Psihologiei judiciare din perspectiva interdisciplinarităţii sale

cu criminalistica

Psihologia judiciara ca disciplina de sine statatoare, are obiectul sau propriu de studiu,
analizat prin prisma teoriilor explicative ale comportamentului infractional, utilizand metode de
investigare a personalitatii implicate in diferite ipostaze ale scenariului juridic,având finalitatea
de a obţine cunoştinţele şi de a evidenţia legităţile psihologice apte să fundamenteze interpretarea
corectă a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă. Ramură a psihologiei,
auxiliară dreptului, care urmăreşte să descopere mijloacele psihologice cele mai adecvate ce pot
contribui la stabilirea adevărului şi la o mai echitabilă administrare a justiţiei, prevenirea şi
înlăturarea erorilor judiciare, o mai bună fundamentare a reeducării infractorilor. Ea studiază
caracteristicile psiho-sociale ale participanţilor la procesul penal (învinuit, victima etc.) şi
legităţile psihice care se evidenţiază în această activitate.

„Psihologia judiciară este o ramură a psihologiei care cercetează implicaţiile psihologice ale
activităţii judiciare” (Prună, 1992). „Psihologia judiciară se defineşte ca acea disciplină distinctă
formativ-aplicativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect
studierea nuanţată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii
cunoştinţelor şi a evidenţei legităţilor psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi
interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă”
(Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992).

„Ceea ce reuneşte diverşi practicieni ai psihologiei judiciare este interesul comun pentru
studiul violenţei de orice natură (fizică, psihică, sexuală, simbolică) şi impactul acesteia asupra
diferitor grupuri (criminali, victime, poliţişti, gardieni) în scopul identificării, reducerii şi,
eventual, al eliminării durerii intrapsihice, a conflictelor interpersonale şi dezordinii/tulburărilor
sociale” (Arrigo, 2000).

Pe parcursul demersurilor facute in domeniul psihologiei judiciare ,intalnim o alta stiinta care
constituie un aspect important.Putem defini criminalistica ca fiind stiinta care elaboreaza si
foloseste mijloacele tehnice, metodele si procedeele tactice necesare descoperirii si cercetarii
informatilor si a persoanelor care au savarsit acte infractionale, precum si a prevenirii faptelor
antisociale. Specific întregii activităţi de cercetare ştiinţifică şi deosebit de important pentru
criminalistica, procesul de identificare se bazează pe "posibilitatea recunoaşterii obiectelor lumii
materiale, prin fixarea în procesul nostru de gândire a caracteristicilor acestora şi datorită
neschimbării relative a lor, cel puţin pentru un anumit timp ".
 Stabilirea adevărului în cauzele supuse justiţiei se realizează prin intermediul administraării
de probe. Una din modalităţile de probaţiune o constituie şi identificarea criminalistică, fără însă
a se confunda cu aceasta şi fără să se reducă la ea. Conţinutul principal al probaţiunii cu ajutorul
identificării criminalistice constă în găsirea, desprinderea obiectului sau persoanei implicate dintr
un ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane posibile.Identificarea, ca proces psihic
realizat prin compararea caracteristicilor, urmată de judecata privind identitatea / neidentitatea se
bazează în toate domeniile pe aceleaşi principii, dar aplicarea şi modul de realizare a procesului
de identificare poartă o amprentă specifică pentru fiecare activitate în parte. Identificarea
criminalistică are şi ea specificul său, constând din aceea că se urmăreşte a se stabili prin acest
complex proces, atât identitatea cât şi neidentitatea, iar concluziile au în consecinţa formulării lor
aceeaşi forţă probantă. Criminalistul merge cu identificarea în principiu, până la nivelul unui
obiect sau individ, nu rămâne la nivelul generic al grupului de obiecte, categorie de indivizi, în
funcţie de măsura în care mijloacele de examinare şi metodologia de care se dipune la un
moment dat permit o identificare individuală. Stabilirea apartenenţei la o anumită grupă nu este
suficientă, procesul mergând în continuare prin intermediul comparării cu un singur obiect cel
care a creat urma de la care se pleacă.

În relaţia cu criminalistica se regăsesc atât aspecte teoretice, cât şi practice ale ambelor
discipline. Cercetarea la faţa locului, reclamată de criminalistică, prilejuieşte o risipă de elemente
psihologice asupra interpretării şi obiectivării în câmpul faptei a rezultatelor conduitei autorului.
Numai cunoscând psihologie judiciară, criminaliştii vor putea trage concluzii cu privire la
intenţiile, motivaţiile şi acţiunile autorilor şi victimelor acestora, anticipându-se conduitele de
simulare, disimulare, eludare a identificării, victimizare, fabricare de alibiuri etc., toate acestea
apte să ofere indicii de descoperire a autorilor şi probării vinovăţiei acestora. In ceea ce priveste
tactica criminalistica, numai daca ne referim la vasta si complexa activitate de ascultare a invinuitului,
este clara necesitatea cunoasterii intregului registru al potentialului psihologic al individului uman
(invinuit, martor, victima, parti, experti etc) implicat in procesul judiciar.Psihologia judiciara mentine
legaturi stranse cu criminologia (stiinta care studiaza conduita infractionala din punct de vedere al genezei
si gasirea metodelor pentru prevenirea si combaterea ei).Psihologia judiciara ofera criminologiei date si
legitati, instrumente si metodologie a caror finalitate vizeaza sanogeneza si ecologia morala.

In cadrul psihologiei judiciare regasim rolul important al tehnicii criminalistice in ascultarea

martorilor. Ascultarea martorilor este o activitate complexă care se desfăşoară în conformitate cu
prevederile legii şi cu regulile de tactică criminalistică şi necesită din partea organului judiciar
atenţie deosebită, calm, perseverenţă, obiectivitate maximă, atât în luarea cât şi în aprecierea
declaraţiilor obţinute. Dificultatea ascultării martorilor rezidă şi în aceea că în faţa organului
judiciar se prezintă oameni cu personalităţi diferite, cu diferite calităţi şi defecte, lucruri care au
putut influenţa perceperea faptelor, pentru fiecare trebuind adoptată o anumită tactică, o anumită
atitudine şi conduită. Necesitatea elaborării unor procedee tactice în ascultarea martorilor este
dictată şi de raporturile martorului cu părţile, de atitudinea acestuia vis-a-vis de cauză.
Procedeele tactice prevăzute de criminalistică sunt acele posibilităţi oferite organelor judiciare
care dacă nu sunt respectate pot conduce la declaraţii necorespunzătoare în raport cu realitatea
deşi dispoziţiile procedural-penale au fost respectate. În cazul martorilor de rea-credinţă regulile
tactice criminalistice au rolul de a-l determina pe martor să renunţe la poziţia sa şi să relateze
adevărul. Tactica folosită de organul judiciar va avea în vedere procesele psihologice privind
formarea şi redarea mărturiei, de aceea regulile tactice trebuie aplicate nuanţat, diversificat,
adaptate personalităţii celui ascultat şi tuturor circumstanţelor cauzei. Dacă încercăm să dăm o
definiţie tacticii criminalistice a ascultării persoanelor în procesul judiciar putem arăta că, este
acea parte a tacticii care, în scopul obţinerii unor declaraţii complete şi fidele, elaborează, cu
respectarea normelor procesual-penale, un ansablu de procedee referitoare la organizarea
ascultării, la elaborarea unui plan pe baza căruia se face ascultarea, modul propriu-zis de
ascultare al martorilor şi la valorificarea şi aprecierea declaraţiilor acestora.

În legătură cu unii factori perturbatori ai memoriei exista câteva reguli tactice criminalistice
necesare a se aplica în ascultarea martorului. Vârsta şi sănătatea martorului influenţează starea
mărturiei. Astfel, vor fi tratate cu rezerva cuvenită datele amănunţite furnizate de persoanele cu
vârste înaintate sau de către copii. Unele afecţiuni ale stării de sănătate influenţează negativ nu
numai percepţia dar şi faza de întipărire şi selectare a datelor percepute. Cu mari rezerve trebuie
ascultaţi şi bolnavii psihic. Un alt aspect de care trebuie să se ţină seama este uitarea, un fenomen
natural care determină denaturarea treptată a informaţiilor. La început se şterg din memorie
detaliile neesenţiale, apoi tot mai mult sunt vizate aspectele esenţiale pentru ca, în final, să
intervină acest proces al uitării.

Bibliografie

CAMIL TĂNĂSESCU , -”Psihologie judiciară. Curs universitar”, Editura Sitech, Craiova,

2009.

Adelina Oana DUŢU- “Psihologie judiciară. Curs universitar”, Editura Universul Juridic ,
Aprilie 2013
 UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

Psihologie judiciara
Lect.univ.dr. Oana Mateescu

Asist.univ. Iulian Ipate

Preda Melissa Ana Maria

Anul II

Grupa V