Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Pentru a se putea sconta pe o adevărată creştere a capacităţii de efort, există unele condiţii
legate de cantitatea efortului. Colegiul American de Medicină Sportivă precizează
următoarele: ,,caracteristicile de care depinde eficienţa efortului fizic de antrenament sunt
intensitatea, durata şi frecvenţa”.
Frecvenţa şedinţelor este de 2-3 pe săptămână în cazul pacienţilor cardiaci care pot face
eforturi de intensităţi şi durate mai mari. Pentru pacienţii care nu pot executa decât eforturi de
intensităţi mai mici şi pe durate mai scurte, se recomandă şedinţe zilnice.
Eforturi cu intensitatea sub 50% din consumul maxim de O2, cu durate mai scurte de 10
minute şi practicate în mai puţin de 2 şedinţe pe săptămână nu pot determina creşterea
capacităţii de efort.
Toleranţa la efort se urmăreşte în sala de kinetoterapie pe baza unor semne clinice: tahicardie
(peste valorile admise), dureri precordiale, aritmii, paloare, transpiraţii reci, ameţeli, uşoară
incoordonare a mişcărilor, dispnee, oboseală accentuată, care semnifică depăşirea toleranţei la
efort şi necesitatea întreruperii acestuia.
Pulsul este cel mai uşor de cercetat în sala de kinetoterapie. Valoarea sa maximă admisă în
timpul efortului se calculează după formula: Pmax=220-vârsta (în ani).
EFECTELE ANTRENAMENTULUI LA EFORT
Exerciţiile aerobice efectuate cu perseverenţă după tehnicile şi parametrii necesari determină
un nivel crescut de antrenament (VO2 max crescut) şi o rezistenţă crescută la activitatea fizică.
Aceste efecte globale se realizează pe baza unor multiple procese de adaptare fiziologică atât
în repaus, cât şi în timpul exerciţiului fizic. Astfel, antrenamentul aerobic desfăşurat timp de
mai multe săptămâni determină adaptări nu numai funcţionale, ci şi de structură anatomică.
Cauzele acestei scăderi a capacităţii de efort sunt multiple, pe primul loc situându-se
hipovolemia care apare după clinostatism prelungit, volumul sanguin diminuând cu până la
800 ml. Această hipovolemie determină scăderea presarcinii cu reducerea debitului cardiac.
La aceasta se adaugă cu o contribuţie substanţială diminuarea reflexelor vasomotorii.
Pierderea tonusului venos al membrelor inferioare are drept consecinţă sechestrarea la acest
nivel, în ortostatism, a sângelui, ceea ce agravează semnificativ reducerea ortostatică a
debitului sistolic. Se asociază diminuarea reflexelor arteriale baroreceptoare, încât
vasoconstricţia arterială ortostatică este întârziată, rezultând şi pe această cale hipotensiune
arterială şi scăderea debitului muscular.
Nu este de neglijat nici reducerea masei musculare şi a forţei contractile în urma repausului la
pat.
S-a dovedit şi faptul că menţinerea condiţiei fizice este dependentă şi de expunerea bolnavului
sau a subiectului sănătos la stressul ortostatic. Astfel, atunci când în cursul unei perioade de
repaus prelungit la pat, bolnavul este supus zilnic, de două ori pe zi, la câte 30 de minute de
stress ortostatic, capacitatea de efort după 3 săptămâni, este redusă doar cu 7% faţă de
capacitatea de efort iniţială (în special datorită prezervării reflexelor vasomotorii).
Adaptări cardiovasculare postantrenament
Modificări în repaus
Sunt deosebit de importante şi uşor sesizabile, aducând cea mai bună dovadă a valorii
fiziologice a exerciţiilor aerobice, a exerciţiilor de antrenament.
Astfel, ritmul cardiac de repaus va fi constant scăzut, comparativ cu cel anterior începerii
antrenamentului. Debitul cardiac nu scade însă, deoarece se înregistrează un volum bătaie
crescut.
De aceeaşi importanţă este scăderea valorilor presiunii sanguine până la normalizarea lor,
consecinţă a scăderii rezistenţei vasculare periferice prin vasodilataţie la nivel muscular.
Scade în special tensiunea arterială sistolică, dar şi cea diastolică, mai ales dacă subiecţii au
avut iniţial valori tensionale crescute.
Creşterea debitului cardiac şi creşterea (a-v)O2 vor determina creşterea VO2 maxim, ceea ce
înseamnă o capacitate de travaliu mai mare, un nivel crescut de antrenament.
Creşterea obişnuită a tensiunii arteriale la efort este limitată la un individ antrenat deoarece
rezistenţele vasculare periferică şi pulmonară sunt mai scăzute.
Datorită scăderii frecvenţei cardiace în efort şi a reducerii presiunii sistolice (chiar dacă
această scădere este mică, doar de 10-20 mmHg) se realizează o importantă diminuare a
consumului de O2 miocardic pentru un travaliu care cerea consumuri mari înainte de
antrenamentul aerobic.
La coronarienii vârstnici supuşi unui program aerobic susţinut (3-12 luni) nu se obţin însă
ameliorări cardiace, deşi capacitatea de vârf aerobică (VO2 max) creşte cu 16% după 3 luni şi
cu 20% după un an de exerciţii. Se înregistrează de asemenea o creştere semnificativă a (a-
v)O2. Efectele favorabile ale antrenamentului la efort în cazul coronarienilor vârstnici se
datorează exclusiv adaptărilor periferice musculare. Astfel, analizele histologice musculare au
arătat că la vârstnicii coronarieni creşte densitatea capilarelor musculare cu 34%.