Romanizare

Această etapă este succedată se un amplu process de înlocuire a culturii

materiale autohtone cu o cultură materialăsuperioară, cea romană ,ceea
ce se întâmplă deja în primele decenii de după instalarea stăpânirii
romane. Treptat, câmpul modificărilor se lărgește, actiunea de romanizare
înseamnă o schimbare în domeniile spirituale, culminând cu adoptarea
religiei romane și cu vorbirea latinei. În ultimă instanță romanizarea
înseamnă o schimbare de comportament prin asimilarea culturii și
civilizației romanice.

Colonizarea masivă, mai cu seamă în Dacia, multimea militarilor, apariția

și dezvoltarea orașelor sunt aspecte hotărâtoare pentru romanizare.

Coloniștii aduc civilizația romană ,,unificată” circummediteraneană. Ei se

așeză cu precădere în orașe sau în viitoarele orașe. Creșterea numărului
de orașe dovedește creșterea numărului de cetățeni romani,procesul
urbanizării este oglinda progresului romanizării. Numeroasele trupe
cantonate în Dacia sunt un focar de romanitate și îndeplinesc o acțiune
similară selei datorate coloniștilor. Militarii activi și veterani care se
stabileau în Dacia erau propagatori active ai civilizației romane. Înrolând
provinciali, dintre care unii erau indigeni, armata i-a învățat în timpul celor
25 de ani ai serviciului militar să fie pe deplin romani.Redați pământului
natal ca veteran, ei au vehiculat, până în îndepărtate așezări rurale modul
de viață roman și au împrăștiat sămînșăa roditoare a limbii latine.

Mai mult sau mai puțin corect, toți coloniștii și militari vorbeau latina, care
era în Dacia nu numai limba oficiala, ci și lingua franca. Raportul dintre
cele aproximativ 3500-4000 de inscripții grecești descoperite in Dacia
exclude ipoteza unui bilingvism(latină/greacă) în provincie.

Romanizarea reușește în Dacia în pofida faptului că iatlicii erau puțini în

comparație cu restul coloniștilor, mulți dintre ei oriental. Elitele locale,
care sunt atrase de statul roman confirmându-li-se preeminența socială
anterioară, lipsesc în Dacia.

După ,,dezgustul pe care-l inspira odinioară latina ” a urmat dorinţa de a

o învăţa ;în acelaşi timp toga romană s-a răspândit peste tot, precum
termele şi banchetele somptuoase, noutăţi calificatede supuţi drept
,,civilizație ”(Tacitus, Agricola,XXI ). După firești reticențe la început, după
recptarea culturii materiale,rând pe rând, dacii adoptă adoptă obiceiurile
și religie coloniștilor ( divinitățile dacice dispar, sau cel puțin nu se
păstreză în starea ,,pură” anterioară cuceriri romane ). Înlocuirea limbii
dacice cu latina a fost facilitată de faptul că limba dacică aproape că nu se
scria.

Rapiditatea procesului de romanizare în veacul al II-lea și la începutul

secolului al III-lea a fost favorizată pretutindeni în Imperiul roman de
avantajele oferite celor care se integrau în sistem și care dobândeu
accesul la un statut social superior, practice fără limite. Sub Hadrian sunt
diminuate privilegiile specifice Italiei ; la sfârșitul secolului al II-lea,
Septimius Meverus desfințează privilegiile militare ale iatlicilor. Câțiva ani
mai târziu, punctual culminat al acestei politici, Caracalla acordă, prin
Constitutio Antoniniana (în anul 212) cetățenie romană oamenilor liberi
din Imperiu. Provincialii din Dacia au profitat din plin de edictul lui
Caracalla, numărul imens de Aurellidovediind în ce măsură s-a primit
acum cetățenia romană. Între timp, cetățenii romani din Ulpia Traiana
Sarmisegetusa, Apulum, Potaissa si Napoca dobândiseră dreptul italic.

Dacă romanizarea nu s-a dintr-un proiect anume, acesta nu înseamnă că

ar fi fost un fenomen superficial. Un fenomen superficial ar fi însemnat
atragerea la civilizația romană doar a elitelor locale, ceea ce în Dacia este
imposibil, în lipsa cvasitotală a acesto elite. O romanizare superficiaă nu sr
fi supreviețuit dislocării politice a Daciei din Impeeriul roman. Limba
dacică strămoșescă nu ia locul latinei după retragerea aureliană;
dimpotrivă, latina face acum progrese teritoriale, o dată cu alte attribute
ale romanității în zone până atunci exterioare procesului a procesului de
romanizare. În sfârșit, o romanizare superficială nu ar fi supraviețuit nici
abandonării treptate, pe parcursul secolelor al IV-lea si al V-lea, a
panteonului păgân în favoarea creștinismului triumfător.

Cum daco-romanii sunt cel dintâi grup de populație romanizată rămasă

în afara Imperiului roma, ei îndeplinesc, primii, condiția constituirii într-un
neam romanic, căci tatea aceste neamuri au apărut numai după ce se
produc rupture din întregul care fusese Imperiul roman.

Așezarea temporară a unor migratori în Dacia, chiar existența unui regat

gepid, nu înseamnă distrugerea romanității. Cei veniți erau puțini în
comparație cu băștinașii. Ei se instalează în locuri pe care băștinașii le
ocoleau. Amestecul daco-romanilor cu alte populații, până la slavi, se va
face în mică măsură sau chiar deloc.

Populația slavă veche a migrat în spațiul Carpato-Dunărean în secolele VI-

VII. Extinderea acestor triburi în Balcani, a avut drept consecință divizarea
lumii romanice orientale în două părți distincte: romanici nord-danubieni și
romanici sud-dunăreni. Romanicii nord-dunăreni (daco-romanii), în
secolele următoare vor supraviețui în vâltoarea migrațiunilor, îi vor asimila
pe slavii rămași în regiunea Carpato-Danubiano-Nistrean și vor sfârși cu
formarea unei etnii noi, a poporului român. În același timp, romanicii sud-
dunăreni se vor pierde în cea mai mare parte în masa slavilor și vor păstra
doar unele insule izolate în diferite regiuni ale peninsulei Balcanice.