Sunteți pe pagina 1din 49

MINISTERUL EDUCATIEI, CERCETARII, TINERETULUI SI SPORTULUI

SCOALA POSTLICEALA SANITARA “SF. VASILE CEL MARE”


PLOIESTI

PROIECT DE CERTIFICARE A
CALIFICARII PROFESIONALE

DOMENIUL: SANATATE SI ASISTENTA PEDAGOGICA


CALIFICAREA PROFESIONALA: ASISTENT MEDICAL
GENERALIST

INDRUMATOR:
AS. NEDELCU MARIANA

ABSOLVENT:
MOISE IOANA AMALIA
2012

Tema proiectului

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE IN INGRIJIREA BOLNAVILOR


CU VARICELA
CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I - ANATOMIA SI FIZIOLOGIA PIELII

CAPITOLUL II - NOTIUNI DESPRE VARICELA

CAPITOLUL III- ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA


BOLNAVIILOR DE VARICELĂ

CAPITOLUL IV- PLAN DE INGRIJIRE AL BOLNAVULUI CU VARICELA

BIBLIOGRAFIE

ANEXE
ARGUMENT

Ca ştiinţă a vieţii şi suferinţei umane, medicina se găseşte la graniţa dintre


ştiinţele sociale şi cele biologice. Scopul sau a fost, este şi rămâne cel formulat de Claude
Bernard, altădată „să menţină sănătatea, să prevină îmbolnăvirea şi să vindece bolile”.
În stagiile efectuate de-a lungul celor trei ani de studiu în diferite spitale din
capitală, am văzut numeroase persoane suferinde într-o mai mică sau mai mare măsură;
însă cei mai afectaţi s-au dovedit a fi copiii. Aceste fiinte pure, pline de sinceritate şi voie
bună, ”vlăstarele vieţii” cum sunt adesea numiţi, odată atinşi de boală devin neajutoraţi.
Am ales această boală deoarece face parte din bolile infecto-contagioase foarte
frecvente ale copilăriei şi dacă nu este tratată corespunzător poate lăsa semne vizibile pe
suprafaţa corpului şi din acest motiv mulţi copii ar putea fi complexaţi.
Atunci când suferinţa trupească şi sufletească începe să distrugă acea rază de
lumină din privirea atât de inocentă a copiilor, noi cadrele medii-sanitare avem datoria
mai presus de toate de a încerca să restabilim încrederea copiilor bolnavi în primul rând
în ei înşişi şi apoi în cei din jur.
În fond, ce este mai plăcut decât să-l faci pe copil să uite de boala care suferă.
CAPITOLUL I- ANATOMIA SI FIZIOLOGIA PIELII

Pielea nu reprezintă doar doar învelişul exterior al corpului. Pielea indeplineste o serie de
alte funcţii, esenţiale pentru o buna funcţionare a organismului uman.
Pielea are o suprafaţă între 1,5 - 2 m2 şi îndeplineşte multiple funcţii în organism.
Pielea este constituită din 70% apă, elemente minerale, substanţe organice enzime şi
vitamine. Pielea îndeplineşte şi funcţia de homeostezie (echilibru interior), schimburi de
substanţe cu mediulşi funcţie imunologică, având o serie de mecanisme de adaptare la mediu,
suportând cel mai bine pH-ul 5,5.
Pielea protejează organismul împotriva factorilor externi printre care se numără:
- stimulii mecanici, cum ar fi presiunea, vaporii de aer etc.
- stimulii chimici: grăsimea care acoperă suprafaţa pielii o protejează de anumite lichide
şi soluţii chimice;
- microorganismele: glandele sebacee şi sudoripare produc un ecran protector acid, al
cărui pHnormal variază între 4,2 şi 5,6. Acest scut protector acid îndepărtează
microorganismele, care preferăun mediu slab alcalin.
Pielea protejează organismul împotriva factorilor interni, reglează şi menţine temperatura
corpului.
Pielea este organ de simţ care recepţionează senzaţiile de durere, inclusiv arsura şi
pruritul, stimulii termici, la frig şi la cald, astfel că la frig vasele sangvine se contractă.
Pielea reprezintă o cale de administrare a medicamentelor şi cosmeticelor.

STRUCTURA ŞI CARACTERISTICILE PIELII


Structura pielii a fost analizată până în cele mai mici detalii, pentru a se descoperi atât cauzele
îmbătrânirii, cât şi modurile de a le remedia.
Pielea îndeplineşte un rol important în menţinerea sănătăţii, constituind un înveliş protector al
corpului împotriva mediului extern.
Pielea este alcătuită din trei nivele :
- epidermul;
- dermul;
- hipodermul.
În ceea ce priveşte grosimea pielii, aceasta nu este uniformă, ci variază între câţiva
milimetri (pielea de pe călcâie, genunchi sau coate) şi câteva zecimi de milimetri (pielea
de pe faţă - «tenul» sau de pe tâmple). În jurul ochilor, grosimea pielii este de numai 0,3
mm; de aceea, este nevoie de o îngrijire specială.
Pielea externă are 3 straturi principale:
- epiderma (Epidermis)
- derma (Dermis sau Corium)
- hipoderma (Subcutis)

EPIPERMA- este nivelul exterior, periferic al pielii, format din două straturi:
- stratul cornos
- format din celule epiteliale, regeneratoare ale epidermei;
- zona formatăa din celule moarte şi turtite.
Epidermul nu este vascularizat, ci este hrănit cu ajutorul lichidului limfatic - un lichid
interstiţial caretransportă substanţe nutritive şi energizante de care au nevoie celulele
epidermei. Printre altele, lichidul limfatic conţine proteine, lipide, aminoacizi şi vitamine.
Epiderma este un epiteliu stratificat cornos, avascular, străbătut de fire de păr, canale
excretoare ale glandelor sudoripare şi de terminaţii nervoase libere. Are o grosime între
0,03 - 0,05 mm, având următoarele straturi de celule aplatizate prevăzută cu pori:
- Stratum corneum
- Stratum lucidum
- Stratum granulosum
- Stratum spinosum
- Stratum basale.

DERMA -se află sub epidermă, este alimentat în permanenţă cu sânge, are un ţesut
conjunctiv şi este format dintr-o reţea de fibre elastice, motiv pentru care pielea se întinde
şi se destinde.
În derm se întâlnesc două substanţe fundamentale, colagenul şi elastina, dispuse în formă
de reţea.
Fibrele de colagen asigură suportul şi protecţia fibrelor de elastină, stabilind
extensibilitatea pielii.
Fibrele de elastină determină elasticitatea pielii.
Derma este alcătuită din ţesut conjunctiv, bogat în vase capilare care asigură irigarea
cu sânge a pielii,glande sudoripare şi sebacee, foliculi piloşi (rădăcinile firelor de păr), iar
pentru reglarea temperaturii,muşchi netezi şi vase de sânge.
Pigmentul pielii se numeşte melanină

HIPODERMA- este alcătuită din ţesut adipos şi ţesut conjunctiv, din vase de sînge şi
nervi.
Funcţiile de bază ale hipodermului sunt:
- protecţie faţă de stimulii mecanici;
- depozitarea apei, a grăsimilor, a carbohidraţilor şi a mineralelor;
- protecţie împotriva frigului;
- evidenţierea formei corpului;
- menţinerea fermităţii pielii.
Hipodermul este colorat de diverşi pigmenţi cu culorile: alb, brun, galben, roz
Hipoderma face trecerea de la piele la straturile musculare, nervi şi vase de sânge, având
în structura sa ţesut conjunctiv, adipos, celule nervoase senzitive (la presiune), vase de
sânge şi nervi. Terminaţiile nervoase libere recepţionează excitaţiile tactile, termice,
dureroase, presionale şi vibratorii. Sunt situate în toate straturile pielii.
Corpusculii Meissner(M) sunt stimulaţi de atingeri fine. Se găsesc la nivelul papilelor
dermice.
Corpusculii Ruffini(R) recepţionează excitaţiile pentru senzaţia de cald, tracţiuni şi
deformaţii. Sunt situaţi în derm şi hipoderm.
Corpusculii Pacini(P) sunt stimulaţi de mişcări slabe, rapide şi de intensitate mică. Sunt
situaţi în hipoderm, muşchi, tendoane şi articulaţii.
Cropusculii Krause(K) recepţionează excitaţiile pentru senzaţia de rece. Sunt
mai numeroşi la nivelulmâinilor şi feţei (în dermă). Discurile Merkel sunt stimulate de
atingeri puternice, se adaptează lent şi parţial. Sunt situate în epidermă

FUNCTIILE (FIZIOLOGIA) PIELII


Pielea are origine ectodermică şi reprezintă învelişul corpului omenesc pe care-l
delimitează
de mediul ambiant. Tegumentul e un organism dispensabil vietii, participând la realizarea
tuturor celor 3 mari functii ale organismului:
1 – în mod direct la relatie prin corpusculii senzitivi;
2 – la nutritie, depozitând lipide + glucide;
3 - în mod indirect la reproducere (prin glandele mamare şi aspectul ei etc.). S = 1,5 m2;
G = 15 kg; grosime variabilă în functie de regiune, sex.

1. Functia de protectie:
a) pielea apără împotriva factorilor mecanici prin elasticitatea ei,prin rezistenta straturilor
fibroase conjunctive şi elastice din dermă, prin depozitul de grăsime din hipodermă şi
prin fanere (păr, unghii) ce apără zonele respective;
b) apără împotriva factorilor chimic (gaze, lichide) prin stratulcornos al epidermei şi prin
sebum (unele substante dizolvate în grăsimi pătrund şi intoxică organismul);
c) apără împotriva factorilor termici prin stratul izolator de panicul adipos şi prin
variatiile debitului circulator sanguin din retelele dermice;
d) împotriva factorilor actinici (U.V.) prin perdeaua melanică,expunerea la soare creşte
melanina;
e) împotriva factorilor biologici, microbi, prin impermeabilitate, strat cornos pentru
microorganisme, prin actiunea dezinfectantă a sebumului, prin autopurificarea realizată
prin descuamarea ei şi prin produsul de secretie bactericid al glandelor sebacee şi
sudoripare; de a ceea orice ruptură a pielii este o poartă de intrare a microbilor;
f) împotriva factorilor electrici prin stratul cornos izolator elextric şi prin produsele
cornoase (păr, unghii) care apără zonele respective.

2. Functia respiratorie reprezintă 1 % din cea pulmonară; se face prin eliminarea a 4 l


CO2 /24 h (dovada experienta cu Ba (OH)2 în palmă);prin piele difuzează şi H2S,
cloroform, terebentină, provocând tulburări grave. Din piele difuzează spre exterior mici
cantităti de vapori de apă,continuu (perspiratie insensibilă).

3. Functia de excretie, prin glandele sudoripare în nr. de 2 – 3milioane, care curătă


sângele ca
şi rinichii, prin transpiratie sau sudoratie.PH-ul sudorii e 5,2, cantitatea 400 – 600 – 900
ml/zi, compozitia – 99 % apă + 1 % reziduu uscat format din: uree – 1 gr/l; urati, săruri
amoniacale, creatinină, acizi graşi voalati (acetic, lactic, butiric, valerianic) care
daumirosul caracteristic, săruri minerale de NaCl, fosfati, sulfati. Reglarea transpiratiei
este reflex sub controlul centrilor medulo – bulbo –hipotalamici. Fibrele secretoare sunt
predominant sinpatice şi ajung la glandele sudoripare prin nervii spinali. Influxul nervos
ia naştere prin excitatii tonice de la nivelul pielii sau prin excitatii psihice (emotii,
fricăsau în stări patologice). La căldură, prin vasodilatatie periferică, creşte transpiratia, la
fel şi în efort, consum mare de lichide, stări febrile creşte la750 ml până la 4 l/zi; la frig
scade transpiratia. Rolul transpiratiei este de a ajuta rinichii la curătirea organismului
(căci eliminăuree, NH3, acid uric,apă) iar transpiratia reprezintă 25 % din excretia renală

4.Functia de termoreglare– temperatura corpului 36,5o– 37oC poate creşte în efort


fizic sau la cald. Pielea participă la termoreglare prin:
a) prin paniculul adipos care este bun izolator termic – de aceea persoanele slabe se apără
mai greu de frig;
b) prin modificări circulatorii – vasodilatatie periferică la cald(termoliza prin conductie,
convective şi iradiere) şi vasoconstrictie periferică – la frig – când afluxul de sânge scade
la periferie şi se păstrează căldura în organism;
c) prin transpiratie – pentru evaporarea sudorii se consumă o mare parte din căldura
corpului. Prin transpiratie se pierd zilnic cam 800 ml apă şi pentru transformarea ei în
vapori sunt necesare 400 cal/24 h; 1 g – 0,538 cal,aşa se pierde multă căldură

5.Functia de depozit.
Pielea depozitează: - grăsimi de rezervă energetice; sânge prin capilarizare intensă, care
la nevoie poate fi mobilizat şi pus în circulatie (în digestie când la nivelul aparatului
digestiv e necesară
o mare cantitate de sânge), poate depozita glucoză, NaCl, apă în hypoderm şi rezultă
edeme.

6.Functia metabolică– prin secretia sudorii interne înmetabolismul apei şi al sărurilor


minerale. În fanere intră keratina – oproteină cu sulf (aşa se elimină S din organism) prin
sinteza pigmentului melanic are rol protector; prin formarea vitaminei D intervine în
metabolismul Ca++, prin histamină în vasodilatatie

7.Functia de absorbtie– se face în cantitate mică, mai ales pentru substantele dizolvate
în grăsimi. Pe această functie se bazează tratamentul cu unguente, prin frictionări, băi cu
substante iodate, sulfurate, clorurate,sărate, acidulate, nămol, electroterapia etc. Grăsimile
neutre, lanolina şi untul de cocos, pătrund uşor în piele şi odată cu ele alte
substante cavitamine, medicamente. Vaselina nu trece prin piele ci o inhibă şi-i măreşte
impermeabilitatea.

8.Functia de sensibilitate– se va trata la analizatori.


Rolul pielii pentru buna functionare a organismului:
- Pielea reprezintă segmentul periferic al analizatorului cutanat, cu rol de cunoaştere a
mediului. Are rol fundamental în buna functionare a organismului căci dacă pielea nu-i
întreagă (ardere, striviri), organismul suferă. Dacă1/3 din suprafata pielii este scoasă din
functiune, viata e înprimejdie.
- Starea de sănătate a organismului se oglindeşte în aspectul şi culoarea ei. La omul
sănătos are culoareşi aspect caracteristice.
Orice boală schimbă culoarea şi aspectul:
1. în hepatita cronicăapar dilatatii venoase şi arteriale, ca păianjenul pe fată, gât, antebrate
şi o coloratie roşie intensivăa pielii palmare, plus pigmentatii difuze gri-murdare.
2. în ciroza de ficat apar: unghii bombate în “geam de ceasornic”,unghiile devin opace
sau colorate în brun (se depozitează Fe++) cade părul din axilă şi regiunea pubiană
3. în boli ale bilei (inflamatii, diskinezie biliară) apar eruptii de tipurti carie.
4. în pancreatita acută(la cei cu litiază biliară) apar pete albăstrui cianotice în jurul
ombilicului (cianoză cu gratii).
5. la femeile nevrotice, isterice apar echimoze şi pete pe fată şi pemembre.
6. în stări de hiperemotivitate apare eritem, căderea rapidă a părului, canitie emotivă,
înroşirea până în vârful urechilor.

CAPITOLUL II- NOTIUNI DESPRE VARICELA

Virusurile herpetice, cu multitudinea reprezentatilor acestei importante categorii


de agenti patogeni, constituie o preocupare permanentă atăt pentru epidemiolog, căt si
pentru clinician si virusolog, ca urmare a diversitătii aspectelor pe care le prezintă.
Infectia aproape inevitabilă în cursul vietii, patologia indusă de virusurile
herpetice este desosebită prin fenomenele de latentă, a repetatelor recurente ale
episoadelor acute si progresia spre boala cronică au evolutie lentă.
Gravitatea formelor clinice este variabilă, fiind posibile manifestări de la cele
benigne sau inaparente pánă la forme grave, cu consecinte imprevizibile.
Implicarea virusurilor herpetice în patologia acută infectioasă, dar si cea cronică,
considerate pănă acum căteva decenii, exclusiv neinfectioasă (cancer, arteroscleroză),
reprezintă totodată si o mare complexitate a etapelor procesului epidemiologic si a
formelor lui de manifestare care necesită discutii speciale, pentru fiecare reprezentant
viral în parte.
Una dintre bolile infectioase si extrem de contagioasă provocate de un virus este
varicela, caracterizată clinic prin simptome generale usoare si o eruptie veziculoasă, care
apare în mai multe valuri eruptive.
Boala a fost descrisă pentru prima data de Ingressiass în 1553, fiind considerată
drept o formă atenuată a variolei.
In 1767, Vogel o numeste varicelă, iar în 1802 William Herberden propune
diferentierea ei de variolă. Aragao (1911) si Paschen (1917) au descries corpusculii
elementari în lichidul vezicular, sugerănd etiologia virală. Thomas Weller în 1952,
reuseste izolarea virusului varicelo - zosterian (WZ) (34).
După prima observaţie (von Bokai, 1892) s-au făcut alte numeroase observaţii
(Netter, 1920) care au confirmat legătura epidemiologică între varicelă şi herpes Zoster.
Constatările epidemiologice au pus problema identităţii etiologice a celor două
boli (unicism sau dualism); după 1954, s-au adus suficiente probe pentru unicism,
dovedind astfel că ambele boli sunt provocate de acelaşi virus (varicelo-zosterian) şi
anume:
Particulele de virus, provenite de la celelalte boli şi examinate la microscopul
electronic sunt morfologic identice;
Din culturile de ţesuturi, modificările citopatice produse de virusul provenit din
cele două boli sunt perfect asemănătoare;
Testele serologice specifice (testul de neutralizare, reacţia de fixare a
complementului, tehnica cu anticorpi fluorescenţi ) au putut fi efectuate încrucişat, între
cele două boli cu rezultate pozitive, folosindu-se fie antigenul varicelic şi serul cu
anticorpi, fie invers (M.Balş şi A.Roman, folosind tehnica indirectă a anticorpilor
fluorescenţi cu aer de convalescent de varicelă, au identificat în preparate celulare virusul
zosterian );
Cu imunoglobuline specifice, recoltate de la bolnavii de herpes Zoster.
Pe baza acestor date şi a observaţiilor epidemiologice, varicela şi herpesul zoster
se consideră două manifestări clinice, deosebite ale infecţiei cu acelaşi virus.
Varicela, constituie răspunsul unei persoane lipsite de imunitate, în timp ce
herpesul zoster reprezintă răspunsul unei persoane parţial imune faţă de acelaşi virus.De
altfel, chiar între cele două tablouri clinice, se observă aspecte de trecere – herpes Zoster
varicellosus.
Concluzia importantă a identităţii etiologice dintre varicelă şi herpes Zoster
constă în necesitatea luării aceloraşi măsuri preventive faţă de ambele boli.

DEFINIŢIE

Varicela este o boală infecţioasă şi extrem de contagioasă, de unde şi denumirea


sub care mai este cunoscută „vărsat de vânt”, fiind provocată de virusul varicelo-zosterian
(herpes virus varicellae).
Ea se caracterizează din punct de vedere clinic prin prezenţa pe întreg corpul
a unei erupţii papulo-veziculoase polimorfe, care evoluează în puseuri succesive şi este
însoţită de fenomene infecţioase generale atenuate.
Deşi, este o boală benignă, varicela are o deosebită importanţă practică, prin
contagiozitatea şi frecvenţa ei mare la copii.

ETIOLOGIE

Agentul etiologic al varicelei este un virus care se găseşte în conţinutul


elementelor eruptive, în sângele şi secreţiile nazo-faringiene ale bolnavilor de varicelă.
Deşi este un virus dermo-trop afectează şi viscerele.
În 1953, virusul a fost izolat de Welles prin culturi pe celule embrionare de
amnios uman. El s-a dovedit a fi identic cu cel al herpesului (zona) Zoster. Cultura
virusului varicelo-zosterian se face pe variate culturi de ţesuturi vii (umane sau maimuţe)
producând leziuni şi incluziuni eozinofile intranucleare (nu creşte pe corioalantoida oului
embrionat ca virusul variolic).
Măsoară 160-200 mm.(mai mic decât virusul variolic şi cel vaccinal),
conţine ADN cantral, are o capsidă icosaedrica şi cu înveliş lipidic.
Forma vizibilă a virusul constă din corpusculii elementari ARAGAO (1911)
rotunzi, dispuşi în perechi sau lanţuri, de dimensiuni mici (150-200 mq) decât corpusculii
PASCHEN din variolă şi vaccina.
Incluziile celulare descrise de Tyzzer, se găsesc în nucleul celulelor din
vezicule. Ele sunt formate din conglomerate de corpusculi elementari, la care se adaugă
reacţia celulei lezate.
Virusul este puţin rezistent în afara organismului, fiind repede distrus de
căldură. Se poate conserva în glicerină 5% timp de o lună.
Boala experimentală se poate realiza numai la om.

Figura 1. Virusul varicelo-zosterian

EPIDEMIOLOGIE

Varicela este o boală cu răspândire universală.


Apare sub forma unor epidemii nu prea extinse, din cauza imposibilităţii
propagării la distanţe mai mari, limitându-se la colectivităţi de copii, cartiere, familii,
între epidemii există cazuri sporadice.
În localitaţile aglomerate, varicela se întâlneşte în mod endemic rar, iar în
primele 6 luni ale vieţii este cu totul excepţională, din cauza imunităţii pasive primite de
la mamă.
La adulţi, această boală se întâlneşte de asemenea rar, deoarece majoritatea
indivizilor au suferit de varicelă în timpul copilăriei, iar boala lasă o imunitate durabilă pe
toată viaţa.
Anotimpul are un rol favorizant, epidemiile de varicelă producându-se mai
ales în anotimpurile friguroase (iarna şi primăvara) mai rar în lunile de vară.
Morbiditatea este mai mare, apropiindu-se de aceea a rujeolei. În mediul
urban 75% din copii fac boala până la vârsta de 15 ani şi 90% până la 20 ani.
Mortalitatea este foarte redusă.

Sursa de infecţie în varicelă o constituie numai individul bolnav prin


leziunile tegumentare şi mai ales ale mucoaselor; convalescenţii sau indivizii sănătoşi nu
sunt purtători de virus.
Sursa de agent patogen în infectia cu VVZ este omul bolnav, care devine
contagios pentru contractii receptivi cu 1 - 2 zile înainte de instalarea exantemului si pănă
la 5 zile de la aparitia ultimelor elemente veziculare. În cazul formelor atipice de varicelă
se va ajunge la stadiul de cruste după 5 zile, iar în cele severe si la imunodeprimati, după
10 zile. Crustele nu sunt purtătoare de virus si deci bolnavul nu mai prezintă pericolul de
contagiozitate . Varicela, în forma sa tipică, poate înregistra un indice de contagiozitate
de pănă la 95%. Sursele pot elimina virusul prin secretiile nazofaringene si lichidul din
vezicule.
Purtătorii preinfectiosi (boinavii în perioada de incubatie) sunt deosebit de contagiosi
pentru căteva zile înaintea debutului varicelei.
Virusul se propagă rapid la contactii din familie sau alte colectivtăti, iar 96 % dintre
copiii receptici pot dezvolta boala prin contact cu un purtător preinfectios.
Purtătorii sănătosi si purtătorii fosti bolnavi nu au semnificatie epidemiologică, deoarece
au un potential redus de diseminare a virusului.
Transmiterea se realizează de la persoana bolnavă la persoana sănătoasă printr-un
contact direct şi indirect.
Transmiterea directă a virusului varicelo-zosterian se face prin atingere, prin intermediul
picăturilor Pflugge, precum şi prin exudatul vezicular sau particule de cruste cutanate ;
eliminarea virusului prin picăturile de salivă şi secreţiile nazo-faringiene este cea mai
importantă, ea producându-se în mod masiv şi precoce de la începutul bolii (prin
tuse,strănut,vorbire); la nivelul tegumentelor eliminarea virusului are o importanţă mai
mică, deoarece veziculele rămân închise de obicei şi nu dau ulceraţii ca cele de pe
mucoase;
Transmiterea indirectă prin obiecte proaspăt murdărite cu secreţii de pe mucoase sau din
leziunile tegumentare, este posibil dar rar realizată în practică, deoarece virusul nu rezistă
mult în mediul extern.

Numeroasele studii epidemiologice au demonstrat că este posibilă transmiterea


transplacentară a VVZ, determinănd în primul trimestru de sarcină riscul de aparitie a
malformatiilor congenitale . In lunile mai mari de sarcină, infectia fătului poate duce la
forme grave de boală sistemică la nou - născut (varicela congenitară).
Transmiterea VVZ la făt se poate produce transplacentar, după o viremie maternă la
gravidă cu variceră si boala poate apărea la făt în aproximativ 2 zile după debutul
varicelei materne. Infectia post - partum presupune existenta riscului fetal în timpul
expulsiei, prin contact direct cu secretiile vaginale si mucoasa vaginală.
Efectul teratogen al VVZ este cunoscut incă din 1947, iar frecventa malformatiilor fetale
secundare unei primo - infectii materne este de 3% (apropiată de cea "intălnită în
populatia generală.
Seroconversia fetală este ridicată (13%) si ea se amplifică în ultimele săptămăni de
sarcină (25%).
Cu toată rezistenta redusă a virusului la conditiile de mediu, acesta poate fi transmis si
indirect, prin răspăndirea la distantă, ca urmare a formăril curentilor de aer ce vehiculează
virusul, prezent în picăturile nuclei ale secretiilor nazofaringiene sau prin obiecte si măini
recent contaminate. Acest mod este frecvent implicat în epidemiile nasocomiale
determinate de VVZ sau cele din colectivitătile de prescolari si scolari (37).
Un studiu efectuat prin anchetă epidemiologică prospectivă pe 5601 bolnavi în spitalele
din Cambrige (Anglia), în perioada 1987 - 1992, a relevat faptul că 93 au fost de cauză
nosocomială (varicela si zona).
Cele mai frecvente forme de infectie au fost de herpes - zoster. Costul pentru controlul
infectiei cu VVZ, de tip nosocomial, a fost de 714 lire / pacient, respectiv 13.204 lire / an.

Poarta de intrare a infecţiei este aerogenă: mucoasa nazo-faringiană,


conjuctivală şi respiratorie.
Virusul pătrunde la început în celulele epitelului acestor mucoase, pentru a trece
apoi în circulaţia generală şi a produce, prin desiminări succesive, manifestările de la
nivelul tegumentelor şi mucoaselor.

Contagiozitatea varicelei este foarte mare, în special în stadiul iniţial al bolii,


fiind nevoie de un contact minimal şi scurt pentru a se realiza infecţia unei persoane
receptive (prin atingere sau picături Pflugge).
Ea se poate produce şi în mod indirect, prin intermediul unor persoane sau
obiecte, dar numai atunci când cele două contacte au avut loc la scurt interval unul după
altul, virusul fiind puţin rezistent în afara organismului.
Prin aer, contagiunea se produce în aceeaşi încăpere, la distanţă, peste pereţii
boxelor, sau în camere vecine şi chiar la alte etaje, atunci când există posibilitatea de
comunicare a încăperilor, indicele de contagiozitate este apreciat la 80-95% din contacţii
receptivi expuşi.
Durata perioadei de contagiune începe cu 1-2 zile înainte de apariţia erupţiei
(incubaţiei) şi durează aproximativ 6 zile după apariţia ultimului val eruptiv.
Este îndoielnic dacă contagiozitatea mai persistă după trecerea primelor zile
de boală, deoarece virusul se izolează greu din veziculele mai vechi de 12 ore; crustele de
varicelă nu par să fie infecţioase; contagiozitatea se poate prelungi la imunodeprimaţi.
Un copil cu vărsat de vânt ar trebui izolat aproximativ o săptămâna. Nu
trebuie ţinut în casă până când cad toate crustele.
Persoanele bolnave sau care au probleme cu sistemul imunitar nu trebuie să
vina în contact cu varicela, şi nici femeile însărcinate.

Receptivitatea este generală, excepţie - primele 4- 6 luni după naştere,


când copiii beneficiază de anticorpii materni (transmişi transplacentar, sau prin laptele
mamei); -indice-95-100%. Cel mai frecvent sunt afectaţi copiii de 2-8 ani. Boala poate
apărea în mod egal, atăt la femei, căt si la bărbati, precum, si la oricare dintre rasele
umane.
Copiii născuti din mame imune prezintă o protectie care durează pănă la vărsta de 6 luni,
iar cazurile de varicelă congenitară determină o letalitate de 10 - 20% .
Receptivitatea fată de varicelă este mai crescută, mai ales pentru copii de 5 - 9 ani care
pot prezenta 50% din total cazuri
După vărsta de 9 ani, morbiditatea scade ca urmae a numărului crescut de persoane
imunizate, pentru ca după 14 ani, să fie sporadică, deoarece 75 - 90% dintre aceste
grupuri de vărstă au trecut deja prin infectia cu VVZ.
Infectia cu VVZ este rar semnalată la persoane în vărstă de peste 20 de ani, iar adultii pot
face forme severe de variolă sau herpes zoster. In tările tropicale insă, varicela survine
frecvent si la vărsta adultă. Rezultatele unor investigatii epidemiologice întreprinse în tări
în curs de dezvoltare au demonstrat, că fată de tările dezvoltate unde boala afectează în
special copiii si subiectii „cu risc crescut", în zona tropicală varicela survine la toate
vărstele, dar în mod predominant se manifestă la adultii tineri din regiunile cu nivel
scăzut de scolarizare, izolate cultural si religios. Sexul si rasa nu au rol important în
modificarea receptivitătii indivizilor fată de VVZ.

Receptivitatea este maxima la imunodeprimaţi (cancer, hemopatii maligne,


persoane tratate cu corticosteroizi şi alte imunosupresive, persoane HIV pozitive).

Imunitatea este de lungă durată, dar sunt posibile reâmbolnăviri.


Virusul varicelo-zosterian persistă în ganglionii senzitivi sub formă de
infecţie latentă, care se poate reactiva în anumite condiţii: stres, imunosupresie, la
persoane în vârstă, producând zona zoster.

PATOGENIE ŞI ANATOMIE PATOLOGICĂ

Virusul pătrunde pe cale nazo-faringiană sau conjunctivală, multiplicarea lui


are loc, probabil, în tractul respirator, după care virusul diseminează pe cale sanghvină.
Viremia rezultată duce la însămânţarea diferitelor organe şi ţesuturi unde provoacă
leziuni inclusiv în piele. Virusul are un tropism special pentru tegument, ale cărui leziuni
sunt urmarea unei viremii intermitente.
Vezicula variceloasă este localizată strict epidemicceea ce explică vindecarea
ei fără a lăsa cicatrice cutanate.
Ea este formată de la început din mai multe alveole, despărţită prin septuri
incomplete şi pline cu un exudat seros în care plutesc resturi celulare leucocite, hematii şi
alte celule epiteliale degenerate. Ulterior, vezicula devine unicelulară. Planşeul unei
alveole este reprezentat de papila dermică, plafonul de un strat cornos iar pereţii de
celulele deformate ale stratului mucos Malpighi.
Modificările celulare epidermice constau într-o primă fază din umflarea
nucleului datorită prezenţei incluziilor celulare Tyzzer şi transformarea lor în celule
gigante multinucleare.
Într-un stadiu avansat celulele suferă aşa numita degenerescenţă belonizantă
Unna, constând din umflarea celulei în întregime, cu ştergerea contururilor, opalescenţă şi
apoi lichefierea conţinutului. Celulele astfel lezate îşi pierd legăturile între ele, se
detaşează şi cad la fundul vezicului.
Alături de aceste modificări epidermice la nivelul dermului nu vom găsi alte
leziuni decât o congestie a capilarelor, localizate pe teritoriul corespunzător veziculei şi
areolei roşii din jurul ei.
La nivelul mucoaselor se vor întâlni aceleaşi leziuni ca şi în epiderm, cu
deosebirea că aici, din cauza secreţiilor plafonul epitelial este repede macerat,
transformând vezicula în ulceraţie.
Regenerarea epitelului se face fără să apară leziuni cicatriciale. În cazuri
severe, mai ales la imunodeprimaţi, apar leziuni necrotice locale în tegument şi în viscere
(plămâni, ficat, rinichi, peritoneu, intestin).
Histopatologia leziunilor tegumentare din varicelă este identică cu aceea din
herpes zoster şi herpes simplex.
Aspectul histopatologic în encefalita variceloasă este similar cu acela al
encefalitelor postinfecţioase.

SIMPTOMATOLOGIE

PERIOADA DE INCUBAŢIE
Durează în medie de 14-15 zile cu variaţii între 10-21 zile. Ea poate fi mai
scurtă, în special în varicela inoculată artificial sau mai lungă la indivizii cărora li s-a
injectat ser de convalescent în scop profilactic.
Din aceste motive, durata de timp stabilită pentru carantină este de trei
săptămâni.
Ca în toate bolile infecţioase cu poarta de intrare eterogenă, perioada de
incubaţie este asimptomatică. Dacă un copil face varicelă şi întrerupe şcoala, fraţii şi
surorile vor avea simptome cam la 2 săptămâni mai târziu.

PERIOADA PRODROMALĂ
(de invazie sau preeruptivă)
Durează între 1-2 zile. La copilul mic, poate lipsi; la copilul mare şi la adult
durează 2-3 zile.
Semnele infecţioase sunt discrete : uşoară astenie, indispoziţie, inapetenţă şi
cefalee cu urcarea moderată a temperaturii între 38-83.5°C, dureri musculare.
De multe ori, fenomenele de debut ale bolii sunt atât de atenuate încât această
perioadă trece neobservată.
Mai rar varicela începe prin fenomene violente ca: frison, febră peste 39°C,
vărsături, agitaţie şi convulsii.
În cursul acestei perioade poate apare o erupţie trecătoare cu aspect
scarlatiform (rash) sau rujeoliform care dispare după câteva ore, dar care poate crea
confuzie cu scarlatina sau rujeola.

PERIOADA ERUPTIVĂ
În varicelă este de 7-10 zile. Erupţia apare mai întâi pe corp (unde domină),
apoi pe faţă, cap şi membre, fiind însoţită de febră (37-38°C) şi uşor prurit.
Elementele eruptive apar la început sub formă de macule mici (2-6 mm.)
rotunde sau ovale de culoare roşie, bine delimitate ce dispar la presiunea digitală.
În câteva ore ele trec în stadiul de papulă şi apoi de veziculă dau direct în
stadiul de veziculă.
Veziculele au dimensiuni între 2-4 mm, putând varia de la mărimea unui ac
de gămălie până la un bob de fasole. La periferie vezicula este net delimitată şi
înconjurată de o zonă roz, care se pierde apoi în mod difuz pe tegumente, zonă ce este
cunoscută şi sub denumirea de „areola” roşie.
Prin situarea lor superficială, forma rotundă şi conţinutul lor (lichid clar şi
transparent) veziculele au fost comparate cu „picături de rouă „. Din cauza tensiunii
reduse a conţinutului, vezicula este moale la palpare şi nu dă senzaţia de „perla de sticla”
ca vezicula din variolă. De asemenea, prin tracţiunea ei în direcţii opuse se produc o serie
de încreţituri care la unele vezicule sunt prezente chiar şi fără această manevră.
A doua zi după apariţia veziculei, în evoluţia ei normală, dacă nu este ruptă,
conţinutul ei se tulbură şi se reduce, încreţiturile înmulţindu-se. Vezicula se deprimă
treptat, începând din centru (ombilicale) unde apare o crustă mică punctiformă, de
culoare brună-negricioasă, care produce o pseudo-ombilicaţie asemănătoare cu cea de
variolă. Veziculele varicelei nu supurează, în ziua a 3-4 a lichidul se resoarbe şi vezicula
se transformă în crustă, uneori fără să fi trecut prin faza de ombilicaţie sau de tulburare a
conţinutului. La sfârşitul primei săptămâni de la apariţia erupţiei, crustele cad, lăsând
doar o uşoară depigmentare trecătoare. Stadiul de cruste poate dura 10-20 zile.
În urma gratajului şi a infecţiei secundare pot rămâne uneori cicatrice albe,
nu prea profunde, care dispar de obicei în câţiva ani.
Elementele eruptive nu apar deodată, ci în puseuri, la intervale de 1-2 zile,
succedându-se până la 3-5 puseuri în total.
Datorită acestei apariţii în pusee, erupţia va avea un aspect poliform
pronunţat, fiecare teritoriu cuprinzând elementele din diferitele faze de evoluţie (macula-
papula-vezicula-crusta). La producerea polimorfismului mai contribuie şi faptul că unele
elemente nu ajung până la sdadiul de vezicule, ci se opresc în cel de papule.
Apariţia şi intensitatea erupţiei este favorizată şi de factorii iritativi locali
(revulsie,substanţe iritante,etc.).
Numărul elementelor eruptive este în general mai redus (de la câteva zeci la
câteva sute). Uneori, mai ales la adolescenţi şi adulţi, numărul lor poate fi însă
considerabil.

TOPOGRAFIC erupţia în varicelă este răspândită pe toată suprafaţa


tegumentelor interesând şi pielea păroasă a capului.
Elementele eruptive sunt localizate mai mult pe trunchi decât pe extremităţi,
dând erupţiei un caracter centripet spre deosebire de variolă, în care erupţia este mai
abudentă pe faţă şi pe membre, având un caracter centrifug.
Pe membre, elementele eruptive sunt mai multe, dispuse proximal spre
rădăcina lor şi preferenţial pe partea lor antero-internă, spre flexuri şi în axilă.
Uneori, elementele eruptive pot să apară şi în palmă şi pe plante.
De obicei erupţia apare şi pe faţă.
Erupţie în varicelă

ELEMENTELE ERUPTIVE apar şi pe mucoase: îndeosebi în cavitatea


bucală, unde acoperişul fragil al veziculei este repede rupt lăsând o ulceraţie cu aspect de
aftă şi provocând dureri la masticaţie şi salivaţie abudentă.
Mai rar, veziculele pot apărea şi pe mucoasa laringiană, cu tabloul de crup
varicelic sau pe conjuctive (durere, fotofobie, lăcrimare). Ele sunt prezente adesea pe
mucoasa genitală sau în regiunea anală determinând uneori jenă la micţiune.
Elementele eruptive de pe mucoasă se pot suprainfecta cu uşurinţă cu
germeni piogeni.
În general, erupţia este însoţită de puţine alte manifestări şi starea generală
nu este sau este numai moderat afectată îndeosebi la copii. Febra însoţeşte fiecare puseu
eruptiv (dar de obicei este mică,putând lipsi ¼ din cazuri). Se constată o uşoară oligurie
cu albuminurie şi hematurie. În ultimi ani, s-au adus unele dovezi despre leziuni renale
importante în varicelă. Adeseori erupţia este pruriginoasa şi însoţită de o adenopatie
generalizată trecătoare.
Virusul varicelei are şi un neurotropism pronunţat de unde determinările
nervoase relativ frecvente semnalate în special în ultimul timp.
Tabloul sanguin arată modificări discrete constând dintr-un număr normal sau
uşor crescut de leucocite sau monocleoză, eozinofilele dispar şi limfocitoză.

PERIOADA DE CONVALESCENŢĂ
Începe odată cu formarea ultimelor cruste şi durează 1-3 zile; crustele se
desprind de la periferie spre centru.
După căderea crustei,dacă aceasta nu a fost ruptă rămâne o zonă uşor
pigmentată roz.

EVOLUŢIE
De obicei, varicela are o evoluţie uşoară spre vindecate, se obţine în
majoritatea cazurilor fără incidente deosebite. Bolnavul poate să -şi reia activitatea după
căderea crustelor. Probleme dificile pun numai unele forme clinice severe şi
complicaţiile.
Vindecarea este urmată de o imunitate durabilă. Prognosticul este bun cu
excepţia cazurilor severe, apărute la bolnavii imunodeprimaţi şi a cazurilor cu complicaţii
neurologice.

FORME CLINICE
Alături de tabloul clinic descris mai sus, varicela mai poate prezenta diverse
forme clinice împărţite după :
Intensitatea şi aspectul erupţiei;
Gravidatea evoluţiei;
Conformaţia genetică a fiecărui individ.

CLASIFICARE :
1.FORME UŞOARE
- Forma discretă sau acneiformă (cu un număr redus de vezicule);
- Forme clinice abortive (larvate) în care evoluţia bolii se opreşte într-o anumită fază
(macule sau papule); aceste forme apar în deosebi la copii, la sugar între a treia şi a şasea
lună (cu imunitate reziduală de la mamă).

2.FORME SEVERE, ţin probabil de caracteristici individuale şi nu de


variaţii în virulenţa agentului infecţios. Acest lucru este probat evident de gravitatea
varicelei, apărute pe organisme imunodeprimate (boli de sânge, leucemie, boala Hodgkin,
hipogamaglobulinemie, terapie prelungită cu cortizon).
- Forma gangrenoasa, în care, datorită suprainfecţiei bacteriene a veziculelor cu
streptococi sau cu germeni anaerobi apar ulceraţii profunde, gangrenoase ce pot ocupa
suprafeţe întinse ce duc deseori la un sfârşit letal;
- Forma hemoragică este foarte rară şi are o evoluţie adesea letală; elementele eruptive
suferă o transformare hemoragică; apar hemoragii cutanate (echimoze şi pete) şi pe
mucoase (vărsături sangvinolente, urina cu sânge sau necroze cutanate ischemice).
La persoanele aflate sub terapie prelingită cu corticoizi varicela, de obicei, are o evoluţie
severă (erupţie abundentă, transformare hemoragică, manifestări generale grave), ducând
adesea la exitus; s-a arătat însă, că în ultimii ani, că gravitatea evoluţiei acestei varicele
poate fi atribuită mai mult bolii de bază, pentru care s-a efectuat corticoterapia ;curele
scurte de cortizon nu au nici un efect agravant asupra varicelei.

3.FORME GRAVE
Acele forme ale varicelei cu erupţie bogată, febra ridicată, stare generală alterată,
toxemie, pneumonie varicelică apar frecvent la adulţi şi la gravide; la aceste persoane
varicela evoluează deobicei mai sever decât la copii.
Dintre aceste fenomene enumerăm :
FORMA PUSTULOASĂ în care veziculele trec în stadiul supurativ şi lasă ulterior
cicatrice, ca în variolă; supuraţia se datorează suprainfecţiei bacteriene prin: grataj, lipsa
de igienă a tegumentelor şi lipsa de rezistenţă a organismului (copii distrofici, casectici,
debilităţi prin boli anterioare ); supuraţia veziculelor duce la procese supurative profunde
şi septicemii;
FORMA CONFLUENTĂ cu vezicule numeroase apropiate unele de altele şi chiar
contopindu-se;
FORMA BULOASĂ (pemfigoidul varicelic), cu vezicule de dimensiuni mari care, însă
este extrem de rară;
FORME DE VARICELĂ în care apar foarte multe vezicule pe mucoase, fiind însoţite de
tulburări la acest nivel (fotofobie, disfagie, tulburări respiratorii).

4.ALTE FORME ALE VARICELEI


VARICELA CONGENITALĂ (prin infecţie intrauterină) apare în 24% din cazuri de
varicelă la gravide; mortalitatea poate ajunge până la 20% din cazuri;
VARICELA NEONATALĂ (prin infecţie post partum) este destul de rară din cauza
imunităţii asive transmise de mama imună; se pare că protecţia nou născutului prin
anticorpi materni nu este întotdeauna eficace în cazul varicelei.

COMPLICAŢII
Varicela fiind o boală benignă, complicaţiile ei sunt foarte rare. Se pot
întâlni totuşi în perioada eruptivă sau în convalescenţă. Aceste complicaţii apar datorită
virusului varicelic sau microbilor de infecţie secundară (suprainfecţii bacteriene).

1.COMPLICAŢII DATE DE VIRUSUL VARICELIC


Localizările respiratorii ale varicelei se cunosc mai bine din ultimii 10 ani
când examenul radiologic sistematic al bolnavilor (mai ales la adulţi) a arătat o frecvenţă
mult mai mare, decât se credea a acestora.

PNEUMONIA VARICELOASĂ PRIMARĂ este datorată virusului


varicelei. Frecventa ei poate să ajungă la adult la 16,4% (pe 110 bolnavi); la copil
frecvenţa este mai redusă.
Există forme uşoare, care se descoperă radiologic, cu expresie clinică redusă
sau absentă, dar şi forme severe, cu dispnee ,cianoză, spută hemoragică. Radiologic, se
observă densităţi floculare şi reticulare, infiltraţii peribronşice. De obicei, cazurile
mortale de varicelă, observate la adult, au prezentat o pneumonie variceloasă cu
fenomene hemoragice, uneori cu evoluţie fulgerătoare în 48 de ore. Apare între a 2-a şi a
6-a zi de boală şi este rezistentă la tratamentul cu antibiotice. Ea trebuie deosebită de
pneumoniile secundare bacteriene.
Pentru diagnostic, sunt utile examenul citologic al sputei (incluzii
intranucleare) şi examenul radiologic.

2.COMPLICAŢII NEUROLOGICE

ENCEFALITA VARICELOASĂ este complicaţia cea mai importantă, apare


foarte rar, mai ales la copii (sau constatat 18 cazuri de encefalită la 6774 de cazuri de
varicelă,adică 0,26%, proporţie neobişnuit de mare).
Considernd cazurile de varicelă din întreaga populaţie, incidenţa encefalitei
este de 110.000 de cazuri. Poate să apară după 4-8 zile de la apariţia erupţiei. Se
manifestă prin cefalee, convulsii, stupoare, iritabilitate, somnolenţă, paralizii ale nervilor
cranieni şi alte manifestări nervoase (cerebeloase, piramidale, extrapiramidale, nevrite,
mielitice).
Forma cerebeloasă a encefalitei varicelose cu ataxie, nistagmus formează 1/3
din cazurile de encefalită. Histologic este o encefalită demielinizată, cu infiltraţii
perivasculare şi modificări degenerative neuronale. Patologia este probabil alergică ca şi
la alte encefalite postinfecţioase. Modificările lichidului cefalo-rahidian sunt reduse.
Anatomo-patologic se constată mai des leziuni vasculare cu caracter
reversibil.
În producerea acestor complicaţii ar avea rol, după unii, virusul varicelei, iar
după alţii, un virus neurotrop, saprofit din organism. Evoluţia este de obicei benignă, iar
mortalitatea este de 5-10%. La 15% din bolnavi rămân sechele neuropsihice,iar în restul
cazurilor vindecarea este completă.
ALTE COMPLICAŢII NEUROLOGICE sunt : meningitta şi reacţia
meningiană (de obicei asociate cu encefalită), mielita, polinevrita, nevrite periferice.

ALTE COMPLICAŢII RARE


Keratita, ulceraţii conjunctivale, ectropion cicatriceal, orhita, apendicita,
glomerulonefritya (complicaţie rară dar gravă, tablou de nefrită post-streptococică pus în
evidenţă din stadiul iniţial al varicelei prin biopsii renale; albuminurie, hematurie şi
alterarea funcţiei renale);
S-a descris şi varicela complicată cu sindromul Lyell (necroza epidemică toxică),
determinată de o reactivitate modificată şi de suprainfecţia stafilococică;
Sindromul Reye (encefalopatie acută şi degenerescenţă hepatică) apare adesea după
varicelă (10-30 % din cazurile de acest sindrom;
Artrita variceloasă este excepţională.

COMPLICAŢII PRIN INFECŢII SECUNDARE

Se datoresc fie infectării elementelor eruptive de la nivelul tegumentelor şi


mucoaselor fie exaltării virulenţei florei saprofite din diferite regiuni.
În urma gratajului se pot produce suprainfecţii cu streptococi şi stafilococi
(furuncule, abcese, flegmoane) şi cu anaerobi (cangrene) în special la indivizii debilitaţi.
La nivelul mucoaselor se pot produce stomatite, faringite şi laringite cu fenomene de
obstrucţie laringiană (crup) apoi conjuctivită şi vulvo-vaginite.
În urma exaltării florei saprofite pot apare otite supurative,
bronhopneumonii, adenite supurate. Existenţa unor multiple infecţii supurative cutanate
pot genera nefrite (în focare sau glomeronefrită acută difuză).
Toate aceste complicaţii pot produce septicemii cu localizări metastatice:
pleurale, articulare. Spitalizarea în saloane comune ca şi în cazul altor boli infecţioase,
favorizeaza apariţia complicaţiilor prin infecţii secundare. Astăzi, datorită antibioticelor
aceste complicaţii nu mai prezintă acelaşi pericol ca în trecut.

BOLI ASOCIATE
Varicela poate apare concomitent cu alte boli infecţioase : difteria, scarlatina,
tusea convulsivă, rujeola sa în convalescenţă după aceste boli.
Aceste asocieri imprimă o gravitate mai mare atât varicelei, cât şi bolii cu
care este asociată şi în acelaşi timp, în urma scaderii rezistenţei organismului, predispun
la complicaţii prin infecţii secundare.
Faţă de tuberculoză, varicela are aceaşi acţiune ca şi rujeola, şi ea fiind o
boală energizantă (reactivă).

VARICELA ŞI SARCINA

Evoluţia varicelei la femeile însărcinate nu pune în mod obişnuit, problema


pentru mamă, dar uneori pentru făt, incidenţa malformaţiilor congenitale sau a avortului
la gravidele cu varicelă în primul trimestru de sarcină este totuşi redusă, în comparaţie cu
a altor boli teratogene (rubeola, citomegalia).
Se cunosc cazuri izolate de malformaţii fetale prin varicela maternă, apărută
în primele săptămâni de sarcină: hipoplazia unui membru, microcefalie, corioretinită,
cataractă.
Varicela la gravidă poate avea o evoluţie severă (pneumonie, uneori letală).

VARICELA LA IMUNODEPRIMAŢI (neoplasme, hemopatii maligne,


terapie cu corticoizi, iradieri).
La aceşti bolnavi, varicela prezintă formele cele mai severe. Astfel de
persoane „cu risc” trebuie protejate prin imunoglobuline umane specifice sau inprealabil,
prin vaccinare antivariceloase.

DIAGNOSTIC

DIAGNOSTIC POZITIV

Este în general uşor de făcut.El se bazează în primul rând pe :


date epidemiologice (contact infectant, absenţa bolii în trecut);
date clinice (în majoritatea cazurilor tipice);
În unele forme atipice,diagnosticul este dificil fiind necesare unele metode de laborator.

DIAGNOSTICUL CLINIC se bazează mai ales pe caracterul erupţiei :


Mediul ei pe toată suprafaţa tegumentelor, pe pielea păroasă a capului şi pe mucoase;
Polimorfismul erupţiei, cu prezenţa concomitentă de macule, papule şi vezicule în toate
regiunile organismului;
Aspectul veziculei cu conţinut clar, sub tensiune mică situată superficial şi înconjurată de
o zonă congestivă.
Evoluţia clinică contribuie de asemenea la precizarea diagnosticului: în
perioada de invazie scurtă (1-2 zile) cu simptomatologia de obicei atenuată, apariţia
erupţiei în puseuri însoţite de recrudescenţa febrilă, evoluţia rapidă a elementelor eruptive
(2-3 zile) fără a trece în supuraţie,căderea crustelor fără a lasa cicatrice.

DATE DE LABORATOR au o importanţă practică mai redusă deoarece în


mod obişnuit diagnosticul varicelei se pune pe baza datelor clinice. Examinările de
laborator sunt utilizate în cazuri speciale pentru a deosebi varicela de variolă. Tabloul
sanguin în varicelă nu prezintă modificări caracteristice.
Cea mai practică metodă este METODA DE DIAGNOSTIC CITOLOGIC
(1951) : pe frotiuri recoltate de la baza unor vezicule proaspete colorate cu May Grunwal-
Giemsa, se evidenţiază unele celule gigante cu mai mulţi nuclei şi incluziuni
intranucleare eozinofile (acest aspect se mai observă şi în herpes zoster şi în herpes
simplec însă nu în erupţii asemănătoare cu varicela vaccina, impedigo, pemfigus, afte,
sifilis).
Se poate face o biopsie rapidă, pentu punerea în evidenţă a modificărilor
caracteristice. Izolarea virusului în culturi şi metodele serologice nu sunt de uz curent.

INTRADERMOREACŢIA CU ANTIGEN VARICELIC (reacţia de


hipersensibilizare ) este negativă la cei care nu au avut varicelă în trecut (deci, nu au
anticorpi faţă de virusul varicelei ); reacţia este pozitivă (5 mm după 48 ore) la cei care au
avut varicelă şi deţin anticorpi.
Dată fiind contagiozitatea mare a bolii, atenţia va fi îndreptată spre
diagnosticul de varicelă totdeauna, atunci când este vorba de un copil la vârsta receptivă,
care nu a avut varicelă în antecedente şi care a fost în contact cu un bolnav de varicelă,
înainte cu aproximativ două săptămâni de îmbolnăvire sau provine dintr-o colectivitate în
care mai există astfel de cazuri.

DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL
Se face cu următoarele boli :
Variola – cu formele atipice şi uşoare – alastrim;
Vaccina generalizată – diagnosticul se pune la baza anamnezei (vaccinări recente în
antecedente, reacţia vaccinării locale ) şi caracterul elementelor eruptive (caracter
pustulos şi monoform al veziculelor);
Zona generalizată – diagnosticul se face prin prezenţa concomitentă a veziculelor atât pe
traiectul unui nerv,cât şi pe întreaga suprafaţă a tegumentelor;

Diverse afecţiuni dermatologice :


Impedigo, scabia infectată, acneea şi furunculoza,aspectul supurativ al acestor leziuni,
sediul lor în anumite regiuni ale organismului şi lipsa lor la nivelul mucoaselor clarifică
diagnosticul ;
Prurigostrofulus şi urticaria, deşi se pot prezenta manifestări papulo-veziculoase, se
elimină prin lipsa fenomenelor infecţioase generale, localizarea inclusivă pe tegumente
fără a interesa mucoasele, caracterul extrem de pruriginos şi tendinţa la recidive ;
Sifilisul secundar variceliform poate fi confundat cu varicela adultului, de care se
deosebeşte prin prezenţa concomitentă cu erupţia variceliformă, a plăcilor mucoase
caracteristice şi a reacţiei Wassermann pozitivă ;
Pemfigusul infecţios nesifilitic,survenind uneori epidemic în colectivităţile de copii, se
poate confunda cu forma penfigoidă a varicelei ;el este însoţit de hipertermie şi o stare
generală foarte alterată; bulele aici sunt de dimensiuni mai mari, cu margini regulate şi au
o evoluţie mai lungă.

DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL ÎNTRE VARICELĂ ŞI VARIOLĂ


Anamneza Contact cu bolnav de varicelă Contact cu persoane din ţări
epidemiologică sau de herpes Zoster străine cu epidemie de variolă
Incubaţia 14-21 zile 8-12 zile
Perioada prodromală Scurtă (0-2) zile 3-4 zile
Simptome uşoare Simptomatologie severă
Erupţia Centripeta: pe trunchi Centrifugă: domină pe faţă şi pe
Axila-elemente eruptive extremităţi
Puseuri eruptive Axila este liberă
Aspect polimorf Aspect monomorf
Vezicule superficiale Vezicule dure,
Curba febrilă Moderată,aspect neregulat ori Febră înaltă,aspect diafazic
lipseşte

Leucograma Leucopenie cu limfocitoză Leucocitoza cu neutrofilie


Teste virusologice şi Virus varicelic (+) Virus variolic (+)
serologice Fixare de complement Fixare de complement
Reacţie de neutralizare Reactie de neutralizare

Acest diagnostic diferenţial este de interes „istoric”, deoarece variola a fost


eradicată pe întregul glob în octombrie 1979.

PROGNOSTIC
Varicela este o boală benignă, cu simptomatologie şi o evoluţie de obicei
atenuată şi un pronostic favorabil. Varicela necomplicată se vindecă întotdeauna.
Mortalitatea este extrem de mică (0,01-0,05 %) fiind datorată formelor
severe (varicela hemoragică).
Varicela diseminată şi aproape confluentă, cu localizări pulmonare,aşa cum
apare adesea la adult, are o evoluţie severă şi poate fi uneori fatală.
Prognosticul este rezervat la pacienţii cu imunitate compromisă (mortalitate
6-17 %).

TRATAMENT
Date fiind lipsa unui tratament etiologic eficace pe de o parte şi begninitatea
bolii pe de altă parte, tratamentul în varicelă se va margini la combaterea unor simptome
şi la prevenirea complicaţiilor. Aceasta se face prin mijloace cât mai simple şi se executa
la domiciliu, în condiţii de izolare.
Spitalizarea este rezervată numai cazurilor severe şi complicate.

A. TRATAMENTUL IGIENIC
Îngrijirile curente vizează împiedicarea infectării elementelor eruptive printr-
o strictă tehnică aseptică din partea personalului de îngrijire.
Vizitele vor fi întrerupte.
Se evită contactul cu leziuni supurative.
Dezinfecţia continuă (pentru secreţiile nazofaringiene şi obiectele
contaminate ), precum şi dezinfecţia terminală sunt necesare.
Nu se permite baia, până la uscarea crustelor, deoarece prin decaparea
precoce a veziculelor se deshid părţi de intrare pentru bacterii. Se menţin tot timpul
măsuri de igienă corporală (tampoane cu apă alcolizată sau cu muşeţel).
Repausul este obligatoriu în pat circa 7 zile (pe tot parcursul perioadei
febrile,duratei exantemului,până la căderea crustelor). Acesta se prelungeşte în funcţie de
apariţia unor noi vezicule sau dacă este o formă mai severă.

B.TRATAMENTUL DIETETIC
Bolnavului i se va administra la început un regim alimentar uşo (lacto-hidro-
zaharat) pentru ca în convalescenţă să poată trece la un regim normal,dacă nu apar
complicaţii.

C.TRATAMENTUL MEDICAMENTOS
Varicela simplă necomplicată nu necesită medicaţie antivirală.
În prezent există 3 substanţe antivirale, cu acţiune antivirus varicelo-
zosterian: acyclovir, vidarabina şi alfa-interferon.
Ultimul medicament nu a fost încă utilizat în clinică.Atât acyclovir cât şi
vidarabina, folosite în formele severe de varicelă diseminată sau cu pneumonie varicelică,
mai ales la persoanele cu deficienţă imunitară, au dat rezulate foarte bune, reducând
activitatea bolii şi extinderea erupţiei cu vindecare. Acyclovirul (Zovirax) a fost folosit în
clinica de boli infecţioase din Bucureşti, cu rezultate excelente, chiar spectaculoase. Într-
un alt studiu, comparativ, pe 22 de bolnavi trataţi cu acyclovir (un lot) şi vidarabina (alt
lot), primul s-a arătat net superior vidarabinei. Acyclovir a fost folosit cu succes în
varicela severă la gravide, cu naşterea de copii normali.
În lipsa acestor antiviral se recurge la imunoglobuline umane specifice, care
pot atenua boala.
Erupţia din interiorul gurii poate provoca dificultăţi la mâncare.
Administraţi fluide răcoroase şi uşoare, mâncare pasată. Evitaţi orice mâncare sau băutura
care conţine acizi cum ar fi sucul de portocale şi în special sarea. Durerea din gură poate
fi uşurată cu ajutorul acetaminophenului (Tylenol).
Veziculele din zona genitală pot fi dureroase. Se pot aplica cremele
anestezice care atenuează durerile.
Pentru reducerea febrei se utilizează o medicaţie fără aspirină, cum ar fi
acetaminophenul (Tylenol). Aspirina nu se foloseşte la copii cu vărsat de vânt sau alte
infecţii virale deoarece poate cauza sindromul Reye.
PROFILAXIA CU ANTIBIOTICE a infecţiilor secundare bacteriene este
indezirabilă. Numai în unele cazuri se varicelă severă diseminată, confluentă,
antibioticele pot fi utilizate „preventiv”.
Antibioterapia este însă ferm indicată (doze mari, alese în funcţie de
sensibilitatea germenului) în complicaţiile bacteriene ale varicelei. Rimfampicina (600
mg /4 ore adult) a dat rezultate bune în varicela cu erupţie intensă la adult pentru
prevenirea suprainfecţiei.

HORMONII CORTICOIZI au un efect nefavorabil asupra varicelei


favorizând generalizarea şi agravarea erupţiei mai ales în primele zile de boală. S-au
comunicat cazuri de varicelă mortală la bolnavii surprinşi de boală în cura de hormoni
corticoizi (se pare totuşi că evoluţia letală este mai mult decisă de boala de bază). În
aceste cazuri se recomandă continuarea corticoterapiei, cu doze mai mici, deoarece
oprirea bruscă a acesteia este periculoasă.
Corticoterapia a fost încercată, cu rezultate bune, în tratamentul formelor
severe toxice de varicelă şi în encefalita postvariceloasă.

PNEUMONIA VARICELOASĂ necesită adesea şi respiraţie asistată de


aparate adecvate, într-o unitate de terapie intensivă.

TRATAMENTUL SIMPTOMATIC
Pruritul este un semn caracteristic al varicelei, pentru combaterea lui se
folosesc: talc mentolat 1%, lotiuni cu alcool mentolat sau soluţie de mentol-fenol 2%;
veziculele mari cu tendinţă la pustulizare vor fi pudrate cu praf de sulfamidă; la nevoie se
dau antihistaminice (romergan, feniramin, tavegyl).
Pentru a împiedica copii mici să-şi rupă leziunile, se aplică bandaje la degete,
mănuşi sau degete de carton.
Leziunile infectate se tratează cu unguente cu antibiotice. Leziunile mucoaselor
(buco-faringiene, oculară, genitală) se tratează prin spălături cu apă oxigenată,
permanganat de potasiu, acid boric sau ceai de muşeţel. Pe mucoasa bucală se fac aplicări
locale cu un tampon de vată înmuiat într-o soluţie apoasă de violet de genţiana 2%. Odată
crustele formate, se va grăbi detaşarea lor prin unguente (vaselină boricată) precum şi
prin băi.
Febra este combătută prin administrarea de antitermice. Se evită însă,
administrarea acidului acetisalicilic la copii deoarece este favorizant al apariţiei
sindromului Reye.
Durerea se calmează cu analgezice.
Pentru fenomenele nervoase ce apar se recomandă diverse calmante.

PROFILAXIA
Vărsatul de vânt (varicela) este una dintre cele mai frecvente boli infecto-
contagioase cauzate de virusul de tip hepatic. Prevenirea îmbolnavirii cu varicelă se face
prin administrarea vaccinului numit varicelo-zosterian, cel mai frecvent fiind numit
vaccinul vărsatului de vânt.
Vaccinul este recomandat următoarelor persoane:
Cei mai mulţi copii în primele 12-18 luni de viaţă,făcând parte din programul de
vaccinare de rutină;
Copii care sunt complet vaccinaţi prin programul de imunizare de rutină şi care nu au
făcut varicelă; în multe ţări este obligatoriu ca toţi copii de vârstă şcolară să fie vaccinaţi
împotriva varicelei sau să se poată dovedi imunitatea copilului împotriva virusului
varicelo-zosterian;
Adolescenţi şi adulţi care nu au făcut varicelă;
Persoane adulte care nu îşi amintesc dacă au făcut varicela în copilărie; acest lucru le
oferă siguranţa de a nu se îmbolnăvi chiar dacă aceştia au avut varicelă;
Persoane care nu au făcut varicelă sau cele care nu au fost vaccinate şi au venit în contact
cu o persoană care avea varicelă.
Majoritatea organizaţiilor de sănătate recomandă efectuarea vaccinării
împotriva virusului varicelo-zosterian. S-a dovedit că acest vaccin împiedică
îmbolnăvirile severe sau moderate cu varicelă în 95% din cazuri şi a formelor uşoare de
boală în aproximativ 70-85%.
Ocazional, persoanele vaccinate împotriva varicelei fac o formă de boală
foarte uşoară, ştearsă. Această formă de boală apare când persoanele sunt expuse la tipul
sălbatic al virusului varicelo-zosterian. În acest caz infecţia virală este mai uşoară,
pacienţii prezentând câteva vezicule la nivelul pielii şi doar câteva simptome comparativ
cu infecţia obişnuită de varicelă.
Unele studii efectuate arată că şansa de a face o formă uşoară de varicelă
creşte o data cu prelungirea duratei de timp ce a trecut de la prima vaccinare. În unul din
studii se constată că eficacitatea vaccinului scade după primul an de la vaccinare când
este făcut la copii sub 15 luni.
În urma rezultatelor acestor studii, cercetătorii discută de o a doua vaccinare
care să determine o creştere a eficacităţii mai ales la copii sub 13 luni.
De asemenea se poate preveni varicela dacă, după expunerea la virus
organismul dobândeşte rapid anticorpi împotriva varicelei.
În cazul în care o persoană intră în contact cu o persoană bolnavă de varicelă
şi nu este sigură dacă are imunitate fată de virus (nu a dobândit anticorpi) trebuie să
consulte medicul în vederea vaccinării.
Prevenirea îmbolnăvirii cu varicelă se poate face şi prin evitarea contactului
cu o persoană infectată de acest virus. Aceasta se recomandă persoanelor care au un
sistem imunitar deficitar.
Cu toate acestea virusul varicelo-zosterian se transmite de la o persoană
infectată fără ca aceasta să prezinte semne de boală.
Vărsatul de vânt (varicela) se transmite foarte rapid, mai ales persoanelor
aflate într-un spaţiu închis, ce vin în contact cu alte persoane, ca de exemplu copiii în
sălile mici de clasă sau persoane care împart acelaşi dormitor.
Femeile care doresc să rămână însărcinate şi nu au făcut varicelă ar trebui să
se vaccineze împotriva virusului sau să testeze dacă au imunitate, deoarece în acest mod
previn complicaţiile ce pot apărea în cazul infecţiei din timpul sarcinii.

CAPITOLUL III- ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA


BOLNAVIILOR DE VARICELĂ
Îngrijirea bolnavilor cu boli infecto-contagioase trebuie sa se adapteze la
particularităţile speciale ale acestor boli astfel:
- Bolile infecto-contagioase acute evoluează cu o stare febrilă care epuizează şi
asteniază organismul, reducând forţele lui de apărare;
- Ele acţionează asupra întreg organismului provocând tulburări în funcţiunea celor
mai variate organe şi aparate, în cursul aceleaşi boli, care de multe ori necesită
intervenţii cu caracter de urgenţă;
- Evoluând relativ rapid, boala trece în scurt timp prin diferitele ei faze, fiecare fază
necesitând îngrijirii deosebite;
- Din cauza reducerii capacităţii de apărare, organismul acestor bolnavi prezintă o
receptivitate crescută şi faţă de alte infecţii;
- Bolnavul contagios reprezintă o sursă de infecţie pentru anturajul lui, personalul
de îngrijire şi restul bolnavilor.

Particularităţiile bolilor infecto-contagioase determină sarcinile asistentei


medicale în îngrijirea acestei categorii de bolnavi.

În concepţia Virginiei Henderson rolul esenţial al asistentei medicale constă


în a ajuta persoana bolnavă sau sănătoasă să-şi menţină sau recâştige sănătatea prin
îndeplinirea sarcinilor pe care le-ar îndeplini singur dacă ar fi avut forţa, voinţa sau
cunoştiinta necesară. Asistenta medicală trebuie să îndeplinească aceste funcţii astfel
încât pacientul să-şi recâştige independenţa cât mai repede posibil.
Asupra acestui aspect al activităţii sale, a acestei părti din funcţia sa, asistenta
medicală are iniţiativa şi controlul; în plus, ea ajută bolnavul să respecte prescripţiile
terapeutice ale medicului. Ca membru al echipei sanitare, ea ajută totodată alţi membrii
aşa cum şi aceştia la rândul lor o pot ajuta în elaborarea şi efectuarea proceselor de
îngrijire în totalitate, indiferent că este vorba de ameliorarea sănătăţii, vindecare sau de
sprijin, în cazul muribundului.
În cazul bolnaviilor cu varicelă, asistenta medicală are un rol important în:
- Asigurarea igienică a tegumentelor şi mucoaselor pentru evitarea infectăriilor
secundare; igienizarea tegumentelor se face cu apă alcoolizată după care se
pudrează cu talc mentolat; baia generală se face după uscarea completă şi căderea
crustelor;
- Curăţarea cavităţii bucale după fiecare masă, spălată cu ceai de muşeţel şi
dezinfectată prin badijonări cu stamicină;
- Adaptarea regimului alimentar la necesităţiile pacientului; regim lacto-hidro-
zaharat în perioada febrilă;
- Supravegherea permanentă a pacientului pentru a observa semnele unor
complicaţii, un accent mai mare îl pune pe pacienţii imunodeprimaţi.

ASIGURAREA CONDIŢIILOR OPTIME DE SPITALIZARE ŞI DE ÎNGRIJIRE


Bolnavii infecţioşi trebuie spitalizaţi în saloane mici cu 1, 2 maxim 4 paturi,
în condiţii de perfectă curăţenie, cuprinzând numai mobilierul strict necesar.
Perdelele şi covoarele reprezintă un rezervor de praf infectat, deci nu se vor
menţine în saloanele unde se îngrijesc bolnavii cu boli infecţioase acute.
Saloanele trebuie să fie luminoase şi cu o ventilaţie ireproşabilă, pentru a se
putea realiza o aeraţie permanentă. Patul trebuie să asigure bolnavului o odihnă perfectă.
Perioada de spitalizare a bolnaviilor cu boli infecto-contagioase trebuie, de
multe ori prelungită; ajung în convalescenţă, se simt bine însă continuă să elimine
germeni aşa că, ei nu vor părăsi spitalul până la sterilizare.
În această perioadă, mulţi bolnavi îşi pierd calmul, devin nervoşi şi vor
neapărat să plece, asistenta medicală, printr-o muncă susţinută de educaţie sanitară,
trebuie să-i lămurească asupra necesităţii prelungirii perioadei de spitalizare.

ADAPTAREA SARCINILOR DE ÎNGRIJIRE A BOLNAVILOR LA FAZA


EVOLUTIVĂ ÎN CARE SE GĂSEŞTE BOALA
Bolile infecţioase au o evoluţie ciclică cu faze bine stabilite. Parcurgerea
acestor faze se face destul de rapid în unele boli.
Gradul de infectiozitate, gravitatea stării bolnavului, precum şi posibilităţile de
apariţie a complicaţiilor sunt diferite în cursul evoluţiei bolilor astfel:
în perioada prodromală gradul de infectiozitate este de obicei mare, deşi simptomele nu
sunt deocamdată alarmante. Îngrijirea bolnavului în această fază trebuie să aibă în vedere
în primul rând, prevenirea infecţiilor intraspitaliceşti (noso-comiale) şi conservarea fortei
de apărare a organismului în vederea fazei următoare a bolii;
În perioada de stare, accentul trebuie pus pe ridicarea capacităţii de apărare a
organismului şi sprijinirea acestuia în lupta contra germenilor patogeni, asigurând
bolnavului maximum de comfort şi servindu-l din toate punctele de vedere;
În perioada de convalescenţă, gradul de infecţiozitate scade de obicei, în schimb ajunge
pe primul plan, recunoaşterea precoce şi prevenirea complicaţiilor.
Asistenta medicală trebuie să-şi adapteze activitatea ei în cursul îngrijirii bolnavilor
infecţioşi fazei în care se găseşte boala, căci neconcordanţa îngrijirilor cu stadiul bolii
poate da naştere la complicaţii sau la infecţii intraspitaliceşti.

PREVENIREA DISEMINĂRII INFECŢIEI


Capacitatea de apărare a organismului fiind diminuată, el este expus la
diferite infecţii secundare.
Alături de asigurarea condiţiilor ireproşabile de igienă ale mediului este
necesar, ca asistenta medicală să vegheze asupra igienei corporale a bolnavului.
Bolnavii trebuie să facă baie în mod regulat, fie singuri, fie cu ajutorul
asistentei medicale, sub forma de băi parţiale la pat, dacă evoluţia bolii nu interzice acest
lucru.
După uscare, tegumentele bolnavilor vor fi pudrate cu talc; lenjeria de corp
trebuie să fie întotdeauna curată,schimbând-o dacă este nevoie de mai multe ori pe zi,
dacă bolnavul prezintă leziuni cutanate ca: stafilococi, leziuni de varicelă, lenjeria trebuie
să fie sterilă pentru a preveni suprainfectia acestor leziuni.

MOBILIZAREA FORŢELOR DE APĂRARE ALE ORGANISMULUI


Asistenta medicală, trebuie să acorde în cursul bolilor infecţioase o atenţie
deosebită îngrijirii mucoaselor, deoarece neglijarea acestor regiuni duce prin infecţii
secundare la otite, stomatite septice şi micotice, gangrene ale obrazului, parotidite septice,
conjunctivite purulente, a căror evoluţie poate să fie tot aşa de gravă ca şi aceea a bolii de
bază.
Alimentaţia raţională, atât sub raport cantitativ cât şi calitativ contribuie la
menţinerea capacităţii de apărare a orgaismului.
Necesităţiile calorice ale organismului trebuie neapărat acoperite, luând în
considerare şi plusul reclamat de starea febrilă.
Alimentaţia trebuie să cuprindă toate principiile alimentare şi să fie bogată în
vitamine, conţinând o cantitate mai redusă de grăsimi în cursul perioadei febrile.
Dacă aportul de proteine nu s-a putut asigura în perioada acută a bolii, aceasta
trebuie recuperată în convalescenţă.
Medicaţia corespunzătoare, vitaminizarea, precum şi transfuziile de plasmă şi
de sânge completează procedeele aplicate pentru susţinerea forţelor de apărare ale
organismului.

PREVENIREA INFECŢIILOR INTRASPITALICEŞTI


În orice spital se pot interna bolnavi care, pe lângă afecţiunea lor de bază se
găsesc în perioada de incubaţie a unei bolii infecţioase.
Aceştia pot fi sursă de infectie pentru ceilalţi bolnavi, în instituţii unde
perioada de spitalizare este de lungă durată, este bine ca bolnavii să fie ţinuţi în carantină
o perioada echivalentă cu incubaţia majorităţii bolilor infecţioase.
Prevenirea infecţiilor prin vectori (ca tifosul exantematic, febra recurentă) se
face foarte uşor prin deparazitarea bolnavilor la internare.În lipsa vectorilor transmiţători,
aceşti bolnavi nu mai sunt periculoşi.
Prevenirea infecţiilor transmise pe cale parenterală (ca hepatita epidemică) se
realizează prin sterilizarea riguroasă a instrumentelor şi materialelor utilizate pentru
intervenţii şi tratamente, prelevări de sânge, injecţii etc.
Prevenirea infecţiilor transmise pe cale digestivă (ca febra tifoidă, dizenteria)
se realizează prin respectarea regulilor de igienă spitalicească.
Dejecţiile bolnavului, lenjeria de corp şi de pat, vesela şi tacâmurile, resturile
de alimente, tot ceea ce se scoate de la bolnav trebuie supuse unei dezinfecţii riguroase.
Dejecţiile, înainte de a fi vărsate în reţeaua de canalizare, vor fi amestecate în
părţii egale cu cloramină 1% sau lizol 3%, dacă spitalul nu are tanc septic pentru
dezinfectarea produselor vărsate la canal; resturile de alimente vor fi arse.
Prevenirea infecţiilor transmise prin contact direct sau indirect (cum sunt
stafilocociile, infecţiile cu proteus sau piocianic) este una din problemele cele mai greu
de realizat, în special în cazul stafilocociilor, care, în spitalele unde se utilizează cantităţi
mari de antibiotice, îşi găsesc un teren foarte favorabil pentru dezvoltare.
Contra acestor infecţii se utilizează pe scară largă dezinfecţia lenjeriei de corp
şi de pat, a păturilor şi saltelelor, izolarea purtătorilor şi pansarea tuturor manifestărilor
stafilococice cutanate, pentru a le izola de mediul înconjurător, precum şi sterilizarea
riguroasă a sondelor, cateterelor şi a celorlalte instrumente.
Prevenirea infecţiilor transmise pe cale aerogenă (ca rujeola, difteria,
scarlatina) reprezintă o problemă de asemenea greu de realizat.
Izolarea bolnavilor în saloane separate, realizarea circuitelor septice şi
aseptice în spitale, dezinfecţia continuă şi terminală, formolizarea, razele ultraviolete,
acoperirea mobilierului şi a lenjeriei cu un strat de substanţe antiseptice nu dau rezultate
suficiente.
Infecţiile aerogene se transmit, fie direct, fie indirect prin personalul medical
şi de îngrijire.
Din acest motiv este bine dacă se poate realiza ca asistenta care îngrijeşte o
categorie de boli aerogene să nu mai intre şi la alte categorii de bolnavi.
Dacă acest lucru nu este posibil, este bine dacă peste hainele de protecţie mai
îmbracă un halat, pe care-l depune atunci când a ieşit din salonul respectiv şi nu mai intră
la alţi bolnavi timp de 20-30 minute.
Personalul spitalului poate reprezenta o sursă de infecţie aerogenă în special
în cazul gripei, stafilocociilor sau scarlatinei. Din acest motiv, ei trebuie să se apropie de
bolnavi cu mască pentru a nu le transmite vreo infecţie.
Dacă într-un salon apare totuşi o infecţie aerogenă, toţi bolnavii din salonul
respectiv trebuie consideraţi contacţii. Salonul va fi carantinizat şi nu se vor face internări
până la expirarea perioadei de incubaţie a bolii respective.
Faţă de bolnavii în carantină se vor lua măsuri de protecţie individuală prin
imunizare pasivă după caz cu ser specific, y-globuline sau chimio-profilaxie.

SUPRAVEGHEREA BOLNAVILOR ŞI RECUNOAŞTEREA PRECOCE A


COMPLICAŢIILOR
Asistenta medicală, trebuie să urmărească permanent funcţiile vitale ale
organismului (tensiunea arterială, puls, temperatură). Modificările constatate reprezintă
de obicei simptomele de debut ale complicaţiilor, caracteristice pentru bolile infecţioase.
Alături de datele care se notează în foaia de observaţie, asistenta medicală
trebuie să urmărească emisiile de urină şi materii fecale şi să se îngrijească de evacuarea
lor în caz de retenţie.
Ca în orice boală infecţioasă cu evoluţie tegumentară eruptivă, asistenta
medicală trebuie să urmărească permanent faciesul bolnavului, starea tegumentelor şi
mucoaselor acestuia putând astfel prevenii infecţiile secundare cu germeni patogeni.
Mai departe, stând în permanenţă la patul bolnavului, ea poate să observe mai
înainte decât oricine unele simptome alarmante ca: dispneea, contracţiile, convulsiile,
paraliziile şi tulburările de vorbire, de deglutiţie şi de vedere, care prevestesc sau trădează
instalarea complicaţiilor.

CAPITOLUL III- PLAN DE INGRIJIRE A BOLNAVULUI CU VARICELA

Culegerea datelor
Date generale:
• Nume: I.
• Prenume: C.
• Sex: F
• Vârsta: 19 ani
• Domiciliul: Valenii de Munte, Jud. Prahova
• Religia: ortodoxa
• Ocupatia: secretara
• Conditii de locuit: salubre, casa cu patru camere, bucatarie, baie
• Limite senzoriale: vaz, auz-normale
• Comportare fata de mediu: este o persoana cooperanta, sociabila; ii place
sa vizioneze programe TV, sa se plimbe cu prietenii, este orientat
temporaro-spatial
Anamneza:
a) Antecedente heredo-colaterale: fara importanta;
b) Antecedente personale (fiziologice si patologice): rubeola la 8 ani, hepatita epidemica
in famile, neaga TBC, lues; menstra la 14 ani, ciclul regulat la 28-29 zile, apendictomie la
17 ani

Istoricul bolii
Pe data de 16.05.2012 s-a prezentat la camera de gardă a spitalului de Boli
Infecto – Contagioase solicitând internarea în această unitate. Nu avea bilet de trimitere.
În urma anchetei epidemiologice s-a stabilit contact în familie cu varicela în urmă cu
aproximativ două săptămâni

EXAMENUL CLINIC GENERAL


Tegumente palide, stare generală uşor alterată, facies palid, pliu cutanat elastic, erupţie
maculo-papulo-veziculoasă pe fond eritematos, pruriginoasă cu caracter centripet.
Mucoasa bucală este hiperemiată şi edemiată.
Ţesutul celular subcutanat este virmal dezvoltat pe membre şi torace.
Sistemul ganglionar prezintă o uşoară adenopatie submandibulară bilaterală.
Ţesutul muscular este dezvoltat normal. Pacienta se plânge de mialgii, astenie fizică,
fatigabilitate.

Sistemul osteo-articular: articulaţiile sunt mobile, fără semne de suferinţă.

Aparatul respirator:
- murmur vezicular prezent pe toată aria pulmonară
- vibraţiile vocale se transmit bilateral
- toracele este normal conformat
- pacienta prezintă 19 respiraţii / minut
Aparatul cardio-vascular:
- zgomotele cardiace sunt normale
- nu apar sufluri patogene
- T.A. 130/70 mm Hg
- A.V. 72 bătăi /minut regulat

Aparatul digestiv:
- limba saburală
- faringe hypotonic
- abdomen mobil, suplu la palpare
- ficat în limite normale, nedureros la palpare
- splina nepalpabilă
- apetit scăzut, arsuri în cavitatea bucală, dureri la masticaţie şi deglutiţie
- greaţă, senzaţie de vomă
- sialoree
- tranzit intestinal în limite normale
- normoponderală G = 60 kg (greutatea ideală = 55 kg); T = 1.65 cm

Aparatul urinar:
- micţiuni fiziologice
- manevra Giordano negativă

Organe de simţ:
- acuitate vizuală: normal
- simţ olfactiv: normal
- simţ auditiv: normal

DIAGNOSTIC - În urma examenului clinic s-a trecut la internarea I.C. cu


diagnosticul: varicelă în ziua a- ΙΙΙ- a de erupţie şi stomatită eritematoasă.

Analizele prelevate pe data de 16.05.2012 au următoarele valori:


- tabloul sanguin: Hb = 11.8 gr %; VSH = 15 mmm/ l/ h; L = 5200/ mm³
- ex. Exudat faringian: streptococ β hemolitic absent
- ex. Urina: densitate = 1030; albumina = urme slabe; glucoza = absentă; urobiligen
= normal; sediment urinar; rare epitelii plate; hematii rare; cilindrii absenţi.
Imediat după internare, pacientei i s-a administrat următorul tratament
medicamentos: algocalmin 2 tb/ zi; emetiral 3 sup./ zi; faringospt 4 tb/ zi; talc mentolat
200 g; alcool mentolat 200 ml; glicerină boraxată 10% 20 ml.

OBIECTIVE
Pacientul:
- sa-şi pastreze integritatea pielii
- sa nu fie expus microorganismelor infectioase
- sa inteleaga masurile de control al infectiei şi al gratajului
- sa-şi pastreze sentimental de bunastare şi stima de sine

INTERVENTII
- igiena tegumentelor cu apa alcoolizata
-baie numai dupa caderea crustelor
-pentru ameliorarea pruritului, alcool mentolat; talc
- igiena cavitatii bucale- spalaturi cu ceai de musetel (mai ales dupa alimentative),
badijonari cu stamicina, vitamina A
-educatia pacientului : sa nu se scarpine
-supravegherea pentru a observa semnele vreunei complicatii (febra, cefalee)
APLICAREA INGRIJIRILOR

Nevoia Problema Sursa de Obiective Intervenţii autonome Intervenţii delegate Evaluare


afectată dificultate

Nevoia de a inapetenţă Alterarea Revenirea - sugerăm pacientei o Administrarea şi Asistenta


se alimenta şi mucoasei cavităţii apetitului toaletă bucală şi dentară supravegherea medicală a
hidrata bucale riguroasă; tratamentului prescris: urmărit
- periaj dentar; - emetiral 4 sup/ zi însuşirea de
- gargarisme cu infuzie - faringosept 4 tb/ zi către pacient a
de muşeţel; - badijonarea cavităţii tratamentului
- se recomandă ceai de bucale după fiecare masă igieno – dietetic
mentă; cu glicerină boraxată şi medicamentos
- regim hipoproteic şi
hiposodat;

Nevoia de a izolare Boală infecto - Mobilizare activă Asistenta medicală Uşor masaj cu alcool Asistenta
se mişca şi a contagioasă şi pasivă în salon elaborează împreună cu mentolat medicală
avea o bună pacienta un program de observă că
postură exerciţii fizice pacienta a
înţeles
necesitatea
exerciţiilor
fizice pe care le
şi aplică
Nevoia afectată Problema Sursa de Obiective Intervenţii cu rol propriu Intervenţii cu rol Evaluare
dificultate delegat

Nevoia de a fi -igienă Erupţii cutanate Vindecarea - ajută pacienta să facă La indicaţia medicului Asistenta medicală
curat şi a-şi deficitară fără cicatrice baie parţială cu apă aplică pudraj mentolat observă că pacienta
proteja - prurit - zilnic va schimba şi mixtură mentolată are tegumentele
tegumentele lenjeria de corp şi de pat curate, elementele
a pacientei eruptive nu sau
- baia generala după suprainfectat
căderea crustelor

Nevoia de a Pacienta Lipsa Educaţia Efectuarea de către La indicaţia medicului Retestarea


învăţa despre doreşte cât cunoştiinţelor sanitară a asistenta medicală a asistenta medicală îi cunoştiinţelor
boala mai multe medicale pacientei educaţiei medico- oferă pacientei broşuri pacientei referitoare la
informaţii sanitare ce tratează evoluţia boală
despre boală varicelei
EVALUARE FINALA

Data externarii- 22.05.2012


Diagnostic la internare: Varicela
Diagnostic la externare:
Starea pacientei la exernare : evolutie buna, favorabila
Alimentatie: regim normal
Reconamdari: izolata la domiciliu pana la 21 zile şi revenire la control dupa o luna

Tratament ambulatoriu:
- vitamina B1- 3 tb/zi
- vitamina B6- 2 tb/zi
- vitamina C200- 1tb/zi
- paracetamol-1 tb/zi
BIBLIOGRAFIE

1.MARIN GH. VOICULESCU – BOLI INFECŢIOASE vol.2, editura medicală,


Bucureşti, 1990

2.M. VOICULESCU şi COLABORATORII – BOLI INFECŢIOASE vol. 2, editura


medicală, Bucureşti, 1960

3.CONF. L. CONES – MANUALUL SURORILOR DE CRUCE ROŞIE, editura


medicală, ediţia a-ΙΙΙ-a, Bucureşti, 1989

4.DR. CAROL MOZES – TEHNICA ÎNGRIJIRII BOLNAVULUI vol.2, editura


medicală, Bucureşti, 1978

5.VIRGINIA HENDERSON – PRINCIPII DE BAZĂ A ÎNGRIJIRII PERSOANEI


SĂNĂTOASE/BOLNAVE, NURSING

6.INTERNET
ANEXE

INTERVIUL
Este o întâlnire fată în faţă, un dialog asistent medical – pacient, pentru susţinerea unei
conversaţii în vederea obţinerii unor informaţii cu utilizarea a numeroase deprinderi în funcţie
de scopul, percepţia şi abilitatea celui implicat.
ASISTENTA MEDICALĂ :
- Trebuie să arate un interes deosebit faţă de ceea ce spune pacientul;
- Trebuie să asigure confidenţialitatea;
- Trebuie să se prezinte (nume, functie) şi trebuie să spună pacientului motivul
dialogului;
- Trebuie să stea cât mai confortabil în timpul dialogului;
- Trebuie să folosească întotdeauna un sistem de înscriere a informaţiilor primite;
- Nu trebuie să folosească întrebări la care răspunsul este dat, doar dacă este necesar să
se revină pentru acurateţea răspunsului;
- Îi revine responsabilitatea de a mentine discuţia „vie”;
- Trebuie să observe dacă pacientul oboseşte;
- Trebuie să folosească întrebări directe şi care să încurajeze comentariile pacientului şi
exprimarea sentimentelor (ce simţiţi în legătură cu? Puteti să-mi spuneţi mai multe
despre?);
- Trebuie să folosească întrebări deschise care să permită pacientului să spună tot ce
gândeşte (despre ce vreţi să vorbim?);
- Nu trebuie să se teamă de perioadele de nelinişte şi trebuie să aştepte ca pacientul să
se exprime în felul propriu.

FIŞA DE INTERVIU

Trebuie să conţină:
- Date generale despre pacient (nume şi prenume, vârstă, sex, stare civilă, număr de
copii, religie,profesie, ocupaţie, loc de muncă);
- Domiciliul (localitatea, câte camere, cu cine locuieşte)
- Obişnuinţe de viaţă – da, nu, oazional (alcool, tutun,drog, cafea, dietă, greutate,
înălţime, tensiunea arterială, puls, semne particulare, alergii);
- Starea de dependenţă (autonom, dependent, semidependent);
- Alte probleme de sănătate (spitalizări anterioare, data, anul, operaţii, tratamente
prescrise, impresii din spitalizarea anterioară);
- Prezentarea de caz (culegerea de date, data apariţiei bolii, motivele internării,
probleme de sănătate – intoleranţa la activitate, incontinenţă de materii fecale,
tulburări de respiraţie, sursa de dificultate, manifestarea de dependenţă, semne şi
simptome etc.).
Vezicula
Leziuni in diferite stadii de evolutie
Leziuni de varicela la nivelul scalpului