Tematica poeziei eminesciene

În poeziile sale, Eminescu dezvolta mai multe teme: tema iubirii care se împleteşte cu tema naturii,
interesul pentru folclor, condiţia omului de geniu în societate şi atitudinea satirică la adresa contemporanilor.
Acestea sunt teme specifice romantismului, teme de circulatie europeana, prezente si in operele altor
personalitati romantice ale vremii.

Intre marile teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii si al naturii isi are rezervat un loc special, prin
lirismul si melancolia poeziilor, prin aspiratia eului catre absolut si perfectiune. Ingemanate mereu, natura si
iubirea se constituie intr-o singura tema in care spatiul poetic primeste valoare filosofica si este caracterizat de
emotii puternice si sentimente profunde.

Natura este cadrul iubirii. Ea este eterna, in opozitie cu efemerul uman. Padurea, elementul din natura cel
mai intalnit, apare in viziunea poetica drept loc de refugiu, un confident,complice. Este un spatiu atemporal plin de
mister, de vraja si semnifica totodata nostalgia copilariei dar si a iubirii pierdute, a sentimentelor de melancolie.
Padurea se constituie in ipostaza feminitatii.

Iubirea la Eminescu reprezinta mai mult un ideal.

In poezia “Peste varfuri…”, poetul creeaza un tablou nocturn de natura, care ii evoca sentimente de
dragoste, de nostalgie si “dor de moarte”.

Unii critici considera ca in aceasta poezie, Eminescu exprima dorul in esenta lui cea mai pura, ca nazuinta
catre implinirea pe care o cautam aici pe pamant, fara a ajunge vreodata la ea, caci a o atinge ar insemna
Absolutul.Durerea iubirii poate deveni o forma a cunoasterii, ca experienta a timpului, spre o mai inalta revelatie a
fiintei.

In poezia “Peste varfuri” poetul isi exprima in mod direct sentimentele de dragoste pentru natura, starea
de melancolie provocata de scurgerea ireversibila a timpului,de tristete metafizica, de nostalgie, de regret,
mergand de la melancolie la nefericire.

Prima strofa contureaza un tablou al lumii exterioare pe care poetul il percepe cu o melancolie profunda.

Strofa a doua ilustreaza realitatea interioara, starile si sentimentele de tristete ale poetului , care
armonizeaza atmosfera tulburatoare a naturii. Poetul se simte parasit si singur . Totul se departeaza de el,
imaginea naturii, sunetul cornului, ceea ce creaza o stare de deprimare, de solitudine, orice forme concrete de
viata dispar, poetul simtindu-si sufletul singur si parasit.Tristetea sfasietoare provocata de ideea mortii este un
inevitabil sfarsit al vietii. Sentimentul mortii anuntat de sunetul melancolic al cornului este atenuat de indulcirea
sufletului poetului.

Strofa a treia este dominata de o profunda nefericire, sufletul poetului fiind sfasiat de doruri si de regretul
pentru timpul care s-a scurs, marcand trecerea tineretii, neimplinirea iubirii si a fericirii. Sunetul cornului nu
sugereaza numai dorul si tristetea, ci si o atitudine de impacare a poetului cu faptul ca moartea este o componenta
fireasca a vietii noastre.