartea lui Gelu”, ,,Paşa
Hassan”, ,,Oştenii lui Tudor”).
În ,,Decebal către popor”, regele formulează cunoscuta maximă
atribuită dacilor: „E rău destul că ne-am născut”, numai pentru a sublinia că
viaţa în stare de robie ar mări chinul: „Mai vrem şi-al doilea rău?”. De
aceea, Decebal, cheamă intreg poporul dac la luptă împotriva cotropitorilor
romani. Lupta inseamnă jertfă, moarte demnă.

“Viaţa asta-i bun pierdut


Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem şi-al doilea rău?

Din zei de-am fi scoborâtori,


C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.

Cei ce se luptă murmurând,


De s-ar lupta şi-n primul rând,
Ei tot atât de buni ne par
Ca orişicare laş fugar!
Murmurul, azi şi orişicând,
E plânset în zadar!

13
Iar a tăcea şi laşii ştiu!
Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
Să râdă! Bunii râd şi cad!
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri până-n iad!

De-ar curge sângele pârău,


Nebiruit e braţul tău
Când morţii-n faţă nu tresari!
Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari
Când râzi de ce se tem mai rău
Duşmanii tăi cei tari.

Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?


Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Şi nu le-am da nici lor pământ
Căci ei au cerul lor!

Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!


E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!

Eu nu mai am nimic de spus!


Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!”

14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
Vasile Alexandri- “Cantecul gintei latine”

Latina gintă e regină


Între-ale lumii ginte mari;
Ea poartă-n frunte-o stea divină
Lucind prin timpii seculari.
Menirea ei tot înainte
Măreț îndreaptă pașii săi.
Ea merge-n capul altor ginte
Vărsând lumină-n urma ei.

Latina gintă e vergină,


Cu farmec dulce, răpitor;
Străinu-n cale-i se înclină
Și pe genunchi cade cu dor.
Frumoasă, vie, zâmbitoare,
Sub cer senin, în aer cald,
Ea se mirează-n splendid soare,
Se scaldă-n mare de smarald.

Latina gintă are parte


De-ale pământului comori
Și mult voios ea le împarte
Cu celelalte-a ei surori.
Dar e teribilă-n mânie
Când brațul ei liberator

24
Lovește-n cruda tiranie
Și luptă pentru-al său onor.

În ziua cea de judecată,


Când față-n cer cu Domnul sfânt
Latina gintă-a fi-ntrebată
Ce a făcut pe-acest pământ?
Ea va răspunde sus și tare:
„O! Doamne,-n lume cât am stat,
În ochii săi plini de-admirare
Pe tine te-am reprezentat!

25
Vasile Alexandri- “Cantecul gintei latine”

26
Concluzie
Latinitatea si dacismul sunt curente de idei abordate la noi in tara
intresecolele XVI-XVIII, prin care latinitatea sustine apartenenta limbii
noastre lafondul latin exagerand pana la a exclude orice implicare geto-
daca ,iar dacismulreprezinta o nostalgie a scriitorilor romantici preocupati
de istoria si mitologiaspatiului geto-dac.
De asemenea, prin textele lui Gheorghe Asachi, Mihai Eminescu
siLucian Blaga, latinitatea si dacismul
sunt folosite pentru a arata nu doar istoria sigloria civilizatiilor din care
provin aceste curente de idei, dar si actiunile care ne-au influentat noua
limba si literatura romana. Este vorba desigur despre procesul de
romanizare prin care a trecut poporul geto-dac, proces care s-a format in
urmacucerii Daciei de catre cel mai mare imperiu al acelor vremuri,
Imperiul Roman.

27
Bibliografie

28
29