CERCETAREA ŞI INOVAREA – SUPORT ACTIV AL DEZVOLTĂRII

DURABILE

Zamfir Monica Elena, Universitatea „OVIDIUS” Constanţa

The enhancement of the knowledge society in the European Union involves treating the
processes of research and innovation with a big consideration, in their different forms of
manifestation. In the conditions of the knowledge society, of the new economy and of the
challenges raised by the consumption rationalization, research and innovation become primordial
rules in the professionals’ demeanour, being long term steps which target the objectives of
sustainable development.
Cuvinte-cheie: cercetare, inovare, dezvoltare durabilă, cunoştinţe, profesionalism.
Introducere. Noua economie se caracterizează printr-o dinamică accentuată şi pare să ofere cele
mai bune oportunităţi pentru creativitate, flexibilitate şi inovare. Inovarea include atât rezultatele
de tip invenţie, cât şi pe cele de tip inovaţie, se referă la procesul de generare şi dezvoltare, în
scop aplicativ, a noilor idei.
Avansul societăţii cunoaşterii determină atribuirea unei importanţe deosebite proceselor
de inovare, în diversele lor forme de manifestare. În cultura societăţii industriale, inovarea era
percepută ca o formă de creaţie şi de aplicare a rezultatului actului creativ, fiind proprie ştiinţelor
tehnice şi inginereşti. În condiţiile societăţii cunoaşterii şi ale noii economii, inovarea devine o
regulă generală în comportamentul profesioniştilor şi în dinamica organizaţiei performante, fiind
un demers pe termen lung, extins şi asupra sferelor nontehnice.1
Activităţile de cercetare şi inovare au ca rezultat creşterea numărului de locuri de muncă,
a prosperităţii şi a calităţii vieţii. Deşi este lider mondial în multe domenii tehnologice, UE se
confruntă cu un număr din ce în ce mai mare de provocări reprezentate, în egală măsură, de
concurenţii tradiţionali şi de economiile emergente. Planificarea comună stimulează eforturile în
domeniul cercetării şi poate conduce la obţinerea unor rezultate care nu ar fi posibile dacă fiecare
ţară ar acţiona individual.
Însă criticii modelului liniar (ştiinţă – tehnologie – beneficii economice) susţin că în
Uniunea Europeană există anumite lag-uri2 în ceea ce priveşte aplicarea tehnologică, în sensul
inabilităţii transformării puterii ştiinţei în inovare economică profitabilă. Astfel a apărut şi
„Paradoxul European”, care se referă la faptul că Uniunea Europeană are un rol global fruntaş în
termeni de rezultate ştiinţifice, de care companiile europene nu beneficiază. La celălalt capăt,
Statele Unite ale Americii promovează şi susţine aplicarea inovării economice în cadrul
organizaţiilor sale.3
Scurt istoric. Începând cu deceniul IX al secolului trecut, când a fost tras semnalul de alarmă
privind decalajul tehnologic dintre Comunitatea Europeană şi concurenţii săi – SUA şi Japonia –
şi, în special din anul 1983, când au fost lansate programele-cadru (PC) în domeniul cercetării
ştiinţifice şi tehnologice (CST), se poate vorbi în Uniunea Europeană despre o politică
comunitară în acest domeniu, politică care s-a dezvoltat pe parcursul perioadei care a urmat, până
în prezent. În această perioadă s-au derulat şase PC (1983-1987, 1987-1991, 1991-1994, 1994-
1998, 1998-2002, 2002-2006), fiind în curs de desfăşurare cel de-al şaptelea 2007-2013, care
1
Welch, J., Welch, S., 2005: pp. 106-108
2
lag = întârziere, cuv. engl.
3
J. Tidd, J. Bessant, K. Pavitt, 2001, pp. 11-12
beneficiază de un buget de 50,5 miliarde de euro. Deşi aceste PC sunt principalul instrument al
politicii comunitare în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, ele se completează foarte bine cu
programele europene EUREKA şi COST, la care Comisia participă ca membru, reprezentând UE.
Începând cu anul 2000, cu Summitul Consiliului European de la Lisabona, politica de
cercetare ştiinţifică şi tehnologică a UE a căpătat valenţe noi. Apariţia conceptului de Spaţiu
European al Cercetării (SEC), lansat cu acea ocazie, a introdus o nouă viziune în politica
comunitară de CST. Această nouă viziune s-a materializat prin acţiuni concepute special pentru
realizarea SEC, ceea ce a revoluţionat şi principalul instrument al politicii CST, programele-
cadru. SEC a fost conceput pentru a inspira cele mai mari talente să îmbrăţişeze cariere de
cercetare în Europa, pentru a incita industria să investească mai mult în cercetarea europeană – cu
obiectivul de a aloca 3% din PIB-ul UE pentru cercetare, şi pentru a contribui puternic la
dezvoltarea durabilă şi la creşterea numărului de locuri de muncă. SEC a devenit astfel pilonul
central al Strategiei de la Lisabona a Uniunii Europene, împreună cu completarea Pieţei Unice,
Strategia de Inovare Europeană bazată pe extindere, cu crearea unui Spaţiu European pentru
Învăţământul Superior şi numără în prezent cinci componente:
1. Activităţi de Cunoştinţe: volum şi calitate;
2. Triunghiul Cunoaşterii: fluxuri şi dinamici;
3. A cincea libertate: deschiderea şi circulaţia intra şi extra-UE;
4. Dimensiunea socială;
5. Dezvoltare durabilă şi mari provocări.
Compararea Uniunii Europene cu SUA în materie de cercetare şi inovare. O evaluare şi
comparare a performanţei inovării între Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii este
dificil de realizat, deoarece cunoaşterea, principalul element al procesului inovării, este adesea
greu de măsurat. Studiile unei asemenea comparaţii pornesc de la diferenţierea între cunoaşterea
tehnologică şi cunoaşterea ştiinţifică sau nontehnologică.
Cunoaşterea tehnologică este caracteristică organizaţiilor ce desfăşoară activitate
tehnologică, fiind specifică produselor şi proceselor, deoarece cheltuielile nu se realizează în
cercetare, ci în dezvoltarea producţiei, unde cunoaşterea este acumulată prin experienţă.
Cunoaşterea ştiinţifică sau nontehnologică se referă la faptul că cercetarea este disponibilă
şi utilizată de către potenţiali inovatori.
Principala diferenţă contă în faptul că, spre deosebire de SUA, Uniunea Europeană are
probleme la capitolul transformării cunoştinţelor ştiinţifice în procese şi produse patentate, care să
fie utilizate în industriile de înaltă tehnologie. Noul Institut European pentru Inovare şi
Tehnologie va sprijini acest proces, promovând parteneriatele care creează o punte între cele trei
laturi ale „triunghiului cunoaşterii”: ştiinţă, inovare, cercetare.
O altă diferenţă se referă la faptul că Uniunea Europeană îşi susţine poziţia de lider în
publicaţii; în acest domeniu este foarte important impactul ştiinţific asupra comunităţilor de
cercetare relevante. Pentru a compara diferenţele între UE şi SUA, s-au calculat indici ca rapoarte
între: publicaţii şi populaţie, publicaţii şi cercetători, cercetători şi populaţie. În urma calculării
acestor indici, s-a constatat că rezultatele Uniunii Europene sunt mai puţin de jumătate din cele
obţinute de Statele Unite ale Americii.
Mergând mai departe cu aceste evaluări, s-au comparat discipline din SUA cu discipline
din UE. Astfel, s-a constatat superioritatea celei dintâi în ştiinţele medicale, pe când cea din urmă
se descurcă mai bine doar în ştiinţele tehnice şi inginereşti.
Pentru a explora în detaliu performanţa europeană în tehnologie şi inovare faţă de cea
americană, trebuie realizată o distincţie între investiţiile europene în ştiinţă şi tehnologie şi
rezultate. Cel mai elocvent indicator care arată punctele slabe ale Europei în eforturile de a inova
sunt cheltuielile interne brute în cercetare şi dezvoltare (C&D) scăzute, ca procentaj din PIB.
Astfel, aceste cheltuieli ale Uniunii Europene se află sub cele ale Statelor Unite ale Americii.
Cheltuielile cu cercetarea şi dezvoltarea pot fi categorizate în mai multe componente.
Cifrele arată că guvernul SUA, în comparaţie cu cel al UE, cheltuie mai mult, atât în C&D
realizată de companii, cât şi în alte forme de C&D: educaţie superioară, guvern, etc.
Pentru a rămâne competitivă, UE trebuie să cheltuie mai mult în domeniul cercetării şi
dezvoltării şi să egaleze investiţiile făcute în aceste sectoare de principalii săi concurenţi.
Industria europeană trebuie să elimine decalajul care o separă de industria japoneză şi de cea
americană pentru a se menţine în prima linie a tehnologiei şi inovării. Conform estimărilor, este
posibil ca UE să nu-şi poată atinge scopul de a investi în cercetare 3% din PIB până în 2010.
Cercetare pentru viitor. Centrul Comun de Cercetare al UE (CCC) este o reţea de şapte institute
de cercetare din Europa. În plus faţă de cercetările în domeniul energiei şi siguranţei nucleare pe
care le realizează, CCC a conceput tehnologii precum cele de teledetecţie pentru identificarea
crizelor alimentare susceptibile de a izbucni în ţările în curs de dezvoltare, care vor avea nevoie
de ajutor alimentar comunitar.
Reactorul ITER în construcţie în Carache, Franţa, este considerat drept un pas important
pentru construcţia de reactoare prototip pentru centrale electrice bazate pe fuziunea nucleară - o
formă de energie nucleară considerată sigură, durabilă şi ecologică. La proiectul ITER
cooperează şi UE, Canada, China, India, Japonia, Coreea de Sud, SUA şi Rusia.
Noi frontiere. Spaţiul este domeniul care a beneficiat, pentru întâia oară, de un buget pentru
cercetare în cadrul PC7, fapt care atestă intenţia UE de a avea un rol independent în acest
domeniu. Proiectul Monitorizare Globală pentru Mediu şi Securitate va facilita accesul la
informaţiile colectate din spaţiu, ceea ce va permite anticiparea sau abordarea adecvată a crizelor
ecologice sau de securitate.
De asemenea, UE gestionează proiectul Galileo de dezvoltare a viitoarei generaţii de
sisteme de poziţionare globală prin satelit (GPS) – un alt domeniu în care UE intenţionează mai
degrabă să îşi dezvolte propria tehnologie, decât să o utilizeze pe cea propusă de alte ţări.
Sistemele viitorului vor avea o paletă mult mai largă de aplicaţii decât sistemele GPS obişnuite
utilizate pentru ghidarea şoferilor auto, cum ar fi, de exemplu, o gestionare mai eficientă a
traficului şi a operaţiunilor de căutare şi salvare.
Dezvoltarea durabilă în contextul cercetării şi inovării în Uniunea Europeană. În condiţiile
creşterii populaţiei şi al consumului de resurse naturale, dezvoltarea durabilă este un model de
dezvoltare ce vizează echilibrul între creşterea economică, calitatea vieţii şi prezervarea mediului
pe termen mediu şi lung, fără creşterea consumului de resurse naturale dincolo de capacitatea de
suportabilitate a Pământului.
Cea mai cunoscută şi mai citată definiţie generală a conceptului de dezvoltare durabilă
este cuprinsă în aşa-numitul Raport Brundtland4 al Comisiei Mondiale pentru Mediu şi
Dezvoltare: “dezvoltarea durabilă este dezvoltarea ce satisface nevoile prezentului, fără a
compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.”
Caracteristicile esenţiale ale dezvoltării durabile sunt: echitate, abordare pe termen lung,
gândire sistemică5.
Dezvoltarea durabilă vizează eliminarea disparităţilor în accesul la resurse, atât pentru
comunităţile sărace ori marginalizate, cât şi pentru generaţiile viitoare, încercând să asigure

4
World Comission on Environment and Development, Our common future, Oxford University Press, 1987, p. 43
5
Sustainable Development Gateway, Introduction to Sustainable Development, http://www.sdgateway.net/
fiecărei naţiuni oportunitatea de a se dezvolta conform propriilor valori sociale şi culturale, fără a
nega altor naţiuni ori generaţiilor viitoare acest drept.6
De aceea, pentru a răspunde nevoilor oamenilor şi ale societăţii în ansamblu, cu privire la
dezvoltarea durabilă, sunt vitale politici şi strategii de cercetare şi inovare bine conturate care să
asigure suportul de cunoştinţe necesar descoperirii unor metode şi produse noi şi mai eficiente de
consum care să nu afecteze moştenirea lăsată generaţiilor viitoare. De asemenea, tot prin
activităţile de cercetare şi inovare se facilitează crearea unei platforme internaţionale de învăţare
care găzduieşte o formare profesională a capitalului uman, urmând ca acesta, la rândul lui, să
genereze noi cunoştinţe şi idei, asigurându-se astfel, în acest proces, dezvoltarea durabilă.
Conform clasamentului publicat în 2009 de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
realizat pe baza Indicelui Dezvoltării Umane7, România se situează pe locul 63 din 182 de ţări, în
scădere cu un loc faţă de 2008, în comparaţie cu Polonia care ocupă locul 40.
Polonia a înregistrat o creştere economică neîntreruptă în ultimii 14 ani, economia acestei
ţări fiind pe plus, inclusiv în 2009. În această perioadă, PIB-ul pe cap de locuitor a crescut de la
3200 la 9500 de euro, scăzând apoi la 8500 euro anul trecut pe fondul devalorizării cu peste 20%
a zlotului8.
Unul dintre capitolele în care România se poate compara cu Polonia este acela al
deficitului bugetar. Astfel, deşi economia a înregistrat creşteri susţinute, bugetul a fost permanent
o valoare negativă, deficitul bugetar coborând sub 3% în doar 3 dintre ultimii 13 ani.
Pe de altă parte, nu se poate compara România cu Polonia când vine vorba despre
ponderea veniturilor bugetare în PIB: Polonia 40%, România 31%.
Dacă se ia în considerare evoluţia comerţului exterior al Poloniei în ultimii 10 ani, se
observă că, spre deosebire de România, creşterea economiei nu a determinat şi o creştere a
deficitului comercial ci dimpotrivă (cu excepţia anilor 2007 şi 2008), ceea ce arată că produsele
poloneze au fost mai competitive pe pieţele externe.
Comparativ cu anul 2000, în 2009 costurile cu forţa de muncă pentru angajatori erau cu
79% mai mari în Polonia şi cu 500% mai mari în România, în timp ce în aceeaşi perioadă,
productivitatea muncii a crescut cu 28% în cea dintâi şi cu 87% în cea din urmă.
Alături de Cehia, Polonia reprezintă în mod evident un model demn de urmat în ceea ce
priveşte evoluţia economică. Trebuie menţionat că anul trecut, Polonia a fost singura ţară din UE
care nu a intrat în recesiune, deşi această performanţă a fost realizată cu preţul creşterii deficitului
bugetar.
În Polonia, documentul programatic de implementare a strategiei actuale în domeniul
cercetării-dezvoltării şi inovării poartă numele de Knowledge, Computerization, Competitiveness:
Poland on the way to a Knowledge-based Economy şi conţine măsuri ce converg spre atingerea
scopurilor de dezvoltare a potenţialului ştiinţific şi de cercetare; de construire a Ariei Poloneze a
Cercetării ca parte a Spaţiului European al Cercetării; de pregătire şi implementare a strategiilor
regionale de inovare; precum şi de promovare a societăţii informaţionale.

6
Friends of the Earth Olanda, Sustainable consumption: A global perspective, Amsterdam, Friends of the Earth
Netherlands, 1996, p. 8
7
Indicele dezvoltării umane (IDU, Human Development Index în engleză) este o măsură comparativă a speranţei de
viaţă, alfabetizării, învăţământului şi nivelului de trai. În acest fel, este folosit pentru a compara mai bine nivelul de
dezvoltare a unei ţări decât PIB-ul pe cap de locuitor, care măsoară doar prosperitatea materială şi nu alţi indicatori
socioeconomici. Indicele dezvoltării umane, pentru majoritatea statelor membre ONU, este actualizat în fiecare an de
Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite şi publicat în Raportul de Dezvoltare Umană.
8
Zlotul polonez – moneda oficială a Poloniei
 Pe de altă parte, în România, documentul se numeşte Planul Naţional de Cercetare-
Dezvoltare, Inovare şi are ca obiective principale: creşterea relevanţei şi impactului activităţilor
de cercetare-dezvoltare şi de stimulare a inovării în vederea satisfacerii cerinţelor prioritare în
plan economic şi social, în perspectiva asigurării relansării şi a dezvoltării durabile a economiei;
intensificarea proceselor de inovare şi transformarea lor în suport direct pentru creşterea calităţii
şi competitivităţii produselor şi serviciilor oferite de întreprinderile româneşti pe piaţa internă şi
internaţională; concentrarea competenţelor şi resurselor din domeniul ştiinţei şi tehnologiei pentru
extinderea patrimoniului ştiinţific, tehnologic şi de inovare naţional; armonizarea cu cadrul legal,
instituţional şi procedural din Uniunea Europeană, în vederea implementării rapide şi eficiente a
parteneriatului pentru aderare.
Se observă astfel că Polonia, mai dezvoltată economic, are şi o strategie în domeniul
cercetării-inovării mai puternică, preocupându-se la momentul actual de proiecte internaţionale
cum ar fi construirea Ariei Poloneze a Cercetării, spre deosebire de România care îşi
direcţionează scopurile în acest domeniu mai mult spre dimensiuni regionale şi naţionale.
Concluzii. Comparaţia a arătat că există puncte slabe semnificative ce rezidă în sistemul de
cercetare ştiinţifică şi o industrie europeană relativ slabă. Aceasta este caracterizată printr-o
prezenţă scăzută în sectoarele bazate pe paradigmele noii tehnologii (biotehnologia), un grad
scăzut de inovare şi o participare scăzută la oligopolurile internaţionale în multe activităţi.
Următoarele propuneri îi sunt adresate Uniunii Europene:
1. Creşterea sprijinului pentru ştiinţa de înaltă calitate, în special prin constituirea Consiliului
Ştiinţelor Europene;
2. Diferenţierea vizibilă în sistemul educaţiei superioare, între cercetători, absolvenţi,
studenţi şi studenţi ai colegiilor tehnice;
3. Creşterea cercetărilor publice în favoarea rezultatelor deschise ale cercetărilor;
4. Construirea ambiţiilor, a unor misiuni tehnologice îndrăzneţe pentru justificarea valorii
sociale şi politice;
5. Redescoperirea utilizării unor politici industriale cu scopul de a promova o industrie
europeană puternică şi inovatoare.
Acestora li se adaugă respectarea principalilor paşi către un Spaţiu European de Cercetare
concret şi deschis:
1. Realizarea unei pieţe unice de muncă pentru cercetători;
2. Dezvoltarea unor infrastructuri de cercetare la nivel internaţional;
3. Consolidarea instituţiilor de cercetare;
4. Schimbul de cunoştinţe;
5. Optimizarea programelor şi a priorităţilor de cercetare;
6. Deschiderea către lume: cooperarea internaţională în ştiinţă şi tehnologie.
În procesul de inovare, cooperarea este foarte importantă, deoarece transferul şi
împărtăşirea cunoaşterii au multiple avantaje: stopează reinventarea roţii, având ca rezultat
economisirea timpului şi reducerea efortului, grăbesc procesele de luare a deciziilor, furnizează o
metodă eficientă a preluării unor lucruri noi, încurajează utilizarea cunoaşterii şi promovează
colaborarea, captează cunoştinţele pentru utilizarea lor în cadrul organizaţiei, încurajează
utilizarea bunelor practici, promovează inovarea în procese şi produse.9
Organizaţiile pot să mobilizeze cunoştinţele, capacităţile tehnice şi experienţa pentru a
crea noi produse, procese şi servicii.

9
Qureshi, S., Briggs, R.O., Hlupic, V., 2005, pp. 104-105
 Inovarea contribuie în multe moduri. În primul rând, cercetarea sugerează o strânsă
corelare între performanţa pieţei unei ţări şi noile produse. Aceste noi produse cresc valoare
acţiunilor şi conduc la creşterea profitabilităţii pe aceste pieţe, asigurând astfel cadrul necesar
dezvoltării durabile atât a organizaţiilor, cât şi a societăţii în care acestea activează.
Cunoştinţele dobândite prin cercetare reprezintă o sursă a inovării iar inovarea devine o
sursă pentru noi cunoştinţe, astfel creându-se un flux continuu de idei şi practici noi care asigură
pe termen lung dezvoltarea durabilă.

Bibliografie
1. Comisia Comunităţilor Europene, Carte Verde, Spaţiul European de Cercetare:
perspective noi, Bruxelles 2007;
2. Ciupagea, Constantin, Manoleli, Dan, Niţă, Viorel, Papatulică, Mariana, Stănculescu,
Manuela – „Direcţii strategice ale dezvoltării durabile în România”, Institutul European
din România, Studiul III;
3. Europeean Comission, Dorectorate-General for Research, ERA indicators and monitoring,
Expert Group Report, Octombrie 2009;
4. Friends of the Earth Olanda, Sustainable consumption: A global perspective, Amsterdam,
Friends of the Earth Netherlands, 1996;
5. Mândruleanu, Anca, Rolul inovării în noua economie. Evaluarea şi compararea
performanţei inovatoare a Uniunii Europene;
6. Pierantoni, Isabella, A few remarks on methodological aspects related to sustainable
development, în Measuring sustainable development integrated economic, environmental
and social frameworks, OECD, Paris, 2004;
7. Prisecaru, P., Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti, 2004;
8. Sustainable Development Gateway, Introduction to Sustainable Development,
http://www.sdgateway.net/;
9. Tidd, J., Bessant, J., Pavitt, K., Managing innovation, 2001;
10. Qureshi, S., Briggs, R.O., Hlupic, V., „Value creation from intellectual capital:
convergence of knowledge management and collaboration in the intellectual bandwidth
model”, Group Decision and Negociation, 2005;
11. Welch, J., Welch, S., Winning, Harper Business: New York, 2005;
12. World Comission on Environment and Development, Our common future, Oxford
University Press, 1987;
13. http://ec.europa.eu/enterprise/policies/innovation/support/index_en.htm;
14. http://europa.eu/pol/rd/index_ro.htm;
15. http://ec.europa.eu/research/era/index_en.html;
16. http://2008.informatia.ro/Romania_ocupa_locul_62_in_clasamentul_dezvoltarii_umane-
264405;
17. http://khris.ro/index.php/10/2009/indicele-dezvoltarii-umane-cat-investeste-romania-in-
sanatate-si-educatie/;
18. http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-7118475-economia-poloniei-cifre-cateva-
comparatii-romania.htm;
19. http://www.strategie-cdi.ro/spice/admin/UserFiles/File/Chestionar/Strategii%20si
%20politici.pdf.