Gibson şi Walk: „Prăpastia vizuală"

Acest experiment se focalizează asupra procesului psihic cognitiv al percepției

și pornește de la curiozitatea lui Gibson conform căreia dacă un copil mic percepe
pericolul de pe marginea unei prăpastii și intuiește iminența căderii ,atunci este
acesta capabil să perceapă și adâncimea ?

In cadrul experimentul au participat inițial 36 de bebeluși cu vârste între 6 și

14 luni, iar ulterior câteva specii de animale: pui de găina,miei,șoareci si broaște
țestoase.Experimentul s-a desfașurat in cadrul laboratorului iar participanții au fost
testați cu variații ale “prăpastiei vizuale” de dimensiuni potrivite.

O problemă veche in studiul minţii este dacă percepem lucruri şi avem

cunoştinţe pe care informaţia senzorială nu le furnizează. Aceasta era piatra de
temelie a obiecţiei lui Kant la dictonul lui Locke conform căruia nu există nimic in
minte care să nu fi existat mai intai in simţuri. Un exemplu uimitor in acest sens
este percepţia distanţei şi adancimii.

Suprafeţele receptoare ale ochiului — retinele — sunt bidimensionale.Imaginea

unui obiect pe retină poate fi mai sus sau mai jos, mai la stanga sau mai la dreapta
faţă de imaginea altui obiect — dar nu mai aproape sau mai departe. Astfel, de
exemplu, atunci cand vede o persoană indepărtandu-se de noi, imaginea persoanei
pe retină se micşorează. Aşa şi trebuie să se intample, ţine pur şi simplu de
geometrie.Totuşi, nu vedem persoana micşorandu-se, ci mai degrabă o vedem la
aceeaşi mărime, dar indepărtandu-se. Cum de se intamplă astfel?

Unul dintre răspunsuri, subinţeles la Locke şi imbrăţişat de mulţi autori printre

care se numără şi Helmholtz, se referă la faptul că este ceva ce invăţăm. Percepem
persoana micşorandu-se, dar atunci cand ni se intamplă astfel, ştiind că oamenii nu
cresc sau nu se micşorează aşa pur şi simplu, deducem că persoana trebuie să fi
rămas de aceeaşi mărime, dar că se indepărtează. Această inferenţă inconştientă,
aşa cum a numit-o Helmholtz, se bazează pe o experienţă indelungată cu obiectele
şi cu indiciile despre ele, cum ar fi perspectiva şi cunoştinţele noastre privind
mărimea obiectelor, care ne permit să facem astfel de deducţii.

Pe scurt, atunci cand ne referim strict la „percepţia" distanţei şi a adancimii,

putem spune că nu vorbim deloc de o percepţie; este o percepţie a imaginii
retiniene, plus o inferenţă sau o judecată bazată pe experienţă. Nu este o chestiune
de ceea ce vedem, ci de ceea ce cunoaştem.

Cealaltă posibilitate, susţinută de alţi autori cum ar fi psihologii Gestalt, este că

de fapt creierul este conectat in aşa fel incat variatele indicii privind distanţa şi
adancimea au ca rezultat percepţia distanţei şi adancimii — in mod direct. Nu este
nevoie să facem deducţii şi nu este nevoie de o experienţă indelungată.

Comparaţia dintre aceste două idei sugerează un mod de a le distinge. Dacă

pentru aprecierea distanţei şi adancimii este necesară experienţa, atunci un om sau
un animal căruia ii lipsesc astfel de experienţe nu ar trebui să fie capabil să
perceapă foarte bine distanţa şi adancimea. Multe experimente au folosit această
logică in moduri diferite, iar printre acestea se numără şi experimentul clasic cu
bebeluşi al Eleanorei Gibson şi al colegului său Richard Walk.

Experimentul „prăpastiei vizuale" i-a venit in minte lui Gibson in timp ce lua
masa la iarbă verde pe marginea Marelui Canion. Ar percepe un copil mic
marginea canionului ca pe un loc periculos, ameninţand o cădere primejdioasă?
Dacă da, atunci copilul mic ar trebui să fie capabil să perceapă adancimea. Inapoi
la Cornell, ea şi Walk au dezvoltat un experiment — cu aparate mai mici şi mai
uşor manevrabile decat Marele Canion — pentru a afla răspunsul. in primele
experimente privind „prăpastia vizuală", au fost observaţi bebeluşi. Aceşti bebeluşi
aveau intre 6 şi 14 luni, ceea ce insemna că avuseseră cateva experienţe vizuale,
dar mult mai puţine decat un adult, şi era de asemenea posibil să nu fi avut
niciodată experienţa de a fi căzut intr-o prăpastie! Iar o prăpastie era exact ceea ce
li se prezenta — ceea ce Gibson şi Walk au numit „prăpastie vizuală".

Două mese cu o suprafaţă de tip tablă de şah erau aranjate astfel incat una era
montată cu aproximativ un metru deasupra celeilalte, părand să formeze o
„prăpastie" in care un bebeluş neatent, care s-ar fi tarat pe partea superioară, ar fi
putut să cadă. De fapt, „prăpastia" era complet sigură. intreaga parte superioară era
acoperită cu un start de geam care nu reflecta, astfel incat nu putea fi văzut, dar, in
schimb, ii impiedica pe copii să cadă in cazul in care se aventurau dincolo de
marginea aparentă. Intrebarea era: Vor evita copiii să se tarască deasupra
„prăpastiei" aparente? Le va părea oare o „prăpastie"? Dacă da, atunci ar fi putut
percepe distanţele diferite pană la suprafaţa superioară şi cea inferioară. in cadrul
experimentului iniţial au fost testaţi 36 de copii. Fiecare bebeluş era plasat la
centrul „prăpastiei vizuale". Mama copilului, care fusese şi ea recrutată pentru
experiment, trebuia să il strige pe copil prima dată dinspre partea adancă,
„prăpăstioasă", iar apoi dinspre partea sigură. Nouă dintre copii au refuzat să se
mişte, dar toţi ceilalţi, in număr de 27, s-au apropiat de mamele lor dacă au fost
chemaţi din partea sigură. Totuşi, atunci cand au fost strigaţi din partea adancă,toţi,
in afară de trei copii, fie s-au indepărtat de mamă inspre partea plată, fie au rămas
unde erau, dand adesea semne de stres, iar cei care s-au dus inspre mamele lor au
părut foarte ezitanţi atunci cand au făcut acest lucru. „Se uitau adesea prin geam la
partea adancă şi se retrăgeau. Alţii loveau uşor geamul cu manuţele, şi totuşi in
ciuda siguranţei tactile privind soliditatea tot refuzau să treacă". Aparent, chiar şi
asigurările oferite de mame erau insuficiente pentru a depăşi neplăcerea copiilor de
a „risca" să cadă.

Acest experiment nu elimină, este adevărat, toată experienţa vizuală.Copiii

trebuia să fie indeajuns de mari pentru a se tari, astfel incat trebuia să fi avut cel
puţin cateva luni de experienţe vizuale — deşi pentru majoritatea dintre ei existau
şanse să nu fi avut niciodată experienţa de a cădea de la inălţime. Cu toate acestea,
acum că datele preliminare cu copii erau disponibile, merita să se exploreze şi cum
s-ar comporta animalele care ar fi dispus de şi mai puţină experienţă vizuală. Unele
animale erau capabile să se mişte de la naştere — puii, mieii şi iezii, de exemplu.
Aşadar, pui de găină, miei şi copii au fost aduşi in timp util in laborator şi testaţi cu
variaţii ale „prăpastiei vizuale" de dimensiuni potrivite. Toţi au trecut testul.

Pe de altă parte, şoarecii au picat testul şi la fel s-a intamplat şi in cazul unor
broaşte ţestoase. Aceste excepţii sunt foarte instructive. Şoarecii nu sunt animale
vizuale, ei sunt mai activi in intuneric şi se descurcă după miros şi indiciile oferite
de mustăţi, prin care işi găsesc drumul. Nu au nevoie să folosească indicii vizuale
pentru a evita căderea, şi se pare că nici nu prea le folosesc.

In ceea ce priveşte ţestoasele, deşi majoritatea a ales partea sigură, o minoritate

sesizabilă nu a făcut acest lucru. Aceasta ar putea insemna că ţestoasa are o
percepţie a adancimii mai săracă decat alte specii testate. Ar putea insemna, de
asemenea, că ţestoasele au puţine motive să se ferească de cădere in mediul lor
natural (subacvatic), sau atat de puţine motive să işi evolueze aparatul
senzorimotor pentru a evita căderile.

Aceste experimente cu animale evită problema care se ivise cu copiii mici:

dintre participanţii la aceste experimente niciunul nu avusese realmente vreo
experienţă vizuală anterioară testării. Asta ridică cealaltă problemă, bineinţeles,
cum că acestea ar fi specii nonumane, şi că nu putem să presupunem că bebeluşii
sunt programaţi să perceapă adancimea doar pentru că puii de găină sunt. Chiar şi
aşa, descoperirile ne spun că o specie poate fi programată in vederea evitării
căderii, pe baza inputului vizual, fără să trebuiască să inveţe indiciile care
semnalează pericolul unei căderi. Printre acestea se numără şi unele mamifere cum
ar fi iezii şi mieii.

Aşadar, aceste experimente (şi multe altele care le-au urmat) sunt o dovadă clară
că o lume tridimensională este percepută cel puţin de unele animale şi de copiii
care sunt indeajuns de mari ca să se tarască, iar aceasta in absenţa experienţei
indelungate care ar putea susţine inferenţele, inconştiente sau de alt fel, privind
apropierea şi distanţa obiectelor in această lume.

De fapt, observaţii ulterioare asupra „prăpastiei vizuale" au arătat că o anumită

recunoaştere a distanţei şi adancimii este posibil să apară la copii chiar mai mici
decat cei pe care i-au studiat Gibson şi Walk. La doar două luni, copiii suferă o
scădere a ritmului cardiac atunci cand sunt puşi pe partea adancă, dar nu şi cand
sunt puşi pe partea plată, sigură, a unei „prăpăstii vizuale". O scădere a ritmului
cardiac poate fi semnul creşterii atenţiei mai degrabă decat al fricii, dar diferenţa
inseamnă tot acelaşi lucru, respectiv că, de fapt, copilul a putut percepe diferenţa
dintre plat şi adanc.

Şi mai impresionant: bebeluşii pot folosi nu doar indicii ale adancimii, ci şi

indicii sociale, atunci cand decid ce să facă in cazul unei „prăpăstii vizuale". Intr-
un experiment, a fost folosită o „prăpastie vizuală" modificată in sensul in care
căderea părea mai puţin bruscă — o rampă, nu o margine abruptă — trezind astfel
mai puţine semne ale fricii. Copii de un an erau plasaţi (individual) pe partea de
sus a dispozitivului. Apoi, atunci cand mama dădea dovadă de o expresie veselă,
asigurătoare atunci cand copilul se apropia de rampă, mai mult de două treimi
dintre copii treceau spre partea „adancă". Dacă, in schimb, mama avea o expresie
infricoşată sau ingrijorată, fiecare copil se opunea şi nu trecea. Astfel, metoda
poate fi folosită pentru a studia nu numai percepţia adancimii, dar şi ceea ce se
numeşte referinţa socială.

Ideea este că pană destul de recent, abilităţile copiilor nu au fost recunoscute.

William James presupunea că lumea lor era de o „confuzie infloritoare şi
zumzăitoare" pană cand invăţarea repetată le arăta că existau de fapt trei
dimensiuni, obiecte şi oameni. Aceste experimente şi multe altele in ultimii caţiva
ani au atacat viziunea Gestalt.

Sistemul perceptual inţelege distanţa şi adancimea după o experienţă minimală

la oameni şi in principiu fără să fie nevoie de vreuna in cazul altor specii. Bebeluşii
au multe de invăţat, dar este surprinzător cat de mult ştiu deja.