Sunteți pe pagina 1din 13

CAPITOLUL I

NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE A FICATULUI

ANATOMIA FICATULUI

Ficatul este cea mai mare glandă anexă a tubului digestiv. Este situat în etajul
supramezocolic, în partea dreaptă, sub diafragmă, deasupra colonului transvers și a
mezocolonului, la dreapta stomacului.

Are o consistență fermă și o culoare brună. La cadavru cântărește 1500g, iar la individul viu
se adaugă încă 800-1000g cât cântărește sângele depozitat în ficat. Are forma unui ovoid
tăiat oblic, având 28cm în sens transversal și 16cm în sens anteroposterior. Ficatul are o față
superioară, una inferioară, o margine inferioară și o margine posterioară, mai lată.

Fața superioară (diafragmatică) este divizată în doi lobi (stâng și drept) prin ligamentul
falciform, întins de la fața superioară a ficatului la diafragmă. Lobul stâng e mai mic decât
cel drept. Prin intermediul diafragmei , fața superioară vine în raport cu inima învelită în
pericard și cu bazele celor doi plămâni , tapetate în pleură.

Fața inferioară (viscerală) este parcursă de 3 șanțuri, dintre care 2 sunt sagitale
(longitudinale), iar al treilea transvers.

Șanțul transvers reprezintă hilul ficatului, locul de intrare și de ieșire al elementelor


pediculului hepatic (intră artera hepatică, vena portă, nervii hepatici, ies limfaticele și căile
biliare). Șanțul sagital stâng conține, în segmentul anterior, ligamentul rotund provenit prin
obliterarea venei ombilicale, iar în segmentul posterior cordonul fibros Arantius, provenit din
obliterarea ductului venos Arantius (care la făt face legătura între vena ombilicală și vena
cavă inferioară). Șanțul sagital drept prezintă în segmentul anterior, fosa cistică în care se
găsește vezica biliară , iar în segmentul posterior vena cavă inferioară.

Cele trei șanțuri împart fața viscerală a ficatului în 4 lobuli:

 lobul stâng prezintă impresiunea gastrică (mare), iar înapoia acesteia


impresiunea esofagiană (mică);
 lobul drept vine în raoprt cu o serie de organe care lasă mai multe impresiuni
și anume: impresiunea colică, lăsată de unghiul drept al colonului, impresiunea
duodenală, lăsată de flexura superioară a duodenului, impresiunea suprarenală
(glanda suprarenală dreaptă) și impresiunea renală (rinichiul drept);
 lobul pătrat, situat anterior de hil, prezintă impresiunea pilorică;
 lobul caudat, situat posterior de hil, prezintă 2 procese: unul spre stânga, numit
procesul papilar și altul spre dreapta, numit procesul caudat;
STRUCTURA FICATULUI

La exterior, ficatul este acoperit de peritoneul visceral. De pe fața superioară a ficatului


peritoneul se răsfrânge pe diafragmă, formându-se astfel ligamentul falciform. De pe fața
inferioară se răsfrânge pe stomac, formându-se micul epiploon. Peritoneul de pe fața
superioară și inferioară a ficatului se răsfrânge pe peretele posterior al cavității abdominale,
formându-se astfel ligamentul coronar. La cele 2 extremități (stâng și drept), cele 2 foițe ale
ligamentului coronar se apropie una de cealaltă, formând ligamentele triunghiulare stâng si
drept care ajung la diafragmă.

Sub peritoneul visceral se află capsula fibroasă a ficatului (capsula Glisson). De pe fața ei
profundă pleacă septuri conjunctivo-vasculare, care pătrund în parenchimul hepatic. Între
aceste septuri se delimitează lobulii hepatici, care sunt unități anatomice și funcționale ale
ficatului.

Lobulii sunt vizibili cu ochiul liber și se prezintă ca niște granulații de mărimea unui bob de
mei.

Celula hepatică poate să-și verse secreția fie în canaliculele biliare (secreția exocrină), fie în
sinusoide (secreția endocrină).

Canaliculele biliare intrelobulare nu au pereți proprii, pereții lor fiind reprezentați de însăși
celulele hepatice. Spre periferia lobului capătă pereți proprii și iau numele de colangiolă
(canaliculele Hering). Acestea converg către canaliculele biliare perilobulare din spațiul
portal, care la rândul lor, se deschid în canaliculele biliare interlobulare. Între pereții
capilarelor sinusoide și lamelele celulare hepatice există spații înguste, numite spațiile Disse,
cu valoare de capilare limfatice.

Vena perilobulară de la nivelul spațiului portal pătrude în lobul hepatic și formează


sinusoidul hepatic. În capilarele sinusoide se remarcă prezența unor celule stelate, celulele
litorale Kupffer, care aparțin sistemului reticulo-endotelial.

Vascularizația nutritivă a ficatului este reprezentată de artera hepatică, ramură din trunchiul
celiac, care aduce la ficat sânge încărcat cu oxigen. Artera hepatică urcă în pediculul hepatic
și la nivelul hilului se divide într-o ramură dreaptă și una stângă.

Vascularizația funcțională este realizată de vena portă care începe prin capilare la nivelul
tubului digestiv și sfârșește prin capilare la nivelul ficatului.

Sângele venos al ficatului este colectat de 2-3 vene hepatice care ajung în vena cavă
inferioară.

Limfaticele ficatului ajung în ganglionii din hilul ficatului (ganglioni hilari) și de aici în
ganglioni celiaci. Inervația ficatului este asigurată de plexul hepatic format din fibre
simpatice si parasimpatice.

Canalul coledoc ține de la locul unde, în canalul hepatic comun, se deschide canalul cistic și
până la papila mare de la nivelul duodenului II. Are o lungime de 5-6 cm și un calibru de 5-6
mm. Se deschide împreună cu canalul principal al pancreasului în ampula hepato-pancreatică
(Vater), care proemina in duodenul II sub forma papilei mari. La nivelul ampulei hepato-
pancreatice se află un sfincter muscular , sfincterul Oddi.

Canalul cistic leagă calea biliară principală cu vezica biliară. El urcă spre vezica biliară,
având o lungime de 3 cm și un calibru de 4 mm. Canalul cistic are rolul de a conduce bila in
perioadele interdigestive spre vezica biliară.

Vezica biliară este un rezervor în care se depozitează bila în perioadele interdigestive și se


concentreză prin absorbția de apă și secreția de mucină de către epiteliul vezicii biliare.
Vezica este situată pe fața viscerală a ficatului, ocupând segmentul anterior al șanțului sagital
drept.

Vezica biliară are o formă de pară, cu o lungime de 8-10 cm și lățime de 4 cm. Capacitatea
ei este de 50-60 cm3. Prezintă un fund, un corp și un col. Fundul vezicii reprezintă
extremitatea anterioară a vezicii și depășește marginea inferioară a ficatului. Corpul vezicii, a
cărui față inferioară este acoperită de peritoneu, vine în raport superior cu ficatul, iar inferior
cu colonul transvers.

VREAU SI FUNCTIILE FICATULUI –PARTEA DE FIZIOLOGIE


CAPITOLUL II
NOȚIUNI GENERALE DESPRE BOALĂ

GENERALITĂȚI

Virusul hepatic C (HVC) este una dintre cele mai importante cauze de boli hepatice cronice
pe întreg mapamondul. HVC este răspunzător de aproximativ 20% din hepatitele acute, 60-
70% din hepatitele cronice ți aproape 30% din ciroze sau fazele finale ale bolilor hepatice și
din cancerele hepatice

EVOLUȚIE

Hepatita cronică C variază mult din punct de vedere al evoluției. Pe de o parte sunt pacienși
care nu au nici un semn sau simptom al bolii hepatice și au valori normale ale enzimelor
hepatice serice (în sânge). În aceste cazuri, biopsia relevă, de obicei, un anumit grad de
hepatită cronică, dar gradul afectării este redus, iar prognosticul pe termen lung este
favorabil.

Pe de altă parte, sunt pacienți cu hepatita C severă, care sunt simptomatici, la care ARN-ul
virusului hepatic (ARN HVC), este prezent în sânge, nivelurile enzimelor hepatice în sânge
sunt crescute, acești bolnavi dezvoltând într-un final ciroza hepatică și stadiul final al bolii
hepatice.

În aceste 2 categorii de pacienți, se află cei mai mulți dintre pacienții, care au simptome
puține sau deloc, enzime hepatice ușor sau moderat crescute și un prognostic incert.
Cercetătorii estimează că cel puțin 20% din pacienșii cu hepatită cronică C dezvoltă ciroză
hepatică, acest proces necesitând între 10 și 20 de ani. După 20-40 de ani, un procent mai
mic dintre pacienții cu boala cronică dezvoltă cancer hepatic.Hepatita cronică C poate
evolua spre ciroză hepatică, insuficiență hepatică și cancer hepatic. Aproximativ 20% dintre
pacienți dezvolta ciroză hepatică dupa 10-20 de ani de la debutul infecției. Insuficiența
hepatică datorată cirozei hepatice este cea mai frecventă indicație pentru transplantul
hepatic. Hepatita C este posibil sa fie una dintre cele mai comune cauze de cancer hepatic
în întreaga lume. În Italia, Spania și Japonia ,cel puțin jumătate din cancerele hepatice sunt în
legătură directă cu HVC.

Persoanele care fac cel mai frecvent cancer hepatic datorită HVC sunt:

- barbații;
- persoanele cu vârsta de peste 40 de ani;
- consumatorii de băuturi alcoolice;
- pacienții cu ciroză hepatică;
- pacienții infectați cu HVC de aproximativ 20-40 de ani.
FACTORI DE RISC

Grupurile cu cel mai mare risc de dobândire a hepatiteiC sunt:

- persoanele care au făcut o transfuzie înaintea anului 1992, când au fost introduse
testele de screening sensibile;
- persoanele expuse frecvent la produse de sânge;
- personalul medical care se poate înțepa cu ace infectate;
- consumatorii de droguri intravenoase, incluzându-i pe cei care au consumat droguri cu
mulți ani în urmă;
- sugarii născuți din mame infectate cu HVC;

Persoanele expuse frecvent la produse de sânge includ:

- pacienții cu hemofilie (o boală de sânge care necesită transfuzii repetate);


- pacienții cu transplante de organe;
- pacienții cu insuficiență renală acută (dializați);
- pacienții cu cancer, care necesită chimioterapie.

Alte grupuri care par să aibă un risc relativ crescut pentru hepatita C sunt:

- persoanele cu comportamente sexuale cu risc crescut, parteneri multiplii și boli


transmisibile sexual;
- persoanele care abuzează de cocaină, în particular prin administrare intranazală,
folosind instrumente deja folosite de alții.

MOD DE TRANSMITERE

HVC este transmis în primul rând prin contactul cu sânge sau produse de sânge infectat.
Transfuziile sangvine și folosirea acelor și seringilor de la o persoană la alta, fără a fi
sterilizate insuficient au fost cele mai frecvente metode de transmitere a infecției cu HVC.
Din 1991, odată cu introducerea screening-ului pentru anticorpii HVC (analiză atentă a
sângelui și produselor de sânge pentru depistarea HVC) și cu îmbunătațireatestelor la
mijlocul anului 1992, transmiterea hepatitei C prin transfuzii a fost stopată. În prezent,
consumul de droguri intravenoase este cel mai comun factor de risc pentru contactarea
infecției. Cu toate acestea, mulți pacienți dobândesc hepatita C fără o expunere la sânge
infectat cunoscută sau fără a consuma droguri intravenoase.

Transmiterea de la o femeie însărcinată la făt este neobișnuită. În cele mai multe studii, doar
5% dintre nou născuți cu o mamă infectată, devin infectați. Boala la nou nascuți este, de
obicei, ușoară și asimptomatică. Riscul acestei modalități de transmitere este ceva mai mare
la femeile însărcinate care sunt infectate concomitent și cu HIV.Riscul pentru transmiterea
infecției de la mamă la făt crește odată cu cantitatea de viruși din sângele mamei (mai exact
numărul de copii ale virusului hepatic din sânge). Infecția nu poate fi transmisă prin alăptare.
Transiterea sexuală a hepatitei C între partenerii monogami (cu un singur partener sexual)
este neobisnuită. Din punct de vedere al transiterii sexuale a HVC există studii contradictorii
și nu s-au tras încă concluziile.

Cercetarea soților sau partenerilor monogami ai pacienților cu hepatita C a relevat că mai


puțin de 5% erau infectați, și mai mulți dintre aceștia aveau alți factori de risc pentru infecție.
Din acest motiv, modificările comportamentului sexual nu sunt considerate obligatorii în
cuplurile monogame, însă utilizarea unui mijloc de protecție este o atitudine mai prudentă.
Persoanele cu mai mulți parteneri sexuali trebuie avertizați să folosească prezervativul ca
metodă de protecție, acesta protejându-i în același timp și de contactarea hepatitei B și HIV.

DIAGNOSTIC

Studii de laborator:

- teste ale inflamației: VSH


- detectarea Ac anti-HVC, prin EIA, cu specificitate de 95%, dar nefăcând diferența
între forma acută și cronică, teste fals-negative apar la persoane cu imunosupresie,
cum ar fi cei cu HIV, insuficiență renală sau crioglobulinemie mixtă asociată
- teste cantitative și calitative de detectare a ARN-ului viral
- teste hepatice enzimatice monitorizarea nivelului ALT pentru eficacitatea
tratamentului
- teste de sânge:hemoleucograma, testarea pentru hepatita B
- teste de determinare a abuzului alcoolic.

Studii imagistice:

Ultrasonografia poate identifica adenopatie perihepatică, micșorarea dimensiunilor


adenopatiilor după tratament se corelează cu răspuns irusologic favorabil.

SEMNE ȘI SIMPTOME

Mulți pacienți cu hepatită cronică C sunt complet asimptomatici. Atunci când simptomele
sunt prezente, sunt de obicei ușoare, nespecifice și intermitente.

Simptomele includ:

- oboseală;
- sensibilitate sau disconfort la nivelul hipocondrului drept;
- greață;
- inapetență;
- dureri musculare;
- dureri articulare;
COMPLICAȚII

Complicațiile extrahepatice apar în 1-2% din cazurile de pacienți cu hepatita C. Cea mai
frecventă complicație extrahepatică este crioglobulinemia care este marcată de:

- urticarie;
- dureri musculare sau articulare;
- neuropatie;
- pozitivarea în sânge a crioglobulinelor;
- pozitivarea în sânge a factorului reumatoid;
- scăderea nivelului de complement în sânge.

Alte complicații ale hepatitei cronice C sunt: glomerulonefrita criglobulinemică, porfiria


cutanea tarda.

TRATAMENT

Algoritmul tratamentului la pacienții cu hepatită virală cronică :

1. Stabilirea diagnosticului pe baza nivelurilor crescute ale aminotransferazelor (enzime


hepatice), prezența anticorpilor și ARN-ului virusului hepatic C în sânge și
confirmarea diagnosticului prin biopsia hepatică.
2. Evaluarea posibilității terapiei și contraindicațiilor.
3. Testarea genotipului virusului hepatic C.
4. Discutarea efectelor adverse și evoluției în urma tratamentului.
5. Începerea terapiei cu Peginterferon injectat subcutan o dată pe săptamână și cu
ribavirină 1000-1200 mg zilnic în administrare orală.
6. Evaluarea efectelor adverse, simptomelor, hemoleucogramei și aminotransferazelor la
1,2 și 4 săptămâni de la inițierea terapiei și apoi la fiecare 4-8 săptămâni.
7. În săptămâna a 24-a de terapie, trebuie evaluate nivelurile aminotransferazelor și ale
ARN-ului hepatitei virale cronice. La pacienții cu genotipurile 2 sau 3, se oprește
terapia. La pacienții cu genotipul 1 se oprește terapia dacă ARN HVC este în
continuare pozitiv, dar se continuă până la 48 de săptpmâni dacă ARN HVC este
negativ în săptămâna 24, făcându-se retestarea la încheierea terapiei.
8. După încetarea terapiei, nivelurile de aminitransferaze trebuie evaluate la intervale de
2-6 luni.
9. În cazul pacienților care au răspuns la terapie, reevaluarea se face la 6 luni după
întrerupere.

Algoritmul evaluărilor în timpul terapiei cu alfa interferon și ribavirină:

1. Evaluarea hemoleucogramei și aminotransferazelor la 1,2 săptămâni de la inițierea


terapiei și apoi la intervale de 4-8 săptămâni.
2. Ajustarea dozelor de ribavirină prin scăderea cu câte 200 mg odată în cazul în care a
apărut anemie semnificativă.
3. Întreruperea terapiei cu ribavirină dacă hemoglobina este mai mică de 8.5 mg /dl sau
hematocritul mai mic de 26%.
4. Măsurarea prin reacția de polimerizare în lanț a nivelurilor de ARN HVC la 24 de
săptămâni de la inițierea tratamentului. În cazul în care ARN HVC este negativ iar
pacientul este infectat cu genotipul 1 (1a sau 1b) terapia trebuie continuată încă 24 de
săptămâni.
5. Folosirea metodelor contraceptive pe perioada terapiei și 6 luni după întreruperea
acesteia.
6. Testarea prin reacția de polimerizare în lanț a ARN HVC la sfârșitul tratamentului
pentru a se verifica răspunsul la terapie sau nu.

Algoritmul evaluărilor după încetarea terapiei:

1. Evaluarea aminotransferazelor la fiecare 2-6 luni de la începerea terapiei.


2. După 6 luni trebuie testat ARN HVC prin PCR (reacția de polimerizare în lanț). Dacă
este în continuare negativ, evoluția pe termen lung este excelentă. Recăderile au fost
raportate rar în aceste situații.
CAPITOLUL IIIROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN PREGĂTIREA
BOLNAVULUI PENTRU EXPLORĂRI CLINICE ȘI
PARACLINICE

Din cauza afecțiunilor, pacientul devine străin de ființa sa, în sinele său aflându-se ceva
potrivnic lui, care îl face să sufere. Se află în fața asistentului medical ca ființă precară, care
nu se mai regăsește în lume ca un om întreg având conștiința infirmităților sale, de aceea
asistentul medical are obligația de a elimina orice sentiment de înstrăinare, de a reda
încrederea în forțele proprii, înainte de a iniția orice investigație.

În cadrul clinicii bolnavul este supus unor investigații clinice și paraclinice pentru stabilirea
diagnosticului și tratamentului. Asistentul medical participă la efectuarea acestor investigații
ca persoana delegată de medic și ca persoana autonomă.

PREGĂTIREA PSIHICĂ A PACIENTULUI

O bună înțelegere și informare despre testul pe care pacientul trebuie să îl efectueza în scop
diagnostic ne va ajuta să pregătim pacientul adecvat pentru respectiva manevră. Explicându-i
pacientului procedura medicală cu claritate vom câștiga încrederea și cooperarea sa. De
exemplu, înaintea unei recoltări dificile și dureroase trebuie să informăm pacientul asupra
tipului și gradului de disconfort pe care probabil îl va simți. De asemenea trebuie informat cât
timp va dura procedura, la ce efecte să se aștepte, pacientului îi va fi mult mai ușor să
coopereze și să suporte manevra în sine. Dacă trebuie să asistăm medicul în timpul unei
recoltări, trebuie vorbit cu pacientul pe parcursul acesteia, să îl încurajăm și apoi să-l
supraveghem pentru eventualele efecte adverse sau complicații, pregătite pentru a acorda
îngrijirile specifice în orice situație.

Unele teste necesită instrucțiuni detaliate pentru a ne asigura de cooperarea totală a


pacientului și de corecta recoltare a probelor, cu atât mai mult cu cât unele necesită anumite
condiții de recoltare și schimbare a regimului de viață înaintea recoltării.

CONSIMȚĂMÂNTUL PACIENTULUI

Este un drept al pacientului să i se ofere toate informațiile pentru a înțelege exact ceea ce i
se va face, procedura medicală în sine, riscurile și complicațiile manevrei înainte de a
consimți și a semna că este de acord cu efectuarea procedurii.

A explica prcedura, cum va fi efectuată și potențialele riscuri este în primul rând


responsabilitatea medicului. Asistenta va relua explicațiile medicului, se va asigura că
pacientul le-a înțeles bine și va verifica dacă pacientul a semnat consimțământul atuncicând
este necesar.

Asistentul medical prin delegarea de către medic va efectua următoarele investigații:

 va ajuta medicul în cadrul examinării generale;


 va recolta produse biologice pentru examene de laborator;
 va însoți și supraveghea pacientul pentru efectuarea examenului C.T.
 va efectua spălătura oculară;
 va adimistra medicația prescrisă

EXAMENE CLINICE ȘI PARACLINICE

Anamneza- este metoda prin care asistentul medical va obține date de la pacient cu privire la
starea de sănătate și de boală, precum și mediul ambiental în care evoluează acesta.

Asistenta va permite pacientului să-și exprime suferințele și îl va asculta fără să îl întrerupă,


apoi va pune întrebări (închise sau deschise) și în tot acest timp va observa pacientul, va afla
datele biografice a pacientului (vârsta, sexul, locul nașterii, condiții de viață și de muncă),
motivele internării (2-3 simptome de ordin general sau local), antecedente personale
fiziologice se face la femei pentru a se urmări: menarha, succesiunea și durata ciclului
menstrual, durata fluxului, numărul de nașteri și de avorturi, tulburări ale ciclului menstrual și
menopauză.

Antecedente personale patologice va urmări: boli infecțioase și boli organice.

Antecedenteheredo-colaterale: boli de care au suferit rude de gradul I, decesul rudelor la


vârste tinere, boli ereditare. Iar la final se va încheia cu întrebări legate de condițiile de viață
și muncă.

EXAMENUL CLINIC GENERAL

Se realizează de către medic, asistentul medical având rolul să asigure foaia de observație,
instrumentarul necesar, rezultatele de la investigații și ajută pacientul să se dezbrace și
așezarea acestuia în pozițiile cerute de către medic.

Acesta va cuprinde:

 inspecția regiunilor corpului și se termină cu observarea unor mișcări cum ar fi


ridicatul din pat și mersul;
 palparea oferă informații despre volumul, suprafața, consistența, sensibilitatea și
mobilitatea unor organe (piele, strat adipos, mușchi, ganglioni limfatici, sistem
osteoarticular și organe abdominale), observându-se mimica pacientului
 percuția anumitor zone obținându-se diferite sunete în funcție de intensitate, tonalitate
și timbru;
 ascultația inimii și plamânilor.

RECOLTAREA SÂNGELUI

Sângele se recoltează de obicei pentru examinări hematologice, parazitologice, biochimice,


serologice, microbiologice și virusologice. Se poate recolta sânge capilar, venos prin puncția
venoasă.

HEMOLEUCOGRAMA

Constă în determinarea numărului de elemente figurate: eritrocite, reticulocite ,


hemoglobina, leucocite, limfocite, monocite, trombocite.

VITEZA DE SEDIMENTARE A HEMATIILOR (VSH)

Rapiditatea cu care se produce depunerea hematiilor (1-10 mm/1h,7-15/2h; 2-13 mm/1h; 12-
17 mm/2h femei).

EXAMENE BIOCHIMICE

Se efectuează prin puncția venoasă, dimineața, bolnavul fiind ,,a jeune”.


SIDEREMIA

Constă în determinarea cantității de fier în sânge, în hepatita virală se observă o creștere. Se


recoltează 10 ml de sânge într-o eprubetă cu ac de platin fără seringă; valoarea normală este
de 100-160 ml.

TRANSAMINAZA

Constă în dozarea enzimelor celulare, se recolteză 5-10 ml sânge venos, dimineața pe


nemâncate, fără substanță anticoagulantă; valorile normale sunt:

- TGO=2-20 u.i;
- Bilirubina totală= 0,6-1 mg
- Bilirubina directă=0,1-0,4 mg%
- Fosfatază alcalină=2-4 u.i .

ELECTROFOREZA

Servește pentru determinarea cantitativă a fracțiunilor proteice din sânge. În hepatita virală
se constată o creștere.

INDICELE DE PROTOMBINĂ- TIP QUICK

Protombina este sintetizată în ficat, de aceea îmbolnăvirile parenchimatoase se arată deficit


de protombină.

UREEA ȘI CREATININA

În hepatita virală se observă o creștere, valorile normale fiind:

- Uree= 0,20-0,40 g/1000 ml;


- Creatinină= 0,6-1,20 mg%

GLICEMIA

Reprezintă cantitatea de glucoză din sânge, în hepatita virală acută este normală.

Valoare normală= 0,80-1,20 gr% .

EXAMENELE SEROLOGICE

Cercetează prezența sau absența anticorpilor în serul bolnavului.

PUNCȚIA VENOASĂ

Se realizează de obicei în fosa antecubitală. Se poate recolta din venele de pe antebrațul


dorsal, mâna dorsală sau picior, sau orice altă locație accesibilă în funcție de situație.
Încheietura interioară a mâinii nu se folosește decât foarte rar ca zonă de recoltat datorită
riscului mare de afectare a structurilor anatomice existente în zona respectivă. Cele mai
folosite locuri de puncție venoasă sunt cele de pe antebraț (vena mediană, basilică și cefalică),
urmate de cele de pe mână (plexul venos metacarpian, venele dorsale)

Materiale necesare:

 Garou
 Mănuși
 Seringă sau eprubete speciale cu aditivi specifici în funcție de analiza cerută
 Holder cu acul atașat
 Comprese cu alcool
 Etichete
 Formular de cerere de analize pentru laborator
 Recipient special de colectare și transportare a probelor de laborator
 Bandaj adeziv pentru locul puncției