Modelarea adâncului sufletului nostru

Psalmul 130 nu ne comunică nimic despre autorul lui, dar ne oferă suficiente informații despre
caracterul lui. Se pare că psalmul făcea parte dintre cei rostiți de către pelerinii care se deplasau spre Templul
de la Ierusalim pentru a Se închina înaintea lui Dumnezeu în timpul sărbătorilor poruncite după Legea lui
Moise.
Mai știm un lucru important legat de acest psalm. El este al șaselea din cei șapte psalmi de pocăință pe
care-i găsim pe paginile Sfintei Scripturi. Ceilalți sunt psalmii 6, 32, 38, 51, 102 și 143.
Așadar, acest psalm este o rugăciune de pocăință. În călătoria lor spre Templu, pelerinii trebuiau să-și
aducă aminte de faptul că Dumnezeu este sfânt, iar pentru ca să te poți apropia de El trebuie să te smerești
înaintea Lui și să te pocăiești. Această lecție introductivă este importantă pentru fiecare generație, inclusiv
pentru noi, care am venit în această zi să ne întâlnim cu Dumnezeu. Întrebarea este: ne-am pregătit pentru
această întâlnire? Citind acest psalm înțelegem mai bine importanța unui timp de pregătire atunci când vii să
stai înaintea Domnului. Fiecare credincios trebuie să stea cu reverență înaintea Celui care este un foc mistuitor
și în felul acesta să Se apropie de Dumnezeu.
Când am studiat acest psalm, am înțeles două mari realități spirituale pe care este el construit. Prima
realitate spirituală este legată de bătăliile din adâncuri, bătăliile pe care fiecare dintre noi le avem, le purtăm
înlăuntrul nostru, sunt cunoscute și altora sau sunt total necunoscute celor din jur. Dar psalmistul nu vorbește
doar de bătăliile din adâncuri, ci în partea a doua ne vorbește și despre biruințele din adâncuri. Dumnezeu este
Cel care ne asistă în bătăliile noastre spirituale, dar ne dă și biruința. Haideți să analizăm psalmul în lumina
celor două realități menționate: bătăliile și biruințele din adâncuri.

A. Bătăliile din adânc

Sunt momente în viața noastră în care sufletul ne este complet liniștit. Următorul Psalm, 131, ne
vorbește despre această stare: Doamne, eu n-am o inimă îngâmfată, nici priviri trufașe, nu mă îndeletnicesc
cu lucruri prea mari și prea înalte pentru mine. Dimpotrivă, sufletul îmi este liniștit și potolit, ca un copil
înțărcat, care stă lângă mama sa; da, sufletul meu este ca un copil înțărcat (vs. 1, 2). Observați, aici avem o
stare diametral opusă celei exprimate în Psalmul 130. Vedem un suflet comparat cu un copilaș care doarme
liniștit în brațele mamei. Psalmistul spune că așa era și sufletul lui în acele momente. Ne-am dori ca această
stare să nu se termine niciodată, dar realitatea este cu totul alta.
Realitatea este că momentele de liniște se termină repede… prea repede. Sunt multe momente în care
sufletele noastre ajung în fața unor situații limită, situații greu de depășit în care bătăliile spirituale pe care
trebuie să le ducem sunt inevitabile. Acestea sunt bătăliile din adânc, bătăliile sufletelor noastre.
Cele mai importante bătălii ale sufletului nostru dar și cele mai grele sunt cele din adâncul sufletului
nostru, nu cele de la suprafață. De multe ori nu știm să facem distincția corectă între cele două tipuri de bătălii.
Mulți oameni își consumă energia și resursele interioare în bătălii de suprafață, bătălii care nu contează, nu au
valoare decât cel mult de imagine. Reacționează imediat la un cuvânt sau la un gest, se simt deranjați că nu
sunt băgați suficient în seamă, se supără din cauza unor greșeli neintenționate… și lista motivelor poate
continua. De multe ori realizăm mai târziu că ne-am angrenat în bătălii care, de fapt, nu aveau nicio miză, doar
alimentarea ego-ului nostru.
Vine însă momentul marilor bătălii. Suferința, încercările din viața celor dragi, loviturile venite din
partea celor nemântuiți, împietrirea celor din familia noastră, aparenta lipsă a unui răspuns din partea lui
Dumnezeu la rugăciunile noastre, toate acestea sunt bătăliile pe care trebuie să le purtăm în tăcere și care își
pun amprenta asupra sufletul nostru. Atunci ai nevoie de toată puterea și credința ca să poți merge mai departe
și să ieși biruitor. Bătălia știi când începe, dar nu știi când se termină. Nu știi dacă mâine va fi mai rău ca
astăzi, sau dacă mâine vei mai primi o lovitură în plus. Ți-ai dori să auzi în voce din cer care să-ți spună: „Stai
liniștit, în două săptămâni rugăciunea ta va fi ascultată, într-o lună vei scăpa din încercare”. Dar nu auzi nicio
voce și ai ca reazem doar credința că Dumnezeu nu a uitat de tine. Dar oare, te întrebi, cât va mai rezista și
credința mea la toate aceste atacuri?
Aș vrea să știți că bătăliile din adânc modelează cel mai bine caracterul nostru și credința noastră. Nu
pot să nu citez cuvintele apostolului Iacov, chiar dacă par greu de crezut și mai ales de acceptat pentru cei care
sunt în perioada marilor bătălii din adânc: Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite
încercări, ca unii care știi că încercarea credinței voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-și facă
desăvârșit lucrarea, pentru ca să fiți desăvârșiți, întregi și să nu duceți lipsă de nimic (Iacov 1:2-4).
 Dacă nu ar fi scrise în Cuvântul lui Dumnezeu, aș fi fost tentat să spun că acest autor își bate joc de
noi, de suferința noastră, că nu a suferit niciodată îndeajuns ca să știe ce înseamnă să te doară sufletul și să nu
ai nicio mângâiere, că este insensibil și fără inimă față de durerile altora. Dar sunt cuvintele unuia care la
rândul lui a suferit mult. În cele din urmă, Iacov a fost martirizat și el pentru credința în Domnul Isus Cristos.
Aș vrea să rămânem puțin la aceste cuvinte, pentru că sunt foarte prețioase pentru noi atunci când ne
găsim în mijlocul încercărilor. Verbul să priviți în greacă se poate traduce și să luați în considerare sau să
evaluați. Acest sens ne ajută să înțelegem mai bine ce anume a vrut să ne transmită apostolul Iacov. Primul
lucrul pe care trebuie să-l învățăm atunci când suntem angajați în bătăliile adâncului sufletului nostru este
faptul că încercările nu trebuie privite cu detașare, indiferență sau resemnare, ci dimpotrivă, chiar dacă
dispoziția noastră naturală este să le respingem, atitudinea noastră spirituală trebuie să fie una de angajare
fermă în depășirea lor. Când privim la acest evenimente, noi le evaluăm corect în lumina Cuvântului lui
Dumnezeu și a puterilor cu care am fost înzestrați, iar apoi prin credință mergem înainte, fiind conștienți că
Cel care este cu noi și în noi ne va da suficientă putere să biruim până la capăt, indiferent de deznodământ.
În al doilea rând, un alt adevăr important este legat de cuvântul încercări. Ce sunt aceste încercări pe
care ar trebui să le abordăm cu un tonus spiritual foarte ridicat? În limba greacă, termenul poate fi tradus și
prin îngrijorări și neliniști, dușmani ai sufletului nostru care ne pot fura pacea, siguranța, echilibrul și care,
dacă le permitem să se instaleze în viața noastră, vor săpa la temelia credinței în Dumnezeu. Iată că pe fondul
problemelor din afară, sunt alte probleme în sufletul nostru care ne atacă: îngrijorările și neliniștile. Sunt
întrebările fără răspuns, sunt rugăciunile fără ajutor imediat, sunt problemele fără soluții rapide.
Care este scopul încercărilor? Forma verbală a termenului ne sugerează punerea la probă.
Încercările… ne încearcă. Încercările aduc un rezultat în final, descoperă natura sau calitatea noastră, sau a
credinței noastre. Fiecare încercare este un test al credinței.
În al treilea rând, descoperim aici un alt adevăr. Există printre multe alte beneficii, unul foarte
important al punerii noastre la probă, al testării credinței noastre: răbdarea. Încercarea credinței prin presiunea
îngrijorărilor și neliniștilor sufletului aduce în final dezvoltarea răbdării. Aceasta nu este de origine omenească,
ci este un dar divin. Ea produce trei roade speciale în viața noastră, desăvârșire, unitate și umplere deplină:
pentru ca să fiți desăvârșiți, întregi și să nu duceți lipsă de nimic.
Cele trei roade sunt foarte necesare și este bine să le înțelegem sensul corect. Desăvârșirea nu se referă
la o perfecțiune a vieții din care lipsește păcatul. În 3:2 apostolul Iacov ne spune că toți greșim în multe feluri.
Aici sensul este de maturitate. Răbdarea născută din încercare produce maturitate spirituală în viața noastră.
A doua este calitatea de a fi întregi. În original avem un cuvânt grecesc compus care literal înseamnă
ale cărui părți sunt complete. Răbdarea născută din biruința încercării are și acest rezultat, de a întregi viața
noastră spirituală cu ceea ce îi lipsește. Atunci când ieșim biruitori din încercări noi devenim compleți spiritual,
este, probabil, ultima și cea mai dificilă lecție pe care o avem de învățat.
În fine, apostolul Iacov vorbește și despre calitatea de a nu duce lipsă de nimic. Expresia este sinonimă
cu cea anterioară, subliniind faptul că încercările care ne conduc spre răbdare ne desăvârșesc din punct de
vedere spiritual dar ne și împlinesc în procesul cunoașterii voii lui Dumnezeu. Cu adevărat, cei care învață să
fie răbdători nu mai au nevoie de nimic altceva, ca să poată birui totul. Școala dobândirii răbdării este una
dificilă, dar finalul ei aduce un mare câștig spiritual celui care termină cu bine cursurile ei.

Până acum ne-am ocupat de cadrul general al bătăliilor care au loc în sufletele noastre. Haideți acum
să ne uităm în Psalmul 130 pentru a vedea modul în care sunt ele ilustrate. Sunt trei bătălii evidențiate. Ne
vom ocupa în acest mesaj doar de prima dintre ele.

1. Asprimea încercărilor
Primul verset din acest psalm ne introduce direct în drama autorului: Din fundul adâncului, Te chem,
Doamne!
Despre ce ne vorbește autorul prin aceste cuvinte? Probabil despre cea mai teribilă experiență din viața
lui, una care a lăsat cu siguranță urme adânci. Nu ni se dau alte informații. Poate a fost o boală cumplită, sau
o încercare foarte mare prin care a trecut, un pericol de moarte sau o mare criză de familie. Poate a fost o stare
de cădere spirituală în urma păcatului care l-au făcut pe psalmist să guste din cumplita despărțire de
Dumnezeu. Poate că avea probleme cu alți oameni, se simțea trădat de toți sau poate au fost un cumul de
factori externi și interni care l-au dus pe marginea prăpastiei. Cert este că psalmistul nu era doar într-o
circumstanță nefavorabilă, era în cea mai cumplită circumstanță a vieții lui. Mai jos de acolo nu se putea
ajunge.
 Ce s-a întâmplat cu psalmistul atunci, se poate întâmpla cu fiecare dintre noi oricând. Experiența
adâncului este o realitate prin care trecem fără să ne dorim și fără să fim anunțați în prealabil. Adevărul este
că nu suntem pregătiți niciodată suficient pentru adâncul în care urmează să ne scufundăm peste o zi sau peste
o săptămână.
Vedeți, problema nu se pune niciodată în termenii dacă vom ajunge, ci când se va întâmpla lucrul
acesta. Din păcate niciunul dintre noi nu are un răspuns la această întrebare.
A doua întrebare, la fel de importantă, este ce facem când ajungem într-o experiență de genul acesta,
când simțim și noi că am ajuns în fundul unui adânc de unde nu mai putem ieși, pentru care nu avem soluții și
în care suntem singuri. Ei bine, la această întrebare putem găsi răspunsurile corecte. Dacă nu știm când vom
trece prin experiența teribilă a încercării sufletului nostru, cel puțin putem decide cum să reacționăm atunci.
Majoritatea oamenilor cedează în momentele dificile ale vieții. Unii cedează la nivelul minții, alții la
nivelul trupului. De fapt, există o legătură între cele două. Dacă cedezi la nivelul minții, atunci nici trupul tău
nu va mai putea lupta mult cu încercarea prin care treci. Dacă încercarea este doar una spirituală, la fel, cedarea
la nivelul minții te va conduce ulterior și la îmbolnăvire la nivelul trupului. Așa ne-a creat Dumnezeu, pentru
că trupul, sufletul și duhul nostru nu pot fi separate.
Încă un aspect foarte important. Experiența adâncului scoate la iveală multe lucruri ascunse dinlăuntrul
nostru, care nu am vrea nicicum să fie văzute de alții: slăbiciunile noastre, fricile noastre, vulnerabilitățile
noastre, îndoielile noastre, necredința noastră, mânia noastră. Acestea sunt lucrurile ascunse ale inimii care
sunt aduse la suprafață pe fondul încercării. De unele suntem conștienți că sunt acolo, de altele devenim
conștienți că erau acolo doar în momente de genul acesta.
Aduceți-vă aminte de soția lui Iov și reacția ei în fața suferinței. Deși a fost o victimă colaterală, totuși,
în fața pierderilor și în fața suferinței soțului ei, i-au scăpat de pe buze cuvinte pe care, înainte, nu s-ar fi gândit
că i-ar putea trece prin minte: Nevastă-sa i-a zis: „Tu rămâi neclintit în neprihănirea ta! Blestemă pe
Dumnezeu și mori” (Iov 2:9). Nici Iov nu a fost ocolit de această cursă. Deși nu s-a întors împotriva lui
Dumnezeu, a ajuns să-și blesteme ziua în care s-a născut: Blestemată să fie ziua în care m-am născut și noaptea
în care s-a zis: „S-a zămislit un copil de parte bărbătească!” (Iov 3:3). Omul după inima lui Dumnezeu, cel
care l-a iertat pe Saul și pe mulți alții, ajunge să rostească în Psalmul 109 blesteme la adresa dușmanului său:
Puține să-i fie zilele la număr și slujba lui să i-o ia altul! Să-i rămână copiii orfani și nevastă-sa văduvă!
Copiii lui să umble fără niciun căpătâi și să cerșească, să-și caute pâinea departe de locuința lor dărâmată!”
(vs. 8-10).
Scuturarea inimii se face doar atunci când ajungi în fundul adâncului încercării, a bătăliilor care se dau
în sufletul tău, iar lucrul acesta poate scoate la iveală lucruri neașteptate, lucruri ascunse, lucruri de care mai
târziu să-ți fie rușine că le-ai gândit, le-ai spus sau le-ai făcut.
E important să înțelegem la acest prim punct faptul că lucrul acesta nu este în întregime rău. Dumnezeu
îngăduie astfel de situații în viața noastră cu un dublu scop. Pe de o parte, să ne conștientizeze de tot ceea ce
am strâns în inima noastră, toată răutatea și păcatul care mai sunt acolo, toată starea de nemulțumire, mândrie
sau răutate, toată superficialitatea spirituală cu care ne-am acoperit goliciunea sufletească ani de zile. Pe de
altă parte, El vrea să ne curețe, să ne sfințească, să ne conștientizeze că nu putem merge înainte cu acest bagaj
al firii care ne trage înapoi. Asprimea încercărilor, după cum spunea și apostolul Iacov, poate avea în final ca
rezultat lucrarea Duhului Sfânt de asanare spirituală a sufletului nostru.
Chiar dacă psalmistul a experimentat asprimea fundului adâncului, în cele din urmă această experiență
s-a dovedit a fi benefică pentru viața lui și relația cu Dumnezeu.
Aceasta este prima bătălie pe care ne-o descrie textul nostru, bătălia cu evenimentele din afara noastră.