1

ORGANISMELE GENETIC MODIFICATE ŞI SECURITATEA

ALIMENTARĂ

2. Plantele cultivate transgenice

Cu unele particularităţi, plantele transgenice se obţin urmând schema de generare

a animalelor transgenic (vezi subcapitolul 4.2.4) şi, în general, a organismelor
conţinând ADN recombinat.
Producerea plantelor transgenice are drept scop introducerea în genomul lor a unei
gene cu proprietăţi de interes (rezistenţă la ierbicide producţia unui medicament,
rezistenţa la dăunători), operaţiunea derulându-se în mai multe etape după cum urmează:
1. Identificarea la un alt taxon (bacterie, ciupercă, plantă, animal) a unei gene care
codează un caracter util omului şi care este denumită în mod convenţional genă de
interes.
2. Includerea genei de interes într-o construcţie genică reprezentată de un segment
de ADN nuclear sau plasmidic + secvenţe destinate să grefeze gena de interes în
genomul plantei gazdă şi să faciliteze exprimarea sa ulterioară (promotori, inductori).
Construcţia genică conţine de obicei şi o genă marker pentru identificare.
3. Construcţia genică se introduce într-o celulă vegetală capabilă să regenereze o
plantă întreagă (celulă a meristemului, protoplast). Pentru transport se foloseşte un
vector care este, de obicei, o bacterie din sol: Agrobacterium tumefaciens şi care are
proprietatea naturală de a induce tumori vegetale cu ajutorul plasmidelor sale. În
cazul nostru, celulele plantei gazdă vor fi infectate de către A. tumefaciens a cărui

1
plasmid prelucrat conţine construcţia genică.
4. Are loc apoi regenerarea plantelor întregi şi selecţionarea celor care au
reţinut construcţia genică. Selecţia se realizează relativ uşor dacă se foloseşte ca genă
marker o genă bacteriană a rezistenţei la un antibiotic (neomicină, în cele mai multe
cazuri).
5. Testarea plantelor transgenice în seră şi apoi în parcele.
6. Încrucişarea lor cu varietăţi tradiţionale recunoscute pentru valoarea lor
agronomică (randament, precocitate etc.) în vederea obţinerii de varietăţi
comercializabile purtătoare ale genei de interes.

Întregul procedeu durează câţiva ani. De aceea, varietăţile transgenice găsite în

comerţ sunt în cea mai mare parte produse prin tehnici vechi. În urma evoluţiei
acestor tehnici, în prezent, se folosesc alte gene marker decât cele pentru rezistenţa la
antibiotice şi este posibil să se controleze exprimarea genei de interes astfel încât ea
să producă numai într-un anumit organ al plantei (rădăcini, frunze) sau în anumite
circumstanţe (în timpul atacului unei insecte dăunătoare).

5.2.1. Evoluţia producerii plantelor de cultură transgenice

Până la crearea plantelor de cultură transgenice, pentru ameliorarea plantelor s-
au folosit încrucişările între speciile aceluiaşi gen, între speciile unor genuri diferite,
selecţia, dar şi crearea de specii haploide.
Introducerea în practică a tehnologiei transgenezei a permis realizarea de
„încrucişări” între specii îndepărtate filogenetic, adică ceea ce a fost imposibil de
realizat prin încrucişările clasice.
Primele plante transgenice au fost create în 1983 de către 4 echipe de cercetători
care au lucrat independent la Universitatea din St. Louis, Missouri, Rijksuniversiteit
Ghent, Belgia, compania Monsanto din St. Louis, Missouri şi la Universitatea
Wisconsin.

2
 Aceste plante au fost realizate în condiţii de laborator prin inserţia unor gene
bacteriene ale rezistenţei la antibiotice la tutun (Nicotiana spp.), precum şi a unei gene
de la fasole la floarea soarelui.

Ulterior, cercetările au permis obţinerea de plante transgenice cu caracteristici

comerciale: rezistente la atacul unor dăunători, la virusuri sau rezistente la ierbicide.

În prezent, cele mai importante plante de cultură transgenice sunt: soia,

porumbul, tutunul, bumbacul, colza (rapiţă), tomatele şi cartofii. Această ordine
este, de fapt, şi ordinea mărimii suprafeţelor ocupate pe glob cu plante transgenice
menţionate.
Suprafaţa cea mai mare cultivată cu plante de cultură transgenice este deţinută de
SUA. În tabelele următoare (tabel 1 şi tabel 2) pot fi urmărite suprafeţele cultivate
cu plante transgenice pe ţări şi specii.

Tabel 1. Situaţia suprafeţelor cultivate cu plante transgenice pe ţări

şi specii în anul

Ţara Suprafaţa cultivată Speciile transgenice

(milioane hectare)
SUA 42,8 soia, porumb, bumbac,
Argentina 13,9 colza
Canada 4,4 soia, porumb, bumbac
Brazilia 3,0 soia, porumb, colza
China 2,8 soia
Africa de Sud 0,4 bumbac
bumbac, porumb, soia

3
 Tabel 2. Speciile de plante transgenice, suprafeţele ocupate pe glob în anul 2003
comparativ cu anul 2002

Specia transgenică Suprafaţa cultivată

(milioane ha)
2003 2002
Soia 41,4 36,5
Porumb 15,5 12,4
Bumbac 7,2 6,8
Colza 3,6 3,0

Din tabelul 2 ca şi din alte date rezultă o substanţială creştere (de 40 de ori) a
suprafeţelor cultivate cu plante transgenice de la 1,7 milioane ha în 1996 la 67,7
milioane ha în 2003.
Astfel, soia transgenică a reprezentat 55% din suprafaţa totală de 76 milioane
ha cultivată cu soia pe glob, porumbul transgenic a reprezentat 11% din suprafaţa
totală de 140 milioane ha ocupată cu porumb, bumbacul a reprezentat 21% din
suprafaţa totală de 34 milioane ha, iar colza a reprezentat 16% din suprafaţa totală.
Numărul de ţări care cultivă plante transgenice a crescut de la 6 în 1996 la 9 în
1998, 13 în anul 2000 şi 18 în anul 2003.
În ceea ce priveşte caracteristicile dominante ale plantelor cultivate
transgenice în perioada de 8 ani cuprinsă între 1996-2003, acestea au fost:
toleranţa la ierbicide şi rezistenţa la atacul insectelor dăunătoare. Astfel, soia
transgenică tolerantă la ierbicide a ocupat suprafaţa de 41,4 milioane ha în 2003,
iar porumbul rezistent la atacul sfredelitorului porumbului a ocupat 9,1 milioane ha
în anul 2003.

4
 5.2.2. Cele mai frecvente caractere genetic modificate produse la plantele
cultivate
Toleranţa la ierbicide
Multe ierbicide utilizate în mod curent distrug numai anumite buruieni din
anumite familii, din care pot face parte şi plantele cultivate. Dacă nu se ţine cont de
acest lucru şi în anul următor, pe o solă tratată cu un ierbicid contra buruienilor din
familia gramineelor se cultivă grâu, acesta va fi distrus de resturile de ierbicid rămase
în sol.
Dacă plantele cultivate au încorporată în genom transgena care le provoacă
toleranţa la ierbicide, această problemă enunţată mai sus se rezolvă favorabil.
În prezent, sunt produse plante cultivate transgenice (porumb, soia) care rezistă la
ierbicide cu spectru larg cum sunt: Roundup (glifozat) sau Liberty (glufozinat).

Rezistenţa la atacul insectelor dăunătoare

În acest scop, cea mai utilizată genă este gena Bt. „Bt” este prescurtarea pentru
Bacillus thuringiensis, o bacterie din sol a cărei spori conţin o proteină cristalizată
(Cry). În intestinul insectelor, proteina se descompune şi elaborează o toxină denumită
endotoxină delta. Există mai multe gene Bt care determină câteva tipuri diferite de
proteine Cry (1A, 1B, II-IV).
Plantele transgenice Bt conţin în ADN propriu una din genele bacteriene care
determină proteinele Cry şi, astfel, ele au în ţesuturile lor această endotoxină. Când
insectele dăunătoare vor consuma frunze sau vor sfredeli tulpina lor, ele vor ingera şi
toxina care le va determina moartea în câteva zile.
Următoarele plante transgenice Bt se comercializează:
- porumb Bt rezistent la sfredelitorul european;
- bumbac Bt rezistent la atacul viermelui bumbacului;
- cartofi Bt rezistenţi la atacul gândacului de Colorado;
- porumb Bt rezistent la atacul viermelui rădăcinii porumbului (Diabrotica spp.).
5
 Rezistenţa la virusuri
În această privinţă există o singură plantă şi anume: papaya a cărei fructe sunt
bogate în vitaminele A şi C, dar este sensibilă la un mare număr de dăunători şi boli.
S-a creat o varietate de papaya transgenică: UH Rainbow rezistentă la virusul care
dă pete inelare, virus specific pentru papaya.

Determinarea sterilităţii la plantele mascule

Aceasta este faimoasa tehnologie denumită „terminator” la care grupul
Monsanto a renunţat în 1999 după ce tot el a iniţiat-o (vezi subcapitolul 5.4.5.).
Gena codează o ribonuclează şi este controlată pentru a nu se exprima decât la
nivelul polenului unde se opune exprimării moleculelor de ARN necesare realizării
procesului de fecundare. Această genă şi oponenta sa gena inhibitoare a ribonucleazei
au fost utilizate cu succes în Europa pentru a împiedica autofecundarea, permiţând
producerea de seminţe hibride omogene pentru salate.

Inhibarea activităţii altor gene

Tehnica constă în introducerea unei copii suplimentare a genei ţintă, dar orientată
în sens invers (antisens) sau tot în sens normal, dar sub o formă trunchiată. Prezenţa
acestui exemplar suplimentar blochează procesul normal de exprimare a genei şi
reuşeşte să suprime enzima ţintă. Exemplul cel mai cunoscut este al tomatelor Flavr
Savr cu inhibarea poligalacturonazei responsabilă de ramolismentul fructelor în
timpul unei conservări prelungite.

6
 5.1. Organismele genetic modificate, alimentele genetic
modificate şi biotehnologiile

5.3. Riscurile şi temerile determinate de apariţia culturilor

de plante transgenice şi a alimentelor derivate din
OGM
Deşi până în prezent pe piaţă se întâlnesc doar plante genetic modificate (PGM)
şi produsele lor, se utilizează frecvent pentru ele terminologia mai extinsă de
organisme genetic modificate (OGM). Este nomenclatura internaţională şi prin
denumirea de OGM se înţelege că, deocamdată, este vorba doar de PGM.
Introducerea în sistemul existent de producţie alimentară a alimentelor genetic
modificate (GM) a generat numeroase întrebări asupra unor eventuale riscuri pentru
sănătatea omului. Totuşi, în primul rând, trebuie luate în considerare posibilele urmări
negative ale culturilor de plante transgenice asupra mediului natural.

5.3.1. Evaluarea consecinţelor asupra mediului a culturilor de plante

transgenice
Plantele netransgenice, insectele dăunătoare sau cele polenizatoare, precum şi
mamiferele ierbivore vor intra în contact în diverse moduri cu plantele cultivate
transgenice, rezultând urmări diferite. Deocamdată aceste urmări sunt presupuse,
unele sunt exagerate, altele sunt moderate, dar toate sunt luate în considerare pentru a
nu se primejdui echilibrul naturii.

7
 S-au analizat diverse faţete ale relaţiilor care se stabilesc între plantele cultivate
transgenice şi mediul ambiant. În aceste analize, s-au luat în considerare: originea
plantei, ciclul său reproductiv şi metodele de cultivare.

5.3.1.1. Posibilitatea ca plantele transgenice să devină superplante

Una dintre primele probleme a fost una foarte răspândită la un moment dat, fiind
de inspiraţie ştiinţifico-fantastică şi anume: plantele cultivate transgenice, posedând
gene în plus ale altor organisme, devin superplante cultivate care printr-o proliferare
neobişnuită ar putea să devină invadante ale mediului înconjurător. Această ipoteză
catastrofală a fost anihilată de observaţiile de bun simţ că plantele cultivate sunt
incapabile să supravieţuiască în medii naturale pentru că nu pot să crească şi să se
dezvolte decât sub protecţia omului care le asigură condiţiile necesare. De asemenea,
s-a stabilit că prezenţa unor gene străine în genom nu bulversează biologia acestor
organisme.

5.3.1.2. Eventuale transferuri ale transgenelor şi proteinelor GM microflorei

din sol şi microflorei ruminale
O altă problemă discutată a fost cea a posibilităţii transferului transgenelor de la
plantele GM la microflora din sol sau la microflora ruminală a ierbivorelor.
Chiar dacă unele plante transgenice sunt realizate prin utilizarea unor plasmide
ca vectori, aşa cum sunt plasmidele bacteriei din sol Agrobacterium tumefaciens, în
natură nu s-a putut evidenţia până în prezent existenţa unui transfer spontan de gene
vegetale în genomul bacteriilor din sol şi nici invers.
Multe plante elimină compuşi chimici în sol prin rădăcinile lor. De aceea s-a
exprimat şi neliniştea că plantele transgenice ar putea disemina în sol compuşi chimici
diferiţi de cei pe care îi pierd plantele convenţionale ca o consecinţă neintenţionată a
prezentei ADN recombinat în genomul lor. Compuşii recombinaţi ar putea fi preluaţi
8
de microorganismele din jurul rădăcinilor acestor plante.
Alte studii au relevat că plantele transgenice ar putea afecta fertilitatea solului, ar
putea reduce diversitatea populaţiilor microbiene din sol şi ar putea afecta rata
descompunerii plantelor. Totuşi, efectele pe termen lung încă nu sunt clare.
De aceea sunt necesare investigaţii care să elucideze nu numai interacţiunea
dintre plante şi microorganismele din sol, dar şi dacă plantele transgenice modifică în
alt mod solul şi microflora lui decât o fac plantele convenţionale.

5.3.1.3. Eventualul transfer al genelor rezistenţei la antibiotice

microorganismelor din sol

În tehnologia de obţinere a plantelor transgenice s-a folosit până de curând ca

genă marker o genă bacteriană a rezistenţei la ampicilină sau alt antibiotic. De aceea
s-a emis ipoteza că o astfel de genă se poate transmite bacteriilor din sol sau
bacteriilor din flora digestivă a ierbivorelor, determinând o creştere generală a
nivelului de rezistenţă la antibiotice în mediul natural.
Cercetările au demonstrat însă că probabilitatea ca o genă intactă vegetală să fie
integrată în genomul bacteriilor din rumen şi, mai mult, să se exprime este
infinitezimală, tinde spre zero. De fapt, gene ale rezistenţei la numeroase antibiotice
există deja în genomurile miliardelor de bacterii conţinute în microflora digestivă a
ierbivorelor şi în tractul gastro-intestinal al omului. Aşa că genele cu care ar putea
contribui în mod ocazional plantele transgenice ar putea fi puţin probabil o cauză a
unei modificări semnificative a nivelului existent al rezistenţei la antibiotice în mediul
natural.
De fapt, creşterea rezistenţei la antibiotice a microflorei din mediul natural nu
este o problemă a transferului de gene de la plantele transgenice la flora bacteriană
9
naturală, ci ea depinde mai ales de folosirea abuzivă a antibioticelor în furajarea
animalelor, singura cale care ar putea provoca o presiune a selecţiei.

5.3.1.4. Fluxul de gene de la plantele cultivate transgenice la plantele din flora

spontană
Multe plante cultivate sunt compatibile din punct de vedere reproductiv cu
rudele lor sălbatice cu care se pot hibrida în condiţii favorabile.
De aceea probabilitatea ca transgenele să se transfere la specii sălbatice înrudite
prin încrucişare naturală nu poate fi ignorată.
Fiecare specie vegetală reprezintă din punctul de vedere al hibridării un caz
particular.
De exemplu, nu există rude sălbatice ale porumbului în SUA sau Europa şi astfel
nu se pot realiza polenizări cu porumbul transgenic. În schimb, astfel de rude există în
Mexic şi deci în Mexic se pot produce şi s-au produs hibridări cu porumbul
transgenic. Reversul medaliei este că porumbul originar din Mexic nu se hibridează
cu nici o specie europeană.
Un exemplu de studiu al influenţei pe care o poate exercita o plantă transgenică
cultivată asupra rudelor sale din mediul natural este colza (Brassica napus).
Teoretic este posibil ca o cultură de colza genetic modificată să poată transmite
transgena unei culturi de colza nemodificată genetic dintr-o parcelă vecină. Este
posibil acest lucru deoarece colza este o plantă 2/3 autogamă (se autofecundează) şi
1/3 este alogamă (poate fi fecundată cu polen provenit de la altă plantă). Polenul este
dispersat prin vânt şi insecte pe distanţe de mai mulţi kilometri. În plus, seminţele de
colza pot supravieţui mai mulţi ani în sol.
Colza (Brassica napus; 2n = 38 cromozomi) este de fapt un hibrid natural
spontan poliploid între varză (Brassica oleracea; 2n =18 cromozomi) şi rapiţă
(Brassica rapa sau B. campestris; 2n = 20 cromozomi), în timp ce speciile sălbatice:
10
ridichea sălbatică (Raphanus raphanistrum), muştarul negru (Brassica nigra) şi
muştarul de câmp (Sinapis arvensis) sunt specii diploide, numărul cromozomilor lor
variind între 2n = 14 şi 2n = 24.
Plantele rezultate din încrucişarea speciei B. napus cu speciile sălbatice
enumerate sunt hibrizi interspecifici care sunt în general sterili. Unii hibrizi
interspecifici se pot însă retroîncrucişa cu specia sălbatică din care provin, realizându-
se astfel introducerea unor gene provenite de la o specie în patrimoniul genetic al
celeilalte specii, adică o introgresie.
Prin urmare este posibil ca specia colza transgenică să transfere transgena prin
încrucişare naturală la o specie sălbatică înrudită diploidă din parcelele învecinate,
rezultând o nouă situaţie încă imposibil de evaluat. În prezent, se ignoră modul în
care transgenele vor influenţa plantele sălbatice la care vor fi transferate.
Sfecla de zahăr (Beta vulgaris), lucerna (Medicago sativa), floarea soarelui
(Helianthus anuus) pot şi ele să facă schimb de gene cu speciile din flora spontană.
Hibridarea plantelor cultivate transgenice cu buruienile din câmp din aceeaşi
familie poate determina ca buruienile respective să dobândească caractere noi pe care
nu le dorim. Aşa sunt: rezistenţa la ierbicide sau rezistenţa la boli virale.
Soia şi grâul sunt plante cultivate care se autofecundează, astfel că riscul
transferului polenului transgenic la buruienile vecine este mic. Deşi riscul este mic,
cultivatorii de grâu din SUA trebuie să ţină cont şi de faptul că pe teritoriul SUA
există rude sălbatice ale grâului cultivat.

5.3.1.5. Riscuri pentru animalele din mediul natural

Influenţele posibile ale plantelor transgenice asupra insectelor din mediul natural
sunt ilustrate de rezultatele unor cercetări asupra vitalităţii omizilor fluturelui monarh
în condiţiile lanurilor de porumb transgenic Bt, Controversele asupra acestui subiect
sunt prezentate în subcapitolul 5.4.2.
11
 5.3.2. Consumul de alimente genetic modificate şi riscurile pentru sănătatea
omului
5.3.2.1. Alergenitatea

Se estimează că, în prezent, 1-2% din adulţi şi 6% din copii sunt alergici la unul
sau mai mult de 8 grupe de alimente alergice (crustacee, ouă, peşte, lapte, arahide,
soia, nuci, grâu).
Se pune problema dacă introducerea alimentelor GM va determina agravarea
fenomenului de alergenitate şi creşterea corespunzătoare a procentajului de indivizi
afectaţi.
În fiecare an se descoperă că au apărut alergii noi la alimente obişnuite despre
care se credea că nu sunt cauze ale acestui fenomen.
Multe din genele rezistenţei la atacul insectelor dăunătoare introduse prin
inginerie genetică în genomul plantelor acţionează prin perturbarea funcţiilor
digestive ale paraziţilor. Transgenele codează inhibitori enzimatici şi lectine care de
obicei sunt foarte rezistente la acţiunea enzimelor hidrolitice din tubul digestiv al
insectelor şi le produc moarte. Ajunse în lanţul alimentar aceste produse ale
transgenelor s-ar putea comporta asemănător în aparatul digestiv al mamiferelor,
acţionând ca nişte proteine străine cu potenţial alergen. Rezistenţa la degradarea
enzimatică permite anumitor lectine să fie absorbite în circulaţia sanguină, putând
suferi modificări metabolice şi răspunsuri imune probabil anormale.
Dacă transgena codează un alergen cunoscut, planta transgenică obţinută va
produce probabil proteina exogenă respectivă cu potenţialul său alergen. Aşa s-a
întâmplat când Hi Breed a transferat o genă care codează albumina 2S de la nucul
brazilian (Bertholletia excelsa) la soia pentru a reechilibra compoziţia proteică a
boabelor de soia care în mod natural sunt sărace în aminoacizi sulfataţi. S-a constatat
că această proteină alergenă majoră a nucilor braziliene este recunoscută în acelaşi fel
12
de către persoanele sensibile şi atunci când ea este exprimată de către soia transgenică
respectivă. Ca urmare, acest tip de soia transgenică nu a mai primit aprobarea pentru a
fi cultivată şi comercializată (Nordlee şi col. 1996)
La plantele transgenice ierbicido-rezistente, gena străină, de provenienţă
bacteriană determină sinteza unei enzime proteice care poate genera un răspuns
alergen din partea organismului mamifer consumator. Evaluarea eventualei sale
alergenităţi se face prin metode indirecte care nu asigură eliminarea riscului.
În general, evaluarea riscului de alergie se bazează pe două criterii 1) absenţa
similitudinii de structură a proteinei transgenice cu aceea a alergenelor cunoscute şi
2) demonstrarea unei digestii rapide a proteinei transgenice în tubul digestiv al
consumatorului.
În primul caz se recurge la compararea secvenţei aminoacizilor din structura
proteinei de evaluat cu aceea a alergenelor cunoscute pe baza informaţiilor furnizate
de băncile de date consultate. Având în vedere că de cele mai multe ori potenţialul
alergogen este legat de o anumită secvenţă constituită din 8 reziduuri de aminoacizi,
absenţa acesteia ar putea reprezenta o garanţie a lipsei de alergenitate a proteinei de
analizat. Totuşi, trebuie să se ţină cont că nu există o legătură strictă între funcţia sau
structura unei proteine şi caracterul său eventual alergic.
Cel de al doilea criteriu enunţat mai sus este şi mai puţin sigur deoarece tehnicile
de laborator curente folosite pentru aprecierea digestibilităţii proteinelor nu sunt
suficient de fiabile.
Un alt aspect legat de alergenitate este faptul că riscul de alergie nu este
totdeauna generat de prezenţa unei proteine străine. Inserţia întâmplătoare a
transgenei în genomul unei plante poate antrena remanieri ale genomului sau
modificări ale reglării funcţionale a altor gene. Pentru că alergenele alimentare au de
obicei o origine poligenică, transgena ar putea produce, printr-un efect pleiotrop,
schimbări calitative şi cantitative ale conţinutului în anumite proteine.
Pe de altă parte, experimentarea pe animale de laborator nu este utilă pentru
13
aprecierea riscului de alergenitate având în vedere diversitatea şi variabilitatea
răspunsului alergenic uman.
În încheiere, trebuie subliniat că nu există până acum nici o dovadă că alimentele
provenite din OGM posedă potenţialităţi alergogene mai mari decât alimentele
convenţionale. Nu există dovezi că alimentele GM care apar şi vor apare în viitor nu
vor avea un risc alergic mai mare decât cel pe care îl prezintă alimentele tradiţionale.
Grija pentru sănătatea consumatorilor înseamnă şi o supraveghere riguroasă şi
severă a produselor alimentare GM şi după lansarea lor pe piaţă mai ales că metodele
de identificare folosite se perfecţionează continuu.
Un exemplu în acest sens este porumbul transgenic StarLink care prin proteina
Cry9C poate determina apariţia fenomenului de alergie, dar apariţia unui test special
de identificare a urmelor acestui tip de porumb transgenic în produsele alimentare de
uz uman a permis păstrarea porumbului StarLink pe piaţa comercială (pentru detalii
vezi subcapitolul 5.5.4).

5.3.2.2. Promotorul CaMV sau promotorul 35S

De obicei la plantele transgenice cultivate, în construcţia genică este inclus

promotorul virusului mozaicului conopidei, prescurtat CaMV, denumit şi 35S.
S-a exprimat temerea că acest promotor pătruns în genomul unui organism uman
consumator de PGM ar putea să fie dăunător celulelor pentru că ar putea activa câteva
sau mai multe gene. Dar pentru ca promotorul 35S să ajungă în genomul uman el
trebuie să scape de procesul digestiv, să penetreze o celulă şi să se insere într-un
cromozom uman. Deci este necesar un întreg lanţ de evenimente puţin probabil să se
întâmple.
În prezent nu există teste care să stabilească dacă promotorul 35S a invadat un
ţesut uman, dar experienţele pe şoareci de laborator au demonstrat că fragmentele
14
de ADN străin organismului gazdă sunt eliminate prin intervenţia funcţiei imune şi
doar ocazional pot ajunge în fluxul sanguin din tractul digestiv.
O dovadă că promotorul 35S nu este dăunător sănătăţii umane este faptul că
omul a consumat de sute de ani zarzavaturi şi legume afectate de acest virus fără ca
sănătatea să se resimtă în urma consumului.

5.3.2.3. Modificarea conţinutului în substanţe nutritive a alimentelor GM

Problema centrală pentru organismele GM şi derivatele lor alimentare este dacă

transgeneza poate sau nu să modifice cantitativ şi calitativ diferiţii componenţi
nutriţionali care în mod normal caracterizează varietăţile convenţionale de plante.
O astfel de categorie de substanţe este reprezentată de izoflavone despre care se
ştie că joacă un rol important în prevenirea bolilor cardiace, a cancerului de sân şi în
osteoporoză. Conţinutul în izoflavone a fost studiat la câteva plante transgenice fără
ca această problema să fie complet rezolvată. Diferenţele găsite în experienţele
efectuate apar ca fiind mici sau moderate, fiind comparabile cu varietăţile naturale ale
izoflavonelor.
Studiile industriale demonstrează că există o constituţie nutritivă identică când se
compară alimentele transgenice cu alimentele convenţionale.

5.3.2.4. Riscul creşterii rezistenţei la antibiotice a microorganismelor

patogenepentru om

Creşterea rezistenţei la cele mai diverse şi noi antibiotice a diferitelor specii de

microorganisme patogene reprezintă o gravă problemă de sănătate umană. Bacteriile
multirezistente care produc boli nosocomiale nu rămân în spitale, ci se răspândesc în
15
comunităţi, reducând astfel în mod periculos numărul antibioticelor la care flora
microbiană este sensibilă.
Folosirea ca markeri a genelor bacteriene pentru rezistenţa la antibiotice în
producerea plantelor cultivate transgenice a determinat exprimarea unor preocupări şi
nelinişti în direcţia unei eventuale contribuţii a alimentelor GM la problemele
existente cu rezistenţa la antibiotice.
Gena blaTEM1 al cărei produs enzimatic inactivează ampicilina şi alte
betalactamice este prezentă la porumbul transgenic comercializat de firma elveţiană
Novartis, iar gena npt II (neomycine fosfotransferaza II) este prezentă la porumbul
transgenic Bt produs de Pioneer Hibred International sau la tomatele Flavr Savr
produse de compania Monsanto. Ultima genă codează fosfotransferaza NPT II care
inactivează neomicina şi kanamicina.
Transferul orizontal al unor astfel de gene ale rezistenţei la antibiotice din
alimentele GM la microorganismele care în mod normal populează aparatul digestiv
al omului sau la bacteriile pe care le ingerăm concomitent cu alimentele ar putea ajuta
ca aceste microorganisme să supravieţuiască la o doză orală terapeutică din
antibioticul respectiv.
Genele rezistenţei la antibiotice sunt foarte răspândite printre microorganismele
rumenului bovinelor şi intestinelor omului. Aproape 50% din tulpinile de E. coli din flora
digestivă umană este rezistentă la ampicilină. De fapt, gena blaTEM1 care codează
rezistenţa la ampicilină este constant diseminată printre bacteriile Gram – negative prin
fenomenul natural de conjugare bacteriană prin transfer de plasmide şi transpozoni.
Dar deşi transferul orizontal al ADN are loc în circumstanţe naturale şi în condiţii de
laborator este puţin probabil ca el să se producă în mediul acid al stomacului uman.
Primejdia a fost minimalizată încă din 1996 de către microbiologii americani şi
europeni la Taloires, Franţa şi de experţii ONU în acelaşi an. Totuşi, controversele nu au
încetat fiind întreţinute artificial de activiştii Greenpeace şi ecologişti mai mult sau mai
puţin de bună credinţă.
16
 Un alt aspect este cel reprezentat de enzima produsă de transgenă care ar putea fi
sintetizată la nivelul celulelor plantelor transgenice într-o concentraţie redusă.
Temperaturile înalte de preparare a alimentelor inactivează enzima, dar ingerarea de
alimente transgenice în stare proaspătă sau crudă ar putea menţine în stomac o
cantitate mică din această enzimă, dar suficientă pentru a inactiva o doză a acestui
antibiotic administrat pe cale orală în scop terapeutic.
Desigur riscurile pentru sănătatea umană prin prezenţa genelor rezistente la
antibiotice în alimentele GM s-au dovedit foarte mici, dar au început să se elaboreze
noi metode selective care să înlocuiască metodele actuale bazate pe gene bacteriene
ale rezistenţei la antibiotice.

5.3.3. Evaluarea ştiinţifică a riscurilor OGM

5.3.3.1. Echivalenţa substanţială

În 1993, anticipând necesitatea dezvoltării unui mijloc de apreciere a siguranţei

alimentelor GM, Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD) a
publicat concluziile unui grup de lucru care a introdus principiul „echivalenţei
substanţiale”. Echivalenţa substanţială se bazează pe principiul că dacă se constată că
un aliment nou sau GM este în mod esenţial echivalent în compoziţie cu un aliment
existent, atunci el poate fi considerat tot atât de sigur ca şi echivalentul său
convenţional.
Cu alte cuvinte: dacă două produse apar ca fiind aceleaşi şi se comportă în
acelaşi fel, atunci ele trebuie tratate şi controlate în acelaşi fel.
Raportul FAO/WHO din 1996 identifică trei posibile urmări ale unei astfel de
evaluări:
1) Alimentul GM poate fi privit ca substanţial echivalent cu corespondentul său
convenţional din punct de vedere toxicologic şi nutriţional. Un exemplu de aliment
17
recunoscut ca fiind substanţial echivalent cu corespondentul său convenţional este
uleiul derivat de la o plantă GM cum este porumbul sau soia, atât timp cât el nu
include ADN sau proteine detectabile derivate de la planta GM. Când un produs este
declarat ca fiind substanţial echivalent, nu mai este necesară o evaluare în continuare
a siguranţei sale.
2) Produsul GM poate fi substanţial echivalent în afară de anumite diferenţe
precise. Uneori alimentul GM poate include componenţi deliberat introduşi prin
modificarea genetică. În acest caz, produsul alimentar GM poate fi privit ca substanţial
echivalent cu corespondentul său convenţional cu excepţia unui număr mic de diferenţe
clar definite. Evaluarea în acest caz este limitată la examinarea implicaţiilor diferenţelor,
probabil prin testarea componenţilor noi ai plantei GM după izolare.
3) Produsul GM poate fi privit ca nefiind substanţial echivalent cu
corespondentul său convenţional. În acest caz, produsul va necesita o evaluare foarte
detaliată a siguranţei sale.
În prezent nu există nici o dovadă că acele alimente GM care au fost aprobate
pentru a fi folosite sunt dăunătoare pentru om.
Totuşi, principiul echivalenţei substanţiale a fost subiectul unor considerabile
critici şi comentarii. S-a sugerat că acest principiu a fost introdus pentru a furniza
justificări pentru neefectuarea de teste toxicologice adecvate. O preocupare particulară
a fost că aplicarea echivalenţei substanţiale se poate să nu releve efectele neaşteptate
ale modificării genetice cum ar fi: concentraţii scăzute ale unor toxine, alergeni sau
antinutrienţi necunoscuţi. Această controversă a fost recunoscută în al doilea raport al
FAO/WHO din anul 2000 care a atenţionat asupra unei percepţii greşite că
determinarea echivalenţei substanţiale ar fi punctul final al evaluării siguranţei mai
degrabă decât punctul de început care să includă testarea pe animale, tehnici de
profilare, analize nutriţionale şi teste de alergenitate.

18
 5.3.3.2. Principiul precauţiei

Potrivit acestui principiu dacă consecinţele unei acţiuni, în special cele referitoare la
tehnologie, sunt necunoscute, dar sunt socotite de unii oameni de ştiinţă că au un risc înalt
de a fi negative din punct de vedere etic, atunci este mai bine să nu se realizeze acţiunea
decât să existe riscul consecinţelor nesigure, dar posibil foarte negative.
Există concepţia că într-o ţară liberă este permis tot ceea ce nu este în mod
expres interzis. Principiul precauţiunii inversează această supoziţie a libertăţii
individuale şi colective de acţiune în stil european cu aceea că tot ce nu este în mod
expres permis este interzis până când cel puţin o dovadă suficientă nu este evocată de
o persoană care doreşte să acţioneze, că acţiunile propuse nu sunt dăunătoare.
Principiul ar putea fi numit, de asemenea, o regulă de abţinere.
Pentru ca principiul precauţiunii să fie aplicat în practică împotriva folosirii
organismelor GM despre care majoritatea europenilor le consideră că ar putea să aibă
multe consecinţe potenţial negative, a fost necesar ca grupuri de cetăţeni să dezbată
problema şi să exercite presiuni asupra politicienilor şi industriei. Adică să iniţieze
acţiuni de protest pentru a constrânge industria la inacţiune.
Criticii acestui principiu argumentează că el nu este practic deoarece orice
implementare a unei tehnologii noi comportă un risc al unor consecinţe negative.
La principiul precauţiunii apelează astăzi oponenţii OGM spre deosebire de
adepţii OGM care invocă principiul echivalenţei substanţiale.
Având principiul precauţiunii, naţiunile şi persoanele particulare care refuză să
folosească produsele GM spun că nu doresc să fie părtaşii riscurilor consecinţelor din
viitor asupra lor şi a mediului.
În concluzie, există foarte puţine indicii ale unor efecte negative ale OGM asupra
sănătăţii omului şi mediului. În schimb, beneficiile sunt considerabile. Să le urmărim.

5.4. Beneficiile potenţiale ale OGM

19
 5.4.1. Securitatea alimentară a omenirii

Securitatea alimentară este definită ca fiind accesul tuturor la o alimentaţie

suficientă pentru o viaţă activă sănătoasă.
În special, populaţiile din ţările în curs de dezvoltare sunt confruntate cu foamea şi
malnutriţia. Insuficienţa regimului lor alimentar atât cantitativ, cât şi calitativ se datorează
în mare parte sărăciei. Se estimează că 1,2 miliarde de persoane de pe glob sau 1 om din 5
trăieşte într-o stare de absolută sărăcie câştigând, în medie, 1 dolar pe zi pentru subzistenţă.
În jur de 800 milioane de persoane suferă de insecuritate alimentară şi 160 milioane de
copii de vârstă preşcolară beneficiază de un aport energetic şi proteic insuficient. În jur de
70% din persoanele victime ale sărăciei şi insecurităţii alimentare trăiesc în zone rurale şi
Banca Mondială consideră că centrul de greutate al sărăciei va rămâne în continuare
mediul rural în primele decenii ale sec. XXI.
În ţările în curs de dezvoltare, agricultura reprezintă încă cheia creşterii nivelului
de trai şi a luptei contra sărăciei.
Agricultura se găseşte în centrul luptei contra sărăciei, iar biotehnologiile şi, în
mod particular, organismele genetic modificate vor avea un rol crucial în realizarea
resurselor alimentare. După previziunile ONU, populaţia mondială va creşte cu 25%
în 20 de ani pentru a atinge 7,5 miliarde locuitori ai planetei în anul 2020. Peste 97%
din această creştere demografică va avea loc în ţările în curs de dezvoltare din Africa
şi Asia.
În martie 2001, ONU a considerat că în 2050, populaţia lumii va ajunge la 9,3
miliarde, cu 400 milioane mai mult decât s-a estimat anterior.
Pentru a hrăni toţi aceşti oameni în vederea prevenirii foametei, revoluţiilor sau
războaielor civile este necesară o alimentaţie mai multă şi mai bună cel puţin pentru
majoritatea populaţiei acestei planete. Oponenţii OGM clamează că rezolvarea
alimentaţiei populaţiei sărace reprezintă doar o problemă de mai bună distribuţie a
bunurilor. Dar o distribuţie insuficientă a alimentelor are loc chiar şi în ţările în curs
20
de dezvoltare care sunt ţări net exportatoare de produse agricole. Astfel, producţia
agricolă locală în aceste ţări trebuie să crească pentru a se asigura tuturor o
alimentaţie convenabilă.
Încercând să protejeze mediul în vorbe şi consumatorii din ţările dezvoltate,
criticii OGM blochează o tehnologie care ar putea aduce beneficii imense pentru
majoritatea populaţiei din emisfera sudică. De aceea, orice încercare de a discuta
serios şi de a lua decizii pe termen lung în privinţa plantelor GM trebuie să ia în
considerare această problemă a ţărilor sărace în mare măsură ignorată sau
minimalizată de către oponenţii organismelor genetic modificate.
Mulţi înţeleg că tehnologia GM este menită să înlocuiască agricultura
tradiţională şi să rezolve toate problemele curente ale agriculturii. Este important de a
înţelege că rezolvarea problemei producţiei alimentare pentru o populaţie în creştere,
fără să afecteze mediul, necesită folosirea concertată a agriculturii tradiţionale cu
agricultura organică, precum şi cu tehnologia culturilor GM fiecare fiind folosită
pentru a soluţiona probleme şi necesităţi specifice.
Fără acces la tehnologia OGM, singura alternativă pentru ţările lumii a treia
pentru a creşte producţia alimentară ar fi utilizarea unor cantităţi mai mari de
îngrăşăminte, insecticide şi ierbicide, sigur în detrimentul mediului. Tehnologia OGM
a demonstrat deja că are potenţialul de a creşte producţia alimentară cu scăderea
costurilor de producţie (Herrera –Estrella şi Alvarez – Morales 2001).
Chiar dacă sunt evidente beneficiile rezultate din aplicarea tehnologiei OGM în
ţările sărace, aplicarea ei este adeseori criticată de către grupuri ale consumatorilor şi
ecologiştilor. O soluţie posibilă ar fi monitorizarea pe termen mediu şi lung a
culturilor transgenice autorizate pentru a se investiga eventualele influenţe negative
asupra mediului. Comunitatea ştiinţifică sprijină punctul de vedere că autorizarea
plantelor GM ar trebui să se producă numai în cazul când riscul este foarte scăzut sau
neglijabil şi o astfel de posibilitate trebuie să fie rezultatul colectării şi analizelor
datelor din câmp.
21
 Este o ruşine că în lumea de astăzi (în care producţia alimentară globală ar putea
fi suficientă pentru a hrăni fiecare membru al societăţii indiferent de situaţia
geografică, politică sau religioasă) multe mii de oameni mor de foame şi aproape 800
milioane sunt malnutriţi (Fedoroff şi Cohen 1999).

5.4.2. Îmbunătăţirea valorii nutritive a alimentelor

Majoritatea caracterelor introduse prin inginerie genetică plantelor de cultură

privesc toleranţa la ierbicide şi rezistenţa la dăunători. Aceste caractere „input” sunt
specifice plantelor genetic modificate de primă generaţie. Ele îmbunătăţesc
productivitatea plantelor şi scad dependenţa de pesticide şi ierbicide. Sunt percepute,
în principal, ca favorabile beneficiilor companiilor şi fermierilor producători de
seminţe. Acest aspect a fost una din cauzele apariţiei împotrivirii unei părţi a
organizaţiilor ecologiste şi activişti antiglobalizare faţă de OGM. Consumatorii nu
văd nici un avantaj pentru ei din crearea OGM. Ei consideră că sunt avantajate numai
marile companii. Se pierde din vedere faptul că în Africa fermierii sunt cel mai
adeseori şi consumatori.
Cea de a doua generaţie de plante transgenice este în curs de apariţie. Această
generaţie prezintă caracteristici „output” care acordă mai multe avantaje
consumatorilor deoarece se urmăreşte producerea de seminţe şi fructe cu o compoziţie
nutriţională îmbunătăţită, astfel încât să asigure mai deplin necesităţile alimentare ale
omului.
Un exemplu edificator este orezul auriu (Golden Rice).
Orezul (Oryza sativa) este alimentul de bază pentru mai mult de 2 miliarde de
oameni din multe ţări în curs de dezvoltare, în special din Asia. Aceste ţări sunt în
acelaşi timp cele care prezintă frecvenţa cea mai mare a copiilor orbi datorită
xeroftalmiei instalată ca urmare a consumării unilaterale a orezului care în mod
22
natural este lipsit de vitamina A. Carenţa în vitamina A determină ca 250.000 de copii
să orbească în fiecare an.
Orezul auriu este o linie de orez produsă prin inginerie genetică care este
capabilă să sintetizeze β-carotenul (provitamina A) în endospermul boabelor. Orezul
auriu a fost creat de Ingo Potrykus de la Institutul de Ştiinţe ale Plantelor din Institutul
Federal Elveţian de Tehnologii împreună cu Peter Beyer de la Universitatea din
Freiburg.
Datorită transferului a 3 gene străine, endospermul orezului auriu are capacitatea
de a sintetiza β-caroten. În mod normal, planta de orez produce β-caroten numai în
frunze prin fotosinteză. În endospermul boabelor, calea biosintezei se opreşte la
geranilgeranildifosfat, neexistând enzimele următoare pentru a se ajunge la sinteza β-
carotenului.
Cele 3 gene străine care permit biosinteza β-carotenului în orezul auriu sunt
conform lui Ye şi col. (2000) următoarele:
- fitoensintaza (psy),
- licopenciclaza (1yc), ambele provenind de la Narcissus pseudonarcissus
(narcisa galbenă, zarnacadeaua);
- fitoendesaturaza (ctr 1) din bacteria din sol Erwinia uredevora.
Locurile lor de acţiune pot fi observate în schema din fig. 1.

Fig. 1. Calea simplificată a biosintezei carotenoizilor în orezul auriu. Enzimele

exprimate de transgenele din endospermul orezului auriu: fitoensintaza, crt
1 şi licopenciclaza catalizează biosinteza β-carotenului din
geranilgeranildifosfat. Provitamina A (β-carotenul) este convertită în retinal
şi apoi în retinol (vitamina A) în mucoasa
23 intestinală a omului.
 Cele trei gene străine sunt transferate în genomul nuclear şi plasate sub controlul
unui promotor specific endospermului astfel încât ele se exprimă numai în
endosperm.
Datorită prezentei β-carotenului, boabele orezului auriu sunt de culoare galbenă.
În anul 2000, când a fost publicată în revista Sciene (Ye şi col. 2000) tehnologia
producerii orezului auriu, aceasta a fost considerată ca un eveniment de importanţă
deosebită pentru că pentru prima dată cercetătorii au creat o întreagă cale biosintetică.
Cantitatea de vitamina A în orezul auriu este totuşi prea scăzută (1,6 micrograme
β-caroten/ gram orez) şi o persoană ar trebui să consume 1,5-2 kg orez auriu pe zi
pentru a se realiza doza de vitamina A recomandată.
În 2005 o echipă de cercetători de la compania Syngenta a produs o varietate de
orez auriu denumită orez auriu 2. S-a îmbunătăţit tehnologia introducând gena
fitoensintazei de la porumb alături de ctr 1 şi lyc. Orezul auriu 2 produce de 23 ori
mai mulţi carotenoizi decât orezul auriu 1 (până la 37 micrograme / gram) şi
acumulează în mod preferenţial β-caroten.
Încă nici una din aceste varietăţi de orez auriu nu este autorizată pentru consumul
uman, aflându-se în fazele de testare în câmp.
Deşi orezul auriu s-a dezvoltat în scopuri umanitare el a fost atacat de activiştii
antiglobalizare şi ecologişti fără discernământ.
Orezul auriu îndeplineşte toate condiţiile puse de oponenţii OGM care au criticat
dintotdeauna orice realizare a biotehnologiilor, inclusiv plantele transgenice.
Astfel:
- orezul auriu nu a fost dezvoltat de firme industriale şi pentru beneficiul firmelor
industriale;
- îndeplineşte o necesitate urgentă;
- prezintă o soluţie lipsită de costuri fără să folosească alte resurse;
24
 - cei care beneficiază de orezul auriu sunt săracii şi dezavantajaţii;
- se acordă în mod gratuit şi fără restricţii pentru subzistenţa familiilor;
- nu creează avantaje proprietarilor bogaţi;
- nu creează nici o nouă dependenţă;
- poate fi semănat în fiecare an din recolta rămasă;
- nu reduce biodiversitatea agriculturii;
- nu afectează biodiversitatea naturii;
- nu există nici un risc pentru sănătatea omului.
Având în vedere aceste caracteristici ar fi trebuit ca organizaţiile ecologiste să
salute şi să accepte această plantă transgenică ca primul OGM corespunzător
cerinţelor opozanţilor OGM. Din contră, oponenţii OGM persistă în a ataca şi orezul
auriu. Nu există decât o singură concluzie.
Toate organizaţiile anti-OGM au o agendă politică ascunsă.

5.4.3. Reducerea utilizării pesticidelor

Cultivarea plantelor GM înseamnă mai puţine substanţe chimice folosite pentru

combaterea buruienilor şi dăunătorilor. Se reduce numărul tratamentelor aplicate,
cantitatea totală de substanţe chimice, suprafaţa agricolă tratată, rata infestării.
Culturi rezistente la dăunători cum sunt porumbul Bt sau bumbacul Bt au fost
promovate şi cu scopul de a reduce pulverizările cu pesticide, în timp ce plantele
tolerante ale unor ierbicide cum este soia Round Ready reduc aplicările de ierbicide.
Astfel, ca urmare a utilizării plantelor cultivate transgenice, fermierii din India
folosesc mai puţine pesticide decât fermierii din SUA şi au realizat o creştere a
producţiilor de 80%. China devine şi ea treptat un lider mondial în biotehnologii
încercând să rezolve astfel, problemele de alimentaţie ale uriaşei sale populaţii şi
reducerea poluării mediului sub acţiunea substanţelor chimice de tipul pesticidelor.
25
 5.4.4. Fitoremedierea şi conservarea solului
Unele plante GM pot remedia solul poluat şi apa prin îndepărtarea metalelor
grele sau modificând poluanţii în forme mai benigne. Se reduc eroziunea solului,
pierderile de apă şi se îmbunătăţeşte calitatea solului.

5.4.5. Alte beneficii

Într-un articol din revista Science, în anul 2000, Wolfenbarger şi Phifer au

evidenţiat, pe scurt, câteva din alte avantaje aduse de utilizarea plantelor transgenice şi a
alimentelor GM:
- cel mai mare beneficiu, dar şi cel mai mare risc al tehnologiei OGM este
capacitatea de a distruge barierele dintre specii;
- atât beneficiile, cât şi riscurile culturilor de plante GM pot varia în diferite
situaţii şi în medii diferite;
- evaluarea cu grijă a beneficiilor OGM în relaţie cu alte practici este importantă
în aprecierea beneficiilor comparativ cu potenţialele modificări ireversibile aduse
mediului;
- tehnologiile care vor preveni introducerea OGM în populaţiile sălbatice vor
micşora riscurile şi vor prelungi beneficiile.
Pentru evaluarea corectă a beneficiilor OGM, capacitatea noastră de predicţie a
impactului oricărui organism genetic modificat este inexactă şi limitele datelor
colectate scad considerabil acurateţea evaluărilor pe termen lung.
Oricum beneficiile enumerate în acest subcapitol fac tehnologia OGM
inevitabilă.

26