Sunteți pe pagina 1din 104

Noțiuni generale despre fonetică.

Consideraţii preliminare
Orice ştiinţă se caracterizează printr-un domeniu propriu de investigaţii, printr-o
problematică specială, precum şi prin metode specifice de cercetare. Domeniul de cercetare al
lingvisticii îl constituie aria vastă a fenomenelor de limbă. Lingvistica este, aşadar, ştiinţa care
studiază limba şi legile ei de dezvoltare.
Orice limbă, oricare ar fi nivelul ei de dezvoltare, se constituie din 4 compartimente:
1) învelişul sonor;
2) vocabularul (lexicul);
3) structura gramaticală;
4) ortografia (scrisul).
Fiecare dintre aceste compartimente este studiat de discipline lingvistice speciale.
Limba oamenilor este o una a sunetelor. În ea, totul se realizează prin intermediul
elementelor sonore: cuvintele şi formele lor, grupurile de cuvinte şi propoziţiile, intonaţia etc. Nimic
nu apare în limbă în afara sunetelor lingvistice, ele reprezentînd latura materială a limbii.
Sunetele vorbirii formează un anumit sistem destul de complicat şi acest sistem deserveşte
celelalte compartimente ale limbii. În cadrul ştiinţei despre limbă, studierea sunetelor vorbirii este
rezervată foneticii.
În funcţie de punctul de vedere prin care sînt cercetate sunetele limbii umane, de metodele
de cercetare, în cadrul foneticii se disting mai multe ramuri:
◙ fonetica teoretică; ◙ fonetica normativă;
◙ fonetica sincronică; ◙ fonetica diacronică;
◙ fonologia generală; ◙ fonologia particulară,
contrastivă, experimentală etc.

Fonetica normativă, la rîndul său, mai are cîteva subdiviziuni: o r t o e p i a, g r a f i a şi


ortografia.
Vocabularul (lexicul) este studiat de lexicologie, lexicografie, etimologie, frazeologie,
semantică.
Structura gramaticală a limbii este studiată de morfologie şi sintaxă.
Fonetica este definită, de obicei, ca disciplina lingvistică ce studiază sunetele vorbite/
articulate.
Termenul „fonetică” a apărut ca adjectiv neologic latin, phoneticus (după grec. phone
(θοηε) „voce”). El are două sensuri principale:
a) fonetica este compartimentul lingvisticii care se ocupă de studierea structurii sonore a limbii,
adică de studierea laturii materiale a ei;
b) prin fonetică sau fonetism se mai au în vedere caracteristicile sau însuşirile fiziologice şi
cele acustice ale sunetelor rostite. În acest sens, vorbim despre fonetismul specific limbii române
(cu vocalele ă şi î), cel al limbii franceze (cu r graseiat şi cu cîteva tipuri de e: è, é, ê) sau cel al
limbii engleze cu sunete vocalice lungi și scurte (a: ˄, ɔ: ɔ, u: u, æ: e, ǝ: ǝ, i: i).
Învelişul sonor are o deosebită importanţă în procesul de comunicare, deoarece:
a) numai pe baza lui se desfăşoară şi se fixează gîndirea umană (noi gîndim cu ajutorul
cuvintelor, iar cuvintele sînt formate din sunete);
b) numai datorită hainei sonore gîndurile noastre se exteriorizează şi devin cunoscute

1
celor din jurul nostru, adică trec din domeniul subiectiv al conştiinţei individuale în domeniul
celei sociale.
Multe tratate şi manuale de fonetică comparată sau ale unei anumite limbi conţin, în titlul
lor, termenul „sunete”1.
În manualele școlare, fonetica este definită ca știință despre sunetele vorbirii. Fiind astfel
definit, domeniul foneticii devine prea restrictiv. Vom vedea, pe parcurs, că această disciplină
cercetează, pe lîngă unităţile segmentale (sunetele ca realizări ale fonemelor) şi trăsăturile prozodice
sau suprasegmentale (accentul, intonaţia, tempoul şi ritmul vorbirii etc.), cuvîntul şi grupul fonetic,
alternanţele fonetice (care aparţin şi domeniului morfologiei sau domeniului de graniţă –
morfo(fo)nologia), calităţile vocii, pauzele şi chiar tăcerea ca întrerupere intenţionată a
continuumului sonor ş.a.
Sunetele articulate şi, în general, elementele fonice (sonore), care realizează latura
semnificativă, expresia vie a limbii sînt produse de către vorbitor(i) pentru a fi receptate de
ascultător(i) în vederea realizării actului de comunicare.
Klaus Kohler defineşte fonetica în felul următor: „Obiectul foneticii este evenimentul
sonor al comunicării lingvistice sub toate aspectele sale, adică producerea, transmiterea şi
receptarea aspectului sonor al limbii, inclusiv premisele psihologice şi sociologice prezente în
situaţia de comunicare dintre vorbitor şi auditor” 2.
O altă definiţie largă a foneticii (incluzînd şi fonologia) o formulează B. Malmberg:
„Fonetica este ştiinţa expresiei lingvistice (a limbii vorbite), considerate atît ca structură (formă),
cît şi ca substanţă”3.
După c r i t e r i i l e aplicate la cercetarea elementelor de structură sonoră a limbii,
putem deosebi mai multe aspecte sau ramuri ale foneticii: fonetica g e n e r a 1 ă şi fonetica
particulară.
Fonetica generală tinde să evidenţieze trăsăturile comune ale învelişului sonor ce
caracterizează toate limbile de pe glob, avînd drept obiectiv legităţile fonetice ce se pretează pentru
orice limbă. În calitate de asemenea lucrări ne vor servi Fonetica generală de L. R. Zinder4 şi
Introducere în fonetica generală de M. I. Matusevici5.
Fonetica particulară studiază învelişul sonor al unei anumite limbi: limba română, engleză,
franceză, germană, rusă etc.
Din alt punct de vedere, se ţine cont de metoda generală şi prisma prin care se fac studiile de
fonetică. În acest sens, se face distincţie între fonetica s i n c r o n i c ă (statică) şi cea
d i a c r o n i c ă (istorică, dinamică).
Fonetica sincronică studiază învelişul sonor al limbii la un anumit moment de dezvoltare. Prin
urmare, ea caută să surprindă limba cu legităţile ce acţionează şi cu schimbările ce se produc în
interiorul ei la un anumit moment de dezvoltare, relativ, desigur.
Fonetica istorică se ocupă de dezvoltarea învelişului sonor, cercetează schimbările

1
Passy, Paul, Les Sons du francais. –Paris, 1982; Sweet, H, The sounds of English.– Oxford, ed. a 2-a, 1910; Moulton,
W.F., The Sounds of English and German.– Chicago: The University of Chicago Press, 1962.
2
Apud Dermenji-Gurgurov, Svetlana, Fonetica limbii române (suport de curs). Cahul: Universitatea se Stat „B. P.
Hasdeu”.– 2010, p. 5.
3 Malmberg, Berril (1971). Phonétique générale et romane: Etudes en allemand, anglais, espagnol et français. The

Hague/Paris.– Mouton, p. 73.


4
Зиндер Р. Л. Общая фонетика. – Москва: Высшая школа – 1979.–312 c.
5
Матусевич М. И. Введение в общую фонетику. – Москва: Государственное учебно-педагогическое изд-во
МП. – 1959.–136 c.

2
fonetice pe care le suferă limba pe parcursul evoluţiei sale istorice.
Sunetul poate fi cercetat din mai multe perspective cărora le corespund diferite ramuri ale
foneticii, numite uneori ştiinţe fonetice:
1. Fonetica articulatorie sau „fiziologia sunetelor” cercetează producerea sunetelor
articulate.
2. Fonetica acustică (acustica – ramură a fizicii) studiază sunetul ca semnal fizic.
3. Fonetica auditivă descrie posibilităţile urechii umane de a reacţiona la stimulii acustici şi
mecanismele neurocerebrale ale codificării şi decodificării mesajului sonor la emiţător şi receptor.
4. Fonologia, numită uneori şi fonetică funcţională, utilizează datele celorlalte „ştiinţe
fonetice” în scopul descrierii funcţionării sistemului fonologic ca parte integrantă a sistemului
lingvistic.
Fonetica articulatorie şi cea acustică sînt cele care dispun de parametri bine fundamentaţi şi
verificaţi cu ajutorul instrumentelor și aparatelor de precizie. De aceea, din motive practice,
majoritatea foneticienilor preferă descrierea articulatorie a sunetelor.
Foneticianul român Adrian Turculeţ relatează că, avînd un domeniu de cercetare vast şi
complex, fonetica se află la interferenţa dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele umanistice sau ale
spiritului; ea recurge şi la metode sau procedee de analiză ale fizicii şi fiziologiei, psihologiei,
matematicii. Dar cercetarea aspectelor fizice, fiziologice, perceptuale au în vedere utilizarea lor în
comunicarea lingvistică; prin aceasta, fonetica rămîne o ştiinţă unitară, ştiinţa expresiei lingvistice6.
Foneticienii de marcă „clasică” (E. Sievers, H. Sweet, P. Passy, P. de Rousselot, O.
Jespersen, M. Grammont, D. Jones, Al. Philippide, Al. Rosetti) au cercetat mai ales aspectele
articulatorii ale sunetelor, încercînd să identifice poziţii articulatorice cît mai exacte ale sunetelor
din anumite limbi, dar şi la nivelul foneticii generale, care, în opoziţie cu fonetica particulară a
unei limbi, cercetează ansamblul posibilităţilor fonetice umane (fiziologice, acustice, auditive),
legile generale ale evoluţiei fonetice, cauzele și circumstanțele producerii acesteia.
Stilistica fonetică sau fonostilistica cercetează calităţile stilistice, expresive ale elementelor
fonetice segmentale sau suprasegmentale. Acest aspect a fost amplu studiat de Nicolai Trubetzkoy7,
care prefera o separare netă a aspectelor reprezentative (domeniul fonologiei) de mijloacele
expresive, care ar forma obiectul stilisticii sunetelor. Conform opiniei autorului P. R. Leon8 (în
1995), fonostilistica actuală se plasează printre ştiinţele comunicaţiei. Astfel, P. R. Leon
sintetizează funcţiile fonostilistice (expresive) ale mesajului vorbit.
Fonetica simbolică se referă la relaţiile care pot fi stabilite între sunetele articulate şi
evenimentele acustice sau caracteristici ale unor obiecte din lumea înconjurătoare. S-a observat, de
exemplu, că în diverse limbi, vocalele deschise şi cele posterioare pot trezi imaginea unui obiect
mare sau depărtat: rom. mare, it. grane; rom. acolo, sp. aca. În timp ce, dimpotrivă, vocala i ne
trimite la obiecte mici sau apropiate: rom. mic, fr. petit; rom. aici, fr. ici etc.9
Sunetele de tipul l şi r au fost numite lichide (lat. liquidus „curgător”), deoarece impresia
auditivă produsă de aceste consoane sugerează „curgerea” (unui lichid/a timpului) ca în versurile
eminesciene: Apele plîng, clar izvorînd din fîntîne.
6
Turculeţ, A., Introducere în fonetica generală şi românească, – Iaşi: Casa Editorială Demiurg, 1999, p. 18-19.
7
Трубецкой Н.С., Основы фонологии, – Москва: Аспект Пресс, 2000.
8
Apud Dermenji-Gurgurov, Svetlana, Fonetica limbii române (suport de curs). – Cahul: Universitatea se Stat „B. P.
Hasdeu”.– 2010, p. 15.
9
Iordan I., Limba română actuală. O gramatică a „greșelilor” (ediția a II-a, 1947). - Iași: Institutul de Arte Grafice
„Alexandru A. Terek”, 1943, p. 16.

3
Al. Graur observă valoarea expresivă a unor grupuri consonantice repetate: flutur, fluturatic,
fluşturatic.10
R. Jakobson, care a înţeles importanţa simbolului fonetic chiar în formele superioare ale
limbajului, a descris, analizînd anumite forme reductive ale limbii (limbajul infantil, afazia),
structurile expresive ale limbii. Ilustrul lingvist a demonstrat, de exemplu, că distincţia dintre t şi k
este ultima care apare la copil şi prima care dispare în stări de afazie (carte=tarte, cît=tît).
În ultimele decenii ale secolului al XX-lea, s-a dezvoltat vertiginos fonetica experimentală,
inclusiv cea instrumentală, care îşi bazează cercetările pe observaţiile și datele minuţioase şi exacte,
obţinute prin aplicarea aparatelor de mare precizie.
„Röentntgencinematografia permite cercetătorului să descrie legitățile activității articulatorii
la pronunțarea sunetelor simple și compuse. Röentgenogramele nu prezintă o informație clară și
autentică a mișcărilor tuturor organelor atrticulatorii în timpul vorbirii. Röentntgencinematografia ne
ajută să cercetăm interferența atrticulatorie pe sectoarele torentului vorbirii, adică suprapunerea
articulației de tranziție a sunetelor vecine, dinamica consoanelor, diftongilor, diftongoizilor,
vocalelor în hiat, secvențelor vocalice silabice, dinamica silabei, cuvintelor, frazelor,
propozițiilor.”11 Cu alte cuvinte, la etapa realizărilor remarcabile ale științei și tehnicii, metoda
aplicării röentntgencinematografiei aduce o rază de lumină asupra majorității problemelor ce țin de
obiectul foneticii.
Pe lîngă folosirea pe larg a aparatajului, fonetica experimentală se mai caracterizează prin
aplicarea experimentelor pur fonetice. Se produc şi se analizează scheme oscilografice ale
diferitor sunete, chiar ale aceloraşi sunete, pronunţate de aceiaşi subiecți, dar în momente și
circumstanțe diferite. „Concluziile bazate pe problemele analizei spectogramelor, videogramelor,
intonogramelor și a oscilogramelor deschid noi căi pentru sinteza sunetului vorbirii, care, după
cum se știe, este problema teoretică principală a foneticii”12, menționează cercetătorul chișinăuian
George Gogin, care s-a ocupat îndeosebi de cercetarea experimentală a sunetelor vorbirii.
Încă pe la 1400, Leonardo da Vinci a pictat nişte planşe anatomice precise pentru studierea
laringelui şi a coardelor vocale. Fonetica experimentală, ca ramură aparte a ştiinţei despre învelişul
sonor al limbii, a apărut încă în a II-a jumătate a secolului al XIX-lea. Fondatorii ei au fost Jan Pier
Rousselot în Franţa şi Vasile Bogorodiţki în Rusia. Primele aparate aplicate la cercetarea sunetelor
vorbirii au fost împrumutate din domeniul fiziologiei şi psihologiei experimentale sau au fost create
după metodele lor asemănătoare. Mari succese s-au obţinut, în acest domeniu, în urma utilizării
fonografului, gramofonului, magnetofonului, oscilografului, spectografului, röntgenului static și
dinamic, tensometriei etc.
În fonetica experimentală modernă, sînt folosite pe larg aparate electroacustice (spectograful,
oscilograful), precum şi diferite mijloace tehnice (palatogramele ş.a.). Datorită folosirii acestui
aparataj variat, fonetica tinde să devină cea mai exactă disciplină lingvistică. În zilele noastre,
rezultatele obţinute de fonetica experimentală se aplică pe larg în radiotehnică, electoacustică şi în
alte domenii.
„Obiectul de studiu al lingvisticii, conchide cercetătorul germanist L. R Zinder din Sankt-
Petersburg, trebuie să-1 constituie t o a t e mijloacele s o n o r e ale limbii în t o a t e

10
Graur Al., Grupuri simbolice în fonetismul romanesc //SCL, X, 1959, nr. 2, p. 206.
11
Babâră, Nicanor, Röentntgencinematografia și articularea sunetelor vorbirii ⁄⁄ Conferința științifică jubiliară.
Rezumatele comunicărilor. 2-3 octombrie 1996. ‒ Chișinău: USM, p. 145-147.
12
Gogin, George, Problema dezvoltării hiatului în limba română (Studiu de fonetică experimentală). Autoreferat al
tezei de doctor habilitat în filologie.– Chișinău: AȘ a RM, 2000, p. 15.

4
manifestările şi funcţiile lor, precum şi legătura dintre graiul viu şi forma scrisă a limbii”13.
Învelişul sonor are o structură complexă, fiind constituit, în primul rînd, din unităţi
segmentale de diferite ranguri, organizate cu ajutorul unităţilor suprasegmentale (accentele,
melodia, pauzele, ritmul vorbirii ş. a).
Este bine cunoscut faptul că vorbirea noastră are un caracter articulat, adică ea constă din
diferite segmente mai mari sau mai mici. Aceste segmente, despărţite prin pauze, poartă denumirea
de unităţi fonetice segmentale. Dar în vorbirea reală sunetele apar rareori în stare izolată. De obicei,
noi nu emitem şi nu percepem sunetele izolat, ci organizate în grupuri.
Unităţile fonetice de bază – s u n e t e l e – se îmbina, aşadar, între ele, formînd unităţi
fonetice superioare. Acestea sînt: silaba, cuvîntul fonetic, tactul ritmic şi fraza fonetică. După cum
vom vedea la prelegerile ulterioare, fraza fonetică diferă în mod evident de fraza sintactică, după
cum un cuvînt fonetic diferă de cuvîntul morfologic.
Cuvîntul fonetic poate fi şi el mai mare decît cel morfologic, el incorporînd pe lîngă sine o
serie de elemente monosilabice, cum ar fi: prepoziţiile, conjuncţiile, articolul, verbele auxiliare
aflate în prepoziţia sau în postpoziţia cuvîntului noţional accentuat.
La organizarea actului vorbirii ajută unităţile suprasegmentale, şi anume: accentul fonetic,
accentul frazei, pauzele, melodia, tempoul şi ritmul vorbirii. Aceste unităţi, deşi nu fac parte
nemijlocit din şirul vorbirii, au totuşi o importanţă deosebită, precizînd, de multe ori, structura sonoră
a vorbirii, logica ei şi intenţiile vorbitorului.
După cum se vede, învelişul sonor al limbii are o structură bine determinată, constînd din
unităţi segmentale şi suprasegmentale. Unităţile segmentale sînt organizate întru-un sistem ierarhic
bine precizat: din unităţile fonetice elementare (sunete, silabe) se formează, în ordine crescîndă,
unităţile fonetice superioare – îmbinările de cuvinte (tacturile ritmice), frazele fonetice, din care se
constituie mesajul, adică toată comunicarea rostită. În acest context, definim fonetica în felul
următor:
Fonetica este ramura lingvisticii care studiază structura sonoră a limbii (unităţile ei
segmentale şi cele suprasegmentale), precum şi evoluţia istorică a acestei structuri.

Noțiunea de sunet uman articulat


Sunetul articulat se află în centrul domeniului de cercetare al foneticii. Pe parcursul studierii
acestui fenomen, observăm complexitatea deosebită a acestuia, care decurge, mai ales, din
dificultatea de a fi definit şi unanim acceptat.
Prezentăm un simplu model al comunicării în limba vorbită, ce pune în evidenţă numai o
parte a „sunetului” – semnalul acustic prin care vorbitorul transmite receptorului un mesaj:

Vorbitor Ascultător
Emiţător mediu Receptor.

Fig. 1. Comunicarea în limba vorbită

Pentru un simplu vorbitor al unei limbi cu scriere alfabetică, sunetele sînt, în primul rînd,
impresiile auditive pe care le produc cele mai mici unităţi din care este alcătuită o secvenţă a limbii

13
Зиндер P. Л., Op. cit.

5
vorbite; aceste impresii auditive sînt fixate cu ajutorul literelor: de exemplu, pentru un vorbitor al
limbii române, cuvîntul rostit mapă este format din patru sunete-tip/foneme [m, a, p, ǝ] ce
corespund celor patru litere ale aceluiaşi cuvînt scris.
O altă legătură pe care o poate face vorbitorul este aceea dintre imaginea auditivă a unui
sunet şi mişcările pe care urmează să le execute organele fonatoare/articulatoare pentru realizarea
sunetului respectiv. Vorbitorul obişnuit însă este preocupat de înţelegerea mesajului în totalitatea sa,
şi nu de segmentarea acestuia în sunete sau de modul cum se produc acestea, aspecte la care recurge
doar în situaţii speciale: bunăoară, pentru a corecta pronunţia greşită a unui sunet de către un copil
etc.
Sunetele concrete ale vorbirii pot fi cercetate şi descrise din trei puncte de vedere diferite,
subordonate celui lingvistic (fundamental):
1) din punct de vedere articulatoric (cercetarea sunetelor articulate, produse);
2) din punct de vedere acustic (cercetarea sunetului ca semnal fizic);
3) din punct de vedere auditiv (cercetarea prelucrării semnalului sonor în timpul procesului
de percepere şi decodare a mesajului).
Definiţiile „clasice” ale sunetului articulat reunesc, de regulă, aspectele auditiv şi
articulatoriu ale acestuia.
În primele decenii ale secolului al XX-lea, apar unele discrepanțe cu privire la separarea
clară a poziţiilor articulatorii. Ideea lanţului sonor ca un continuum care nu corespunde reprezentării
curente a sunetelor este exprimată cu claritate de H. Paul: „Cuvîntul nu este o alăturare a unui
număr anumit de sunete independente, fiecare dintre ele putînd fi reprezentat printr-un semn al
alfabetului, ci este, în fond, întotdeauna o serie continuă de infinit de multe sunete.”
Ferdinand de Saussure accentuează primatul imaginii auditive asupra mişcărilor articulatorii
continue, care nu permit o delimitare exactă a sunetelor: „Datele acustice există deja în mod
inconştient atunci cînd abordăm unităţile fonologice; prin intermediul urechii, ştim ce este un b, un
t etc. Dacă am putea reproduce, cu ajutorul unui aparat de proiecţie, toate mişcările gurii şi ale
laringelui, executînd un lanţ de sunete, ar fi cu neputinţă să descoperim diviziunile din acest şir de
mişcări articulatorii; nu ştim unde începe un sunet şi unde sfîrşeşte altul.”14
Concluzionăm că sunetele se pot distinge prin faptul că realizează, fiecare, o impresie
auditivă omogenă: „Ne putem da seama dacă un sunet rămîne sau nu asemănător cu el însuşi numai
în lanţul vorbirii auzite; atît timp cît avem impresia a ceva omogen, acest sunet este unic.”15
Asemenea intuiţii au fost confirmate odată cu dezvoltarea foneticii experimentale și
instrumentale. Combătînd ideea unor poziţii stabile ale sunetelor, fonetistul A. de Lacerda a
demonstrat că mişcarea organelor articulatorii este continuă şi că ele nu persistă, în aceeaşi poziţie,
o fracţiune de timp măsurabilă decît în mod excepţional16.
S-a demonstrat că efectele acustice/auditive identice sau foarte asemănătoare pot fi obţinute
prin articulaţii diferite. De exemplu, B. Malmberg17 descrie situaţia: [s] – poate fi articulat alveolar
sau predorsal-alveolar (cu apexul limbii la incisivii inferiori), oclusivele [t, d, n] pot fi dentale sau
alveolare, predorsale, [l] – se poate realiza cu apexul limbii atins de dinții incisivi superiori sau de

14
Apud Svetlana Dermenji-Gurgurov, Fonetica limbi române (suport de curs). – Cahul: Universitatea se Stat „B. P.
Hasdeu”.– 2010, p. 15.
15
Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală. – Iaşi.– 1998, p. 61.
16
Vezi Dermenji-Gurgurov, Svetlana, Fonetica limbi române (suport de curs). –Cahul: Universitatea se Stat „B. P.
Hasdeu”, 2010, p. 8.
17
Malmberg Bertil, Phonetique generale et romane. – Paris: Mouton.– 1971, p. 73.

6
alveole etc.
Obiecţiile aduse asupra distingerii şi clasificării segmentelor lingvistice neglijează, credem,
deosebirea între limbă şi vorbire, adică faptul că o clasă de sunete nu este nici o mărime pur
auditivă, respectiv articulatorie, fiziologică, nici una acustică, ci o mărime lingvistică.
Autorii sus-menţionaţi propun rezolvarea acestei probleme prin sensul disciplinei, create de
ei – Fonometria: „Sunetele unei limbi nu sînt decît normele de rostire ale unei comunităţi
lingvistice”, aceste norme pot fi stabilite cu ajutorul statisticii.
Alţi cercetători situează fenomenul în domeniul psihologiei şi caracterizează fonemul ca „o
organizare psihică minimală a informaţiei care poate fi transmisă de la emiţător la receptor”18.
Faptul acesta ne aminteşte de definiţia psihologistă a fonemului propusă de Baudouin de Courtenay.
În cea de-a doua ipostază, sunetul este privit ca unitate de expresie minimală discretă a unei
anumite limbi. Termenul sunet desemnează fiecare dintre segmentele în care se poate disocia
auditiv lanţul sonor, dar şi un sunet împreună cu variaţiile lui (de ex. „t” se poate realiza ca dental,
alveolar, aspirat, cu explozie laterală), deci o clasă de sunete echivalente, asemănătoare, care se
distinge de alte clase prin „utilizare opozitivă”. Cu ultima accepţie, se utilizează şi termenul sunet-
tip, care, ca şi termenul sunet, se poate referi la o anumită limbă, dar şi la nivelul „universal” din
fonetica generală.
Al. Rosetti consideră că sunetul-tip este „sunetul notat de ortografie” – grafemul, adică un
prototip19.
Trebuie să mai menţionăm faptul că sensul de „unitate segmentală minimală distinctivă a
limbii vorbite”, odată cu dezvoltarea Fonologiei, a fost preluat de termenul fonem.
Dezvoltarea teoriei fonemului a dus şi la fundamentarea ştiinţifică a conceptului de sunet, pe
care Nicolai Trubetzkoy îl defineşte în raport cu fonemul: „Totalitatea caracteristicilor, atît
relevante fonologic, cît şi nerelevante, care apar într-un anume punct al fluxului sonor în care se
realizează un fonem, o denumim ca sunet al limbii.” Fiecare sunet al limbii conţine deci, pe de o
parte, trăsături relevante fonologic, care fac din el realizarea unui anumit fonem, şi, pe de altă parte,
o întreagă mulţime de trăsături irelevante fonologic, ale căror alegere este condiţionată de o serie de
cauze.
Caracterul polivalent al termenului sunet nu i-a determinat pe cei mai mulţi lingvişti
(foneticieni) să renunţe la acest termen, cu care este obişnuit orice vorbitor alfabetizat lingvistic.
Nu se poate contesta faptul că noi putem interpreta, în condiţii normale, secvenţele rostite în
limba maternă sau într-o altă limbă cunoscută cu o succesiune de „sunete”, adică de segmente
auzibile discrete: chiar dacă această segmentare este, în primul rînd, o tehnică deprinsă în şcoală, ea
are la bază anumite trăsături reale (perceptive, articulatorii, acustice) recurente în semnalul fonetic.
Unii foneticieni, ca de exemplu Wolfgang Köhler, subliniază importanţa conceptului de
„sunet” în formarea auzului analitic (neinfluenţat de recunoaşterea cuvîntului după sens, în context)
şi în lărgirea cîmpului de percepere a diferenţelor auditive. În timp ce vorbitorul „naiv” rămîne la
identificarea globală a sunetelor, foneticianul trebuie să descrie impresiile auditive şi să le noteze cu
ajutorul transcrierii fonetice, apelînd la categoriile de clasificare ale unei teorii ştiinţifice despre
sunetele articulate.

18
Vezi Dermenji-Gurgurov, Svetlana, Op. cit., p. 8.
19
Rosetti, Alexandru, Introducere în fonetică. – Bucureşti: Editura Științifică. – 1967, p. 105-108.

7
Importanţa teoretico-practică a foneticii
Fiind o disciplină autonomă, fonetica are o deosebită importanţă atît t e o r e t i c ă , cît şi
practică.
Privitor la importanţa incontestabilă a foneticii pentru cercetările lingvistice, gramaticienii
și-au expus părerile din antichitate. Încă în gramatica sanscrită a lui Panini (sec. V-IV p. Hr.) găsim
informații despre consoane ca unități fonetice și despre funcția distinctivă (fonologică) a sunetelor
vorbirii. Astfel, într-un comentariu la Vede, putem citi: „Nu încape îndoială că o consoană are
existență în sine, căci sensul cuvintelor de schimbă în funcție de modificarea consoanelor.”20
În termeni metaforici, lingvistul german, întemeietorul gramaticii istorice, Iacob Grimm,
spunea că „gîndul este fulger, cuvîntul – tunet, consoanele reprezintă scheletul, iar vocalele – sîngele
limbii.”21
Lingvistul comparativist, Wilhelm von Humboldt, insista asupra cunoașterii particularităților
reale ale sunetelor vorbirii ca bază în cercetările lingvistice: „Pentru a-ți crea o idee asupra formei
unei limbi, trebuie să atragi o atenție deosebită particularităților reale ale sunetelor ei. De la alfabet
(citește: sistemul sonor) trebuie să pornească cercetarea formei limbii, el trebuie să servească baza în
cercetarea tuturor compartimentelor limbii.”
Același principiu este susținut și de fondatorul Școlii lingvistice din Moscova Filipp
Fortunatov: „De la fonetică trebuie să înceapă cercetarea științifică a oricărei limbi.”22
Reputatul lingvist român Sextil Pușcariu spunea că fonetica este o disciplină indispensabilă a
limbii, pe care o compară cu tabla de înmulțire, „fără de care nu se pot face operațiuni complicate de
calcul.”23 Subliniind în mod expres însemnătatea foneticii pentru cercetările lingvistice, el susține:
„Cu cît un lingvist are cunoștințe fonetice mai ample, cu atît e mai bine înarmat.” După S.
Pușcariu, fonetica ia naștere atunci cînd:
1) marile invenții tehnice au apropiat popoarele, silindu-le să-și învețe reciproc limbile;
2) neogramaticii erau stăpîniți, în cercetările lor, de istorism, de legile fonetice;
3) apar primele cercetări dialectologice pe teren, acestea pornind de la fonetică.
În această privință, S. Pușcariu este susținut de B. P. Hasdeu, considerat întemeietorul
foneticii teoretice în România și unul din primii europeni care încep anchetele lingvistice pe teren,
adică întemeietorul dialectologiei.
La rîndul său, dialectologia are legături strînse cu istoria limbii, cu gramatica istorică. Nu
întîmplător, lingvistul georgian A. Čikobava susține că „fără fonetica istorică nu ar fi putut exista
gramatica comparativ-istorică și nici istoria lingvisticii. Nu am exagera dacă am spune că anume
datorită foneticii lingvistica a devenit una din cele mai exacte științe umaniste.”24
Studierea foneticii este necesară pentru istoria limbii, pentru cercetările etimologice și
gramaticale, pentru evidențierea înrudirii limbilor. Necunoscînd corespondențele fonetice din istoria
unei limbi concrete, nu poți stabili originea unor anumite cuvinte și legătura lor cu aceleași
corespondențe din limbile înrudite. Cunoscutul filolog german Fidrih Diez, părintele lingvisticii
romanice, susținea că „etimologia își are temelia științifică în fonetică.”
Descoperirea legităţilor fonetice a transformat etimologia dintr-o artă fantezistă într-o

20
N. Corlăteanu, Vl. Zagaevschi, Fonetica. – Chișinău: Lumina, 1993, p. 15.
21
Idem.
22
Ф.Ф.Фортунатов. Избранные труды. Том 2, Москва: Учпедгиз.– 1957, р. 10.
23
S. Pușcariu, Limba română. Vol. I. Privire generală, București: Minerva. – 1976, p. 60.
24
A. Чикобава, Введение в языкознание. - Москва: Учпедгиз.- 1952, p. 143.

8
adevărată ştiinţă. Dacă, pe timpul său, marele clasic al literaturii franceze Victor Hugo zicea că
etimologia este ştiinţa în care consoanele nu au nici o importanţă, iar vocalele nici atîta, astăzi,
aplicînd legităţile fonetice generale, se pot reconstitui limbi indoeuropene de mult dispărute.
Pe lîngă o incontestabilă importanţă teoretică, fonetica mai are şi numeroase a p l i c a ţ i i
practice:
1. Studiile de fonetică sînt absolut necesare pentru elaborarea normelor ortoepice
cît mai adecvate tendinţelor de dezvoltare a oricărei limbi (schimbarea accentului la cuvintele
épocă, carácter, regízor în comparaţie cu pronunţarea acestora de 2-3 decenii în urmă).
2. Cunoştinţele de fonetică sînt necesare şi la stabilirea normelor ortografice, deoarece
scrisul corect se bazează pe cunoaşterea particularităţilor fonetice ale limbii. Să luăm, bunăoară,
ortografia diftongilor ea (cheamă, gheaţă, gheară) şi ia (chiar, ghiaur, maghiar) sau a diftongului
ea (mea, cea) şi a vocalei e (Coreea, erbacee, graminee).
3. Datele foneticii sînt necesare şi la alcătuirea alfabetului pentru limbile care, din
anumite motive, nu au ajuns încă să aibă o scriere proprie. Bunăoară, dacă slavii şi românii foloseau
pentru scrisul particular alfabetele latin şi grecesc, la 862-864 d. H., călugării Chirii şi Metodiu
inventează, pe baza alfabetului grecesc, 43 de semne pentru redarea limbii slave, cu toate semnele
diacritice, uneori inutile, împrumutate de la greci.
În anii sovietici, de tristă amintire, s-a făcut exces de zel, impunîndu-se alfabetul slav
tagicilor şi altor popoare din Asia Mijlocie, care folosiseră, cu mii de ani în urmă, alfabetele
persan şi arab. La fel s-a procedat, greșit, şi cu limba noastră cea română: ni s-a impus vehement
alfabetul rus. După cum ne-am convins, limbii noastre strămoșești îi stă destul de bine doar în haina
ei firească, moştenită de la maica sa, latina.
4. Predarea limbilor străine este, de asemenea, un domeniu în care fonetica e absolut
necesară. Se ştie cîte greutăţi înfruntăm pentru a vorbi „fără accent”, ca un băştinaş. Or, fonetica a
demonstrat că fiece limbă are o bază proprie de articulaţie.
Deci pentru a însuşi şi a vorbi la perfecţie o limbă străină, trebuie să cunoaștem mişcările
de articulaţie specifice acestei limbi. Profesorul clujean Mihail Bogdan, specialist în predarea limbilor
moderne, înaintează serioase exigențe față de cei implicați în procesul de predare-însușire a limbilor:
„Cunoștințele aprofundate de fonetică sînt de mare folos nu numai specialistului lingvist, ci și celui
care vrea s-o predea. Un profesor de limbă străină fără o pregătire fonetică este la fel de incompetent în
materia lui, ca și un medic căruia îi lipsesc cunoștințe elementare de anatomie.”25
5. În zilele noastre, graiul viu capătă o importanţă din ce în ce mai mare, graţie
realizărilor remarcabile, cum e inventarea telefonului, radioului, filmului sonor, televiziunii. În
legătură cu acest fapt, apare necesitatea imperioasă de a vorbi frumos şi convingător pentru a
produce efectul scontat asupra publicului. Dicţiunea sau arta de a vorbi frumos şi corect presupune
o bună cunoaştere a mecanismului respiraţiei şi a funcţionării aparatului de vorbire. Lucrul acesta
este important la şcoală şi teatru, în stradă şi pretutindeni.
6. Pe cunoaşterea foneticii se bazează şi logopedia – o ramură a medicinii, care se ocupă
de tratarea defectelor de vorbire. Se fac exerciţii fonetice şi cu cei fără auz pentru a-i deprinde să
perceapă sunetele rostite de cei ce le stau în faţă după mişcările articulatorii ale buzelor.

25
Bogdan, Mihail, Fonetica limbii engleze.- Cluj: Editura Științifică. - 1962, p. 8.

9
7. O dată cu progresul tehnico-ştiinţific, specialiştii care se ocupă de problemele
transmisiunii sonore au început să fie preocupaţi şi de problemele foneticii. Cînd e vorba de
construirea vreunui aparat de transmisiune sau amplificare a sunetului, e necesar să fie studiate şi
proprietăţile acustice ale vocalelor şi consoanelor spre a evidenţia frecvenţele necesare pentru
recunoaşterea unor foneme/sunete-tip şi neglijarea altora.

Relaţiile foneticii cu alte discipline


Fonetica ocupă un loc central în sistemul disciplinelor lingvistice, întrucît obiectul ei de
studiu îl constituie sunetul rostit, adică acea parte materială a limbii care vădeşte, cu toată claritatea,
latura fizică şi fiziologică, precum şi cea psihologică şi socială a limbii ca mijloc de comunicare.
Sunetele vorbirii, ca orice sunete în general, aparţin universului fizic şi dispun de anumite
caracteristici fizice (acustice). Acestea sînt studiate nu numai de lingvişti, ci şi de f i z i c i e n i ,
specialişti în domeniul acusticii. Mai ales o parte a fizicii, și anume electroacustica, a căpătat, în
ultimul timp, o mare răspîndire în legătură cu dezvoltarea radioului şi imprimarea sunetelor vorbite pe
benzi, plăci şi discuri.
De sunetele vorbite se ocupă şi specialiştii în f i z i o l o g i e , deoarece acestea sînt rezultatul
activităţii organelor aparatului articulatoriu, care este studiat de fiziologi. Aceștia au stabilit, de
exemplu, că în emisfera stingă a creierului uman se află sediul vorbirii, centrul principal al
limbajului. În această zonă, se controlează scrisul mîinii drepte. Pe fiziologi îi interesează limba, mai
ales ca funcţie a sistemului nervos central, precum şi din punctul de vedere al patologiei verbale
(afazia).
Fonetica, fiind o ştiinţă despre sunetele vorbirii, foloseşte atît datele obţinute de fizică, cît şi
cele ale fiziologiei şi psihologiei. Cu toate acestea, fonetica rămîne o ştiinţă aparte în sistemul
disciplinelor lingvistice, deoarece ea studiază sunetele nu numai din punct de vedere acustic,
fiziologic şi psihologic, ci le priveşte, în primul rînd, ca pe niște unităţi lingvistice, ca pe cele mai
mici elemente ale limbii vorbite, iar limba este un fenomen social, cel mai important mijloc de
comunicare între oameni. Întrucît sunetele lingvistice se prezintă ca nişte atomi sonori, absolut
necesari la formarea diferitelor unităţi lingvistice (silabe, cuvinte, expresii, propoziţii), fonetica este
strîns legată de celelalte compartimente ale ştiinţei despre limbă.
Astfel, legătura dintre fonetică și lexicologie se realizează prin faptul că unitățile fonetice
(sunetele-tip, accentul) au capacitatea de a schimba sensul cuvîntului, adică îndeplinesc, în limbă, o
anumită funcție distinctivă semantică, și anume:
– prin însăși componența diferită a sunetelor rostite în cuvînt: lac – pod, dovleac – frunză;
– prin înlocuirea unui sunet-tip din cadrul cuvîntului cu altul: doamnă – toamnă, rimă –
rîmă, mare, tare, sare, care, rare, bare, pare, nare;
– prin prezența într-un cuvînt și absența în alt cuvînt a unui sunet: turmă – urmă, clamă –
lamă;
– prin inversarea sunetelor: parc – crap, arc – car – rac, urdă – rudă;
– prin schimbarea locului plasării accentului: parálele „banii” – paraléle „aparate de
sport”, istórie „ştiinţă”, istoríe „întîmplare neplăcută”, comedíe „specie a genului dramatic”,
comédie „întîmplare hazlie”, companíe „asociaţie de producere” - compánie (oameni cu chef).
Raporturi strînse se stabilesc între fonetică şi morfologie. Schimbările în cadrul logoformelor
unui cuvînt se fac în conformitate cu legităţile alternanţelor fonetice.
Bunăoară, a>ă datorită apariţiei lui i final: mare > mări, țara> ţări, cărare > cărări.
Delimitarea formei de singular de cea de plural se face, în limba română, prin alternanţa unei

10
consoane dure cu una moale: an> ani, alb> albi, bolnav> bolnavi, bun> buni, român> români etc.
Aceeaşi alternanţă serveşte la deosebirea persoanei I de pers. II singular: cer > ceri, observ >
observi, rup > rupi.
Unitățile fonetice îndeplinesc și o funcție distinctivă lexico-gramaticală atunci cînd, prin
schimbarea sunetului sau a locului accentului pe altă silabă, se schimbă nu numai sensul
cuvîntului, ci și categoria gramaticală, adică partea de vorbire (prună – brună, soră – sură–șură,
luncă – lungă); prin accent: dudúie – dúduie, véselă – vesélă, ácele – acéle, cîntă – cîntă, mútă -
mută.
În limba română, ca şi în celelalte limbi romanice, durata rostirii unui sunet (cantitatea lui)
nu joacă un rol semantic sau gramatical, aşa cum se prezenta această caracteristică în limba latină
clasică. Comp. Cārus „scump”, cărrus „car, căruţă”, vēnit „vine, prezent”, vĕnit „veni, perfect”.
Totuşi, în unele cazuri, cînd e vorba de o valoare afectivă, lungirea unei vocale poate avea valoare
fonologică, exprimînd, totodată, ideea de superlativ: un vis frumoos! Un vin gustoos! Buună
treabă!
Sintaxa este în relaţii strînse cu fonetica, luînd în consideraţie faptul că accentul şi intonaţia
servesc ca mijloace de evidenţiere a unui cuvînt dintr-o propoziţie sau a unei propoziţii simple din
cadrul frazei. Accentul logic are o deosebită importanţă în reliefarea unor raporturi antonimice,
evidenţiind anumite unităţi sintactice în scop stilistic. De exemplu, în versul eminescian: Voi
credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic” din Epigonii, crearea antitezei se datorează nu
numai opoziţiei dintre cele două pronume personale (noi/voi), ci şi accentului logic, care scoate în
evidenţă relaţiile antonimice din context. Sau, bunăoară: Astăzi vom pleca la teatru (adică nu
mîine, cum ne înțelesesem anterior), Astăzi vom pleca la teatru (nu la cinema).
Fonetica se află într-o strînsă legătură şi cu stilistica, cu teoria literaturii şi, în special, cu
poetica. Metrica şi ritmica versificaţiei se construiesc pe baza datelor foneticii: „Sunetul şi
sensul sînt cu neputinţă de separat... Sonoritatea muzicală a comunicării este şi ea un mijloc de
transmitere a informaţiei”26. Un rol însemnat, în acest sens, îl joacă aliteraţia din sintagme. De
exemplu: Sara pe deal buciumul sună cu jale…Apele plîng clar izvorînd din fîntîne…Prin vulturi
vîntul viu vuia (M. Eminescu).
E de remarcat valoarea expresivă a consoanelor nazale, care pot reda anumite note de
monotonie şi tristeţe adîncă:
Şi totu-mi pare veşted, căzut şi uniform,
Sînt însetat de somnul pămîntului s-adorm (Mihai Eminescu).
Sonantele lichide (r şi l) redau scurgerea timpului:
Şi se duc ca clipele, scuturînd aripele...

Obiectul de cercetare al foneticii îl constituie descrierea tuturor mijloacelor fonetice de


expresie. Fonetica trebuie să induce:
• care sînt sunetele limbii;
• cum se produc ele din punct de vedere fiziologic, adică toate momentele de articulare a lor;

26
Lotman, Iurie, Lecții de poetică structurală. - București: Univers.-1970.

11
• să explice modul şi cauzele alternanţei sunetelor conform legităţilor fonetice generale şi
particulare;
• să prezinte sunetele din punct de vedere acustic, adică al modului cum sînt
percepute ele de organele auzului;
• să cerceteze aspectul funcţional sau fonologic al elementelor lingvistice, adică să precizeze
cum se schimbă sensul învelişului sonor în dependenţă de modificările fonetice.

12
Structura sonoră a limbii. Aparatul fonator
Analiza limbajului uman articulat ne duce, mai întîi de toate, la sunet, definit, pe de o parte, prin
dispunerea organelor aparatului fonator şi a mişcărilor care însoțesc sau provoacă curentul de aer expirat, iar, pe
de altă parte, prin impresia auditivă care rezultă.
(J. Marouzeau)
Pentru a putea descrie şi clasifica sunetele existente într-o limbă, trebuie să cunoaştem, mai
întîi de toate, organele care participă la producerea lor.
Organele aparatului de vorbire pot fi împărţite în trei grupuri, în corespundere cu funcţiile
lor în procesul de formare a sunetelor vorbite:
a) aparatul respirator;
b) laringele şi coardele vocale;
c) cavităţile supraglotice (faringele, cavitatea bucală şi cavitatea nazală).
Aparatul respirator27
Producerea sunetelor articulate se realizează prin
conlucrarea unor structuri anatomice şi procese
fiziologice pe parcursul a trei etape: respiraţia, fonaţia şi
articulaţia, care, pentru semnalele acustice
corespunzătoare, funcţionează, în ordine ca: iniţiator,
generator, modificator.
Respiraţia, care asigură, în primul rînd, oxigenul
necesar corpului uman, este şi sursa sunetelor articulate.
Aparatul respirator este format din diafragmă, torace,
muşchi ai respiraţiei, plămînii, bronhii şi trahee.
Respiraţia se produce prin dilatarea (la inspiraţie), respectiv contractarea (la expiraţie)
toracelui şi, în consecinţă, modificarea volumului plămînilor şi a presiunii aerului pulmonar. Prima
fază, inspiraţia, este un proces activ: plămînii, fiind elastici, se dilată sub influenţa unei mişcări
exterioare, şi anume, coborîrea diafragmei sau ridicarea toracelui; mărimea volumului plămînilor
determină des-creşterea presiunii aerului pulmonar şi, cînd acesta scade sub presiunea atmosferică,
are loc compensarea celor două presiuni cu pătrunderea aerului, prin căile respiratorii, în plămîni.
Expiraţia este un proces pasiv: muşchii intercostali şi cei ai diafragmei se destind, toracele
coboară, diafragma se ridică şi reducerea volumului pulmonar duce la creşterea presiunii aeriene din
alveole şi expulzarea aerului în exterior. În procesul vorbirii, expiraţia devine activă şi are o durată
mai mare.

Aparatul respirator este compus din:


a) Diafragmă (sub acţiunea muşchilor abdominali, diafragma se lasă în jos în timpul
inspiraţiei aerului şi se ridică în timpul expiraţiei).
b) Cutia toracică.
c) Plămînii şi bronhiile (două ramificaţii ale traheii prin care ajunge aerul în plămîni)28.
Organul fonator este ca un parcurs care începe în plămîni şi finisează la buze (aerul din
afară pătrunde în plămîni şi invers.
În felul acesta, apar sunetele vorbirii. Pentru a le produce, este necesar ca un curent de aer să
fie îndreptat din plămîni, prin trahee, în laringe şi mai departe în cavitatea orală şi nazală (organul
fonator). De aceea, obţinem sunete nazale şi orale. Acestea se rostesc doar în procesul expiraţiei.

27
Vezi toate imaginile ce se referă la aparatul fonator în variantă color la sfîrșitul cărții.
28
Niculescu G., Compendiu de anatomie. - Bucureşti : Editura Știinţifică şi Enciclopedică. - 1998, p. 28.

13
II. Laringele cu coardele vocale
Fonaţia. Prima modificare a curentului de aer expirat, numită fonaţie, se produce în laringe,
care se află deasupra traheii. Funcţional, laringele este un ventil format din patru cartilaje legate
elastic prin muşchi şi ţesuturi.
Baza o formează cartilajul cricoid, pe care se află cel tiroid, format din două plăci laterale,
ce se unesc în partea mai îngustă din faţă într-un unghi de cca 90° la bărbaţi („mărul lui Adam”) şi
cca 120° la doamne. În partea posterioară a cartilajului cricoid, se află alte două cartilaje:
aritenoizii, care se pot mişca înainte–înapoi, şi se pot roti lateral faţă de cartilajul cricoid. Între
aritenoizi şi cartilajul tiroid se află coardele vocale; spaţiul dintre acestea şi aritenoizi se numeşte
glotă.
Epiglota, lipită de partea anterioară internă a cartilajului tiroid, închide laringele, asemenea
unui capac în formă de frunză. Atunci cînd înghițim, împiedicăm pătrunderea în laringe a unor
corpuri solide sau lichide.
Cînd glota este închisă, aerul se adună sub coardele vocale lipite şi presează asupra lor;
putem simţi această presiune cînd ridicăm ceva greu; cînd tuşim, se formează ocluzii glotale
spontane. Cealaltă poziţie extremă este deschiderea largă a glotei, lăsînd liberă trecerea aerului, aşa
cum are loc la respiraţie şi la rostirea consoanelor surde. O poziţie intermediară între închiderea şi
deschiderea totală a glotei se produce la rostirea constrictivei faringale (glotale) h (ca în hol, han,
hotel).
Poziţii aparte prezintă coardele vocale la vorbirea şoptită: în timpul şoptitului slab, ele au
aceeaşi poziţie ca la producerea constrictivei h. La şoptitul intens, glota este închisă, iar aerul trece,
cu o presiune puternică, prin glotă (într-un cuvînt ca han rostit astfel, h se produce cu mult mai mult
aer decît la rostirea normală a lui).
Nota bene: Coardele vocale se pot închide şi deschide foarte repede, producînd impulsuri
scurte şi rapide ale aerului, care sînt percepute auditiv ca o vibraţie continuă, numită „voce”;
prezenţa vocii determină caracteristica sunetelor, numită sonoritate. Vocea (tonul vocal) se
realizează prin vibrarea coardelor vocale, dar şi prin forţa aerodinamică a aerului care trece prin
glotă. Calitatea vocii (vibraţiile) depinde de forţa presiunii subglotale şi de gradul de încordare a
coardelor vocale. Un rol important îl are mărimea naturală a coardelor vocale: la doamne, lungimea
coardelor vocale variază între 13-17 mm, iar la bărbaţi între 17-24 mm, tonul fundamental mediu
fiind de cca 230 Hz (230 de oscilaţii pe secundă), la doamne– de 120 Hz. La bărbaţii cîntăreţi
formaţi, vocea poate varia între 70-80 de Hz (bas profund) şi 700 Hz: vocea feminină – între cca
140-1110 Hz (soprană). În vorbire, se utilizează numai o mică parte din volumul vocii în registrul
frecvenţelor mai joase (vocea din piept).
Pe lîngă controlul variaţiei tonului fundamental şi a intensităţii, laringele are şi sarcini care
ţin, mai curînd, de articulaţie: în primul rînd, diferenţa dintre sunetele sonore şi cele surde. Sunetele
sonore prezintă poziţia de fonaţie a mecanismelor laringale, cu lipirea coardelor vocale. La sunetele
surde (şi aspirate), cu excepţia ocluziei glotale, trecerea curentului de aer se produce prin
deschiderea balistică (nedirijată) a glotei.
Intensitatea tonului vocal depinde tot de interacţiunea mecanismelor subglotale şi glotale.
Din punct de vedere acustic, este relevantă, mai ales, bruscheţea cu care curentul de aer sparge
închiderea glotei; impulsurile spectrale cele mai clare ale vocii rezultă printr-o ocluzie mai rapidă.

14
Concluzionăm că: vocea aspirată se formează atunci cînd coardele vocale nu sînt destul de
încordate; vocea aspră prezintă neregularităţi în succesiunea vibraţiilor coardelor vocale; vocea
răguşită este o combinaţie a vocii aspirate şi a celei aspre.
Aerul ce vine din plămîni în trahee ajunge în laringe, care îndeplineşte funcţia principală
legată de actul respiraţiei, apără plămînii de corpurile străine ce ar putea pătrunde în timpul
alimentaţiei. De asemenea, laringele produce o multitudine de sunete variate din punctul de vedere
al intensităţii, înălțimii şi timbrului lor. În laringe, apare vocea sau tonul muzical, de aceea Ovidiu îl
numea „vocis via” – calea vocii. Laringele este închis sau deschis în partea sa posterioară de o
membrană mobilă, numită epiglotă, care acoperă sau descoperă spaţiul cel mai îngust al laringelui –
glota. La doamne şi copii, glota este de dimensiune mai mică, de aceea, vocea lor este mai înaltă.

Laringele și coardele
vocale

Coarde
vocale

Laringele, coardele vocale.

Coardele vocale sînt plasate cîte două: două superioare şi două inferioare, separate prin
ventriculele lui Morgagni. La producerea sunetelor (fonaţiune), participă doar coardele vocale
inferioare, cele superioare fiind false. În limba latină, chordae vocales înseamnă „strune vocale”.
Toate sunetele la care iau parte coardele vocale, atunci cînd sînt închise, poartă numele de sunete
sonore, iar cele la care coardele vocale sînt deschise se numesc sunete surde.
Sunetele sonore, în fonetică, mai au denumirea de fonice, iar cele surde – afonice.
III. Cavităţile supraglotice
Faringele este spaţiul de deasupra laringelui care continuă nemijlocit cu cavitatea bucală
sau orală şi cavitatea nazală. Trecerea din cavitatea orală în cea nazală poate fi deschisă sau închisă
de vălul palatului, care e prelungit cu uvula, popular spus „omuşor”. Atunci cînd uvula/omuşorul
este în poziţie verticală, aerul trece atît prin cavitatea orală, cît şi prin cea nazală, sunetul avînd un
caracter nazal (consoanele m şi n). Dar atunci cînd se află în poziţie orizontală, trecerea prin
cavitatea nazală este închisă şi sunetele devin orale/non-nazale.
Rolul de primă
importanţă la emiterea sunetelor
îl are însă limba, care, datorită
celor 18 muşchi, poate căpăta
forme diferite şi să execute tot

15
felul de mişcări ce condiţionează multiple articulaţii de care depind variaţiile acustice percepute de
urechea ascultătorului ca sunete diferite.

Un rol la fel de important îl joacă şi buzele, în special cea inferioară, care este mobilă.
Foneticienii Nicolae Corlăteanu şi Vladimir Zagaevschi relatează elocvent, în ceea ce priveşte rolul
limbii ca organ al articulării: „Rolul de primă importanţă pe care-l joacă limba în procesul articulării
sunetelor a şi făcut ca întregul sistem de comunicare realizat prin vorbirea umană să poarte
denumirea de limbă.”29
Cercetarea organelor de audiţie
Sunetele vorbite mai trebuie cercetate şi ca elemente acustice, avînd in vedere faptul că
acestea acţionează şi asupra organelor de audiţie.
Urechea (organul auditiv) este compusă din trei părţi princi-pale:
1. Urechea externă, care culege vibraţiile sonore din aer (lat. „auris externa”);
2. Urechea medie, împreună cu timpanul, care au funcţia de a adapta şi a transmite vibraţiile
sonore către urechea internă (lat. auris media);
3. Urechea internă (lat. auris interna), împreună cu melcul (cohlea), realizează
transformarea vibraţiilor sonore în excitaţii nervoase, constituind Organul lui Corti, care, la rîndu-i,
face o analiză tonală, spaţială a sunetului.

Pentru fiecare din cele 1500 de tonuri, urechea umană percepe 325 de intensităţi diferite.

Aspectul acustic al sunetelor


Sunetele din natură diferă în funcție de mai mulţi factori şi sînt percepute de ureche ca fiind
pronunţate:
1. Cu o intensitate mai mare sau mai mică;
2. Cu o durată mai lungă sau mai scurtă;
3. Cu o înălțime a tonului mai joasă (bărbaţii), mai înaltă (doamnele şi copiii) etc.

După cum s-a relatat anterior, unda sonoră ia naştere în urma mişcării vibratorii şi ea poate fi
înregistrată cu ajutorul unor aparate speciale: oscilograf, intonograf, spectograf, chimograf etc. De
exemplu, sunetele sînt percepute dacă frecvenţa lor se încadrează în limitele de la 16 pînă la 20.000
de hertzi (Hz). De la 20.000 de hertzi mai sus, domeniul ultrasunetelor, sînt percepute doar de
delfini, cîini şi lilieci.
Vocea se formează în glotă şi în cavităţile supraglotice, în cavitatea bucală şi cavităţile nazale,
care vibrează şi ele ca nişte rezonatori, modificînd curentul fonator venit din laringe. Prin urmare, în
procesul vocii, esenţiale sînt vibraţiile.
Vibraţiile sunetelor vorbite sînt sinusoidale. Să presupunem că o moleculă de aer, aflată în
punctul M în stare de repaus, întră în vibraţie. Ea se va deplasa pe o anumită direcţie sau axă orizontală,

29
N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi, op. cit., p. 30.

16
axa A – B, descriind o linie curbă, pînă la punctul A. Punctul E reprezintă apogeul atins de linia curbă
faţă de axa orizontală A – B. De la A, molecula de aer se va întoarce înapoi la punctul ei de plecare M
cu o viteză sporită. Din cauza vitezei obţinute pe distanţa A – M, ea va depăşi punctul M, tot pe o
traiectorie curbă, şi se va opri în punctul B, simetric lui A. Deci B se află la aceeaşi distanţă de M, ca
şi A. Distanţa A–M este o vibraţie simplă. Distanţa A–M–B se numeşte perioadă (durata unei
vibraţii duble).

Numim amplitudine distanţa D–E, adică distanţa dintre axa vibraţiei şi apogeul atins de
curba vibraţiei în raport cu axa ei. Amplitudinea va fi cu atît mai mare, cu cît forţa sau energia cu
care molecula de aer va părăsi punctul M.
Numim frecvenţă vibratorie numărul perioadelor (al vibraţiilor duble) care se produc într-o
secundă.
În realitate, doar vibraţiile unui diapazon corespund exact cu situaţia descrisă mai sus. În
vorbire, vibraţiile sînt complexe, întrucît mişcările vibratorii ale sunetelor au loc aproape simultan şi
se caracterizează prin diferenţe de perioadă, de amplitudine şi de fază (momentele cînd încep
vibraţiile sunetelor învecinate sînt diferite).
Vibraţiile sunetelor vorbite au diferite forme. Curentul de aer fonator, trecînd prin laringe,
este modificat la nivelul glotei. Vocalele sînt sunete de deschidere, comportînd tonuri muzicale, iar
consoanele sînt sunete de închidere, comportînd zgomote. Diferenţa dintre un sunet muzical şi un
zgomot este următoarea: în opozite cu sunetul muzical, zgomotul este format din vibraţii neregulate
şi neperiodice.
Sunetele vorbirii sînt de mai multe tipuri:
1. Tonurile muzicale sînt caracteristice vocalelor, dar şi anumitor categorii de consoane
sonore, sonante.
2. Undele armonice sînt tonuri slabe, generate de către vibraţiile anumitor părţi (jumătate,
pătrime, optime etc.) ale corpului vibrant.
3. Zgomotele sînt prezente la rostirea majorităţii consoane-lor.
Orice sunet din natură se caracterizează prin patru trăsături de bază:
a) Înălţimea sunetului, care este dependentă de numărul de vibraţii pe secundă. Dacă acesta
se măreşte, atunci sunetul este acut şi, invers, dacă se micşorează, sunetul este grav. De asemenea,
la o contracţie mai mare a coardelor vocale, sunetul devine mai acut, iar la una mai slabă sunetul
devine mai grav. Vibraţiile vocii se obţin prin schimbarea gradului de contracţie a coardelor vocale,
dirijat de creier. Înălţimea tonului contribuie la realizarea diferitor tipuri de intonaţii. De exemplu,
propoziţia Sînt student, fiind intonată în mod diferit, poate căpăta sensuri şi nuanţe diverse:
1) sînt student – o simplă constatare a faptului;
2) sînt student! – atunci cînd este admis la Facultate;
3) sînt student?! – atunci cînd, probabil, nu-i vine a crede că a reuşit la examenele de
admitere la facultate etc.
b) Intensitatea sunetului este particularitatea de a fi pronunţat mai puternic sau mai slab. Se

17
ştie că sunetele aflate la începutul cuvîntului sînt pronunţate cu o intensitate mai puternică decît cele
aflate în poziţia de mijloc sau finală. Sextil Puşcariu definea acest fenomen în felul următor:
„masarea energiei de rostire la începutul cuvîntului, în paguba silabelor mijlocii şi finale”30. Cam
aşa se şi explică faptul că, în evoluţia lor istorică de la limba latină la limba romană, sunetele de la
începutul cuvintelor s-au păstrat, în general, fără modificări, pe cînd cele de la sfîrşitul cuvintelor au
suferit schimbări radicale. Exemple: lupus > lup; ursus > urs; dormo > dorm; cognatus > cumnat;
barbatus > bărbat etc.
Despre intensitatea pronunţării vocalelor şi a consoanelor, într-un studiu aparte, vorbeşte
foneticianul G. Gogin: „sonantele [m, n, l, r] se caracterizează printr-o intensitate maximă., vocala
deschisă [a], avînd un grad de apertură mai mare, va fi articulată cu o intensitate mai puternică decît
vocalele închise [i, î, u]”31.
c) Durata sunetului este cauzată, mai întîi de toate, de ritmul vorbirii. Cu cît acesta este mai
accelerat, cu atît durata fiecărui sunet în parte este mai mică şi, cu cît este mai lent, durata sunetelor
este mai lungă. Vocalele în silabe închise sînt mai durative decît vocalele în silabe deschise. De
asemenea, vocalele accentuate, în limba română, sînt mai durative decît cele neaccentuate.
Durata consoanelor depinde de accent, cele mai durative fiind consoanele care stau
nemijlocit înaintea vocalei accentuate.
d) Timbrul sunetului ne permite să deosebim un sunet de altul: „a” de „u”; „i” de „î”; „t”
de „d”; „r” de „l”, pentru că fiecare în parte ne „impresionează” urechea în mod diferit. Îmbinarea
de cuvinte timbrul sunetului poate fi în relaţie de sinonimie cu „timbrul vocii”, căci dacă timbrul
sunetului ne ajută să distingem un sunet de altul, aşa timbrul vocii ne permite să deosebim vocea
unei persoane de a alteia.

30
Puşcariu, S., Cercetări şi studii. - Bucureşti: Minerva. - 1974, p. 360.
31
Gogin, George, Consoanele limbii literare. - Chişinău: Cartea Moldovenească. -1969, p. 28.

18
Inventarul fonetic şi clasificarea sunetelor limbii române contemporane

Însușind tema, studenții vor fi capabili:


- Să clasifice vocalele după cele trei criterii de bază: poziţia limbii, a buzelor şi gradul de apertură;
- Să sistematizeze caracteristicile acustice şi articulatorii ale vocalelor;
- Să depisteze corect diferitele combinaţii de timbre vocalice (hiatul);
- Să formeze un tabel în care să caracterizeze separat toate vocalele.
- Să clasifice consoanele după modul de articulare, prezenţa/ absenţa vibraţiei coardelor vocale, locul
de articulare, timbrul principal și cel secundar;
- Să diferenţieze caracteristicile acustice/auditive ale consoanelor;
- Să accentueze neutralizările unor opoziţii consonantice.

Din punct de vedere acustic şi fiziologic, sunetele vorbirii se împart în două grupuri mari:
v o c a l e şi c o n s o a n e . Vocalele sînt sunete muzicale (tonuri), în timp ce consoanele sînt
zgomote pure sau sunete în care există o împletire de zgomote şi tonuri. Trecerea de la consoanele
propriu-zise la vocale o fac consoanele s o n a n t e , sunete în care, alături de tonuri, există şi
zgomote, predominînd tonurile. Grafic, această constatare se prezintă în felul următor:

vocale sonante zgomotoase sonore surde


Diferenţa dintre vocale şi consoane se bazează şi pe locul unde se produce sunetul. Vocalele
se formează în laringe, iar consoanele – în cavitatea bucală.
Din punct de vedere fiziologic (al pronunţării), vocalele se deosebesc de consoane şi prin
alte particularităţi. La articularea vocalelor, curentul de aer iese în exterior prin cavitatea bucală
(sau nazală) fără a întîlni obstacole. De aceea, spunem că vocalele sînt sunete de deschidere.
Pronunţarea consoanelor are loc printr-o închidere completă sau printr-o apropiere apreciabilă a
organelor aparatului fonator, aşa încît curentul de aer întîmpină un obstacol pe care trebuie să-1
învingă. În afară de aceasta, efortul expirator este mai puternic la pronunţarea consoanelor (mai
ales la consoanele surde) decît la vocale. Deci pentru consoane presiunea aerului este mai mare
decît pentru vocale.
În limba latină clasică, existau cinci sunete vocale, fiecare dintre ele avînd cîte o variantă
lungă şi alta scurtă. O dată cu schimbarea accentului din tonic în dinamic, s-au produs schimbări şi
în sistemul vocalic latinesc. Vocalele lungi au devenit închise, iar cele scurte – deschise. În afară
de aceasta, limba română a mai moştenit din limba geto-dacilor vocalele ă şi î, care au fost întărite
de aceleaşi tipuri de vocale sub influenţa limbilor slave, unde există aceste sunete. Astfel, în limba
română, există 7 sunete vocale: a, e, i, o, u, ă, î. Ele se clasifică după 4 criterii:
a) apertură;
b) gradul de ridicare a limbii faţă de palat sau locul de articulaţie;
c) participarea buzelor;
d) după timbrul lor.
După apertură, deosebim vocale deschise (a), semideschise (o, ă, e) şi închise (u, î, i). Le-am
numit anume în ordinea descrescîndă a deschiderii gurii.
Limba, fiind un organ foarte mobil, se poate plasa fie în partea anterioară, fie în cea posterioară
a cavităţii bucale sau poate ocupa o poziţie medială, astfel că rezonatorul format în spaţiul dintre
limbă şi palat îşi modifică volumul şi lungimea. După locul unde se face articulaţia, vocalele se

19
împart în trei categorii: vocalele anterioare (palatale): e şi i; vocalele posterioare: o şi u,
articulate prin apropierea rădăcinii limbii de vălul palatului; vocalele mediale (a, ă, î), la a căror
articulare limba ocupă o poziţie medie, intre palatul dur şi vălul palatului.

După participarea buzelor, vocalele româneşti se împart în labiale sau rotunjite (o şi u),
care se pronunţă cu participarea buzelor, şi nelabiale (nerotunjite), la a căror rostire nu participă
buzele (a, e, i, ă, î).
În limba română literară, vocalele sînt rostite cu vălul palatului ridicat şi lipit de peretele
laringelui. Prin urmare, ele sînt orale sau pure, adică lipsite de timbrul nazal. Există şi vocale nazale,
care se pronunţă cu vălul palatului coborît. Caracterul nazal al vocalelor se marchează cu semnul ~,
plasat deasupra vocalei urmată de m sau n (ã, õ). Vocalele nazale sînt caracteristice mai ales
pentru limba franceză. În transcriere fonetică, cuvîntul francez enfant „copil” are varianta fonetică
[ãfã], cuvîntului bon „bun” – [bõ].
Atunci cînd sînt urmate de consoanele nazale (m, n), vocalele româneşti se nazalizează
parţial, adică au o rezonanţă nazală pe ultima parte a duratei lor. Chiar în acest caz, ele nu sînt
percepute de vorbitori ca sunete independente în raport cu vocalele pure, în sensul că nu sînt
considerate foneme capabile de a distinge cuvinte sau forme gramaticale, cum se atestă, bunăoară,
în limba franceză: anne „an” şi ane „măgar”. Nazalitatea este mai puternică atunci cînd vocalele sînt
în poziţie iniţială: ãnsamblu, ãmplitudă etc., şi mai slabă cînd vocalele sînt la mijloc de cuvînt sau
la sfîrşitul lui: plafon, persan.
Grafic, sistemul vocalic românesc este prezentat astfel:

î u
i

e a

Statistica a demonstrat că, deşi raportul absolut dintre vocale şi consoane în limba română
este aproximativ de 1/3, totuşi în procesul vorbirii, vocalele sînt întrebuinţate aproape la fel de frecvent
ca şi consoanele. Aceasta atribuie limbii noastre un înalt grad de muzicalitate şi armonie.

Pronunția literară a unor vocale


În cuvintele din fondul activ al limbii, cunoscute de toți vorbitorii, vocala [e] nu apare, în
poziţia iniţială, în stare pură, cu este însoțită de semivocala [į]: ied, iesle, iederă, ieftin etc. Excepţie
fac unele interjecţii în care [e] poate fi precedat de faringala [h]: eheį, ehe:
– Ehe, dʼapoi crezi dumneata că nu ne cunoaștem noi cu Ștefan a Petrei? (I. Creangă)
Deși se scriu cu [e] inițial, pronumele personale el, ea, ei, ele și unele forme ale verbului a fi
(e, este, eram, erai, era, erați, erau) se pronunță cu į semivocalic inițial: [iel, iei, ierau, ierați] etc.
Uneori, auzim la radio sau TV cum unii prezentatori rostesc aceste forme pronominale și verbale
hipercorect: [el, era, era, este].

20
Neologismele cu [e] inițial (elev, eleganță, electricitate, efervescență etc.) şi a unele
împrumuturi culte mai vechi de tipul egumen, emir, episcop, eterie, evanghelie, evreu etc. se scriu și
se pronunță, așa cum prevăd normele actuale în vigoare, cu [e-].
În cadrul rostirii colocviale, înainte de [o] inițial, apare un [ų] semivocalic: uom, uoperă, uos
După semivocalele rotunjite [u, o], vocalele a, ă, î sînt uşor labializate: [roată, scuar, două,
lu(u)ỉnd].
Așa cum opinează cercetătoarea Lidia Sfîrlea, unii vorbitorii din Republica Moldova, chiar
din rîndurile celor elevați, diftongarea vocalelor se produce chiar și la rostirea neologismelor: [aleįe,
crustaceįe, matįernă]. Aceeași autoare relatează că vocalele neaccentuate, mai ales cele închise, pot
să-şi reducă durata şi chiar să cadă în vorbirea colocvială alertă. Reducerea duratei pînă la sincopare
este favorizată de lungimea cuvîntului şi de ocurenţa repetată a aceloraşi vocale (disimilare totală):
[dim(i)nęatsa, drumur(i)le, piʧor(u)lui]32.
Reducerea vocalelor neaccentuate are o frecvenţă mai ridicată în varianta moldovenească
basarabeană: [kiʃ(i)nǝu]. Sînt supuse reducerii cuvintele cu un corp fonetic mai mare şi dintre
exemplele cele mai frecvente în vorbirea colocvială. Cităm mai ales formele reduse ale numeralelor
compuse: unşpe, doişpe, cinşpe, mneaţa (= bună dimineaţa!), mnăziua (= buna ziua!), un’te duci
(unde te duci) etc.
Se scrie și se pronunță a-e (nu a-ie):
a) în cuvinte noi, ca: aer, faeton, maestru;
b) în elementul de compunere aero- (aerodinamic, aeroport, aerostat);
c) la întâlnirea dintre formanții unor cuvinte compuse sau derivate de tipul: contraexpertiza,
supraestima, ultraelegant, decaedru.
Se scrie și se pronunță ea (nu a):
a) în sufixe verbale după s, j, s, z, t: afișează, aranjează (ca în lucrează), greșea, grecească,
cojea, găsea, găsească, trezea, trezească, pățea, pățească (ca în citea, vechea, urechea);
b) în sufixele: -eală, -ean, -eață, -ească: greșeală, prăjeală, maramureșean,clujean, roșeață,
vitejească (ca în acreală, muntean, verdeață, românească).
Se scrie și se pronunță ia (nu ea):
a) la inițială de cuvînt: iarnă, iasă, iască;
b) la inițială de silaba, în general: băiat, femeia, întemeiază, îndoială, vasluian, joia,aceluia,
unuia, faianță;
c) după labiale și după k', g', dacă alternează cu ie: piatră (pietre), biată, fiare, viață,amiază,
cheamă, gheață;
d) după consoane, fără alternanță cu ie, în: abia, coniac, diavol, maghiar, chiar
Se scrie cu e, nu cu ie în neologisme (la început de cuvînt sau de
silabă): ecran, edificiu, elan, erou,alee, idee, poem, influenţă.
După cum menționează cercetătorul ieșean Petru Zugun, la nivel fonetic şi fonologic,
neologizarea limbii române cu anglicisme a sporit cu cel puţin două sunete-tip, în acelaşi timp
foneme vocalice, inventarul tradiţional, format, cum se ştie, din şapte vocale-tip/foneme vocalice.
Este vorba de sunetele [ö] şi [ü] în aproximativ 100 de neologisme, între care unele sînt utilizate în
mai multe variante diastratice, precum sînt: bleu [blö], respectiv tul [tül], Tartuf [Tartüf] ş.a.
Contrastînd în fon -fin -fan -fîn -fün, respectiv în tül - tel, şi în alte contexte fonetice,
aceste vocale (provenite prin cuvinte împrumutate, în majoritate, din franceză şi din germană, unde
sînt explicate prin substratul celtic), ele prezintă şi foneme. Ca şi în limbile de unde provin, aceste
vocale sînt anterioare (palatale), labiale şi închise, diferenţiindu-se, între ele, prin gradul de

32
Sfîrlea, L., Variante stilistice ale pronunţării romaneşti actuale // LR XII, nr. 6, 1963, P. 596.

21
închidere, probabil, mai mic, care urmează să fie confirmate sau nu de cercetări fonetice
experimentale.
Prin unele neologisme, apar, de asemenea, diftongi noi, ascendenți, precum [ue] în western
[uestern], [ui] în twist [tuist] ş.a., precum şi triftongi neologici descendenți, ca [uei] în quaker
[kueikăr].

Clasificarea sistemului consonantic românesc


Limba română a moştenit din latină majoritatea consoanelor. Sistemul consonantic al limbii
noastre se deosebeşte însă de cel al latinei. Pe terenul fonetic al limbii române, au dispărut consoanele
geminate latineşti: horrire>a urî, battere >a bate, apprehendere >a prinde etc. Consoana h a amuțit
încă în perioada latinei populare. În schimb, au apărut în limba română o serie de consoane noi, ce s-
au dezvoltat în urma acţiunii legităţilor fonetice, cauzate de influenţa vocalelor anterioare e şi i
asupra unor consoane din latină, care au produs o adevărată revoluție în sistemul consonantic
românesc. În felul acesta, în limba română s-a dezvoltat clasa consoanelor africate ğ, č, ţ, dz, care
mai apoi a devenit z, consoanele spirante ş, v şi h. De exemplu:
c+e (i): tacěre>a tăcea;
c t + e(i)+ hiat: Creationem>
Crăciun, petiolus>picior;
qu+e(i): quinque>cinci;
g g+e (i): angelus> înger; genna>
geană;
gu + e (i): sanguem>sînge.
t+e (i): terra>ţară;
ţ c+e(i)+ :acia>aţă;
d+e (i) dixit>dzice, dexter > dzestre;
d d+e(i)+ hiat: frondia>frundză.
ş s + e(i): servus> şerb; septem >
şapte;
s+t(c)+i: strinxi> stinseşi,
sfinxi> sfincşi, scientia> ştiinţă.

Constrictiva h a reapărut în limba română din unele împrumuturi din turcă (haraba, harbuz,
hambar, habar), din slavă (hram), din maghiară (hadarag, hoit), cît şi în unele creaţii interne (a hăi, a
hîrîi) etc.
Astfel, limba română contemporană număra astăzi 22 de consoane: b-p, v-f, d-t, ţ, s-z, j-ş, m-n, l-
r, c-g, ğ-č, gh-ch, h, care formează un sistem bine închegat, alcătuit din 10 perechi de foneme din
punctul de vedere al sonorităţii. Numai 2 consoane (ţ şi h) nu formează perechi la nivelul limbii
literare, dar formează perechi la nivelul limbii vorbite neliterare, regionale. Consoanei surde h îi
corespunde un h gutural sonor: horn, hop! Consoanei ţ îi corespunde varianta veche a lui z - dz:
dzeace, dzordzoane etc.
Consoanele româneşti se clasifică după 4 criterii:
a) sonoritate;
b) modul de articulaţie;
c) locul de articulaţie;

22
d) timbru.
După sonoritate (gradul de participare a coardelor vocale la rostirea sunetelor), consoanele
româneşti se clasifică în sonante şi zgomotoase. La rostirea sonantelor, coardele vocale vibrează
puternic, aşa încît sonantele se apropie mai mult de vocale, formînd o punte de trecere de la vocale la
consoanele zgomotoase propriu-zise. În limba română sînt 4 sonante: r, l, m, n.
La rostirea consoanelor zgomotoase, se mai aude şi ceva glas, deoarece coardele vocale
vibrează slab, pe cînd la rostirea consoanelor surde se aude numai zgomot, coardele vocale nu
vibrează defel.
Întrucît consoanele apar prin închiderea sau prin strîmtorarea canalului fonator în diferite
puncte ale acestuia, din punct de vedere fiziologic, ele se clasifică după modul şi locul de articulaţie.
După modul de articulaţie (după felul cum aerul expirat învinge obstacolele întîlnite),
consoanele se împart în următoarele tipuri:
– sonantele se împart în lichide (r, l) şi nazale (m, n). Lichidele, la rîndul lor, se împart în
laterale (l) şi vibrante (r).
– zgomotoasele se împart, după modul de articulaţie, în:
a) oclusive (b-p, d-t, g-k, gh-ch). Ele se produc prin închiderea, apoi deschiderea bruscă
a canalului fonator. În felul acesta, se formează un zgomot de explozie, cauzat de presiunea aerului
din cavitatea bucală.
b) consoanele constrictive sau fricative se formează nu prin închiderea completă a
canalului fonator, ci numai prin strîmtorarea lui, încît aerul „se freacă” de pereţii acestuia şi se
scurge printre aceştia pe parcursul întregii emisii a sunetului, provocînd un zgomot de „frecare”.
Pronunţia lor poate fi prelungită atîta timp cît ne ajunge aer în plămîni. Ele sînt: v-f, z-s, j-ş, h.
c) consoanele semioclusive sau africate au, la începutul articulării, o ocluzie foarte uşoară şi
se termină printr-o constricţie destul de uşoară, ambele formate în acelaşi punct al canalului
fonator. Ele sînt: ţ, č şi ğ. Cele două moduri de articulaţie au o strînsă legătură între ele. Trecerea de la
ocluzie la constricţie este foarte scurtă, încît durata lui ş, bunăoară, este egală cu cea a lui t, nu cu a
lui ș sau cu a lui t şi ș luate împreună. Africata č nu este deci compusă din t +ş, ci formează o
unitate articulatorie şi un singur sunet. Ţ este deci o unitate formată din două sunete combinate,
nu juxtapuse, care s-au modificat prin acomodare reciprocă, pentru a putea fi articulate împreună. De
asemenea, africata č în cuvîntul ceas începe cu o ocluzie asemănătoare, dar nu identică cu cea a lui t,
şi se termină cu o constricţie asemănătoare, dar nu identică, cu cea a lui ş. Astfel, înregistrîndu-se
pe o bandă de magnetofon cuvîntul brici şi făcîndu-se apoi citirea prin derularea în sens invers a
benzii, se aude cuvîntul ştirb. Experienţa care s-a făcut şi pentru celelalte consoa-ne africate
dovedeşte că africata c este combinată din sunetele t+ş, iar africata ğ (în cuvîntul geam) începe cu
o ocluzie asemănătoare, dar nu identică, cu a lui d şi se termină cu o constricţie asemănătoare,
dar nu identică cu a lui j.
Cu alte cuvinte, africatele sînt anumite dublete consonantice, la care primul element este
format dintr-o consoană oclusivă, iar cel de-al doilea – din una constrictivă.
După locul de articulaţie, aducă după locul unde se formează ocluzia sau constricţia
canalului fonator, consoanele se împart în: labiale (care se rostesc cu participarea buzelor) şi
linguale (la rostirea cărora participă limba).
Consoanele labiale, la rîndul lor, se împart în bilabiale şi labiodentale.
Consoanele bilabiale (b, p, m) se produc prin închiderea totală a tubului fonator, iar organele
articulatorii cu ajutorul cărora se realizează ocluziunea sînt buzele. La rostirea lui m însă, canalul

23
fonator nu este închis ca la rostirea lui b şi p, ci are o deschidere largă prin fosele nazale.
Consoanele labiodentale se articulează cu buza inferioară, care atinge dinţii incisivi superiori.
Acestea sînt consoanele f şi v.
La rostirea consoanelor linguale, piedica principală o formează limba. Ele se subdivizează
în anterioare şi posterioare. Cele anterioare, la rîndul lor, se împart în 4 grupuri:
- dentale, care se produc prin atingerea apexului limbii de rădăcina incisivilor superiori.
Acestea sînt consoanele d, t, n (pentru memorare, toate consoanele din structura cuvîntului dinte);
- alveolare, la rostirea cărora apexul limbii atinge rădăcina alveolelor. Acestea sînt: z~s, ţ şi
33
r-l ;
- prepalatale, care se articulează prin ridicarea părţii anterioare a limbii spre partea
anterioară a palatului. Există două constrictive prepalatale (j şi ş) şi două africate (č şi ğ). La
articularea lui ş şi j, apexul limbii se ridică, apropiindu-se de palat, iar spinăruşa ei se lasă în jos,
formînd o adîncitură care provoacă, în timpul emiterii aerului, un fel de şuierat. De aceea
constrictivele palatale se mai numesc şuierătoare.
- palatale, care se articulează prin atingerea spinăruşei limbii de partea mijlocie a palatului. În
limba romană există două oclusive palatale: ch şi gh (în cuvintele chem şi ghem).
Consoanele posterioare se subdivizează în velare şi faringale. Consoanele velare (k şi g) se
articulează prin atingerea rădăcinii limbii de vălul palatului. În limba română există o singură
consoană faringală, h.
După timbrul principal al rostirii, deosebim două tipuri de consoane: orale şi nazale. Nazale
sînt consoanele sonante m şi n. Celelalte consoane sînt orale. Orice vocală urmată de o nazală se
nazalizează.
Consoanele urmate de vocalele anterioare (e, i) au un timbru secundar diezat (di-fe-ren-țe),
iar cele urmate de vocalele rotunjite (o, u) au un timbru secundar bemolat (bu-toi, ciu-bo-ta-ru).
În Gramatica Academiei34, se vorbeşte despre existenţa aşa-numitelor consoane muiate,
cărora autorii Gramaticii le atribuie, în anumite condiţii, rol fonematic (pom - pomi, rob - robi). În
realitate însă, limba română nu posedă consoane muiate, ci numai consoane palatalizate. Astfel,
consoanele limbii române literare se împart în palatalizate (diezate) şi dure (bemolate), în funcţie
dacă sînt însoţite sau nu de o articulaţie palatală suplimentară, ele fiind urmate de vocalele
anterioare i sau e ori de vocalele labiale o sau u. Acesta este timbrul secundar al consoanelor.
Acad. Al. Rosetti deosebeşte consoana palatalizată de consoana muiată în felul următor:
„Consoana palatalizată este formată din două elemente în strîns contact: consoana propriu-zisă, de
exemplu, m în pluralul pomi şi i, elementul palatal următor. Spre deosebire de consoana palatalizată,
consoana muiată este un sunet simplu. Limba română literară nu posedă consoane muiate.
Consoana muiată este produsă de o singură articulaţie, pe cînd consoana palatalizată e produsă prin
două articulaţii succesive; pentru consoana muiată, zona de contact pe palat e mult mai întinsă decît

33
Unii lingviști exclud în genere clasa consoanelor articulate alveolar. Astfel, autorii manualului de Limba română.
Fonetică, Lexicologie, Morfosintaxă. Sinteze și exerciții. – București: Corint, 1996, Iu. Ghiță trece clasa alveolarelor [s-
z, l-r, ț] la consoanele dentale (p. 10), ca, mai apoi, să atragă atenția că, la rostirea interdentală „sau cu apexul limbii
apropiat de dinții incisivi superiori” (p. 11) se produc defecte de pronunție care alterează sunetele, așa-numitul
sigmatism sau pelticie: øete, aleø în loc de sete, ales.
Vasile Șerban, în Fonetica, Timițoara: Editura Augusta, 1997, p. 52, de asemenea, omite clasa consoanelor
alveolare, unindu-le cu cele dentale: „aceste consoane se numesc dentale sau alveolare (ori chiar dental-alveolare)”.
34
Gramatica limbii române, vol. I, Sub redacția acad. Alexandru Graur, Mioarei Avram, Laurei Vasiliu. ‒ București:
Editura Academiei R S R. - 1966. - 440 p.

24
pentru consoana palatalizată. Pentru consoana palatalizată, muşchiul lingual nu execută o
ocluziune completă pe palat: între partea anterioară şi partea posterioară a bolţii palatului se poate
observa un „culoar” caracteristic, rămas neatins de muşchiul lingual în timpul ocluziunii. Muierea
consoanei se face prin extensiunea contactului muşchiului lingual pe palat. Procesul palatalizării
constituie prima fază a procesului muierii unei consoane”35.
Nu trebuie confundate consoanele palatalizate sub influenta unui timbru vocalic palatal cu
consoanele palatale propriu-zise ch şi gh sau cu prepalatalele africate č şi ğ.
Se poate constata revenirea, prezentă foarte recent la vorbitorii elevaţi, înregistraţi la emisiuni
de radio şi televiziune, precum şi în scris (notată etimologic n sau gn), a consoanei palatale nazale şi
sonante [n], în împrumuturi din franceză şi spaniolă, precum în dona, vinetă, rovinetă, castanetă,
senor, senora, senorita ş.a., a căror ortoepie actuală este, totuşi, cu [n] dental, palatalizat, dar nu
palatal, urmat de diftong. Această consoană a apărut în secolul trecut şi chiar de mai de dinainte, în
dona (vezi Dona Sol, de M. Eminescu), coniac, canion ş.a., unde era în contrast cu [n] dental, deci
era fonem. Dacă tendinţa revenirii la [n] se menţine, această consoană palatală va redeveni fonem, cel
puţin în aspectul livresc al limbii române.

Semivocalele
Numim semivocală sunetul care însoţeşte o vocală într-un diftong ascendent sau
descendent. Spre deosebire de vocală, semivocală nu poate forma singură o silabă. În limba română
literară există 4 semivocale (numite şi semiconsoane): i, u, e, o. Semivocală se apropie de vocală
prin faptul că are rezonanţă glotală. Și totuşi, spre deosebire de vocală, s e m i v o c a l a reprezintă,
într-un diftong, elementul m a i s c u r t din punctul de vedere al duratei, m a i p u ţ i n s o n o r
din punctul de vedere al intensităţii şi m a i î n c h i s din punctul de vedere al aperturii36.
Semivocala are o existentă reală şi independentă în limba română. Semivocala i este diferită de
vocala i, după cum semivocala u se deosebeşte de vocala u prin mişcarea limbii faţă de palat, iar în
cazul curentului de aer expirat amplitudinea vibraţiilor este mai mică pentru semivocală decît pentru
vocală.
Unii lingvişti fac distincţie între valoarea funcţională a semivocalelor o şi u, pe de o parte, şi a
semivocalelor e şi i pe de altă parte. Autorii Gramaticii Academiei (ediţia I, vol. I, p. 64-65) consideră
semivocale sau semiconsoane doar pe i şi pe u. Se demonstrează că, la început de silabă, nu avem, de
fapt, diftongul ea şi oa, ci respectiv ia (iarnă, iată) şi ua (uare, uaste pentru oare, oaste). Şi este,
de fapt, aşa. Autorii lucrării greşesc însă atunci cînd, conducîndu-se după teoria acad. Em.
Petrovici, susțin că după consoane semivocalele e şi o (în cuvintele deal şi doare) n-ar avea
valoare independentă, ci ar fi simple timbre sau mărci de corelaţie ale consoanelor precedente. În
realitate, în astfel de cazuri, avem de-a face cu diftongii ea şi oa în care e şi o sînt semivocale, fiecare
dintre ele avînd valoare de fonem, ca şi semivocalele i şi u.
Sunetul redus [ĭ] este nesilabic, asemănător auditiv şi acustic cu vocala „i”37. „dar cu o
durată mai scurtă”38 şi, de regulă, afonizat/ şoptit.
În rostirea literară colocvială a vorbitorilor din nordul ţării, [ĭ] poată să dispară după unele
consoane rostite dur: [aţ făcut, cîțva, îş fac], iar la vorbitorii din sud poate apărea ca urmare a

35
Rosetti, Al., Introducere în fonetică. - București: Editura Științifică. - 1963, p. 65-66.
36
Calotă, Ion, Diftongii românești ‒ clasificare⁄⁄ Limba română, 1977, nr. 5, p. 485.
37
Şuteu, V. Cercetări bazate pe sinteză asupra vocalelor romaneşti i, e, a, o, u. - Bucureşti.- 1971, p. 2I5.
38
Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi românească. Iaşi: Casa Editorială Demiurg. - 1999, p. 182.

25
rostirii palatalizate a şuierătoarei precedate: [(un) moşĭ, aşĭ face].
Cu privire la [ĭ] redus au fost exprimate păreri diferite, ajungîndu-se pînă la contestarea
existenţei acestuia, atît ca sunet, cît şi ca fonem independent39. S. Puşcariu demonstrează că vocala
„afonică şi ultrascurtă [ĭ] şi-a pierdut caracterul vocalic” şi formează cu consoana precedentă „un
grup mixt”, asemănător unui diftong: lupi, corbi.40

Diftongii. Clasificarea. Căile de formare


Semivocalele româneşti sînt timbre vocalice care se unesc cu vocalele învecinate, formînd
numeroşi diftongi şi triftongi; prin aceste posibilităţi combinatorii sporite se compensează numărul
mai redus al fonemelor vocalice în raport cu alte limbi.
Termenul diftong este de origine greacă (diphtongos = di „doi”+ phtongos „vocală”). Într-
un diftong, se cuprind deci două timbre vocalice, care, luate în parte, ar putea prezenta caracter
silabic. În cursul articulării, una din vocale îşi pierde caracterul silabic, fiind înglobată într-o singură
silabă, rostită cu o singură tensiune musculară împreună cu o altă vocală.
Profesorul chișinăuian Nicanor Babâră, bazîndu-se pe rezultatele cercetărilor
röentgencinematografice, definește diftongul ca pe „un segment compus a două sunete vocalice
pronunțate ca un tot întreg.”41 „Dinamica articulatorică a diftongului, menționează lingvistul, se
caracterizează prin reducerea continuă a energiei complexului articulatoric, ce confirmă faptul că
diftongul este monofonematic”.
Nota bene: Nu trebuie să se creadă că vocala devenită nesilabică îşi pierde caracterul său
vocalic. Ea capătă o nouă funcţie – cea de semivocală.
Avem însă situaţii cînd aceeaşi îmbinare de litere, într-un caz, este reprezentată prin două
vocale de sine stătătoare (vocale în hiat), iar în altul e prezent diftongul. De exemplu: bo/a – boa/bă,
ne/adormit – neam; co/agula – coajă etc.
Foneticienii N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi accentuează că distincţia diftongilor de
vocalele în hiat trebuie făcută mai ales la omonimele omografe, cînd, prin aceeaşi formă scrisă,
acelaşi cuvînt, la forme morfologice diferite, exprimă sensuri diferite. De exemplu: ştiu (eu, ei) –
prezent, ind., pers. I, sg., şi III, pl., - ştiu – perfectul simplu, III, sg.
Corelaţia dintre vocalele în hiat şi diftongi poate duce la distincţii de ordin semantic: ha/i/nă
– hai/nă42.
De regulă, diftongii se află în silabe accentuate (maįcă, taįnă, bojdeųcă etc.). Nu tocmai
frecvent, apar în silabe protonice (haįmana, tăįcuţă, voįnic etc.). Cel mai rar, diftongii sînt atestaţi
în silabe posttonice (numaį, tocmaį).

Tipuri de diftongi
Conform opiniei academicianului N. Corlăteanu și a prof. univ. Vl. Zagaevschi43, în plan
fonetic, semivocalele i, u, e, o, în fuziune cu vocalele semideschise (o, ă, e) şi cu cea deschisă (a),
servesc la formarea unei serii întregi de diftongi şi triftongi. În limba română sînt foarte mulţi
diftongi, care pot fi clasificaţi în două grupuri:

39
S. Puşcariu, Limba romană, vol. II, Rostirea. - București: Editura Academiei Române. - 1959, p. 49-74.
40
Idem.
41
Babără, Nicanor et alii, Dinamica articulării sunetelor vorbirii⁄⁄ Language Development and Teaching. - Bălți: USB
„Alecu Russo”, 2004, p. 130.
42
Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica.- Chişinău: Lumina. - 1993, p. 107.
43
Ibidem, p. 108.

26
1. Diftongi ascendenţi;
2. Diftongi descendenţi.
1. Diftongul ascendent apare atunci cînd primul element vocalic este reprezentat prin
semivocalele [ i, u, e, o].
Reprezentăm schematic ascendenţa diftongilor:
į a: įarbă, įapă, įască, pįatră, voįa, abįa;
į e: įele, įeftin, pįept, mįere, bįet;
į o: įod, įorgan, fuįor, voįos;
į u: įute, įubi, įulie, ştįucă, aįurea;
ų a: ziųa, piųa, ploųa, flăcăųan;
ų o: (ų)om, (ų)orz, (ų)ovăz;
ų ă: roųă, oųă, doųă, noųă;
ų î: ploųînd;
Nota bene: Considerăm diftongi ascendenţi şi pe cei formaţi din semivocale e, o şi vocala
deschisă a.
oa: poartă, soartă, soare, boare; promoroacă, floare, moare;
ea: beată, stea;
eo: vreo, pleosc!
2. Descendenţa diftongilor va fi reprezentată atunci cînd primul element va fi vocala
deschisă (a), vocalele semideschise (e, o, ă) sau vocalele închise (u, i, i), care se prezintă cu o
apertură mai mare decît semivocalele respective (i, u, e, o). Atestăm că după un element vocalic mai
deschis urmează altul mai închis. Această constatare se reprezintă astfel:
- ai, dai, cai, maică, taică : aį
- ei, tei, mei, trei, temeinic : eį
- fiică, fii, mii, vii : iį
- noimă, doină, coif, eroi : oį
- ắi, cắi, dulắi, mắi : ăį
- august, stau, cantau, sau, lau: aų
- leu, releu, instanteneu, meu, seu : eų
- fiu, grijuliu, viu, corbiu : uų
- ou, erou, stilou, bou, cadou, sacou: oų
- sắu, flắcău, tắu, dulắu, mîncắu : ăų
- frîu, grîu, rîu, brîu, desfrîu: îų
Limbile romanice, în general, se caracterizează prin diftongi ascendenţi:
- italiană: pierde, ieri, uomo, fiore etc.
- franceză: pied, hier, paillasse etc.
- spaniolă: tiempo, fuego, suares etc.

Formarea diftongilor
Se cunosc două căi de formare a diftongilor:
a) convergenţa sau sinereza – adică fuziunea, contopirea într-un diftong (de regulă
ascendent) a două vocale de sine stătătoare.
b) divergenţa sau metafonia (diftongarea propriu-zisă, condiţionată), adică „desfacerea”
unei vocale în două elemente vocalice incluse în aceeaşi silabă.

27
Convergenţa sau sinereza
Un diftong, prin sinereză, se formează în felul următor: într-o anumită perioadă de
dezvoltare a limbii, într-un cuvînt se aflau două vocale în hiat, incluse în silabe diferite, şi, pe
parcursul anilor, una din ele (cea cu o sonoritate mai redusă) îşi pierde caracterul silabic, fiind unită
într-o singură silabă cu vocala învecinată care-şi păstrează acest statut fonetic.
De exemplu:
- în limba latină, pronumele posesiv singular mea era alcătuit din două silabe (me-a). Vocala
e, fiind mai puţin sonoră, şi-a pierdut, în cursul istoriei, caracterul silabic, contopindu-se cu vocala
sonoră a – mea.
- substantivele feminine cu e final, la care se adaugă articolul definit a, formîndu-se
diftongul ea: carte + a > cartea; luntre + a > luntrea;
- adverbele de timp formate din numirea zilelor săptămînii: luni – lunea; marţi – marţea;
miercuri – miercurea; joi – joia; vineri – vinerea;
- sinereza îşi manifestă activitatea şi în cadrul foneticii sintactice: te vede – te-a văzut; te va
alege – te-a alege.
- unii diftongi s-au păstrat din limba latină: ianuarius > ianuarie, maior (adj. la comp. „mai
mare”) > maior (subst.).
- alţi diftongi au intrat în limba română odată cu lexemele împrumutate din alte limbi: leįcă
< rus. leika, beį < turc. Bey, alaį < turc. alay, haįtă < magh. hajta, coafură < fr. coiffure etc.

Divergenţa sau metafonia


Un diftong, prin metafonie, se formează prin „desfacerea” unei vocale în două elemente
vocalice. În limba romană, orice vocală o accentuată, succedată în silaba următoare de o vocală
deschisă sau semideschisă, se diftonghează, devenind oa. De exemplu:
- (eu) port – (el, ei) poartă;
- numele proprii se supun metafoniei: Ion – Ioane, Spiridon – Spiridoane.
- unele formaţii neologice se supun divergenţei: (masc.) impetuos – (fem.) impetuoasă;
(masc.) hidos – (fem.) hidoasă; (masc.) tendenţios – (fem.) tendenţioasă; nu însă pedagog –
pedagogă, filolog – filologă.
Conform opiniei foneticianului Adrian Turculeţ, diftongii ascendenţi pot fi împărţiţi în
diftongi necondiţionaţi sau nede-pendenţi (în care elementele vocalice componente au timbre
diferite, semivocalele nu depind de context şi calitatea lor fonematică este evidentă) şi diftongi
condiţionaţi sau dependenţi (în care semivocala depinde de timbrul celui de-al doilea element al
diftongului sau de timbrul vocalei (consoanei) precedente)44.
De exemplu: diftongi ascendenţi necondiţionaţi din pronunţarea standard:
- cu semivocala [i]:
1. [ia]: paįtra, voia;
2. [ie]: fier, miere;
3. [io]: iotă, voios;
4. [iu]: iute, ştiucă;
- cu semivocala [u]:
1. [ua]: uală, ziua;

44
Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi românească. - Iaşi: Casa Editorială Demiurg. -1999, p. 197.

28
2. [uă]: ziuă;
- cu semivocala [e]:
1. [ea]: cartea, seara;
2. [eo]: pleosc, leorbăi;
- cu semivocala [o]: [oa]: roată;
Diftongii ascendenţi dependenţi sau condiţionaţi se caracterizează prin faptul că
semivocala, care poate fi mai mult sau mai puţin perceptibilă sau poate să nu se realizeze, vorbeşte
de „despicarea vocalelor”, în poziţie iniţială sau după consoană. Se pot deosebi mai multe situaţii:
In poziţie iniţială diftongii [ie, (i)i, (u)u, (u)o] nu se opun niciodată vocalelor
corespunzătoare [i, e, u, o], ocurenţa [ie - ], facultativă: (i)el, sani(i)e, (u)om etc.
Disocierea diftongilor descendenţi finali, la adăugarea unui flectiv sau sufix, duce frecvent la
apariţia unor diftongi dependenţi: [roi] – [a ro(i)i, ro(i)ire] etc.
Conform opiniei lui Ion Calotă45, după localizarea elementelor componente, cei 32 de
diftongi (18 ascendenţi şi 14 descendenţi) se pot clasifica in:
- diftongi palatali: [įi, iį, įe, eį];
- diftongi velari: [ii, iă, ia];
- diftongi labio-velari: [ųu, uų, ųo, oų] şi
- diftongi cu statut mixt:
labio-palatali: [įu, uį, ųi, ių, įo, oį, eo, eų, ųe];
palato-velari: [iį, ăį, įa, aį, ea];
labio-velari: [ųi, ių, ųă, ăų, ųa, aų, aa]
Cercetînd contribuţia semivocalelor iniţiale de silabă, Andrei Avram46 observă că acestea
„nu au toate o distribuţie identică în toate poziţiile în ce priveşte dependenţa lor de context”. Înainte
de vocalele ă, i, a, [u] poate urma atît vocalele o, u, cît şi după i, e: roųa, roųă, lu(ų)ă, lu(ų)înd;
ziųă, ziųa, înşe(ų)înd; [į] şi [ų] se pot opune în acelaşi context: [vi(į)a] şi [ziųa]47.
Diftongii descendenţi, ale căror elemente componente au întotdeauna și individualitate
fonematică, se formează numai cu semivocalele [į] şi [ų], a căror prezenţă nu este determinată de
context:
a) cu semivocala [į]:
1. [aį]: haįnă, maį; 2. [ăį]: răį, tăįnuit; 3. [iį]: mîįne;
4. [eį]: meį, neįcă; 5. [iį]: viį; 6. [oį]: doį; oįnă, doįnă;
7. [uį]: puį; uįte, puįcă;

b) cu semivocala [ų]:
1. [aų]: daų; 2. [ăų]: răų; 3. [îų]: rîų;
4. [eų]: meų; 5. [ių]: fių; 6. [oų]: oų, noų;

Diftongi sintactici, care pot să apară in diverse situaţii:


1. Unirea a două cuvinte atone în frază: că-i greu, de-o seamă, ne-ar da, ne-om duce, nu-i
uşor, mi-e/ mi-i, ţi-e/ţi-i, ni-i, vi-i, li-i (frig), să-i cer;
2. Unirea unui cuvînt accentuat cu unul aton: acesta-i (el), dă-i (pace), dîndu-i (cartea),
haina-i (albă), spune-i (mamei);
45
Calotă, I. Diftongii româneşti// LR, nr. XXVI, 1977, p. 33.
46
Avram, A. Interpretarea fonologică a semivocalelor iniţiale de silabă în limba română //SCL, nr. 5, 1966, p. 531-545.
47
Ibidem.

29
3. Unirea se produce preponderent în vorbirea alertă: de-aud, de-obicei, ne-ajută, i-ajung
etc.
Diftongi specifici (ea, oa, eo)
Dintre categoriile de diftongi ai limbii române discuţii şi interpretări fonetico-fonologice
diferite au cauzat, în special, diftongii specifici [ea, oa, eo]. Ei au fost numiţi diftongi plutitori,
diftongi indecişi, diftongi flotanţi (uşor ascendenţi). Acad. Al. Graur şi Al. Rosetti încadrează
diftongii ea și oa într-o categorie aparte faţă de sistemul vocalelor. Aceşti diftongi „nu diferă prin
cantitate de vocalele simple” şi se opun între ei şi lui /a/: teacă – toacă – tacă; roagă – ragă; o
leagă – oloagă48.
O concepţie interesantă prezintă autorul Ion Calotă: din considerente teoretice (între
elementele vocalice din seriile mijlocie şi deschisă „trebuie să existe o diferenţă de apertură de cel
puţin trei grade” pentru ca ele să poată forma un diftong) şi mai ales, practice (diftongul oa nu
există în „rostirea românească autentică”, dar cel mult, la unii intelectuali „influenţaţi de grafie”).
Foneticianul contestă existenţa diftongilor [oa] (diftongul < oa > reprezintă diftongul [ua]). Ion
Calotă mai adaugă diftongul popular [iă]49.
Lingvistul Ion Bărbuţă, în lucrarea Gramatică, ortografie, punctuaţie, propune cîteva reguli
în ceea ce priveşte ortografierea corectă a diftongilor [ea] şi [ia].

Se scrie [ia]:
- la început de cuvînt sau la început de silabă după o vocală (alternînd sau nu cu „ie”): iarbă
– ierbi; iarnă – ierni; băiat – băieţi; buruiană – buruieni; îndoială – îndoieli; nuia – nuiele; iar,
pleiadă, noian. Excepţie: pronumele personal ea.
- după consoanele b, p, f, v, cînd diftongul alternează cu ia: biată – biet; piatră – pietre;
piaţă – pieţe; să fiarbă – fierbe; amiază – amiezi; viaţă – vieţi.
Se scrie în general [ea] după consoane (alternînd de cele mai multe ori cu „e”): deal –
deluşor; neagră – negru; seară – seri; moldovean – moldoveni; măsea – măsele, tocmeală –
tocmeli; gheaţă – gheţuri50.
Ca să demonstrăm coerent existenţa hiatului, a diftongului sau a triftongului, mai întîi de
toate, vom despărţi cuvintele în silabe: soare, coagulant, leoaică, aiurea, ou, oul etc. [soa-re]; [co-
a-gu-lant]; [le-oai-că]; [a-iu-rea]; [ou]; [o-ul].
În primul lexem, avem un diftong (două timbre vocalice alăturate), în al doilea – vocale în
hiat (apare fisura), în al treilea – triftong (trei timbre vocalice alăturate), al patrulea – diftong (şi nu
triftong!!!), în cuvîntul bou – diftongul [ou] şi în [bo-ul] va apărea hiatul.
/nou/ /no-ul/
/leu/ /le-ul/
/tei/ /te-iul/

Triftongii
Din îmbinarea a trei timbre vocalice în aceeaşi silabă rezultă triftongii, formaţi dintr-o
vocală şi două semivocale. În rostirea standard, sînt doi triftongi ascendenţi: [eoa]: [leoarcă,
pleoapă] şi [ioa]: [duioasă, voioasă] şi 11 triftongi echilibraţi, dintre care unii sînt numai sintactici:
1. [eau]:[aveau]; 2. [eai]: [aveai, beai]; 3. [eoi]: [le-oi]; 4. [iau]: [tăiau, voiau]; 5. [iai]: tăiai, voiai];
48
Graur, A., Rosetti, A. Curs de fonetică generală. - Bucureşti. - 1930, p. 53.
49
Calotă, I. Diftongii romaneşti, // LR, nr. XXVI, 1977, p. 33.
50
Bărbuţă Ion, Limba Romană, Gramatică, ortografie, punctuaţie. Chişinău: S. n.– 2004, p. 32.

30
6. [iei]: [iei, miei]; 7. [ieu]: [ieu]; 8. [ioi]: [mi-oi face, ţi-oi da]; 9. [iou]: [maiou]; 10. [oai]:
lupoaică, nemţoaică]; 11. [uai]: [leuaică, zmeuaică].
N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi51 clasifică triftongii în mai multe categorii:
1. Triftongi echilibraţi (combinaţi/ ascendenţi-descendenţi), în care vocala este încadrată
între două semivocale (S-V-S).
- uăi (rouăi – gen.dat. de la „rouă”); -ioi (i-oi spune, i-oi duce); - iei (iei (tu), piei);
- uoi ([uoi] citi – scris-oi); - iou (maiou); - iai (suiai, tăiai);
- iau (iau, tăiau); - eau (beau, aveau); - uai (ziua-i mare);
- eoi (le-oi arăta); - eai (beai, credeai, vedeai).

2. Triftongii ascendenţi (S-S-V):


- ioa (aripioară, creioane, voioasă, fuioare);
- uoa (uoameni, uoală, miuoară – scris: oameni, oală, mioară);
- eoa (leoarcă, leoarbă, pleoapă);
3. Triftongi descendenţi (V-S-S):
- ouă (rouă, nouă, ouă).

Raportul dintre literă și sunet


Între literele alfabetului şi sunetele limbii române nu există o corespondenţă totală. După cum
menționa Titu Maiorescu, încă în 1886, în studiul Despre scrierea limbii române, literele alfabetului
latin sînt prea puține pentru a exprima toate sunetele limbii noastre, și, în același timp, prea
numeroase. Uneori, acelaşi sunet este reprezentat grafic prin litere diferite (c din cal, casă, dar şi k
din kamikaze, Kiev, Kuweit, i din iată, italian, dar şi y din yola, Yonathan etc.).
Un grup de litere poate reprezenta un singur sunet. Astfel grupurile de litere che, chi, ghe, ghi
redau sunetul k', g': chenar, gheaţă, ghiocel. Grupurile ce, ci, ge, gi redau consoanele africate č, ğ:
cerb, cireş, circ, ger, ginere, gintă. Literele â, î redau aceeaşi vocală: român, mînă, încălţat,
îmbrăcăminte.
Litera k şi grupul de litere che, chi redau acelaşi sunet: chimir, kilometru, chenar. Uneori,
litera h redă sunetul h (horn, hrană, mahmur), alteori, nu are valoare fonetică (vezi: chenar,
chihlimbar).
După cum menționează majoritatea specialiștilor, în limba română există 4 sunete
semivocale: ĭ, ĕ, ŏ, ŭ, care însă, la scris, nu sînt marcate cu semne diacritice. Tot așa, i final (după
consoane) marchează doar o variantă moale a acesteia, care, adesea, servește la distincția formei de
plural sau a celeia de persoana a II-a singular: pom/pomi, gorun/goruni, vînez/vînezi, observ/observi
etc.

Subiecte pentru reflecție:


1. Pronunţaţi vocalele în limba romană.
2. Observaţi de ce vocalele (după poziţia buzelor) sînt labiale: [o], [u] şi nelabiale [a], [e],
[i], [ă], [i].
3. Identificaţi vocalele conform gradului de apertură.

51
Corlăteanu, N., Zagaevschi Vl., op. cit., p. 114.

31
4. Caracterizaţi consoanele după trei criterii de bază de ordin acustico-articulatoric:
participarea coardelor vocale, modul de articulaţie, locul de articulaţie.
5. Numiţi consoanele sonore (sonante) şi surde (nonsonore).
6. Rostiţi consoanele oclusive (explozive), fricative (spirante, constrictive) şi africate
(semioclusive), observînd unde se formează piedica.
7. Divizaţi consoanele linguale în prelinguale, mediolinguale şi postlinguale. Pronunţaţi şi
observaţi unde se formează piedica.
8. Numiţi consoanele labiale şi precizaţi de ce „b”, „p”, „m” sînt bilabiale şi „v”, „f” –
labiodentale.
9. Precizaţi cum poate fi evitat sau redus hiatul prin următoarele procedee: eliziune,
sinereză, contragere.
11. Definiți noţiunile de diftong și triftong;
12. Clasificați diftongii și triftongii în funcție de poziția semivocalelor;
13. Descrieți formarea diftongilor în limba romană.

Propunem, la tema „Raportul dintre literă și sunet, structura fonetică a cuvîntului,


următoarele seturi de exerciții:

◙ În cuvîntul foiau atestăm:


a. 5 litere, 3 vocale, o semivocală, o consoană;
b. 5 litere, 2 vocale, 2 semivocale, o consoană;
c. 5 litere, 2 vocale, o semivocală, 2 consoane;
d. 5 litere, o vocală, o semivocală, 3 consoane.

◙ Precizaţi cîte litere şi cîte sunete sînt în cuvintele de mai jos, după ce le-aţi transcris fonetic:
ceai, margine, chenar, extern, exemplu, chibrituri, centru, gherghină, exerciţiu, deci, chiuvetă, exil,
fragi, ghiveci, axă, explozie, chior, fix, examen.
Model: gherghef [g’erg’ef] = 8 litere şi 6 sunete.

◙ În cuvîntul genunchi sînt:


a. 8 litere, 3 vocale, 4 consoane, o semivocală;
b. 8 litere, 2 vocale, 4 consoane;
c. 8 litere, 3 vocale, 5 consoane;
d. altă variantă.

◙ În cuvîntul ceainărie sînt:


a. 9 litere, 3 vocale, 3 semivocale, 3 consoane;
b. 9 litere, 4 vocale, 2 semivocale, 3 consoane;
c. 9 litere, 4 vocale, o semivocală, 3 consoane, o literă ajutătoare;
d. 9 litere, 4 vocale, 3 semivocale, 2 consoane.

◙ Cuvîntul ferchezuială conţine:


a. 6 vocale, 6 consoane;
b. 5 vocale, 2 semivocale, 5 consoane;
c. 5 vocale, o semivocală, 5 consoane;

32
d. 6 vocale, o semivocală, 4 consoane.

◙ Cuvintele exemplaritate şi urechiuşă au:


a. 6 litere şi 12 sunete; 9 litere şi 9 sunete;
b. 13 litere şi 13 sunete; 8 litere şi 8 sunete;
c. 14 litere şi 14 sunete; 4 litere şi 9 sunete;

◙ În cuvintele fax şi echivoc apar:


a. 3 litere şi 3 sunete, 6 litere şi 6 sunete;
b. 3 litere şi 4 sunete, 7 litere şi 6 sunete;
c. o literă şi un sunet, 3 litere şi 3 sunete;
d. niciuna dintre variante nu este corectă.

◙ Litera x se pronunţă cs în toate cuvintele din seria:


a. exemplar, expunere, executoriu, a exclama, exhaustiv;
b. boxer, claxon, lexic, intoxicaţie, taxiuri;
c. auxiliar, exerciţiu, excursie, exil, axiomă;
d. exotic, bioxid, examen, a exaspera, hexagon.

◙ Daţi cinci exemple de cuvinte cu litera x şi cinci cuvinte cu grupul cs.

◙ Litera i este una ajutătoare în toate cuvintele din seria:


a. ghiol, cioată, giuvaier, chiabur, dragi;
b. ghidon, ginecolog, cifru, cioc, chicot;
c. chior, cioban, ginere, ghiduş, maci;
d. chiuvetă, gimnast, veveriţă, egoism.

◙ Există vocala e în toate cuvintele din seria:


a. bărbăţie, vreo, corifeu, deal, piedică;
b. aleargă, leucă, reclamagii, feminizare, deal;
c. curtezan, fierar, veveriţă, farfurie, iepure;
d. suveică, obiect, mei, iertare, unguent.

◙ Litera e este una ajutătoare în toate cuvintele din seria:


a. gen, geamantan, general, gherghef, perete;
b. veghea, secret, cerere, ceainic, chenzină;
c. geam, ceainărie, gheată, ceaslov, geană;
d. afluent, infuzie, relief, hemoglobină, hipertensiune.

◙ Litera e are două valori fonetice (vocală şi sunet ajutător) în cuvintele din seria:
a. celofan, ceafă, chefliu, gelos, geaba;
b. ghebos, gelatină, chef, ceferist, chefliu;
c. ghem, cerere, gheară, gem, ceai;
d. englezesc, ciocoieşte, ascendent, inteligentă.

◙ Există hiat atunci cînd avem:


a. doi diftongi alăturaţi pronunţaţi în silabe diferite;

33
b. două vocale alăturate pronunţate în silabe diferite;
c. două semivocale alăturate pronunţate în silabe diferite;
d. o vocală şi o semivocală pronunţate în silabe diferite.

◙ Indicați seria în care cuvintele sînt corect ordonate alfabetic:


a. clinchet, clinometru, cliper, clismă, clorizare;
b. harnaşa, harponier, harpist, harpagon, haruspiciu;
c. fantasmagoric, farinaceu, fardare, ferment, ferodou;
d. pelican, penal, pendulă, pendul, pendulare.

◙ Litera i are patru valori fonetice în seria:


a. ştiinţă, iarbă, chiuvetă, cinema;
b. a veni, iarna, cinema, chinui;
c. inginer, ieşire, atenţie, maci.

◙ Precizaţi seria care conţine consoana [g’]:


a. geniu, geambaş, ghetou, gheaţă, gară;
b. gheorghian, veghea, ghiont, gheată, ghiozdan;
c. general, ghindă, gheară, geamgiu, gheaţă.

◙ În cuvîntul auditoriu litera u notează:


a. semivocală + vocală;
b. vocală + semivocală;
c. vocală + vocală;
d. semivocală + semivocală.

◙ Litera i este vocală şi literă ajutătoare în toate cuvintele din seria:


a. ciubăr, raci, chiar, genunchi, cioc;
b. ghiaur, ghid, giurgiuvean, gimnast;
c. cină, chică, gigant, circular, chinez;
d. geometrie, schior, farmacie, inginer.

◙ Litera e este literă ajutătoare în toate cuvintele din seria:


a. gen, geamantan, general, gherghef, perete;
b. veghea, secret, cerere, ceainic, chenzină;
c. geam, ceainărie, gheată, ceaslov, geană;
d. afluent, infuzie, relief, hemoglobină, hipertensiune.

◙ Litera e are două valori fonetice în toate cuvintele din seria:


a. ceangău, geamăt, gheată, gestionar, erou;
b. gherghină, veveriţă, gentil, celuloză, semivocală;
c. genunchi, ceapă, geamantan, lebădă, gheaţă.

◙ Pot fi atît vocale cît şi semivocale toate sunetele din seria:


a. e,i,o,u; b. a,o,u,e;
c. ă,e,â,u; d. e,a,o,u.

34
◙ În textul de mai jos, marcați, prin încercuire, diftongii. Dați exemple de alte cinci cuvinte cu
diftongi ascendenți și cinci cuvinte cu diftongi descendenți (alții decît cei din text):
Tu te lauzi că Apusul la picioare ți s-a pus?
Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
(M. Eminescu)

◙ Indicaţi seria în care fiecare cuvînt conţine semivocala e:


a. cer, fecioară, fluture, chenare, ecou;
b. leagăn, seamă, leac, stea, vopsea;
c. peste, prefer, bine, creator, dulciuri.

◙ Un diftong este alcătuit din:


a. vocală + vocală (rostite într-o silabă);
b. semivocală + vocală (rostite într-o silabă);
c. vocală + semivocală (rostite într-o silabă);
d. semivocală + semivocală (rostite într-o silabă).

◙ Triftongul oai din cuvîntul tigroaică este format din:


a. semivocală + vocală + semivocală;
b. semivocală + semivocală + vocală;
c. vocală + vocală + semivocală;
d. vocală + semivocală + semivocală.

◙ În cuvîntul fiică litera i notează:


a. vocală + vocală;
b. vocală + semivocală;
c. semivocală + vocală;
d. semivocală + semivocală.

◙ Diftongul ia din cuvîntul iartă este format din:


a. vocală + semivocală;
b. semivocală + semivocală;
c. semivocală + vocală;
d. vocală + vocală.

◙ Un triftong este alcătuit din:


a. vocală + vocală + vocală (într-o silabă);
b. semivocală + vocală + vocală (într-o silabă);
c. vocală + semivocală + semivocală (într-o silabă);
d. semivocală + vocală + semivocală (într-o silabă).

◙ Conţin triftongi toate cuvintele din seria:


a. dubioasă, cioară, leoarcă, chioară, ochioasă;
b. căprioară, legiuire, ghioagă, furioasă, frumoasă;
c. leoarbă, aripioară, taioare, creioane, tigroaică;
d. mi-au (zis), surioară, leii, lupoaică, bolnăvioară.

35
◙ Literele ee din cuvintele ideea, creează, azaleea redau:
a. două vocale în hiat;
b. vocala e şi semivocala i;
c. semivocala e şi vocala e;
d. vocala e şi semivocala e.

◙ Literele uu din cuvintele asiduu, perpetuu, continuu reprezintă:


a. un diftong ascendent;
b. un triftong;
c. un diftong descendent;
d. altă situaţie.

◙ Conţin semivocale toate cuvintele din seria:


a. taină, noul, a lua, întîi, ploicică;
b. deal, obiect, leii, piuneză, plouînd;
c. flăcău, a vîjîi, influenţă, înşeua, greu;
d. fiu, păun, a cauteriza, cercetarea, frisoane.

◙ Conţin diftongi toţi termenii din seria:


a. cheamă, vreun, bolnăvior, moaşă, aprecia;
b. deal, vreo, soare, piatră, rouă, obiect;
c. piuneză, ecuadorian, luînd, ghiaur, consoane;
d. unguent, altruist, acordeon, mutălău.

◙ Conţin triftongi toate cuvintele din seria:


a. întemeiau, doreai, pleoapă, leoaică, vreau;
b. beau, întemeiai, miaună, statuie, şoricioaică;
c. aripioară, speriau, cafegioaică, ocheau;
d. lupoaică, semiautomat, doreai, i-au (dat).
◙ Subliniaţi cu o linie vocalele, cu două linii semivocalele în cuvintele ce urmează: poezie,
furioasă, doarme, veghează, ouat, nea, cuib, creatură, tăiat.
◙ Subliniaţi cu o linie diftongii şi cu două linii triftongii din cuvintele de mai jos:
băiat, grăiau, geam, croiască, leoarcă, busuioc, gheaţă, duios, ceas, cioară, voios, iarbă, doreai,
piuă, pleoapă, ploua, suiau, îndoială, ghiol, inimioară, creioane, ciob.
◙ Subliniaţi diftongii cu o linie, vocalele în hiat cu două linii din cuvintele următoare: biata, fiul,
iepure, fiinţă, cereale, deocamdată, coagula, roate, lua, luînd, unguent, bacterian, ştiucă, barieră,
copii, bastion, treacă, teologie, influenţă, dulăpior.
◙ Daţi exemple de cuvinte (cîte două) care să conţină următoarele vocale în hiat: a-a, e-e, i-i, o-
o, u-u.
◙ Indicaţi hiatul din cuvintele: cauteriza, arau, făină, văieta, păun, pîrîu, călcîi, cîrîitor, desfrîu,
brîuleţ, peisaj, suveică.

36
Metode şi puncte de vedere în cercetarea foneticii
În măsura în care cercetarea limbii a fost întreprinsă de filologi (care se interesau, în
primul rînd, de aspectul scris al textelor vechi), aceştia mai confundau uneori s u n e t e l e cu
l i t e r e l e , utilizînd cel de-al doilea termen în locul primului.
Abia în secolul al XIX-lea s-a convenit că litera nu este decît o imagine cu totul aproximativă
a sunetului. În acest secol, apare o nouă disciplină, fonetica, al cărei studiu ia amploare, în special, în a
doua jumătate a secolului, în epoca pozitivismului, cînd metodele de cercetare ale lingvisticii se
apropiau de cele ale ştiinţelor naturii.
Importanţa pe care o capătă fonetica în acest secol se datorează aplicării metodei
comparativ-istorice în studiul evoluţiei limbilor înrudite, cu scopul de a pune în lumină istoria
acestor limbi, în primul rînd, pe baza regularităţii schimbărilor fonetice. Întrucît schimbările care
au avut loc în cursul evoluţiei unei limbi sau a unui grup de limbi înrudite pot fi observate mai
uşor în domeniul schimbării sunetelor, studiul atent şi minuţios al foneticii urma să înlesnească şi
explicarea cauzelor acestor schimbări.
Unii lingvişti au acordat, în această perioadă, o atenţie deosebită sunetelor, pe care le
considerau un p r o d u s n a t u r a l , fiziologic, asemănător altor produse fizice. Aceşti
cercetători se încadrează în curentul numit naturalism lingvistic, deoarece încercau să aplice teoria
evoluţiei şi selecţiei naturale a lui Darwin la istoria limbilor, definind-o ca pe un organism natural,
care nu poate fi determinat de voinţa Omului şi care se naşte, creşte şi se dezvoltă după anumite
legi, apoi îmbătrîneşte şi moare.
August Schleicher (1821-1868), profesor la Universitatea din Vena, în lucrarea Di darwin
sche Theorie und sprachwissenschaft52 (1863), consideră că „evoluția limbii se face după legi fixe,
prin care el încearcă să explice toate modificările fonetice și morfologice ale cuvintelor din
limbile indoeuropene. Ca și alți lingviști din vremea sa, el reduce limba la elementul ei material,
sunetele, și subapreciază rolul factorilor psihici”53.
După August Schleihet, numai limbile flexionare (indoeuropene și semitice) au parcurs toate
etapele de dezvoltare. Celelalte limbi s-au dezvoltat mai încet, așa încît „epoca istorică le-a găsit
«nedezvoltate». El consideră că dezvoltarea limbii are loc numai în perioada preistorică, iar în
perioada istorică limbile decad. Sînt ideale limbile indoeuropene vechi (mai ales sanscrita), iar
dezvoltarea limbilor indoeuropene moderne spre analitism în decursul perioadei istorice ar reprezenta
o «degradare» a limbii”54.
Ca o reacție împotriva naturalismului lingvistic, a apărut psihologismul lingvistic, ale
cărei baze au fost puse de lingvistul Heymann Steinthal (1823-1899), profesor la Universitatea din
Berlin, care, în lucrarea Anleitung in die Pszhologie und sprachwissenschafl55 (1821), se opune
concepţiilor naturaliste ale lui Schleicher. După el, limba nu este un organism natural cu legi proprii,
ci o aptitudine şi o activitate, un produs conştient al spiritului uman şi ea nu poate fi studiată decît în
strînsă legătură cu viaţa psihică a vorbitorilor. Deci originea şi dezvoltarea limbii, schimbările de
sunete trebuie studiate pe baza psihologiei individuale şi celei colective.

Un continuator fecund al ideilor lui Heymann Steinthal a fost lingvistul comparatist


Wilhelm von Humboldt (1767-1835). El afirma că inovaţiile în limbă pornesc de la toţi indivizii

52
Teoria lui Darwin și lingvistica.
53
Al. Graur, L. Wald, Scurtă istorie a lingvisticii. – București: Editura Științifică.– 1965, p. 45.
54
Al. Graur, Introducere în lingvistică. –București: Editura ALL. – 1992, p. 55.
55
Introducere în psihologie şi lingvistica.

37
în acelaşi timp, în mod spontan, că inovaţia unui individ poate prinde rădăcini într-o limbă, dacă
este înţeleasă şi acceptată de toţi vorbitorii. Această idee justă este grevată însă de concepţia idealistă,
potrivit căreia elementul primordial este spiritul, care se manifestă sub forma conştiinţei, iar o
conştiinţă superioară ar impune inovaţia întregii societăţi.
Pentru Wilhelm von Humboldt, focarul unde începe creaţia fundamentală a lumii este limba.
Lumea noastră se instituie în procesul creării cuvintelor. Limbajul este cea dintîi activitate a puterii
spirituale a Omului: „Limba prezintă o activitate permanent înnoitoare a spiritului, îndreptată spre
aceea ca sunetele articulate să exprime idei” 56 [Apud Rumeanțeva, p. 5-6].
Humboldt afirmă că există, în conţinuturile fiecărei limbi, o dimensiune particulară, istoric-
specifică fiecărei limbi în parte (forma internă a limbii). Prin această afirmaţie, Humboldt se opune
ideii că conţinuturile cuvintelor ar fi aceleași /identice pentru toate limbile şi avansează ideea că
fiecare limbă construieşte conţinuturi lingvistice proprii, în acord cu perspectiva din care este privit
obiectul.
Ideea diversităţii limbilor a fost observată anterior, dar într-un sens negativ (vezi mitul
turnului Babel în care „încurcarea limbilor” este o pedeapsă divină). În opoziţie cu această idee a
pedepsei divine, Humboldt afirmă diversitatea limbilor ca fiind cel mai de preţ dar pe care
Dumnezeu l-a făcut omenirii. Puterea dumnezeiască (energeia umană este asemănătoare energiei
divine, dar limitată de intersubiectivitatea vorbirii) a diversităţilor limbilor face ca omul să poată
avea o multiplicitate de viziuni ale lumii, o multiplicitate de lumi posibile în care să trăiască, căci
fiecare limbă conţine în ea însăşi, implicit, o lume. Pentru Humboldt, această multiplicitate a
construcţiilor lingvistice umane trebuie văzută ca un „curcubeu spiritual”, în care fiecare culoare
sau nuanţă (=fiecare limbă) reprezintă o desfăşurare a luminii albe.
Dacă fiecare limbă conţine o viziune a lumii, atunci trecerea de la o limbă la alta înseamnă
trecerea de la o viziune la alta şi, în consecinţă, înseamnă a cîştiga o nouă viziune asupra lumii.
Învăţarea unei limbi străine, după Wilhelm von Humboldt, înseamnă să ne asumăm viziunea
lumii implicită în structurarea pe care ne-o propune această limbă şi care e ireductibilă, în
ansamblul ei, la cealaltă viziune. Învăţînd o limbă străină, nu învăţăm expresii pentru aceleaşi
conţinuturi, ci schimbăm conţinuturile. Cu cît limba pe care o învăţăm e mai îndepărtată de cea
maternă, cu atît mai diferită e noua viziune a lumii. Bunăoară, pentru latini, luna este cea care
luminează spaţiul (intră în acelaşi cîmp semantic cu „făclie”, de ex.), pentru greci, luna este cea care
măsoară timpul (intră în acelaşi cîmp semantic cu „clepsidră”).
Pornind de la asemenea exemple şi folosind un mare registru de limbi, Humboldt
demonstrează sistematic această teză a relativităţii lingvistice. Argumentele aduse în demonstrarea
princi-piului relativităţii lingvistice:
1) Conţinuturile cuvintelor nu sînt universale (aceleaşi pentru toţi oamenii în diverse limbi),
ci sînt specifice fiecărei limbi în parte. Exemple:
• rom. ghiocel = ghioc mic (‹ ghioc + sufixul diminutiv -el) /fr. peirce-neige = cel care străpunge
zăpada;
• rom. luceafăr = făcătorul de lumină (‹ lux + fero) / fr. étoile du soir = steaua serii / it. stella di
vespere= steaua serii; stella di venere =steaua Venerei.
2) Asociaţiile cu sensurile sau cu forma internă ale cuvintelor, faptul că cuvintele sînt
acompaniate cu idei şi emoţii colaterale, în acelaşi fel în diferite limbi şi culturi, dar nu în toate.
Exemple:

56
Гумболдт Вилгельм, Изиранные труды по языкознанию. - Москва: Прогрес, с. 69.

38
• În multe culturi, albul este asociat cu puritatea, iar negrul cu doliul. Există însă culturi în
care albul se asociază nu cu puritatea, ci cu doliul.
• În unele culturi, bovina este asociată cu dificultatea în mişcare, prostia. În India însă,
bovina este un animal sfînt.
3) (a) Producerea de combinaţii lexicale se face de-a lungul aceloraşi linii şi prin utilizarea
sintaxei în acelaşi fel în anumite limbi, dar diferit în altele. Avem, în acest caz, de a face cu
expresiile, sintagmele fixe pe care le întîlnim în diferite limbi şi care sînt intraductibile în alte limbi.
Exemple:
• „marea şi cu sarea”: această expresie nu are niciun sens pentru un popor care nu are ieşire
la mare şi nu este bogat în sare.
• „a face casa lună şi bec”: această expresie nu poate apărea într-o limbă în care cuvîntul
lună nu are o formă internă ce ar permite asocierea cu aspectul „strălucitor”.
(b) Cuvintele, expresiile, zicătorile şi proverbele existente într-o limbă spun foarte multe şi
despre modul de viaţă al poporului respectiv. S-a demonstrat că în limba română cele mai multe
expresii provin din viaţa pastorală, în spaniolă – din cea religioasă, în franceză – din cea socială,
chiar erotică. De exemplu, în limba română verbul „a merge”, iniţial a avut semnificaţia „a coborî”
(lat. melere = a coborî, a se scufunda). Pentru a înţelege sensul originar al acestui cuvînt, trebuie să
avem în vedere viaţa pastorală a poporului român, pentru care a merge însemna într-adevăr „a
coborî (cu turmele de pe dealuri, munţi)”.
Fiecare popor are expresii idiomatice simetrizabile în limbi diferite. De exemplu, pentru
„a muri”, românii au „a da ortul popii”, englezii „a lovi găleata”, „a culege margarete”, iar
germanii „a muşca iarba”.
4) Forma internă a cuvintelor se poate extinde pînă la dimensiunile unui text literar. Avem,
în aceste situaţii, de a face cu o exponenţializare a potenţialităţilor semantice ale cuvintelor în
construcţiile poetice în care apar. Exemplul cel mai pertinent în acest caz este poemul lui Eminescu,
Luceafărul. Forma internă a cuvîntu-lui luceafăr din limba română a putut fi dezvoltată într-un
mare poem, care rămîne intraductibil în orice altă limbă. Sintetizînd ideea humboldtiană a
relativităţii lingvistice, putem spune că fiecare limbă îşi organizează şi segmentează conţinuturile
semantice într-un mod propriu, astfel încît ansamblurile sînt constelaţii semantice diferite.
Conflictul dintre curentele naturalist și psihologist pare a fi rezolvat de neogramatici,
care încearcă să împace punctul de vedere al naturaliştilor (limbajul este un produs fizic) cu cel al
psihologicilor (limbajul este un produs psihic), deşi ei pun, de fapt, accentul tot pe primul termen.
Întemeietorii acestui curent, lingviştii Karl Brugmann (1849-1919) şi Hermann Osthoff (1847-1909),
reproşează lingviştilor de pînă la ei lipsa unei metode riguroase în cercetarea limbii şi neglijarea
elementului psihologic. Recunoscînd progresele care s-au făcut pe calea explicării schimbărilor
fonetice din punct de vedere fiziologic, ei declară că fiziologia nu este suficientă pentru a explica
activitatea conştientă a Omului în schimbarea sunetelor rostite, şi pentru aceasta trebuie să facem
apel la psihologe.
În vorbirea umană, spuneau neogramaticii, acţionează două forţe: una fizică sau mecanică
(„alunecarea sunetului"), în sensul că limba este guvernată de legi fără excepţie, şi alta psihică,
manifestată prin analogie, adică prin tendinţa conştientă a vorbitorului de a schimba sunetele dintr-
un cuvînt sau dintr-o formă gramaticală nu în virtutea legii, ci contrar ei, cu scopul de a face să se
asemene sunetele unui cuvînt sau ale unei forme gramaticale cu sunetele altui cuvînt sau ale altei
forme apropiate (cantabam – cantabamus „eu cîntam – noi cîntam"). Neogramaticii nu recurgeau
însă la analogie decît atunci cînt legea fonetică nu-i mai putea ajuta în explicarea schimbării unor

39
sunete.
Un reprezentant de vază al neogramaticilor, Hermann Paul (1846-1921) declară în lucrarea
Printzipien der Spracheschichte57 (1880) că, în afară de legile fonetice, singura forţă care provoacă
schimbările în limbă este a n a l o g i a . După părerea sa, în orice limba legea fonetică poate strica,
iar analogia poate repara. Pentru a înţelege mai bine acţiunea legii fonetice şi a analogiei în
schimbarea sunetului, vom analiza următorul exemplu: grupul consonantic latinesc qu, urmat de o
vocală nepalatală, s-a transformat, în aria de Est a Imperiului Roman, în p (aqua „apă”, equa „iapă”,
quattuor „patru”). Acelaşi grup consonantic qu, urmat de o vocală palatală (e sau i), a devenit însă, în
limba română, č (quinque „cinci"). Aceasta este legea fonetică.
În consonanța acestei legi, forma de singular latinesc aqua devine apă. Pluralul ei aquae
trebuia să dea forma ace. Dar observăm că aici legea fonetică nu mai funcţionează. Acţiunea acestei
legi a fost stopată în mod conştient de vorbitorii limbii române, care, prin analogie, au „reparat” forma
de plural, făcînd-o să se asemene cu cea de singular. Spunem deci că sunetul /p/ din pluralul românesc
ape nu mai este rezultatul legii pomenite mai sus, ci un /p/ analogic cu cel din forma de singular apă.
În concepția lingviștilor contemporani58, analogie înseamnă „schimbarea parțială a formei unui
cuvînt după forma altor cuvinte, pentru a-l integra în categoria acestora”. Astfel, ó (o accentuat) din
convócă a fost diftongat (o > oa) după modelul formelor rog > roagă, port > poartă, adică după
regula: dacă în silaba următoare apare o vocală deschisă sau semideschisă, o (e) se diftonghează în oa
(ea). Rostirea diftongată nu este corectă în pedagogă, filologă, revocă, deși ultima este întîlnită la M.
Eminescu: revoacă-n dulci icoane. Tot așa, prezența lui -c- prefinal din complet se explică prin
influența analogică a formelor terminate în ct: perfect, intelect etc. Consoana m în octombrie (lat.
october) se explică prin influența formei noiembrie (lat. november); vocale a din șase (lat. sex) – prin
analogie cu șapte (lat. septem > șapte > șeapte > șapte; șese > șease > șase>). Forma femenin a
apărut sub influenta termenului inductor femeie, moștenit din limba latina: familia < famulus
(=servitor, slujitor). Se știe însa ca adjectivul feminin este împrumutat din limba franceza: féminin
< lat. femininus < lat. femina (=femeie). Exista o apropiere formala si semantica între femenin si
feminin, însa este falsa din punct de vedere etimologic. Acesta este un exemplu de etimologie
populara ai cărei termeni au origine diferita.
Exista însa și etimologii populare ai căror termeni sînt înrudiți genealogic:
– nervoza – termen apărut sub influenta cuvîntului nerv (<lat. nervus) – a luat locul
neologismului nevroza (<fr. névrose);
– nervologie – sub influenta aceluiași element inductor (nerv) – a înlocuit termenul
neurologie (<fr. neurologie);
– răspunzabil – sub influenta verbului a răspunde (<lat. respondere) – substituie termenul
responsabil (<fr. responsable) etc.
Tot așa, apar frecvent formele arcoladă pentru acoladă, funegru pentru funebru,
cumparativă pentru cooperativă, prinsonier pentru prizonier etc.

Procesele fonetice
Însușind tema, studenții vor fi capabili:
57
Hermann Paul, Prinzipien der Sprachgeschichte (Principiile lingvisticii). Halle, 1920, p. 404. Apud Nicolae
Saramandu, COŞERIU, EUGEN. Teoria limbajului şi lingvistica generală. – Bucureşti: Editura Enciclopedică.- 2004,
p. 18.
58
Zugun, Petru, Limba română contemporană (Fonetica și fonologia), Iași: Universitatea „Al. I. Cuza”.– 1976, p. 93.

40
‒ să cunoască tipurile de procese fonetice;
‒ să identifice, în text, procesele fonetice care au avut loc;
– să cunoască motivele pentru care se produc procesele fonetice condiționate lingvistic.

Noţiuni generale
Învelişul sonor al unei limbi nu rămîne neschimbat. El evoluează din diferite cauze. Unele
dintre aceste schimbări se produc datorită poziţiei sunetului în cadrul cuvîntului. Aceste schimbări se
numesc p o z i ţ i o n a 1 e. Un sunet într-un cuvînt poate fi în formă tare sau slabă. Sunetele din silaba
accentuată, bunăoară, se află totdeauna în formă mai tare în raport cu sunetele din silabele
neaccentuate. De asemenea, se află în formă tare sunetele de la începutul cuvîntului sau de la
începutul silabei. De aceea, se întîmplă ca în procesul vorbirii sunetele din formă tare să le modifice
total sau parţial pe cele sub formă slabă sau să le facă să dispară cu totul.
Mai există şi schimbări fonetice c o m b i n a t o r i i , care se produc datorită
coarticulaţiei. De exemplu, la rostirea cuvîntului moment, primul m se pronunţă desluşit, rotunjit,
cu buzele, acestea pregătindu-se pentru rostirea lui m. Cel de-al doilea m însă se pronunţă doar cu o
uşoară atingere a buzelor. Iar sunetul m din cadrul cuvîntului fonetic am venit aproape că nici nu se
percepe, ascultătorul sesizînd doar un a nazal [ã].
Schimbările fonetice combinatorii şi cele poziţionale fac parte din grupul proceselor
fonetice c o n d i ţ i o n a t e lingvistic. Afară de acestea, în limbă se mai produc şi unele
schimbări care nu au o motivaţie lingvistică autentică, ele fiind determinate de alte cauze, numite
extralingvistice. E vorba de influenţa limbilor învecinate, de unele rămăşiţe ale adstratului, de
schimbările generaţiilor de vorbitori, de schimbarea modului de trai etc.
Procesele fonetice condiţionate lingvistic. Asimilarea şi disimilarea
Printre procesele fonetice condiţionate lingvistic cele mai importante sînt asimilarea şi
disimilarea.
Asimilarea constă în adaptarea unei sunet în formă slabă la un sunet aflat în formă tare. Cauza
asimilării este tendinţa vorbitorilor de a evita mişcări articulatorii diferite, dacă acestea sînt mai
complicate. Cu alte cuvinte, asimilarea sunetelor rostite se face pentru a uşura procesul vorbirii, din
tendinţa lor de a facilita rostirea cuvintelor.
După rezultatele asimilării, deosebim asimilare t o t a l ă sau integrală şi p a r ţ i a l ă sau
acomodare. În cazul asimilării totale, sunetul în formă slabă devine identic cu cel în formă tare.
Acest fel de asimilare este posibil în cazurile cînd cele două sunete se deosebesc doar printr-o
singură mişcare articulatorie, restul trăsăturilor fiziologice de rostire a sunetelor fiind asemănătoare.
De exemplu, fr. chosson > şoşon.
Dacă însă între cele două sunete există mai multe deosebiri, se produce o asimilare parţială:
a des-arma > a dezarma.
Dacă sunetul în formă tare este anterior sunetului în formă slabă, asimilarea se numeşte
progresivă: mulţi ani > a mulţămi > a mulţumi. Şi invers, cînd sunetul în formă slabă este anterior
celui în formă tare, asimilarea este regresivă: lat. serenus > rom. senin; magh. gomb > rom. bumb.
După natura sunetelor care se influenţează, distingem asimilare:
- consonantică: înbinare > îmbinare;
- vocalică: boiar > boier;
- mixtă: desamăgire > dezamăgire.
Din procesul de asimilare mai fac parte şi unele procese fonetice speciale:
- palatalizarea: picior > chişior; vie >jie; miere > niere;

41
- înmuierea sunetelor: pom > pomi; sîrb > sîrbi;
- iotacizarea: moale - moi; cal - cai, bălan - bălai; sar - sai.
Disimilarea este procesul invers asimilării: sunetele aflate în formă slabă sînt diferenţiate de
cele aflate în formă tare. Sunetul din formă slabă capătă o trăsătură diferenţială faţă de cel din formă
tare, îşi adaptează unele trăsături fonetice la ale acestuia, iar uneori dispare cu totul. Fenomenul acesta
se produce, ca şi în cazul asimilării, din cauza că vorbitorii evită repetarea unei mişcări articulatorii
mai dificile sau supărătoare.
Ca şi în cazul asimilării, deosebim disimilare progresivă şi regresivă, în contact şi la
distanţă, parţială sau totală. Bunăoară, limba română a moştenit din latină substantivul frater, în
care s-a produs metateza (şi-au schimbat locul sunetele finale er-re), devenind fratre. S-a produs o
disimilare progresivă, consonantică, la distanţă (primul r 1-a disimilat pe cel de-al doilea, făcîndu-1
să dispară). În cazuri mai rare, întîlnim şi disimilare prin contact. De exemplu, lat. monumentum >
monmentu (sincopa lui u > mormînt (se întîlnesc două nazale, m îl disimilează pe n şi îl transformă tot
într-o sonantă, dar lichidă - r). Tot aşa, mensa > masă, conventum > cuvînt (pentru limba română
nu sînt caracteristice îmbinările de sunete nm, ns, nv mai ales la început de cuvînt).
Haplologia. În limbă, se pot produce şi cazuri de disimilare silabică. Acest fenomen constă
în eliminarea unei silabe identice sau asemănătoare cu o silabă învecinată. Fenomenul este
caracteristic mai ales pentru vorbirea regională şi se numeşte haplologie. De exemplu: mămăligă
– măligă, mătuşă – tuşă, mamă-sa –măsa, jumătate - jumate, doisprezece - doişpe, patrusprezece
– paispre-zece – paişpe, cincisprezece - cinşpe etc.
Prin metateză înţelegem deplasarea unui sunet sau a cîtorva sunete de la locul lor obişnuit
pentru uşurarea pronunţării. Acest proces fonetic are loc mai ales în cuvintele împrumutate din alte
limbi şi care conţin grupuri de sunete necaracteristice pentru limba română. De exemplu:
длamo>daltă; кpacmaвuца> castravete.
Acad. Al. Rosetti motivează funcționarea procesului fonetic numit metateză prin existența
unei diferențe de forță între silabele unui cuvînt, cînd acestea „tind să schimbe între ele unul din
elementele lor; la un moment dat, un grup de sunete nu se mai poate pronunța și atunci se produce
metateza. Ex.: dr. protopop >potropop, sl. протива > dr. potrivă, sl. поклон > dr. plocon.”59

Apariţii de sunete
În vorbirea coerentă, se mai întîmplă că vorbitorii nu numai omit unele sunete, le schimbă
locul, ci şi mai adaugă sunete auxiliare. Aceasta are loc mai ales la nivelul limbii vorbite,
neîngrijite. La fenomenul apariţiilor de sunete se referă proteza, epenteza, anaptixa şi epiteza.
Prin proteză înţelegem adăugarea unei vocale sau a unei consoane la începutul unui cuvînt
care începe cu o consoană: miroase – amiroase, lămîie – alămîie, lamă – alamă, traistă –
straistă.
Sunetul auxiliar poate să apară şi la mijloc de cuvînt. Dacă apare o consoană, vorbim despre
epenteza (stejar- sterjar). Dacă apare o vocală, se produce anaptixa npaв – nărav, lat. duae
>doă > două, nori – nouri.
Prin epiteză înţelegem adăugarea unui sunet la sfîrşitul cuvîntului: căror-cărora, multor -
multora, acelui – aceluia, lui – luia.
Dispariţii de sunete

59
Al. Rosetti, op. cit., p. 87.

42
Tendinţa de a vorbi cu minim de efort poate duce şi la unele dispariţii de sunete pentru a uşura
pronunţarea. În cadrul dispariţiei de sunete, deosebim astfel de fenomene ca: afereza, sincopa şi
apocopa.
Prin afereză înţelegem căderea unui sunet sau a unui grup de sunete de la începutul
cuvîntului: homo - om, dumneata - mneata - neata.
Sincopa este căderea unui sunet, în special a unei vocale neaccentuate situate între două
consoane. Sincopa este un fenomen caracteristic pentru limba română sub ambele ei aspecte: literar şi
neîngrijit. Ea s-a produs cu regularitate în procesul de dezvoltare a limbii române de la latina
populară, unde sincopa era un proces frecvent. Încă gramaticianul latin Probus menţiona acest
fenomen: calida, non calda > rom. caldă, oculus, non oclus > rom. ochi, viridis, non virdis >
rom. verde, tabula, non tabla > rom. > tablă, fr. table etc. La nivelul limbii române neîngrijite
observăm: salcie - salce, ţarînă – ţărnă.
Prin apocopă înţelegem pierderea în timpul pronunţării a unui sunet sau a unei silabe finale
neaccentuate: fată – fa, numai – numa, şoarece – şoarece, pîntece – pîntec.
Procesele fonetice pot avea loc nu numai în cadrul cuvintelor, ci şi la graniţa dintre ele. Cel
mai frecvent proces fonetic în acest sens este eliziunea, care constă în reducerea unei vocale finale
sau iniţiale la hotarul dintre două cuvinte:
se au dus - s-au dus; nu am înţeles – n-am înţeles;
se împarte - se-mparte; vă aţi înveselit – v-aţi înveselit.
Alte fenomene care afectează, mai ales, vocalele sînt:
- diereza este transformarea unui diftong (sau triftong) în hiat: teatru pronunţat „te-a-tru”,
pleoape pronunţat „ple-oa-pe:
Cu geana ta m-atinge pe pleoape... (M. Eminescu, Sonet III);
- contracţia reprezintă reducerea a două vocale aflate în hiat la una singură: alcool > alcol,
prieten > preten, continuu > continu etc.;
- diminuarea aperturii, mai ales în poziţie neaccentuată sau în finala cuvintelor. Astfel,
vocala deschisă a trece la ă, e la i, o la u, ca în exemplele major > majur, fecior > ficior, Marin >
Mărin etc.
- sinereza este fuziunea într-un diftong sau triftong a unor vocale în hiat:
De-acuma nu te-oi mai vedea...(M. Eminescu).
- sinalepsa este reducerea la o singură vocală a unui diftong: de aia > d-aia; de acum > d-
acum.
Procese fonetice necondiţionate lingvistic
Unele procese fonetice nu sînt cauzate direct de anumite motivaţii de ordin lingvistic, ci se
produc în rezultatul unui şir de factori, în special de natură socială sau sub influenţa altor limbi. Din
acest punct de vedere, se poate vorbi de influenţa substratului, adstratului. Bunăoară, unii lingvişti
consideră că vocalele ă şi î, în limba română, au apărut sub influenţa limbilor slave, alţii consideră
că ele au existat în limba geto-dacilor, iar alţii argumentează cu lux de amănunte că ele au evoluat
conform legităţilor fonetice normale, cauzate, în special, de nazalizarea vocalelor în latina populară.
Sub influenţa dvorenilor ruşi, care pronunțau, în loc de капитан, капитан-с, în loc de штаб
– штаб-с, în loc de привет – привет-с, de exemplu, unii boieri români moldoveni adăugau și ei,
la sfîrşitul cuvîntului, consoana s: Da-s, numaidecît-s.
Fostul conducător comunist Nicolae Ceaușescu graseia consoana r. În anii ’80 ai secolului

43
trecut, majoritatea intelectualilor din România graseiau în manieră franceză, imitîndu-l pe șeful
statului.
Uneori, procesele fonetice pot fi explicate prin factori de ordin psihologic. Dimitrie Cantemir, în
Descriptio Moldaviae, relatează că „femeile moldovence au o pronunţare deosebită de a bărbaţilor,
căci schimbă bi şi vi în ghi, ca bine < bene> ghine, vie< vinea> ghie; pizmă „invidie” > chizmă,
piatră < petra > chiatră; n iniţial notat cu grupul de litere ng, de unii greu de pronunţat, ca mie>
nghie etc.60 Și acești bărbați sînt luați în rîs, fiind numiți „feciori de babă” (fillii vetulae).
Fenomenul este cunoscut, în lingvistică, cu numele de palatalizare. Un fapt pe care vrem să-l
subliniem este acela că Dimitrie Cantemir priveşte fenomenul palatalizării labialelor din punctul de
vedere al limbii literare. Acesta îl duce la concluzia că formele cu consoane palatale trebuie evitate.
Ideea o pune în practică chiar începînd cu prima sa operă Divanul sau gîlceava înţeleptului cu
lumea. Aici apar formele hipercorecte obial „ogheal” şi piloţi „chiloți”61, semnificative pentru
preocuparea autorului ca nu cumva să se strecoare în scrisul său palatale în locul labialelor.
În legătură cu fenomenul palatalizării, menționăm că astăzi, unii orășeni care se consideră
„culți” încearcă să recurgă la așa-zisa „hipercorectitudine”, folosind hiperurbanisme de tipul piftea,
pișleag, pisăliță, pibrit în locul lui chi etimologic: chiftea, ghișleag, chiseliță, chibrit. Pentru că,
regional, în Moldova mai ales, după r se rostește ă în loc de e (răce în loc de rece), se rostește
„îngrijit” (și incorect) gredină în loc de grădină, prejitură în loc de prăjitură, e în loc de î: invertită
în loc de învîrtită etc.
Unele schimbări fonetice se produc datorită combinării conștiente a lor cu alte unități
lexicale asemănătoare ca sens. Astfel, auzim:
– nepurcel (din nepot + purcel) pentru nepoțel;
– autopas (din autobuz + pas);
– (a) furlua (din a fura + a lua);
– poimarți (din poimîine + marți);
– cizmăgar (din cizmă + măgar) pentru cizmar etc.
Alteori, pentru a surprinde pe cineva și a satiriza un fapt, o întîmplare, se înlocuiește partea
finală a unui cuvînt cu partea inițială, asemănătoare ca formă, a altui cuvînt. De exemplu, în loc de
Dumnezeu să-l ierte, se spune Dumnezeu să-i iepure, în loc de Cît e ceasul – Cît e ceapa, Feciori de
bani gata – Feciori de bani gheață etc.

La tema „Procesele fonetice condiționate lingvistic”, se propun următoarele


exerciții:
◙ Stabiliţi ce procese fonetice se produc în cadrul fiecărui cuplu de mai jos.
a căuta– a căta absolvent – apsolvent acel –cel
agnellus – miel Alexandru – Lisandru am găsit – an găst
am văzut – an văst autumna – toamnă bombă – boambă – boanbă
carp – crap ceri – cei combustibil – conbustibil
coridor – calidor – calindor drag–dragă–drăguţă dumneata – mneata – n’ata
Dumnezeu – ’mnezeu erradicare – ridica exponere – spune
femeie – fumeie florile – florle fost – fo’
frate – frăţior – frăţioare hrean – hirean italian – talian

60
Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei.– Chișinău: Litera.–1997, p. 227.
61
Cantemir, Dimitrie, Divanul sau gîlceava înțeleptului cu lumea, București: Minerva.– 1990, p. 125.

44
încoace – încoa’ întîlnim – tîlnim lămîie – alămîie
lingurile – lingurle lui – luia m-a trimis – m-a trimăs
mătușă – tuşă lat. melere – rom. a mere – a merge mintă – n'intă
miroase – amiroase nimănui – nimărui – nimăruia nostru – anostru
obtuz – optuz odihnă – hodină oleacă – olea’
optsprezece – optîsprezece rău – arău revolver – livorvert
sari – sai să fie – să fibă să rămînă – să rămîie
să ştie – să ştibă să ţină – să ţiie se cufundă – se scufundă
simt – simţ slab – sclab slav. лобиву – rom. zglobiu
slănină – sclănină şcoală – şîcoală tată-tău – tat-tu
traistă – straistă trebuie – tre’ treburile – treburle
uită-te – ui-te umbră – aumbră văd – văz

Alternanțele fonetice
Însușind tema, studenții vor fi capabili:
- Să definească noţiunea de alternanţă fonetică;
- Să determine categoriile de alternanţe vocalice şi consonantice;
- Să caracterizeze alternanţele semivocalelor;
- Să recunoască alternanţele combinate şi cele corelative.

Repetarea periodică a aceloraşi contraste cantitative sau de accent pune în mişcare simţul
nostru ritmic; repetarea aceloraşi sunete la începutul sau la sfîrşitul cuvintelor ne deşteaptă simţul
pentru aliteraţie şi pentru rimă; repetarea aceloraşi opoziţii în aceleaşi condiţii ne face să
recunoaştem alternanţele.
Lingviștii N. Corlăteanu și Vl. Zagaevschi accentuează că „alternanţa fonetică este
schimbarea regulată a unui sunet din radicalul cuvîntului prin unul în procesul flexionării (nominale
şi verbale), precum şi al derivaţiei”62.
Sextil Puşcariu clasifică alternanţele în vocalice, consonantice şi combinate63. Autorul
accentuează că în mor > murim, port > purtaţi, porc > purcel, cos > cusut etc. se produce
alternanța vocalică o> u. Vom observa, în toate exemplele de mai sus, că o apare în silabă
accentuată, iar u – în silabă neaccentuată.
Există mai multe cauze care înlesnesc realizarea alternanţelor vocalice: locul accentului,
analogia, morfonologia implicată motivaţional etc.
Printre alternanțele cauzate de schimbarea accentului, menționăm următoarele:
a>ă: casă – căsoaie – căsuţă – căscioară – căsişoară – căsnicie;
bostan – bostănel – bostănar – bostănărie;
ciocan – ciocănaş – ciocănel – ciocani – ciocănire – ciocănit – ciocănitură – ciocănitoare.
pahar – păhărel – păhăruţ – păhăruş;
sarma – sărmăluţă.
o>u: soră – surori – surioară –surată – surăţică.
oa>u: moare – mura – murătură.
e>ă: rece – răci – răcit – răcire.
ea>e: deal – deluşor – deluros;
Printre alternanțele poziționale, menționăm următoarele:

62
Corlăteanu N., Zagaevschi Vl., Fonetica, Chişinău: Lumina.– 1993, p. 116.
63
Puşcariu, S. Limba română, Rostirea, vol. II – Bucureşti: Editura Academiei Române. – 1994, p. 159-162.

45
O > OA: o urmat de consoană sau grup de consoane devine oa dacă silaba următoare
conţine ă sau e.
avion – avioane izvor – izvoare domn – doamnă
frumos– frumoasă orb – oarbă eu mor – el moare
eu cobor–el coboară mort– moarte al nostru – a noastră
E > EA: e urmat de consoană sau de un grup de consoane devine ea dacă silaba următoare
conţine ă.
românesc – românească eu chem – el cheamă eu plec – el pleacă
Nu se scrie diftongul ea în derivatele care au în interiorul radicalului consoanele j, ș:
înşel înșel – înşală aşez – aşază aranjez – aranjază.
Dacă însă radicalul se termină în j, ș, regula ortografică cere scrierea diftongului ea: aranjez
– aranjează, retușez – retușează etc.
Ă > E: ă urmat de o consoană sau un grup de consoane devine e dacă silaba următoare
conţine e sau i.
capăt – capete sîmbătă – sîmbete,
măr – mere proaspăt – proaspeţi
eu număr – tu numeri eu văd – tu vezi
A > E: (i)a urmat de o silabă care conţine ă sau e devine (i)e dacă silaba următoare conţine e
sau (ur)i:
masă – mese fată – fete
piatră – pietre băiat – băieţi
A > Ă: a urmat de o silabă ce conţine ă sau e devine ă dacă silaba următoare conţine (ur)i:
ţară – ţări gară – gări
lucrare – lucrări întâmplare – întâmplări
cetate – cetăţi entitate – entităţi
EA > E: ea urmat de o consoană sau un grup de consoane sau silabă conţinînd ă devine e
dacă silaba următoare conţine e sau (ur)i:
armean – armeni dimineaţă – dimineţi viclean– vicleni
OA > O: oa urmat de o silabă care conţine ă sau e devine o, iar ă / e din silaba următoare
devine i:
boală – boli moale – moi
floare – flori el se scoală – tu te scoli
IE > IA: ie urmat de consoană devine ia dacă silaba următoare conţine ă:
biet – biată fiert – fiartă eu iert – el iartă
 > I: î urmat de consoană devine i dacă silaba următoare conţine e sau i:
cuvînt – cuvinte mormînt – morminte veșmînt – veșminte
A > Ă: a accentuat devine ă neaccentuat:
eu caut – noi căutăm eu tac – voi tăceţi ţară – ţăran (locuitor la
țară)
U > O: u neaccentuat devine o accentuat:
a juca: eu joc – noi jucăm a ruga: eu rog – noi rugăm

Unele cazuri de alternanţă pot fi explicate numai prin stabilirea realităţii morfonologice. Iată
de ce unii lingvişti definesc alternanţele ca schimbări suferite de un fonem sau un grup de foneme

46
într-un sistem morfologic dat64.
1. De exemplu, alternanţa a > ă poate fi explicată uneori numai prin tendinţa de a distinge
cît mai clar forma substantivală sau adjectivală feminină de singular de cea de plural: baltă – bălţi;
cadă – căzi; scară – scări; vrabie – vrăbii etc.
2. O altă diferenţiere a formei pluralului de cea a singularului se cere, mai ales, în cazuri de
omonimie. Astfel, omoforma mare poate fi utilizată în limba actuală şi ca substantiv, şi ca adjectiv.
Pentru a distinge un cuvînt de altul, servesc formele de plural. La adjectiv nu are loc alternanţa.
Deci: mare – mari, iar la substantive e prezentă alternanţa a > ă: mare – mări.
3. Necesitatea diferenţierii morfologice impune şi alternanţa ia > ie: iarbă – ierbi – ierbii;
iarnă – ierni.
Există şi alternanţe vocalice în trei termeni. Autorii Nicolae Corlăteanu, Vl. Zagaevschi, Em.
Vasiliu65, clasifică aceste tipuri de alternanţe după cum urmează:
a) a (+ accent)> e (+ accent + e, i)> ă (- accent): masă –mese – măsuţă;
b) ă (+ accent) >e (+ accent + e, i) > a (+accent +ă): învăţ – înveţi – învaţă;
c) o (+ accent) > oa (+ accent + ă, e, a) > u (- accent): joc– joacă – (să) joace – jucăm –
jucand; zbor –zboară – (să) zbor – zburaţi; tot – toate – tuturor;
d) oa (+ accent + ă, e, a)> o (+ accent – ă, a, e) > u (-accent): vigoare – vigorii (gen.-
dat.art.) – viguros.

Alternanțele consonantice sînt condiţionate de vocalele anterioare i, e şi – în special – a lui


i final asupra consoanelor precedente.
Alternanţa consoanelor dure cu cele moi contribuie la diferenţierea diverselor categorii
morfologice:
zic (pers.I, sg.) – zici (pers. II, sg.)
pom (sg.) – pomi (pl.)
ulm (sg.) – ulmi (pl.)
Alternanţe consonantice, în limba română, se grupează în mai multe tipuri:
1) în funcţie de articulaţiile suplimentare;
2) în dependenţă de locul şi modul de articulare a fonemelor;
3) alternanţe consonantice care depind de sonoritate.
Cele mai frecvente sînt alternanţele consonantice în funcţie de o anumită articulaţie
suplimentară, numită înmuierea consoanelor. Vocalele anterioare e, i şi, în special i final, au o
deosebită influenţă asupra consoanelor precedente. Aceasta contribuie la schimbarea articulaţiei
consoanei precedente spre centrul palatului, fapt ce cauzează reducerea rezonatorului bucal şi
ridicarea tonului, constituind articulaţia suplimentară a înmuierii consoanelor. În acest sens,
consoanele dure sînt pertinente pentru formele de singular ale numelor şi pentru pers. I, singular,
indicativ şi conjunctiv a verbelor66.
Schematic, prezentăm acest fapt după cum urmează:
Nr. Consoana Tipul consoanei Alternanța consonantică
d/o
1. b – b’ bilabiale bulb > bulbi, bumb > bumbi, alb >albi,
p – p’ hulub>hulubi etc.
rup > rupi, plop > plopi, scuip > scuipi, pup

64
Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi românească. –Iaşi: Casa Editorială Demiurg.– 1999, p. 162.
65
Vasiliu, Em. Din nou asupra alternanţei fonologice în limba română // SCL, VII, 1956, nr. 1-2, p. 96.
66
Rosetti, Al., Lăzăroiu, A. Introducere în fonetică, Bucureşti: Editura Științifică și Enciclopedică. – 1982, p. 160.

47
>pupi etc.
2. v – v’ labiodentale morcov > morcovi, jilav > jilavi, observ >
f – f’ observi etc.
cartof > cartofi, filosof > filosofi, pantof >
pantofi etc.
3. d – d’ dentale scad > scade, rîd – rîde, blond > blonde etc.
t – t’ făcut > făcute, strămutat > strămutate etc.
4. z – z’ alveolare prelucrez > prelucrezi, solz > solzi, vietnamez >
s – s’ vietnamezi
caisă > caise, crăiasă > crăiese, mireasă >
mirese
5. j – j’ prepalatale coajă > coji, vrajă > vrăji etc.
ș – ș’ moș > moși, cocoș > cocoși etc.
6. h – h’ faringale ceh > cehi, monah > monahi etc.

Adesea, în cadrul sonantelor l, r şi n se produce procesul de iotacizare, adică de trecere a


acestor sonante în iot [į] Aceasta se întîmplă atît la nivelul limbii literare: vale > văi, cale > căi, cal
>cai, miel > miei, cît și la nivelul limbii neîngrijite: sătul – plural, regional: sătul’, sătui (literar),
sar > sai (regional); pier >pieri (literar) > piei (regional); răsar >răsari (literar) > răsai (regional).
În o serie de cuvinte de origine latină are loc procesul de iotacizare: cal – cai; cale – căi; miel –
miei; vale – văi.
Mai clasificăm alternanţele consonantice şi pe baza termenilor: în doi termeni, în trei
termeni şi în patru termeni67.
Alternanțele consonantice în doi termeni

Nr. Alternanța Exemple


d/o consonantică
1. c>č + i fac >faci, drac >draci, mac> maci, tac>taci
2. g>ğ + i vag > vagi, coleg> colegi, culeg>culegi, fag > fagi, fulg > fulgi, fug > fugi
3. h>ș + i leah > leși, burduh > burdușel
4. s >ș + i ostaș>ostași, pas>pași, rus>ruși,cos>coși, ies> ieși
5. z >j + i harbuz > harbuji, mînz > mînji
6. t>ț + i tată >tați, băiat > băieți, slut >sluți, bat >bați
7. d>z+ i cred >crezi, aud > auzi, coadă>cozi, ud>uzi, surd>surzi
8. d>j+ i rotundă >rotunjoară, oglindă>oglinjoară, putred>putrejune
9. t>č + i răutate > răutăcios
10. ț>č + i mustață >mustăcios, pieliță > pielicică, uliță > ulicioară
11. x>sc+ i sfinx > sfincși, fix > ficși, complex > complecși
12. sc>șt+ i(e) cunosc > cunoști, iubesc > iubești, gîscă > gîște, casc >caști,
privesc>privești
13. st>șt + i gust > guști, oaste > oști, poveste > povești, artist > artiști
14. xt>cșt+ i mixt > micști
15. str>ștr+ i nostru > noștri, vostru > voștri
16. șc>șt+ i pușcă > puști, ceașcă > cești, mușcă > muști

67
Corlăteanu N., Zagaevschi Vl., Fonetica. - Chişinău: Lumina.-1993, p. 133.

48
După cum putem observa, aceste alternanțe consonantice se produc sub influența lui i final.

49
Alternanțe consonantice în trei termeni

Nr. Alternanța Exemple


d/o consonantică
1. d>z>j rotund > rotunzi > rotunjel, oglindă > oglinzi > oglinjoară
2. t>ț>č cuminte > cuminți > cumincior, grăunte > grăunțe > grăuncioare
3. d>z>s decid > decizi > decis
4. t>ț>s trimit > trimiți > trimiseși
5. c>č>s torc > torci > torseși
6. g>ğ>s sparg > spargi > spărseși, mulg > mulgi > mulseși

Există alternanțe fonetice consonantice și cu 4 termeni: d>z>g>s. De exemplu: ucid > ucizi
> ucigînd>ucisei68.
În Lexiconul greşelilor de limbă, autorul Cristian Niţulescu69 demonstrează că, uneori, apar
greşeli de corectitudine atunci cînd nu are loc fenomenul alternanţei fonetice. În exemple de genul:
corect – greşit.
1. cu alternanţă e > i: chel – chei, chel – cheli; sătul – sătui, sătul – sătuli ; fidel – fideli,
fidel – fidei; credul – creduli, credul – credui;
2. cu alternanţă z > j: viteaz – viteji, viteaz – viteji; treaz – treji, treaz – trezi.
Alternanţele consonantice sînt cele mai frecvente şi apar la consoana finală a rădăcinii,
pentru a marca pluralul la nume şi persoana a II-a singular la verbe. În principiu, aşa cum se
menționează și în Gramatica Academiei, aceste alternanţe sînt de două feluri:
1. alternanţe care pun în opoziţie consoana finală cu varianta ei palatalizată (sau palatală):
pom – pomi, adorm – adormi etc.
2. alternanţe care pun în opoziţie consoana finală a rădăcinii cu o consoană net diferită: pas
– paşi, las – laşi etc.
Le vom numi diferit: alternanţe parţiale şi alternanţe totale. Alternanţele totale sunt
următoarele: c > č (mac – maci, plec – pleci), g > ğ (fragă – fragi, fug – fugi), d > z (brad – brazi,
cad – cazi), s > ş (pas – paşi, las – laşi), t > ţ (frate – fraţi, bat – baţi) şi z > j (mînz – mînji).
Ultima este o alternanţă mai rar întîlnită, mai recentă şi mai puţin productivă. Cele mai productive
par a fi alternanţele c > č, s > ş şi t > ţ.
Observaţia interesantă pe care o putem face şi de la care pornim este aceea că termenul al
doilea al acestor alternanţe totale, adică consoanele č, ğ, z, ş, ţ şi j, sînt consoane care nu au existat
în latină, ele au apărut în perioada de tranziţie de la latină la română și reprezintă foneme noi în
raport cu inventarul latinesc.

68
Dermenji-Gurgurov, Svetlana, Fonetica limbii române (suport de curs). Cahul: Universitatea se Stat „B. P. Hasdeu”.-
2010, p. 132-134.
69
Nițulescu, Cristian, Lexicon al greșelilor de limba română. - Galați: Junior. - 1996, p. 19.

50
Unităţile fonetice segmentale

Însușind tema, studenții vor fi capabili:


– Să facă distincție între fraza fonetică și fraza sintactică, între cuvîntul fonetic și cuvîntul
lexical;
– Să segmenteze un text în fraze fonetice, tacturi ritmice, cuvinte fonetice;
– Să identifice corect elementele proclitice și cele enclitice.

Fraza fonetică
Unitatea fonetică segmentală cea mai mare este fraza fonetică. Ea se caracterizează printr-
o melodie specifică şi se desparte de alte fraze prin pauze lungi. În scris, prezenţa pauzelor mari este
notată prin următoarele semne de punctuaţie: punct (.), punct şi virgulă (;), două puncte (:), puncte
de suspensie (...),semnul interogării (?), semnul exclamării (!), iar în unele cazuri, linia de pauză (–
).
Virgula (,) nu notează pauze mari, deci nu poate indica sfîrşitul unei fraze fonetice. Să
luăm, bunăoară, textul:
Acorda-voi a mea liră să cînt dragostea?//
Un lanţ, ce se-mparte cu frăţie între doi şi trei amanţi.//
(M. Eminescu)
In acest fragment, avem două fraze fonetice diferite. Prima frază fonetică are o melodie
interogativă, cea de-a doua – una enunţiativă.
Nu trebuie să confundăm noţiunea de frază fonetică cu cea de frază sintactică. Ele nu
corespund totdeauna. O frază sintactică este constituită din cel puţin două propoziţii, pe cînd una
fonetică poate fi alcătuită:
a) dintr-un singur cuvînt: Nisipuri...;
b) dintr-o îmbinare liberă de cuvinte: Nesfîrşite nisipuri;
c) dintr-o propoziţie: Căldurile verii dezgolesc stepa.

Tactul ritmic
Fraza fonetică constă din unităţi mai mici, numite tacturi ritmice. Acestea se despart prin
pauze relativ mai scurte. La scris, pauza dintre tacturile ritmice poate fi marcată prin virgulă, însă,
de cele mai multe ori, această pauză nu este marcată prin semne de punctuaţie. Un tact ritmic poate
fi format dintr-un singur cuvînt sau, de regulă, din două sau mai multe cuvinte, dintre care un
cuvînt este determinat (lămurit), iar celelalte sînt determinante (lămuritoare):
Toamna,/ mîndră, harnică/
Şi de bunuri darnică/
A-mpărţit a ei culori://
Frunza/dat-o vîntului,/
Şi roadă/ pămîntului.//
Împărţirea unui text în tacturi ritmice depinde de intenţia vorbitorului şi de scopul
comunicării. Toţi cunosc, bunăoară, textul De iertat nu se poate de executat.
Sau dacă, în textul eminescian, n-am separa tactul ritmic noaptea din textul Si iarăşi,/
noaptea,/ vine/ Luceafărul deasupra ei/Cu razele-i senine//, ar rezulta că substantivul noaptea
este subiect şi că se lasă întunericul, pe cînd M. Eminescu a spus că Luceafărul străluce deasupra

51
fetei cînd se lasă noaptea.

Cuvîntul fonetic
Unitatea segmentală mai mică decît tactul ritmic este cuvîntul fonetic. Ceea ce-l
caracterizează este prezenţa accentului fonetic, care îl face să se diferenţieze de celelalte cuvinte
fonetice. Ca şi fraza fonetică, un cuvînt fonetic nu coincide cu un cuvînt morfologic. În jurul unui
cuvînt fonetic, se pot grupa cuvinte monosilabice sau chiar asilabice neaccentuate, ce se rostesc
împreună cu cuvîntul accentuat pe lîngă care stau, formînd, împreună cu acesta, o unitate sonoră
integră. Acestea sînt, îndeosebi, cuvintele slujitoare, lipsite de conţinut semantic autonom: articolele,
prepoziţiile, conjuncţiile, verbele auxiliare, cît şi pronumele neaccentuate în dativ şi acuzativ.
După poziţia lor faţă de cuvîntul accentuat, împreună cu care se rostesc, aceste elemente
slujitoare pot fi proclitice şi enclitice. În limba română contemporană, elementele proclitice sînt mai
numeroase decît cele enclitice, pe cînd în limba veche lucrurile stăteau invers, mai ales în cadrul
formelor compuse verbale, cu verbul auxiliar şi pronumele reflexiv în postpoziţie. De exemplu: duce-
m-aş, închinare-aş, şi n-am cui, veni-voi etc.
Cel mai lung cuvînt din limba româna este unul cu caracter științific și se constituie din 44
de litere. Acesta este pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză.

Silaba
Cuvintele sînt alcătuite din silabe. Spre deosebire de celelalte unităţi fonetice superioare
(fraza fonetică, tactul ritmic, cuvîntul fonetic), care poartă şi un sens anumit, silaba este o unitate
pur fonetică. Deşi nu are un sens propriu, silaba este una din unităţile de bază ale limbii, deoarece, în
procesul vorbirii, de fapt, nu se rostesc sunete izolate, ci îmbinări de sunete, silabe. Pe lîngă
aceasta, silabele servesc la formarea altor unităţi lingvistice mai mari. Vorbitorii care aparţin
aceleiaşi comunităţi lingvistice posedă un anumit simţ al silabei. De aceea, chiar persoanele care nu au
pregătire filologică specială (copiii sau persoanele mai puţin inițiate în fonetică) pot împărţi
cuvintele în silabe, silabisindu-le. Ca cineva să înţeleagă mai bine vreun termen puţin cunoscut,
cuvîntul i se comunică pe silabe: o-to-ri-no-la-rin-go-lo-gi-e. Împărţirea cuvîntului în silabe este un
fapt real, bazat pe mecanismul fiziologic al respiraţiei.
Silaba este unitatea sonoră segmentată alcătuită dintr-o vocală sau un grup de
sunete consonantice în care intră neapărat o vocală şi care se rostesc împreună, printr-un
singur efort expirator.

1. Aceasta ar fi o definiţie destul de simplistă a silabei, aşa-numita teorie vocalică sau


funcţională a silabei, caracteristică pentru limbile română, rusă, ucraineană, italiană şi alte limbi
în care vocala apare neapărat ca centru silabic. Ea a fost formulată încă în antichitate, de
gramaticienii greci şi latini. Conform acestei teorii, cîte vocale are un cuvînt, din atîtea silabe se
compune el. Bazată, mai ales, pe realitatea articulatorică a limbii greceşti şi a celei latine, teoria
funcţională a silabei apare însă unilaterală, deoarece există limbi în care chiar unele consoane pot
forma silabe. E vorba, mai ales, de sonantele lichide l şi r. Bunăoară, în sîrbo-croată: cpn „sîrb”, npcm
„deget”, cmpm „moarte”; în cehă: vlk „lup”, plny „plin”, vlna „val”, krk „gît”, trh „tîrg”, vrba
„salcie”. Numele propriu Trnka, ca şi vrba, are două silabe.
În limba engleză, cuvîntul table, rostit /tei-bl/, are două silabe, dintre care a doua este

52
formată din consoanele /b/ şi /l/.
A stabili pentru toate limbile de pe glob reguli universale de silabare este aproape imposibil,
deoarece, în fiecare limbă, diferă momentul de închidere şi de deconectare a mecanismului
articulatoric în procesul vorbirii.
2. După prima şi cea mai veche teorie a silabei a apărut a doua, aşa-numita teorie a efortului
expirator, propusă de I. A. Baudouin de Courtenay şi V. A. Bogorodiţki. Potrivit acestei teorii, silaba
este un sunet sau un grup de sunete care se rosteşte în cursul uni singur efort expirator, adică a
unui singur curent de aer, împins cu putere din plămîni afară. Drept limită între silabe trebuie
considerat momentul celei mai slabe intensităţi a expiraţiei. Ne putem convinge de faptul că în cursul
articulării cuvintelor într-adevăr avem de-a face cu valuri de aer, folosind o lumînare aprinsă. Dacă
o aşezăm în faţa buzelor unui vorbitor, observăm că, la rostirea cuvîntului ta, flacăra luminării se
apleacă o singură dată, cînd se rosteşte cuvîntul ta-ta, de două ori, iar cînd se rosteşte cuvîntul ta-tă-
lui, de trei ori.
Teoria efortului expirator n-a fost acceptată de toţi lingviştii din mai multe considerente.
a) Mai întîi de toate, s-a demonstrat în mod experimental că printr-un singur efort expirator
se pot rosti, uneori, şi mai multe silabe. De exemplu, substantivul viață este alcătuit din două silabe:
via-ță, iar la forma de plural este monosilabic. M. Eminescu însă, spre a păstra ritmul versurilor Și
sute de vieți, îl constituie din două silabe. Pînă la apariția DOOM2, substantivul te-a-tru se constituia
din 3 silabe. Astăzi, conform noului DOOM, acesta se constituie din două silabe: tea-tru.
b) În al doilea rînd, cînd e vorba de un grup de consoane, nu se poate indica exact care e limita
între silabe. În alte situaţii, trecerea de la o silabă la alta este atît de imperceptibilă, încît nu se poate
spune cu certitudine unde se termină o silabă şi unde începe alta. Să ne gîndim la silabele cuvîntului
jertfă, care s-ar putea împărți în silabe în felul următor: jert-fă, jer-tfă. Deoarece însă în limba
română nu există nici un cuvînt care ar începe cu grupul de sunete tf, regula specială recomandă
doar prima variantă de silabare a acestui cuvînt.
3. Teoria aperturii. La baza acestei teorii despre silabă, cunoscutul lingvist elveţian
Ferdinand de Saussure a pus însuşi actul articulator, şi anume noţiunea de apertură. Ţinînd seamă de
acest criteriu, Saussure a clasificat sunetele în 7 categorii, de la apertură 0 pînă la 6. Vocalele au
apertură mai mare decît consoanele. Oclusivele surde p, t, k au apertura cea mai mică (apertură 0 pe
scara lui Saussure). Fricativele sonore au o apertură mai mare ş.a.m.d., pînă la vocala a, cu cea mai
mare apertură. Deci această scară se reprezintă astfel:

a VI
ă, o, e V
u, î, i IV
m, n, 1, r III
b, d, g, gh, ğ, z, j, v II
c, ch, f, s, ţ, h, ş______________________________________I
p,t,k 0

Nici F. de Saussure însă nu a putut explica criteriile şi limitele de repartizare a cuvintelor pe


silabe în diferite limbi, şi, în anul 1910, a renunţat la teoria aperturii.
Deosebit de răspîndite în lingvistica contemporană sunt, mai ales, două teorii privitoare la
silabă: teoria sonorităţii şi cea a tensiunii musculare.

53
4. La baza teoriei sonorităţii stă criteriul acustic de separare a silabelor. Sonoritatea este
caracteristica fonetică ce face ca un sunet, în împrejurări egale, să se audă mai distinct decît alte
sunete. Împărţirea cuvintelor în silabe, din punct de vedere acustic, depinde de sonoritatea sunetelor
lingvistice. Teoria sonorităţii a fost elaborată de lingvistul danez Otto Jespersen70 şi a fost acceptată şi
dezvoltată de lingvistul rus R. I. Avanesov71. Ei definesc silaba ca o îmbinare de elemente
fonetice mai sonore şi mai puţin sonore.
Vorbirea coerentă se împarte în silabe datorită faptului că două sunete mai puţin sonore sînt
despărţite printr-un sunet ce dispune de o sonoritate mai mare. La formarea silabei, are importanţă
nu atît sonoritatea absolută a sunetului, cît mai ales sonoritatea lui relativă, adică sonoritatea acelui
sunet în raport cu cea a sunetelor învecinate.
Cele mai sonore sunete sînt vocalele. De aceea ele şi sînt sunete silabice, adică alcătuitoare
de silabe, iar consoanele, fiind sunete mai puţin sonore, se prezintă ca sunete nesilabice. Într-o
singură silabă, vocala se prezintă ca un nucleu, iar consoanele sînt unităţi marginale. Susținem deci
că, din punctul de vedere al teoriei sonorităţii, silaba se prezintă ca un fragment de vorbire, limitat
de sunete cu o sonoritate mai redusă, despărţite printr-un sunet care, în fragmentul dat,
dispune de sonoritatea cea mai mare.
O. Jespersen a stabilit 10 grade sau trepte privind sonoritatea sunetelor. Aplicînd această
teorie la limba română, se poate vorbi despre următoarele grade de sonoritate:
1. oclusivele surde p, t, k, ch;
2. fricativele şi africatele surde f, s, h, ş, č, ț;
3. oclusivele sonore b, d, g, gh:
4. fricativele şi africatele sonore v, z, j, ğ;
5. nazalele m,n;
6. laterala l;
7. vibranta r,
8. vocalele cu gradul superior de ridicare a limbii u, î, i;
9. vocalele mediale ă, o, e;
10. vocala a.
Cu ajutorul gradelor de sonoritate putem determina numărul de silabe într-un cuvînt şi limita
între ele. Numărul silabelor se apreciază după numărul culmilor de sonoritate. Astfel, în cuvîntul
sănătate se disting 4 silabe, în cuvîntul tăciune - 3 silabe etc.

70
Jespersen, Otto, Lehrbuck der phonetic. - Lepzig und Berlin:Verlag von B. G. Teubner.- 1926.
71
Аванесов Р.И. Звуковой строй языка. - Москва: Наука. - 1979.

54
10 a

9 ă ă e ă e

8 u

5 n n

2 č

1 s_________ t______t___ _ t

Separarea în silabe a cuvintelor sănătate şi tăciune.

5. Teoria tensiunii musculare se bazează pe un criteriu fiziologic. Academicianul rus L. V.


Şcerba, urmîndu-1 pe fonetistul francez M. Grammont72, considera că silabele se datorează
faptului că sunetele lingvistice se articulează cu tensiuni musculare diferite. Activitatea aparatului
fonator se caracterizează printr-o alternanţă de tensiuni musculare maxime şi minime. Fiecare
majorare a tensiunii musculare, împreună cu micșorarea ei, formează o silabă. Ceea ce
caracterizează deci orice silabă este tensiunea ascendentă a muşchilor aparatului de articulaţie,
urmată de o tensiune descendentă. În punctul de tensiune maximă, apare culmea sau vîrful silabei.
Limitele dintre silabe se situează în punctul de tensiune minimă, înainte ca o tensiune musculară
să înceapă a creşte din nou, pentru a se articula o nouă silabă. De regulă, cu o tensiune musculară
maximă se rostesc vocalele. De aceea ele şi se prezintă ca sunete silabice.
Conform acestei teorii, orice silabă se pronunţă cu un singur impuls al tensiunii musculare.
Fiecare impuls are 3 faze: creşterea tensiunii (A), culmea sau vîrful tensiunii (B), descreşterea
tensiunii (C). Fiecare creştere urmată de culme şi apoi de o descreştere a tensiunii musculare
formează o silabă.
Grafic, aceasta se poate reprezenta astfel:
O U O

C N - STR C- T R
Separarea în silabe a cuvîntului con-struc-tor

Teoria tensiunii musculare însă nu a fost acceptată de toţi lingviştii mai ales din cauza că
verificarea ei experimentală este deosebit de dificilă. Dar pe această teorie se bazează, în principiu, o
altă problemă a foneticii, şi anume:
Structura silabei
Studenții vor fi capabili:
72
Grammont Maurice, La Prononciation Française. Traité Pratique. - Paris: Libtairie Delagrave. -1966.

55
- Să analizeze diferite puncte de vedere cu privire la silabă;
- Să cunoască teoriile silabei;
- Să despartă corect cuvintele în silabe.

Fiecare limbă are particularităţile sale în ceea ce priveşte structura silabei. Astfel, în limba
română, cuvîntul ca-pi-tal se împarte în 3 silabe, avînd două silabe deschise (deoarece se termină în
vocale) şi una închisă (terminată în consoană). În limba engleză, la fel, sînt 3 silabe, și repartizarea
lor e similară: cap-it-al, două silabe sînt închise și una deschisă (se termină în consoane). Tot aşa, în
engleză, se împart în silabe în mod deosebit cuvintele: pub-lish73 „a publica”, spea-king „vorbind”, pe-
tty „mic”, cit-y „oraş, cetate”, pe cînd în franceză ultimele două cuvinte, avînd aproape acelaşi înveliş
sonor, se separă în silabe cu totul deosebit de engleză: pe-tit, ci-te.
La prezentarea structurii silabice a unei limbi, trebuie să ţinem cont de următoarele
caracteristici:
a) sunetul care formează culmea (vîrful silabei);
b) cum apare finala silabei;
c) care sînt îmbinările de consoane şi vocale ce constituie silabele-tip;
d) repartizarea cuvintelor după numărul de silabe.
Silaba, în limba română, este una vocalică, ceea ce înseamnă că numai vocalele pot forma
silabe, adică sînt sunete silabice. În limba noastră, silaba include deci în mod obligator o vocală plină
(a-de-văr, meş-te-şug, pro-fe-sor) sau un diftong (au-gust, ar-dei), un triftong (eu iau). Cîte vocale
are un cuvînt, tot atîtea silabe are el. Aceasta este o regulă generală, ce domină repartizarea
cuvintelor pe silabe în limba română, a cărei structură silabică se caracterizează printr-o mare
diversitate. În limba noastră, au fost atestate aproximativ 15 variante de structură silabică.

Silabele româneşti se alcătuiesc din:


a) o singură vocală (v): o (numeral, articol, interjecţie), a (prepoziţie), e (verb);
b) vocală urmată de consoană (vc): ac, am, an, ar, in, om, un, în;
c) vocală urmată de 2 consoane (vcc): act, alb, ard, arc, imn, ulm, unt, ung;
d) vocală urmată de 3 consoane (vccc), variantă destul de rar întîlnită în română, ce
apare doar în cadrul unor termeni: istm;
e) vocală (sau diftong) precedată de consoană (cv): ba, da, ta, fa, te, la, cu, măi, tă-cui,
vai, re-fa-ce, am-fo-ră;
f) vocală sau diftong între două consoane (cvc): bec, bici, bal, pat, pin, pod, rac, car, sac,
soc, sul, sur, doar, chiar;
g) vocală precedată de o consoană şi urmată de 2 consoane (cvcc): vînd, ard, cald,
must, rabd, pîlc, şold, raft, fulg, fapt;
h) vocală precedată de o consoană şi urmată de trei consoane (cvccc) ce apare în
cîteva neologisme monosilabice sau bisilabice: mixt, punct, pre-text, con-text, dis-tinct;
i) vocală (sau diftong) precedată de două consoane (ccv): clei, crai, plai, trei, stea, bl-
ană, glu-mă, clă-di-re, pră-fu-it, şcoa-lă;
î) vocală (sau diftong) precedată de două consoane şi urmată de o consoană (ccvc):
blid, brad, braţ, clar, crin, club, glas, glob, hrean;
k) vocală între grupe a cîte 2 consoane (ccvcc): grajd, scump, sterp, stîlp,drept, smulg,

73
În limba română, consoanele sonante l și r atrag după sine consoanele care le preced.

56
prost;
l) vocală precedată de 2 şi urmată de 3 consoane (ccvccc): prompt, sfinx;
m) vocală precedată de 3 consoane (cccv): zglo-biu, zgri-bu-lit, zdra-văn, zdro-bit, stră-
jer;
n) vocală precedată de 3 consoane şi urmată de o consoană (cccvc): zgrun-țu-ros, zgrip-
țu-roai-că, scrob, sclav, scrin, strat, struc-tu-ră, sfrun-tat;
o) vocală (sau diftong) precedată de 3 şi urmată de 2 consoane (cccvcc): ab-stract,
strict, strung, strîmb, strîng, strîmt, ştreang.
Una din trăsăturile specifice ale limbii române şi ale altor limbi romanice, în planul structurii
silabice, este atragerea consoanei cu tensiune ascendentă de către vocala următoare, de unde reiese şi
regula silabării, că o consoană aflată între două vocale aparţine silabei următoare, iar de aici şi
frecvenţa largă a silabelor deschise, adică de tipul cv (circa 72 la sută).
Prevalarea în limba română a silabelor deschise în raport cu cele deschise se explică prin faptul
că, pe parcursul evoluţiei de la latina populară, a avut loc, din motive de a facilita pronunţia,
disimilarea unor consoane din mijlocul cuvîntului. De exemplu: men-sa > masă , scam-num >
scaun. A dispărut consoana geminată ll urmată de a: stel-la > stea, vitel-la > viţea.

După cum am observat, orice silabă se constituie din elemente:


1. tranşa iniţială (implozia);
2. centrul (nucleul) silabei;
3. tranşa finală (explozia).
Centrul (nucleul) silabei româneşti îl formează totdeauna o vocală (un diftong sau un
triftong), pe cînd tranşele sînt constituite din consoane.
Tranşa iniţială, după cum am menționat, poate fi formată dintr-o consoană (da, nu) din 2
consoane (stea, plai), din 3 consoane (strat) sau poate fi 0. Dacă tranşa iniţială este 0, silaba se
numeşte neacoperită, silabele avînd consoane în cadrul tranşei iniţiale se numesc acoperite.
Tranşa finală, de asemenea, poate fi constituită dintr-o consoană (ar), din 2 consoane (arc),
din 3 consoane (istm). Dacă tranşa finală este 0, silaba se numeşte deschisă. Celelalte silabe sînt
închise.

Regulile de trecere a cuvintelor dintr-un rînd în altul


Trecerea cuvintelor dintr-un rînd în altul se face pe silabe. Pentru cazurile mai dificile, în
fiecare limbă, se stabilesc anumite reguli. Au fost stabilite aceste reguli şi pentru limba română:

• Două vocale alăturate care nu formează un diftong aparţin silabelor diferite: o-ce-an, ce-
re-a-le, te-a-tru.
• Diftongii şi triftongii nu pot fi despărţiţi în alte elemente componente. Ei aparţin unei
singure silabe: floa-re, vo-ioa-să, des-cu-iau.
• Semivocala dintre două vocale aparţine silabei următoare: plo-ios, fu-ior, do-uă.
• Consoana dintre două vocale aparţine silabei următoare: că-lă-to-ri-e, re-fa-ce-re.
• Grupurile de consoane oclusive (b-p, d-t, g-k) + o lichidă (l, r) aparţin silabei următoare: ca-
te-dră, um-blet, ti-tlu, ne-grea-ţă, a-flăm, că-tre.
• La grupurile din mai multe consoane împărţirea este liberă: nos-tru, no-stru.
• Cuvintele monosilabice nu pot fi trecute dintr-un rînd în altul: corb, prunc, strung,

57
prompt.
• Nu se lasă în rîndul premergător şi nu se trece în rîndul următor o singură literă (a-pă),
un diftong (ie-pe) sau un triftong (tre-bu-iau).
• La trecerea dintr-un rînd în altul a cuvintelor compuse şi a celor derivate cu prefixe
trebuie să ţinem cont de părţile componen-te ale cuvîntului: trans-port, des-fac, de-scriu, in-e-gal,
ber-bant-lîc.
• Cuvîntul jertfă se împarte în silabe numai astfel: jert-fă.
• Grupurile consonantice ct, pt, cţ, precedate de o consoa-nă, trebuie să fie separate: arc-
tic, con-junc-ţi-e, junc-ţi-u-ne, tinc-tu-ră, punc-tat.

Exerciții la tema „Împărțirea cuvintelor în silabe”

◙ Despărţiţi în silabe cuvintele de mai jos, precizînd regulile folosite:


abisal, abject, acreditare, acvariu, altundeva, ambiguu, analfabet, anexare, aproximație, arctic,
armistiţiu, asfalta, astmatic, atlas, atlet, binoclu, boccea, bojdeucă, buclucaş, butonieră, breaslă,
cadran, caisă, celibatar, circumstanţial, conjuncţie, construcţie, contragere, corespunzător, cuscru,
deasupra, decăzută, delincvent, despre, dezechilibru, diagnostic, dictatură, dinapoi, disfuncţie,
dovleac, dreptunghic, duhovnic, excepţional, exemplar, excavator, excepţie, funcţie, jertfă, josnicie,
impenetrabil, inacceptabil, inerţie, inadmisibil, indescriptibil, inegal, inegalitate, inerent, inexact,
inervat, ineficacitate, infracţiune, insignifiant, intransportabil, împrejurare, împrospătat,
giuvaiergiu, lincşii, locuţiune, mausoleu, neaccentuat, neîmpăcat, pămîntului, postmeridian,
punctuaţie, a ratifica, rafinament, sanctuar, sinoptic, somptuos, subliniat, sublimare, societate,
subliniat; realitate, teatru, subapreciat, sublim, vîrstnic, zburătoare.
Indicați, acolo unde e cazul, variantele posibile conform normelor în vigoare.

Modele:
1. a-flu (excepţie de la regula privind despărţirea a două consoane intervocalice).
2. a-nal-fa-bet
a) consoana dintre două vocale aparține silabei următoare;
b) două consoane alăturate aparțin silabelor diferite;
c) aceeași regulă ca și la punctul a).
Dar și an-al-fa-bet, unde regula primei silabe este: ținem cont de structura morfematică a
cuvîntului (în greacă, an- este prefix cu nuanță negativă, echivalent cu prefixele latinești a-
(anormal), in- (indirect), i (ireal) și cu prefixul de origine slavă ne- (nenormal, necinstit)).

◙ Sînt despărţite corect în silabe toate cuvintele din seria:


a. a-tle-tic, ca-i-să, con-junc-ţi-e, con-struc-tor, de-sa-li-ni-za;
b. a-tle-tic, cai-să, con-junc-ţie, cons-truc-tor, des-a-li-ni-za;
c. at-le-tic, ca-i-să, con-junc-ţi-e, con-struc-tor, des-a-li-ni-za-re.

◙ Cuvintele binoclu şi bojdeucă sînt despărţite corect în silabe în seria propusă:


a. bi-noc-lu, boj-deu-că;

58
b. bin-o-clu, boj-de-u-că;
c. bin-o-clu, boj-deu-că;
d. bi-noclu, boj-de-u-că.

◙ Din următoarele cuvinte despărţite în silabe:


1. dre-ptunghi; 2. dui-os;
3. fu-ncţi-e; 4. gre-şea-lă;
5. de-spre; 6. des-pre.
sînt corecte:
a. 1, 2, 3; b. 4, 5, 6; c. toate; d. niciunul.

◙ Cuvintele sinonime şi subapreciere sînt despărţite corect în silabe în seria ce urmează:


a. si-no-nime, sub-a-pre-ci-e-re;
b. sin-o-ni-me, su-ba-pre-ci-ere;
c. sin-o-ni-me, sub-a-pre-ci-e-re;
d. si-no-ni-me, su-ba-pre-ci-ere.

◙ Sînt despărţite corect în silabe toate cuvintele din seria dată:


a. an-or-ga-nic, a-ri-pioa-ră, cre-deau, co-or-do-na-re;
b. a-nor-ga-nic, a-ri-pio-a-ră, cre-de-au, co-ord-o-na-re;
c. an-or-ga-nic, a-ri-pi-oa-ră, cre-de-au, co-or-do-na-re;
d. a-nor-ga-nic, a-ri-pioa-ră, cre-de-au, co-o-rdo-na-re.

◙ Identificaţi seria în care toate cuvintele sînt despărţite corect în silabe:


a. ac-ţi-o-nar, bur-lan, cre-de-au, de-scri-e-re, ma-u-so-le-u;
b. ex-ha-us-tiv, func-ţi-o-nar, gre-şea-lă, i-a-nu-a-ri-e;
c. jert-fit, le-ne-şii, ob-ţi-ne, paş-opt-ist, re-a-lism;
d. sculp-tor, sih-lă, somp-tu-os, sub-li-nia.

◙ Cuvintele exhaustiv şi funcţionar sînt despărţite corect în silabe în seria propusă:


a. e-xha-us-tiv, fun-cţi-o-nar;
b. ex-ha-us-tiv, func-ţio-nar;
c. ex-ha-us-tiv, func-ţi-o-nar;
d. e-xha-us-tiv, func-ţi-on-ar.

◙ Cuvîntul despărţit corect în silabe este:


a. dis-tin-cţi-e; b. chin-tes-en-ţă;
c. le-gis-la-ţi-e; d. supra-ve-ghe-tor.

◙ Sînt despărţite corect în silabe toate cuvintele din seria nominalizată:


a. fiind - că, fiin - ţă, fi - i - că, fe - brua - rie;
b. fiin - dcă, fi - inţ - ă, fii - că, feb - rua - rie;
c. fi - in - dcă, fi - inţă, fi - i - că, feb - rua - ri - e;
d. fi - ind - că, fi - in - ţă, fii - că, fe - bru - a - ri - e.
Exerciții la temele „Unitățile fonetice segmentale” „Procesele fonetice
condiționate lingvistic”

59
◙ Segmentaţi textele de mai jos în fraze fonetice, tacturi ritmice şi cuvinte fonetice. Ce
procese fonetice se produc în cadrul cuplurilor de cuvinte de la finele fiecărui enunț?

1. Vine la fuga din capul coloanei, fuge caraghios, aruncînd mîinile şi picioarele în lături, ca o
babă.
– Don căpitan!
– Ce-i? (I. Druţă)
picioare – pchisioare – cioare
domn – don
acei – cei
băieţică – țică

2. Cică era odată, într-un sat, un om grozav de leneş, că nici îmbucătura din gură nu şi-o
mesteca. Şi aşa, se duc vreo doi oameni la casa leneşului, îl umflă pe sus şi-l duc la spînzurătoare
(I. Creangă).
înflă – umflă
mestecă – amestecă

3. Harabagiu merge o vreme alături de roaibă, contenindu-şi suflarea, apoi şopteşte:


– Trece oaste pe şosea, don căpitan... Par să fie de-ai noştri, români (I. Druţă).
roib – roaibă
nostru – noastră – noştri

4. – I-auzi, măi leneşule, se spune cucoana. Sai degrabă din car şi mulţămeşte cucoanei că te-a
scăpat de la moarte şi ai dat peste belşug, luîndu-te sub aripa dumisale (I. Creangă).
cucoană – coană
sari – sai
mulţămeşte – mulţumeşte
mort – moartă

5. L-a văzut de atîtea ori rumegînd fire de mohor. A intrat arţăgoasă şi a rostit înciudată:
– Măi omule, măi! (I. Druţă).
atîţi – atîţia
arţăgos – harţăgos – harţăgoasă
6. – Cum vă spuneam, coane Fănică, aseară, aţipisem niţel după masă, cum e misia
noastră…Că acuma dumneavoastră ştiţi că bietul poliţai n-are şi el ceas de mîncare, de băutură, de
culcare, de sculare, ca tot creştinul (I. L. Caragiale).
cucoane – coane
masă – mese
dumneavoastră – mneavoastră –n’eavoastră

7. Trudozilele le-a cîştigat singur, trombonul i s-a dat de la club, iar geanta de pînză a schimbat-
o cu băieţelul felceriţei pe o iepuroaică de muscă (I. Druţă).
cîştigat – cîşligat

60
trombon – tranbon
geantă – genţi
iepuroi – iepuroaică

8. – Aseară, pe la zece şi jumătate, mă dau aşa pe o parte să aţipesc numai pe-un minuţel. După
aia, mă scol cam pe la douăşpe fără un şfert, mă dezbrac din mondir şi văz lumină la fereştile lui
dom’ Caţavencu (I. L. Caragiale).
jumătate – jumate
minut – minuţel
douăsprezece – douăşpe
desbrac – dezbrac
mundir – mondir
ferestrele – fereştile

9. Mătuşa în fustă cafenie nu mai picură. Se uită de pe scăunaşul ei cînd la cîntar, cînd la
vînzător şi parcă ar zice în sinea sa: „Ia să cumpăr şi eu nişte scrînghiţă” (I. Druţă).
mătuşa – tuşa
scăunaş – scăuieş
sine – sinea
scrumbie – scrînghiţă

11. A patra zi, s-a trezit cu toate cele şase lăbuţe amorţite de oboseală şi poate că n-ar fi fost rău
să rămîie la furnicar, să-şi mai vie oleacă în fire, dar aşa s-a întîmplat că nu i-a venit gîndul ista în
cap (I. Druţă).
să rămînă – să rămîie
să vină – să vie
ista – aista

12. Deodată, a zărit lîngă un cuibar de prepeliţă o fărîmitură de miez de răsărită – şi-a adus
aminte că nu mîncase nimic în ziua ceea (I. Druţă).
fărîmitură – fărmătură
miez – n’ez
nimic – nimică – n’in’ică
ceea – aceea.
13. Ploaia se îndesea…Din vreme în vreme, nimerea cîte un strop de ploaie în coaja de răsărită,
de-i frîngea furnicii tot trupul şi-i vîra picioruşele pe jumătate în pămînt (I. Druţă).
coaja – coarja
picioruşele – pchişioruşele
jumătate – jumate
pămînt – pomînt

14. Peste un timp, cînd paznicul s-a ridicat să-şi vadă de slujbă, mătuşa l-a întrebat cu o
oarecare sfială:

61
– Vezi mata... Că m-au trimis cu o hîrtie încoace... Iaca, nici n-o mai găsesc, bat-o pustia...
Oare n-am vîrît-o în fundul coşului? (I. Druţă).
mătuşa – tuşa
m-a trimis – m-a trimăs
încoace – încoa
15. Paznicul s-a supărat – auzi, să ţie el atîta vreme de vorbă un om trimis la hodină! Apoi asta
se cheamă hodină cînd stă ea cu dînsul de păzeşte livada? (I. Druţă).
să ţină – să ţie
atît – atîta
odihnă – hodină
16. Bătrînul, auzind cum se cufundă mătuşa în blagoslovita şi dulcea ei hodină, a început a se
gîndi că de-ar scăpa el mai repede de boala asta. Îndată cum s-a simţi mai bine, s-a repezi la tîrg.
cufundă – scufundă mătuşa – tuşa
aceasta – ceasta – asta (sl.) тръг – (rom.) tîrg

62
Unităţile fonetice suprasegmentale
Studenții vor fi capabili:
- Să definească noţiunile de accent și intonaţie;
- Să depisteze corect silabele accentuate şi cele neaccentuate;
- Să identifice cuvintele oxitone, paroxitone, proparoxitone şi anteproparoxitone;
- Să însuşească tipurile accentului sub aspect fonologic şi morfologic;
- Să descrie, cu lux de argumente (exemple), funcţiile accentului în limba romană.
- Să delimiteze tipurile intonaţiei;
- Să asimileze cunoştinţe privind succesiunile ritmice, tactul, junctura şi pauza.

Accentul fonetic
Termenul de accent are la bază cuvîntul latinesc accentus „ridicarea tonului, intonaţie".
Numim accent fonetic evidenţierea prin diferenţa de intensitate, înălţime şi durată a
unei silabe dintr-un cuvînt față de celelalte silabe ale aceluiaşi cuvînt.
În limba română, accentul se defineşte ca rostirea cu o intensitate mai mare a unei silabe
dintr-un cuvînt.
După natura accentului fonetic, limbile lumii au fost clasificate în două grupuri:
a) limbi cu accent intensiv sau dinamic;
b) limbi cu accent tonic sau muzical.
Ca şi majoritatea limbilor indoeuropene, limba română face parte din grupul limbilor cu
accent dinamic. De fapt, cercetările fonetice din ultimul timp au demonstrat că deosebirea
aceasta nu este atît de categorică. Accentul dinamic şi cel muzical nu se exclud, ci se completează
reciproc – depinde care dintre ele predomină într-o limbă sau alta.
Subliniind importanţa accentului fonetic pentru cuvînt, gramaticianul Greciei antice
Diomede determina accentul drept „sufletul cuvîntului”. Şi-ntr-adevăr, din punct de vedere acustic,
numai accentul poate să diferenţieze un cuvînt de celelalte cuvinte din şirul vorbirii. Toate
cuvintele semnificative româneşti, chiar şi cele monosilabice, sînt accentuate.
După locul pe care-l poate ocupa accentul în cuvînt, deosebim:
a) limbi cu accent fixat (franceza, maghiara, turca);
b) limbi cu accent liber, unde, în cuvinte diferite, accentul poate să cadă pe silabe
diferite: muncitor (prima de la sfîrșit), dreptate (a doua de la sfîrșit), flamură (a treia de la
sfîrșit), veveriţă (a patra de la sfîrșit), al doisprezecelea (a cincea de la sfîrșit).
Fiind liber, accentul românesc poate avea două variante: el poate să fie mobil şi imobil.
Prin mobilitatea accentului înţelegem capacitatea lui de a-şi schimba poziţia în cadrul aceluiaşi
cuvînt în procesul flexionării acestuia. Astfel, la conjugarea verbului, accentul se poate situa pe
silabe diferite: cîntă, cîntăm, cîntaserăm. La declinarea numelor însă, accentul este imobil:
student, studenţii, studenţilor.

Regulile accentuării în limba română


Deşi, în principiu, accentul românesc este liber, totuşi se observă că, în practica vorbirii,
majoritatea cuvintelor româneşti primesc accentul pe ultimele 3 silabe. În legătură cu această
regularitate, au fost stabilite anumite reguli de accentuare, şi anume:

63
1. Accentul cade, de obicei, pe ultima silabă în cuvintele terminate în:
a) consoană: elev, student, muncitor, autor, argint, împrumutat, incisiv;
b) diftong: tîrziu, flăcău, călcîi, mălai, usturoi, măturoi, bălai;
c) la unele substantive feminine terminate în ea sau a: basma, ciulama, cafea, manta, şosea.
Acestea sînt de origine turcă sau franceză.
d) la infinitivul verbelor de conjugarea I (a lucra, a învăţa, a linia), a II-a (a şedea, a vedea, a
veghea) şi a IV-a (a veni, a trudi, a hotărî, a bolmoji);
e) la imperfectul verbelor (adunam, şedeam, scriam, hotăram);
f) la singularul perfectului simplu (văzui, spusei, şezuşi, stătu, hotărî).
Asemenea cuvinte se numesc o x i t o n e , de la grecescul oxys „sfîrşit”.

2. Accentul cade, de obicei, pe penultima silabă în cuvintele terminate în vocală.


a) acestea sînt, în principiu, numele feminine (masă, casă, pricepută, încărcată), dar şi cele
masculine (paşă, tată) şi orice cuvînt terminat în vocală (acasă, oriunde, dinăuntru, nimica).
Asemenea cuvinte se numesc p a r o x i t o n e (de la grecescul para „pe lingă”, oxys „sfîrşit”).
b) sînt paroxitone verbele de conjugarea a III-a (a trece, a învinge, a scrie, a prescrie, a
proscrie).

3. Accentul cade pe antepenultima silabă (şi cuvintele se numesc p r o p a r o x i t o n e (pro


„înainte”) în cuvintele:
- terminate în vocală, moştenite din limba latină, care şi-au menţinut accentul pe aceeaşi
silabă (negură < nibula, păcură < picula, unghie < ungula, lacrima < lacrima, inimă < anima,
limpede < limpidus, insulă < insula, papură < papura, foarfece < forficem, pasăre < passerem);
- se menține accentul proparoxiton şi la cuvintele latineşti care păstrează forma morfologică
originară: minimum, unicum;
- acelaşi fenomen poate fi observat şi la cuvintele autohtone, de origine geto-dacică (ciutură,
fluture, vrabie) sau la împrumutate din alte limbi (cratiţă, graniţă, cumpănă, patimă, pagubă,
podgorie, organizaţie ) etc.
- cuvintele derivate cu ajutorul sufixelor de trei silabe, împrumutate din slavonă -enie
(curăţenie), -elniţă (vîrtelniţâ, urechelniţă) sau din franceză –erie (artilerie, cavalerie). Tot aici se
includ şi cuvintele derivate cu sufixul de origine slavă -niţă: (clopotniţă, velniţă, varniţă);
- termenii ce numesc diferite discipline ştiinţifice sau instituţii, întreprinderi, cu sufixul -ică:
acustică, botanică, gramatică, dialectică, matematică, lirică, optică;
- unele cuvinte cu sufixul -olă (epistolă, parabolă, hiperbolă) sînt proparoxitone, iar altele
(busolă, banderolă, aureolă, alveolă) sînt paroxitone.
2. Pe silaba a patra primesc accentul cuvintele împrumutate (mai ales din limbile slave lapoviţă
(sîrbo-croată), bivoliţă, prepeliţă (bulgară) gărgăriţă (sîrbă), precum şi formele flexionare ale unor
cuvinte româneşti ferfeniţă, jocurilor, dealurilor, pămînturilor ş.a.74
3. În formele flexionare, accentul se află şi pe a cincea sau chiar pe a şasea silabă de la sfîrşitul
cuvîntului: veveriţelor, prepeliţelor, al şaptesprezecelea, al nouăsprezecelea. Aici poate apărea
accentul secundar proparoxiton.
Conform datelor statistice, majoritatea cuvintelor româneşti sînt oxitone (57%). Pe locul II se
plasează cuvintele paroxitone (37-38%). Cele mai puţine sînt cuvintele proparoxitone (circa 5%).

74
La determinarea tipului de accent, totdeauna cuvintele se vor pune la forma lor iniţială.

64
Cantitatea cuvintelor accentuate altfel este neglijabilă. În cuvintele polisilabice (în special, în
cuvintele compuse), pe lîngă accentul fonetic principal, mai constatăm şi prezenţa unor accente
secundare, mai slabe, evident, decît cele principale. De exemplu: Păsări-Lăţi-Lungilă, Statu-Palmă-
Barbă-Cot. Unii lingvişti sînt de părerea că accentele secundare alternează cu regularitate, peste o
silabă, faţă de accentul fonetic principal: în-tre-prin-de-re.

Accentul fonetic şi norma ortoepică


(Succintă privire în plan diacronic)
Sistemul de accentuare în limba română nu este întîmplător. El este rezultatul unei îndelungate
evoluţii istorice. În limba latină veche şi în cea clasică, accentul nu era liber. El era determinat de
cantitatea penultimei silabe. În cuvintele bisilabice, accentul cădea totdeauna pe penultima silabă,
adică era paroxiton: cā-sa, bar-bā-tus, vi-tēl-lus, hō-mo. În cuvintele polisilabice, accentul cădea pe
penultima silabă, dacă ea conţinea o vocală lungă, sau pe antepenultima, dacă vocala din silaba a II-a
era scurtă: pōpulus „plop".
În limba latină populară, natura accentului se schimbă. Din tonic el devine dinamic. Nu mai
există vocale lungi şi scurte. Ele se deosebesc după cantitatea lor: sînt vocale închise şi deschise.
Aceasta a făcut ca accentul să se deplaseze în cadrul unor cuvinte. Aceste mobilități au dus, pe de o
parte, la creşterea numărului de cuvinte cu accent paroxiton, şi pe de altă parte, la apariţia
cuvintelor oxitone. Iată cîteva dintre procesele fonetice care au cauzat asemenea mobilități:
a) sincoparea: calidus > caldus > cald; viridis > virdis > verde; salicem > salcem >
salce.
b) la unele cuvinte, mai ales la verbe cu prefixe, accentul se deplasează de pe prefix pe
rădăcină: cōnvenit > convēnit >(se) cuvine; pērfacit > perfācit >preface; īncipit > incīpit >
începe;
c) la unele cuvinte care aveau accentul pe vocalele e şi i în hiat (parietem, mullierem)
accentul se transferă de pe i pe e: perete, muiere.
d) în urma dispariţiei consoanelor finale şi a lui u final, apar cuvintele oxitone: barbatus >
bărbat, vitellus > viţel, homo > om, cantamus > cîntăm, dicebamus > ziceam;
e) dispar consoanele b şi v în poziţie intervocalică: bubalus > bour, tabanus > tăun, cantavi >
cîntai, canraverunt > cîntară.
În felul acesta, limba română a ajuns să aibă cuvinte accentuate mai ales pe ultimele 3
silabe, iar cuvintele împrumutate s-au adaptat mai uşor la sistemul românesc de accentuare.
În limba română (de altfel, şi în alte limbi), este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să fie
stabilite reguli „absolute” în domeniul accentologiei. Există o serie întreagă de abateri de la regulile
generale, datorită, în special, unor analogii diverse, anevoie de aflat în procesul explicării diferitelor
cazuri de accentuare. Prin urmare, conchidem că accentul românesc se prezintă ca un sistem destul de
complicat. Fără a fi supus unor legi cu caracter general, el dispune totuşi de anumite legităţi, de cele
mai multe ori foarte stricte şi precise, de care ne-am convins la stabilirea acestora în cadrul
cuvintelor oxitone şi paroxitone şi pe care le-am enumerat mai sus. Constatăm deci că accentul, în
limba română, este limitat la aceste două silabe.
Vom mai menţiona că unele cuvinte româneşti îşi păstrează accentul cu care au fost
împrumutate direct din limba latină, mai ales cuvintele din stilurile ştiinţific şi publicistic.
Bunăoară: corpus, referendum, memorandum, perpetuum (mobile). Tot aşa, continuă modelul
latinesc de accentuare în cuvintele director, doctor, inspector, lector, continuu (lat. continuo),

65
contiguu (lat. contiguus), perpetuu (lat. perpetuo). În cuvintele moştenite, accentul îşi menţine locul
pe aceeaşi silabă. De aceea pot fi atestate cazuri cînd cuvintele se accentuează în mod diferit, deşi au
aceeaşi terminaţie: arboret, nucet, pomet, dar bocet, deget, sunet, suflet, tunet. Acest fenomen se
întîmplă din motivul că în latină cuvintele arborētum, nucētum, pomētum aveau un ē accentuat, pe
cînd cuvintele bocĭtum, digĭtus, sonĭtus, sufflĭtus, tonĭtus aveau un ĭ, care a devenit e în penultima
silabă, şi deci aceste substantive nu puteau fi paroxitone, ci numai proparoxitone. Situaţia aceasta e
atestată şi la adjective. Comp.: palid (lat. pallidus), putred (putridus), umed (lat. humidus), galben
(lat. galbinus), tînăr (lat. tener), creier (lat. cribrum) etc.
Apoi apar tot felul de cazuri analogice. Astfel, după modelul nucet, pomet s-au format şi
brădet (alb. breth), şi prunet (lat. prunus) şi chiar alunet (lat. abellona), cireşet (lat. ceresia).
Accentuarea paroxitonă sunet a putut servi drept model pentru cuvintele foşnet (de origine
onomatopeică), scrîşnet (tot origine onomatopeică), clinchet (la fel de origine onomatopeică), scîncet
(de asemenea de origine onomatopeică), răcnet (v. sl. ракнumu), urlet (lat. ululare).
Prin analogie cu tunet pot fi explicate accentuările trosnet (trăsnet) (sl. mpacнumu).
Formele ca plînset, rîset sînt refăcute după pluralul plînsete, rîsete (participiile plîns şi rîs).
În tendinţele generale de accentuare românească s-au încadrat o mulţime de cuvinte mai noi,
împrumutate din limbile cu accentuare oxitonă (limbile turcice şi franceză). Astfel, de origine
turcească sînt în română cuvintele: acaret, berechet, get-beget, minaret, şerbet, şiret etc.
O serie de cuvinte au pătruns în mod direct, ca elemente de cultură modernă, din limba
franceză: alfabet, atlet, balet, banchet, bilet, buchet, diabet, cabinet, carnet, comitet, cornet, portret,
secret, schelet etc.
Deşi se termină într-o silabă închisă, unele împrumuturi lexicale mai vechi (dar şi mai recente)
primesc accentul pe penultima silabă (şi nu pe ultima), păstrîndu-şi, astfel, accentul pe care-l aveau în
limba din care s-a făcut împrumutul. Comp. rom. meşter şi magh. mester, rom. bluming şi engl.
blooming, rom. viching şi pol. viking, rom. miting şi engl. meeting, rom. şiling şi engl. shilling, rom.
lider şi engl. leader.
De multe ori însă, cuvintele împrumutate se supun tendinţelor de accentuare în limba română.
Astfel, multe cuvinte care, în limbile slave, erau oxitone au devenit, în română, paroxitone, deoarece
se termină în silabe deschise. De exemplu: вина – vină, веслo - vîslă, слуга - slugă, кocа - coasă
etc. Şi viceversa, dacă e vorba de cuvinte terminare în silabe închise, ele devin în română oxitone:
кoновязь - conovăţ „funie cu care se leagă caii la bivuac”, летonuceц – letopiseţ, милостивый -
milostiv.
Aceleiaşi tendinţe i se subordonează şi cuvintele împrumu-tate din turcă: rom. calfă – turc.
kalfa, rom. leafă - turc. ulufe.
În poezia Noaptea, M. Eminescu a căutat să adapteze la regulile accentului românesc
cuvîntul de origine turcă sofa:
Noaptea, potolit şi vînăt, arde focul în cămin,
Dintr-un colţ, pe-o sofă roşă, eu în faţa lui privesc.

Ezitări la accentuare
De menţionat că în limba română contemporană sînt cazuri cînd se observă anumite ezitări
în privinţa locului accentului. E vorba, în primul rînd, de unele cuvinte împrumutate direct sau
prin intermediul altor limbi. Bunăoară, din greacă au pătruns în latină, apoi în limbile slave: lat.
epidemia, rus. эпидемия, rom. epidemie, lat. academia, rus. академия, rom. academie; lat.

66
caerimonia, pol. ceremonya, rus. церемония, rom. ceremonie.
Conform normelor de accentuare în limba română, trebuie recunoscute accentuările
epidemie, academie, ceremonie, întrucît e vorba de cuvinte terminate în silabe deschise şi care, în
marea lor majoritate, sînt paroxitone. Această ezitare se observă şi la altă serie de cuvinte de
diferite origini: rus. aвария, fr. avarie, rom. avarie; rus. эnoxa, fr. epoque, rom. epoca.
În Scrisoarea II, din motive de versificaţie (rimă), Mihai Eminescu foloseşte accentuarea
académii:
Vai! Tot mai gîndeşti la anii cînd visam la academii,
Ascultînd pe vechii dascăli, cîrpocind la haina vremii.
În genere, în ultimul timp, se observă tendinţe de revenire a accentului la norma firească a limbii
din care a fost împrumutat. Se ştie că academii, character sînt de origine greacă, de unde au fost
împrumutate de limba rusă anume cu accentul din limba de origine. De aceea e o modă ca unii
crainici de la televiziune şi radio să folosească tot mai des accentuarea greacă.
În limba rusă, au fost împrumutate o serie de cuvinte aşa-numite internaţionale, care îşi află
circulaţie largă şi în română. Dar în limba rusă aceste cuvinte au un fel de accent, pe cînd în română –
altul. De exemplu: линолиуuм – linoleum, СИМВОЛ - simbol, ceкmop -sector, OMOHUM - omonim,
CUHOHUM - sinonim, uндycmpия – industrie, P OCC ᴎ Я – Rusia, meлeвизop – televizor,
феномен - fenomen etc.
Cuvîntul românesc pricină e de origine bulgară: npuчuнa. E una cînd accentul rusesc se
foloseşte în scopul versificaţiei: Rădăcinile - pricinile (Em. Bucov); Cînd colo, toată pricina /Îi
taman lelea Grăchina (A. Lupan), şi alta e cînd se comit greşeli de accentuare în vorbirea
coerentă, lucru care nu trebuie tolerat. Este necesar să ţinem minte tipul accentului la unele cuvinte
româneşti: a cădea în leşin, nu în leşin, un lucru splendid, nu splendid, miros, nu miros, mîrşav, nu
mîrşav. Varianta corectă a substantivului duşman este cea oxitonă. Dar, provenind de la turcescul
duşman, are şi varianta populară paroxitonă, cu ajutorul căreia M. Eminescu atinge efecte stilistice:
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este.
Duşmănit vei fi de toate fără-a prinde chiar de veste.
Este oxiton şi cuvîntul anţărţ (din lat. anno tertio), deşi se întîlneşte şi accentuarea anţărţ.
Există variantele castor - castor, trîndav - trîndav (rar), vultur - vultur (şi mai rar). Norma
literară contemporană recunoaşte accentuarea paroxitonă vultur, trîndav. Comp. şi blestem (nu blestem
în calitate de verb, în opoziţie cu blestem, blestemuri – ca substantiv).
La unele cuvinte de origini diferite se observă ezitări între paroxitonie şi proparoxitone, prima
fiind în corespundere cu norma literară, întrucît e vorba de silabe deschise: arşiţă (lat. arsicia); aripă
(lat. alapa); gingie (lat. gingiva); adică (lat. adde quod); Turcia.
Cuvîntul de origine latină primăvară (lat. primavera) este, de asemenea, paroxiton, deşi e
atestată şi accentuarea primăvară.
După cum am văzut, nu numai la cuvintele împrumutate, intrate în uz într-o perioadă relativ
mai tîrzie, ci şi la cuvintele vechi, de origine latină, există ezitări de accentuare. Astfel de variaţii de
accent pot fi menţionate la cuvintele acolo – acolo, dincolo – dincolo, dincoace - dincoace etc.
Variază aceste feluri de accentuare şi la M. Eminescu. În poemul Călin, citim, bunăoară: Acolo,
lingă izvoară, iarba pare de omăt, iar în Floare albastră: Acolo-n ochi de pădure, / Lingă trestia
cea lină...t ca în Scrisoarea III să urmeze: Acolo v-aţi pus averea...
Dintre variantele altuia - altuia norma literară recoman-dă forma altuia, accentul
menţinîndu-se, ca la toate numele, pe aceeaşi silabă. Avem deci de-a face aici cu un accent identic
sau liber permanent. La M. Eminescu este atestată însă accentuarea altuia, care rimează cu
nimănuia:

67
Şi alături călăresc,
Fără grija nimănuia,
Şi de dragi anul altuia,
Ei din ochi se prăpădesc (Povestea teiului).

Valoarea fonematică a accentului fonetic


Fiind liber şi mobil, accentul fonetic poate avea şi o valoare fonologică în limbă. Rolul
fonologic al accentului se manifestă prin posibilitatea de a diferenţia anumite forme gramaticale sau
de a contribui la diferenţierea cuvintelor între ele, de a deosebi anumite nuanţe de sens. De exemplu,
cu ajutorul accentului, la unele verbe de conjugarea I-a, deosebim formele de prezent de cele de
perfect simplu: el ară - el ară; ea cîntă-ea cîntă.
Accentul poate diferenţia unele părţi de vorbire: director (substantiv) - director (adjectiv). De
asemenea, cu ajutorul accentului deosebim omonimele omografe: copii - copii; august - August.
Accentul fonetic poate diferenţia nuanţele de sens: istorie „ştiinţă", istorie „întîmplare
neplăcută", comedie „specie a genului dramatic" comedie „întîmplare hazlie", companie „asociaţie
de producere" - companie (oameni cu chef).
Din punctul de vedere al normei literare, cuvintele polisilabice trebuie să aibă un singur
accent. În realitate însă, se întîlnesc unele cuvinte, mai ales dintre cele intrate relativ recent în
limbă, care au forme duble de accentuare. Cauza constă în faptul că acelaşi cuvînt a venit
concomitent sau la distanţă în timp şi în spaţiu din două ori mai multe limbi de cultură şi
civilizaţie în care neologismele respective sînt diferit accentuate. Întrucît ambele accentuări au o
răspîndire largă, e greu să se recomande o singură formă drept literară (de exemplu, profesor <fr.
professeur şi profesor <germ. Professor). Iată de ce DOOM a admis existenţa unor „variante
literare libere [DOOM, p. VII]. E vorba de următoarele cuvinte cu două accente admisibile:
adică şi adică, anatemă şi anatemă, anţărţ şi anţărţ, arinişte şi arinişte, aripă şi aripă,
austru şi austru, bantu şi bantu, belhiţă şi belhiţă, bengali şi bengali, bismut şi bismut,
boston şi boston, botfor şi botfor, calcar şi calcar, cobalt şi cobalt, condor şi condor, despot
şi despot, facsimil şi facsimil, harpie şi harpie, hatman şi hatman, himen şi himen, intim şi
intim, marcher şi marcher, mijloc şi mijloc, neutru şi neutru, picnic şi picnic, profesor şi
profesor, suburbie şi suburbie, tartar şi tartar, vermut şi vermut.
Dubletele accentuale de felul acestora se aseamănă cu unităţile lexicale ce se diferenţiază
semantic doar prin accent (de ex., compánie 'unitate militară' şi companíe 'tovărăşie'), care, deşi se
deosebesc şi ca sens, şi ca formă, se confundă, adesea, în vorbire. De aceea, la pronunţarea lor, se
cere o deosebită atenţie. Întrucît numărul acestor perechi de cuvinte nu este atît de mare, ele se cer
a fi memorizate.
Dăm, în continuare, lista substantivelor (după DOOM), la care diferenţierea semantică este
marcată doar prin accent: afină (fruct) şi afină (rudă), apendice (adaos) şi apendice (anat.),
armonie (abstract) şi armonie (muzicuţă), bandură (cîrpă) şi bandură (instrument muzical),
boston (vals, joc de cărţi) şi boston (presă tipografică), cavalerie (gen de armată) şi cavalerie
(ordinul cavalerilor), colniţă (şopron) şi colniţă (deal), colonie (teritoriu; grup) şi colonie (apă de
Colonia), comedie (operă dramatică) şi comedie (întîmplare ciudată), comis (rang boieresc) şi
comis (confiscare de bunuri), companie (tovărăşie, societate economică) şi companie (unitate
militară), corector (persoană) şi corector (aparat), domino (joc) şi domino (haină), episcop
(persoană) şi episcop (aparat), folie (foaie de material plastic) şi folie (lucru extraordinar), godin
(purceluş) şi godin (sobă), index (deget) şi index (listă), junior (sportiv) şi junior (fiul), ladin

68
(răşină) şi ladin (persoană), picher (persoană) şi picher (la războiul de ţesut), senior (tatăl),
senior (stăpîn feudal) şi senior (sportiv), sufragiu (persoană) şi sufragiu (drept de vot), ţarină
(ogor) şi ţarină (soţia ţarului), vestibul (încăpere, carte) şi vestibul (anat.).
Nu trebuie confundate nici perechile de lexeme diferenţiate prin accent în funcție de faptul
dacă sînt substantive sau adjective: august (s. m.) şi august (adj.), director (s. m., persoană care
conduce) şi director (adj., care indică direcţia), mozaic (adj.) şi mozaic (s. n.), solid (s. m.,
monedă) şi solid (adj.), tipic (s. n.) şi tipic (adj.).

Accentul frazic
În procesul vorbirii, deseori e necesar să reliefam un cuvînt sau altul, fie din considerente de
ordin logic, fie din motive de ordin afectiv. Această reliefare a cuvîntului se numeşte accent de
insistenţă sau accent frazic. Acest accent are o deosebită importanţă stilistică şi sintactică.
După scopul accentuării şi mijloacele de realizare, în cadrul accentului frazic, distingem două
categorii de accentuare:
a) accent de insistenţă logică sau, simplu, accent logic;
b) accent de insistenţă afectivă sau, simplu, accent afectiv.
Accentul logic evidenţiază o realitate dintr-un număr de realităţi sau susţine o afirmaţie ori o
negaţie. De exemplu:
O lume/ toată-nţelegea,
Tu /nu m-ai înţeles
sau: Voi/sînteţi urmaşii Romei?//
Nişte răi/ şi nişte fameni,
I-i ruşine/ omenirii/
Să vă zică/ vouă /oameni./
ori: Şi de/ crunta-mi vijelie/
Tu /te aperi/ c-un toiag?//
Şi purtat de biruinţă,
Să mă-mpiedic de-un moşneag?//
Accentul logic se realizează, în primul rînd, cu ajutorul intensităţii rostirii. Afară de
aceasta, cuvîntul accentuat se ia între pauze.
Accentul afectiv e folosit pentru a explica o gamă întreagă de emoţii şi sentimente:
bucuria, aprecierea, dezaprobarea, frica, mila, mîndria, admiraţia, simpatia, dragostea, ura ş.a.
Accentuarea afectivă e în strînsă legătură cu topica frazei. În genere, vorbitorii au tendinţa de
a plasa pe planul întîi cuvintele accentuate logic, şi mai ales afectiv. Aceasta se realizează prin
procesul inversiunii: Omul are o singură viaţă, dar: O viaţă are omul, numai una. Sau: Odorul
meu nespus, vino! Dar: O, vin' odorul meu nespus/ Şi lumea ta o lasă ori: Dorurile tale multe/
Numai au ştiu să le-ascult, dar: Ale tale doruri multe/Numai au ştiu să le-ascult.

69
Subiecte pentru reflecție:
1. Definiţi accentul în limba romană.
2. Exemplificaţi accentuarea oxitonă, paroxitonă şi cea antepro-paroxitonă.
3. Precizaţi care sînt cuvintele fonetice, elementele proclitice şi cele enclitice.
4. Însușiți şi apoi caracterizaţi felurile accentului sub aspect fonologic şi morfologic.
5. Caracterizaţi funcţiile accentului fonetic (culminativă, demarcativă, distinctivă).

◙ În limba română accentul cade pe:


a. prima silabă;
b. pe ultima silabă;
c. pe penultima silabă;
d. pe oricare silabă, accentul neavînd un loc fix.

◙ Daţi exemple de cinci cuvinte cu scriere identică, dar cu accent (pronunţare) diferit.

◙ Sînt accentuate corect toate cuvintele din seria:


a. duminică, simbol, preceptor, butelie;
b. simbol, preceptor, butelie, duminică;
c. preceptor, butelie, duminică, simbol;
d. butelie, duminică, simbol, preceptor.

◙ Subliniaţi cuvintele accentuate corect: abil – abil, academie – academie, acolo – acolo, adio –
adio, acvilă – acvilă, aripă-aripă, unic-unic, simbol-simbol, profesor-profesor, antic-antic.

◙ Construiţi enunţuri din care să reiasă sensul diferit al următoarelor cuvinte în funcţie de accent
(omografe):ochi-ochi, boli-boli, răţoi-răţoi, polei-polei, haină-haină, război-război, aburi-aburi,
scumpi-scumpi, domni-domni, porunci-porunci.

◙ Indicaţi varianta accentuată corect a următoarelor cuvinte: antic - antic, avarie - avarie,
caracter - caracter, debut - debut, fenomen - fenomen, linoleum-linoleum, simbol - simbol.

◙ Sînt accentuate corect toate cuvintele din seria:


a. doctoriţă, verigă, epocă, arşiţă;
b. verigă, epocă, arşiţă, doctoriţă;
c. epocă, arşiţă, doctoriţă, verigă;
d. arşiţă, doctoriţă, verigă, epocă.

◙ Folosiți, în enunţuri, omofonele (cuvinte pronunţate la fel, dar scrise diferit) de mai jos:
altădată - altă dată, bineînţeles - bine înţeles, cuminte - cu minte, încontinuu - în continuu,
nicidecum - nici de cum, numaidecît - numai de cît, degrabă - de grabă, totodată - tot o dată.

◙ Completați spațiile libere din textele de mai jos cu perechile corespunzătoare de cuvinte în
care accentul are rolul de a diferenția sensul sau de a transmite nuanțe de sens.

Exemplu: Luna áugust este numită în cinstea împăratului roman Augúst.


1. În picturile din secolul al 18-lea, nu vei vedea vreo …………… stînd de vorbă cu batracii în
…………….
2. O ………………… de infanterie a trecut în pas cadențat pe lîngă …………………
Teleradio Moldova.

70
3. Astăzi, …………………. ziarului universității noastre și-a cumpărat un …………………..
nou-nouț.
4. Ofițerii de la ………………….. dădeau dovadă de o bună educație și de
……………………..
5. Pentru a cultiva armonie în sufletul colegilor, Ion a învățat să cînte la ……………………….
6. Dintr-un …………………… la un ziar de specialitate, medicul a aflat despre simptomele
bolnavului cînd i se taie ………………………
7. În picturile din Evul Mediu, puteai vedea adesea vreun ……………. aplecat asupra unui
…………….
8. În satul nostru, au sosit artiști din Chișinău, care au jucat o …………………….. La club, s-a
adunat lumea ca la ……………………
9. Mătușa Grăchina a dat mîncare la …………………, apoi a adus în casă niște lemne și le-a
pus pe ………………… să se usuce.
(godin, bandură, comedie, episcop, apendice, armonie, țarină, companie, corector cavalerie)
Alcătuiți astfel de exemple cu perechile: afină, boston, colniță, colonie, folie, index, junior,
sufragiu, vestibul.
Intonaţia. Consideraţii preliminare
Ca şi accentul, intonaţia este un element fonetic suprasegmental sau prozodic. Ea se
suprapune structurii lineare a vorbirii, care este compusă din segmente succesive (foneme, silabe,
tacturi ritmice, fraze fonetice). Dacă însă comunicarea nu este percepută de ascultător din cauza că
se emite într-o limbă străină, neînţeleasă pentru el, sau dacă ascultătorul nu aude desluşit şi nu
înţelege sensul cuvintelor rostite din cauza unor anumite piedici (de exemplu, se vorbeşte în odaia
vecină), atunci intonaţia poate fi sesizată şi izolată, ca atare.
Prin intonaţie se evidenţiază un cuvînt în cadrul propoziţiei, întocmai după cum în cadrul
cuvîntului silaba se evidenţiază cu ajutorul accentului. De exemplu: Trenul a sosit? (nu autobuzul).
Dar: Trenul a sosit? (nu a plecat sau nu este încă în cale).
În ştiinţa despre învelişul sonor al limbii, termenul de intonaţie e folosit cu două sensuri
principale:
a) în sens îngust, prin intonaţie se înţelege numai partea melodică a vorbirii, adică
ridicarea şi coborîrea tonului pe parcursul pronunţării cuvintelor, tacturilor ritmice şi frazelor
fonetice. Astfel, se vorbeşte despre intonaţia ascendentă sau descendentă, despre intonaţia
interogativă etc.;
b) în sens larg, intonaţia este un complex de mijloace fonetice care caracterizează
rostirea sunetelor, vorbirea orală. În afară de melodie, noţiunea de intonaţie mai include pauzele,
intensitatea fonetică a unor silabe, adică accentul, ritmul mai lent sau mai grăbit al vorbirii, timbrul.
Intonaţia se prezintă ca un indiciu absolut obligatoriu pentru vorbirea orală, care nu poate fi
concepută în afara intonaţiei. Unii foneticieni consideră că intonaţia însoţeşte şi vorbirea internă, ba
chiar un text scris. Mlădierile intonaţionale ale vocii constituie deci unul din mijloacele eficiente de
realizare a expresivităţii vorbirii. Nuanţele emoţionale ale vorbirii se stabilesc mai ales prin
intermediul variaţiilor intonaţionale. Cu ajutorul intonaţiei se exprimă în mod adecvat sensul
comunicării, atitudinea vorbitorului faţă de cele expuse, starea sa emoţională. Bunăoară Ce profesie
are? constituie o întrebare obişnuită. Ce profesie are? cu ridicarea tonului la sfîrşit constituie o
întrebare la o altă întrebare, adică mă întrebi Ce profesie are?.. Ce profesie/ are cu accentuare
cuvîntului profesie şi cu o pauză după el şi cu încă o pauză la sfîrşit (cauzată de punctele de
suspensie) înseamnă că autorul se străduie să-şi amintească ce profesie o fi avînd cineva. Aceeaşi
frază fonetică Ce profesie are!, cu accentul pe cuvîntul profesie, dar cu o intonaţie exclamativă,
trezeşte admiraţia pentru profesia cuiva, care este bună, de prestigiu, bunăoară etc. Aceeaşi intonaţie

71
Ce pro-fe-sie are!, dar cu rostirea segmentată (pe silabe) a cuvîntului profesie şi cu coborîrea
tonului, denotă o dezaprobare a profesiei ce şi-a ales-o acel cineva.

Semnele de punctuaţie pe care le folosesc limbile moderne redau destul de palid toate
aceste nuanţe emoţionale.
Caracterul deosebit de complicat al intonaţiei, rolul ei multilateral în procesul vorbirii face ca
intonaţia să constituie obiectul de studiu al mai multor discipline. Intonaţia este în consonanță cu
psihologia, stilistica, arta oratorică şi cu alte discipline. De fapt, studiul de bază al intonaţiei este, în
fonetică, unul din aspectele sonore ale vorbirii; în cadrul fonologiei, se iau în vedere opoziţiile
stilistico-semantice dintre diferitele părţi ale frazei fonetice, iar în gramatică se au în vedere aspectul
sintactic şi rolul factorului intonaţional la determinarea unităţilor sintactice şi al modului
comunicativ corespunzător. Toate aspectele intonaţiei sînt studiate într-o disciplină ştiinţifică
specială, în fonetică, numită intonologie. În afară de aceasta, intonaţia apare ca un indice al
pronunţării corecte, încadrîndu-se în normele ortoepice ale limbii literare.
Se pot distinge 5 feluri principale de intonaţii:
- uniformă sau orizontală;
- ascendentă;
- descendentă;
- combinată ascendentă-descendentă;
- combinată descendentă-ascendentă.

Intonația ca unitate fonetică suprasegmentală


„Precum fizionomia noastră, fiind compusă din foarte multe trăsături, diferă infinit de la
Om la Om, aşa şi vocea – deşi cuprinde puţine varietăţi cărora li se poate da o denumire intonînd –
diferă de la individ la individ şi urechile o disting, întocmai cum ochii recunosc fizionomia” (M. F.
Quintilian).
Intonaţia este un element fonetic legat prin funcţii gramaticale şi valori afective de pauze, pe
care le însoţeşte şi le precedă75.
Rolul ei în vorbire, în marcarea unor raporturi sau situaţii sintactice şi în exprimarea stărilor
sufleteşti este deosebit de important, dar posibilităţile punctuaţiei de a reprezenta diversitatea
intonaţiilor sînt restrînse.
În sens restrîns, prin intonaţie se înţelege melodia frazei; variaţiile tonului fundamental al
vocii în interiorul frazei fonetice.
În sens larg, intonaţia se realizează prin îmbinarea variaţiilor de înălţime cu intensitatea şi
durata sunetelor, cu pauzele, tempoul şi ritmul vorbirii şi cu alte elemente fonice, insuficient
cercetate, legate de timbrul sunetelor şi de „culoarea” vocii: „mirată”, „emoţionată”, „indecisă” etc.
Intonaţia se prezintă ca un indice absolut necesar pentru vorbirea orală, ce nu se poate concepe în
afara acesteia.
Intonaţia are un rol inconfundabil şi incomparabil în procesul comunicării. Psihologia,
stilistica, arta oratorică, dicţia şi, nu în ultimul rînd, fonetica, sînt legate profund de „farmecul
intonaţiei.
În fonologie, intonaţia se cercetează din punctul de vedere al opoziţiilor stilistico-semantice
dintre diferite sintagme, ce se creează prin varierile intonaţionale, iar în gramatică se are în vedere

75
Beldescu, G. Punctuaţia în limba romană. ‒Bucureşti: GRAMAR.– 2004.

72
aspectul sintactic şi rolul factorului intonaţional la determinarea unităților sintactice şi a tipului
comunicativ corespunzător. Intonaţia apare şi ca indice al pronunţării corecte, încadrîndu-se, în
acest mod, în normele ortoepice ale limbii literare.

Felurile de intonații
1. Intonaţia uniformă, numită şi normală, este caracteristică pentru vorbirea obişnuită,
redată prin propoziţii enunţiative.
De exemplu: Romanul Ion este scris de Liviu Rebreanu.
2. Intonaţia ascendentă ↑ caracterizează sintagmele neterminale şi constă, în esenţă, în
ridicarea tonului pe ultima silabă a cuvîntului final. Este specifică mai ales enunţurilor interogative
totale, prin care vorbitorul solicită un răspuns de tipul „da” sau „nu”.
Exemplu: 'Tu ai 'citit 'romanul ↑Ion?
3. Intonaţia descendentă ↓ se realizează în cadrul sintagmelor terminale şi constă în
coborîrea tonului pe sintagma accentuată a ultimului cuvînt. Este frecventă în propoziţiile
imperative.
De exemplu: 'Zdrobiți 'orînduiala cea 'crudă și ↓nedreaptă! (M. Eminescu)
4. Intonaţia combinată. ↓↑ După o ridicare a tonului, urmează o scădere treptată a lui.
Autoarea Laurenţia Dascălu, în lucrarea Întrebările „ecou” şi intonaţia lor în limba română, a
efectuat cercetări experimentale asupra intonaţiei (în special interogative)76:
Căci moșneagul ce privești nu e om de rînd,
El este↑domnul Țării Românești!↓ (M. Eminescu, Scrisoarea III)

1. Modelul ascendent-interogativ: poate conţine un cuvînt cu accent sintactic, acesta se


evidenţiază printr-o proeminenţă negativă în silaba accentuată. Exemplu: ↓Mama vine?
Interogativele pot fi formulate dintr-un singur cuvînt (rostit pe un ton ascendent), care reia spusele
interlocutorului cînd acestea nu au fost percepute corect sau provoacă o reacţie afectivă a
vorbitorului:
– 'Spunea că 'eşti un ↓ticălos.
- ↑Cum?
- ↓Da. 'Asta e 'părerea lui despre ↓tine.
2. Modelul descendent-interogativ – caracterizează întrebările parţiale (conţinînd un cuvînt
interogativ: pronumele care, cine, ce, cît; adverbele cînd, cum, unde, cît) au vîrful tonal pe silaba
accentuată a cuvîntului interogativ, urmat de o cădere abruptă şi apoi o coborîre gradată pînă la
finele enunţului: „'Cine ↓vine?”
3. Modelul interogativ ascendent - descendent al interogativelor alternative prezintă, în
comparaţie cu fraza enunţiativă disjunctivă, o frecvenţă fundamentală mai mare a primului termen
al alternativei cu o înălţime mai mare la sfîrşitul acestuia: Exemplu: „'Iei ↓pere ori ↑mere?”
4. Modelul interogativ descendent-ascendent este specific unor structuri interogative
compuse: Exemplu: „'Iar n-am 'scris ↓bine, ↑nu?”
5. Modelul descendent declarativ. Un apel la distanţă (strigăt) are un model descendent cu
două faze, care diferă de intonaţia vocativului printr-un interval descendent mai redus, plasarea

76
Dascălu, L. Întrebările „ecou” şi intonaţia lor în limba română // SCL, nr.4, 1985, p. 299-306. Vezi și Gr. Cantemir,
Cîteva precizări asupra unor elemente prozodice în limba română //Omagiere profesorului şi omului de ştiinţă
Vladimir Zagaevschi la 70 de ani. – Chișinău: CEP USM.– 2003, p. 274-279.

73
vocii pe un registru mai înalt şi printr-o durată mai mare: Vocativ: ↓Vlad! Strigăt: ↑Vlaad!
Lingviștii foneticieni N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi77 disting patru feluri sau contururi
terminale principale de intonaţie:
a) intonaţie uniformă sau orizontală;
b) intonaţie ascendentă;
c) intonaţie descendentă;
d) intonaţie combinată ascendentă – descendentă.
Pentru a diferenţia intuitiv variaţiile intonaţionale, autorii au construit un portativ în care
cifrele corespund celor cinci niveluri de înălţime a tonului. Nivelul cinci – cel mai ridicat, nivelul
unu – cel mai scăzut. Nivelul doi se consideră nivelul normal de pornire a vocii.
1. Intonaţia uniformă sau orizontală (numită şi normală) este caracteristică pentru vorbirea
obişnuită, redată prin propoziţii enunţiative.
2. Intonaţia ascendentă caracterizează propoziţiile interogative, nemarcate lexical, numite
şi total interogative. Cuvîntul la care se referă nemijlocit întrebarea se rosteşte pe un ton mult mai
ridicat decît celelalte.
3. Intonaţia descendentă e frecventă in propoziţii imperative. De la cuvîntul ce exprimă
ordinul sau dorinţa şi care dispune de intonaţia cea mai ridicată, tonul este apoi mereu in scădere.
4. Intonaţia ascendentă – descendentă apare într-o propoziţie enunţiativă.

Componentele intonației. Succesiunile ritmice: ritm, tact, junctură, pauză


Elementele componente ale intonaţiei sînt: melodia, accentul sintagmatic sau frazic,
pauzele, ritmul, tempoul şi timbrul vorbirii. În procesul vorbirii, aceste componente apar ca un tot
unitar.
1. Melodia – gr. „melos”- cîntec. Prin melodie trebuie să înţelegem modificările relative ale
înălţimii tonului de bază al sunetelor vorbirii. Cuvintele, sintagmele, propoziţiile îşi au fiecare
melodia lor specifică în funcţie de scopul comunicării.
2. Accentul sintagmatic sau frazic se prezintă ca o rostire mai intensivă a unui cuvînt din
componenţa sintagmei. Ex. În parcul orăşenesc/ se juca/ un băieţel drăgălaş/ îmbrăcat într-o
hăinuţă frumoasă// – accent sintagmatic ce se obţine la ultimul cuvînt. Accentul frazic se mai
numeşte şi accent logic.
Pauzele constituie întreruperi ale cuvîntului sonor, îndeplinind funcţii fiziologice şi
lingvistice. Din punct de vedere fiziologic, pauzele se prezintă ca nişte întreruperi necesare la
alternarea expiraţiei şi inspiraţiei aerului. În plan lingvistic, ele au efecte stilistice: Să plec ... sau să
rămîn ...; Taci, te rog, nu-mi mai aminti de el; Vorba lungă – sărăcia omului.
Ritmul, împreună cu tempoul, se consideră drept component temporal al intonaţiei. El se
prezintă ca o alternare de silabe accentuate şi neaccentuate, la un interval egal de timp. El este
respectat, în mod special, în comunicarea poetică. Ex.: Lîngă lac, pe care norii/ Au urzit o umbră
fină ... (M. Eminescu, Crăiasă din poveşti)
Tempoul reprezintă viteza cu care se pronunţă unităţile lexicale, adică tempoul de
succesiune a silabelor cuvintelor.
Se disting mai multe categorii de tempou:
a. lent, măsurat, liniştit, normal;
b. accelerat sau grăbit (propoziţiile interogative şi exclamative);
c. sacadat;
d. încetinit.
Timbrul se prezintă ca un colorit specific vocii, folosit la pronunţarea diverselor propoziţii.

77
Corlăteanu N., Zagaevschi Vl., Fonetica. – Chişinău: Lumina. – 1993, p. 201.

74
El redă o anumită stare afectivă a vorbitorului (bucurie, mînie, răutate, ironie, tristeţe).
Foneticianul A. Turculeţ consideră că „ritmul înseamnă revenirea periodică în lanţul vorbirii
a unor impresii auditive analoge produse de elementele prozodice, mai ales de intensitate şi de
durată”78. Ritmul stă la baza versificaţiei şi formează obiectul de studiu al metricii. Acesta are un rol
important şi în vorbirea obişnuită. Cuvintele polisilabice şi sintagmele se imprimă in memorie cu
ritmul lor propriu, care ajută la fixarea acestora. Sextil Puşcariu susține că, atunci cînd nu ne
amintim un cuvînt, „ne joacă pe limbă” tocmai ritmul său79. Ritmul imitativ, motivat, al
onomatopeelor este acelaşi în limbi diferite, de exemplu, cîntecul cocoşului: rom. cu-cu-ri-gu;
germ. ki-ki-ri-ki.
Unele sintagme din vorbirea populară şi familiară demonstrează convingător o tendinţă spre
simetrie şi chiar spre vorbire ritmică: expresiv, compuse ritmate şi rimate (calea-valea, leit-poleit),
asonanţe (sapă şi lopată), aliteraţii (praf şi pulbere). Anumite cadenţe ritmice sînt mai preţuite decît
altele.
Astfel, admirăm cu toţii, în poezia eminesciană, bogăţia rimelor dactile în care, după silaba
accentuată, urmează două sau chiar trei silabe neaccentuate (codruţule - drăguţule). Anumite
succesiuni ritmice sînt mai „plăcute” urechii decît altele. Din această cauză, accentul tradiţional
poate fi modificat, aşa cum din motive stilistice se poate muta accentul de la locul său normal.
Păstrarea unei anumite cadenţe ritmice obişnuite în limba noastră a produs accentuarea „spuneţi” –
„spuneţi-mi”.

Junctura
S-a discutat mult mai ales despre aşa-zisa junctură internă deschisă, înţelegîndu-se prin
aceasta, în general, totalitatea trăsăturilor fonetice ce caracterizează fonemele segmentale şi
componentele suprasegmentale de la începutul şi sfîrşitul unui enunţ izolat.
Se opun enunţuri alcătuite din aceleaşi foneme şi care se diferenţiază numai prin locul în
care se află o „pauză virtuală”, marcată prin blancul ce separă cuvintele scrise, de exemplu:
petrecerea asta – pe trecerea asta; cuplată – cu plată; cuvîntul – cu vîntul; nu dai apă – nu da
iapă; l-am irosit – l-a mirosit; unsoare – un soare etc.
Junctura este o „pauză virtuală”, cînd vorbitorul recurge pentru evitarea unor neînțelegeri
sau pentru „remedierea” lor, pauză însoțită şi de modificări ale elementelor suprasegmentale.

Pauza
Pauza se prezintă ca o scurtă întrerupere a fluxului vorbirii între două unităţi lingvistice
succesive: sunete, silabe, morfeme, cuvinte, grupuri de cuvinte, propoziţii sau o tăcere scurtă la
încheierea unor enunţuri care exprimă un conţinut de gîndire închegat. Pauzele servesc la
structurarea şi segmentarea vorbirii, putînd fi semnale demarcative ale unor unităţi lingvistice.
Durata pauzelor poate avea cauze logice şi afective: cînd conţinutul enunţului este mai complex,
pauzele sînt, de obicei, mai lungi; stările afective pot duce atît la lungirea, cît şi la scurtarea
pauzelor (prin accelerarea vorbirii).
Pauzele reglează tempoul vorbirii. Ele servesc şi ca mijloc de dirijare a atenţiei
interlocutorului. În pauze, vorbitorul realizează selecţia lexical-semantică şi planificarea verbală a
textului; în pauzele de ezitare (umplute, adesea, de vocala neutră), se caută expresia potrivită.
Segmentarea textului scris la lectură, cu ajutorul pauzelor, este o condiţie necesară pentru
înţelegerea acestuia. Semnele de punctuaţie sînt importante pentru distribuirea pauzelor la citire.
„Durata pauzelor în texte cu semne de punctuaţie este între 0,18 sec. şi 3,63 sec., iar în textele fără
semne de punctuaţie între 0,18 sec. şi 2,72 sec.”80

78
Turculeţ, A. Introducere in fonetica generală şi românească.– Iaşi: Casa Editorială Demiurg.– 1999, p. 262.
79
Puşcariu, S. Limba romană, Rostirea, vol. II.– Bucureşti: Editura Academiei Romane. – 1994, p. 187.

80
Roceric-Alexandrescu, A. Observaţii asupra pauzei –în citire – în limba romană // SCL, XIV, nr.3, p. 361-375.

75
Sextil Puşcariu menționează: „Cînd terminăm să scriem o frază, punem punct; cînd
terminăm să o vorbim, facem o pauză. Din punct de vedere fonetic, pauza este identificată cu
încetarea mişcărilor necesare pentru articulaţia sunetelor şi trecerea la starea de odihnă, cu coardele
vocale deschise. Dacă terminarea frazei înseamnă, în acelaşi timp, şi încheierea unei idei, pauza
urmează după o coborîre a tonului, semnul prin care marcăm pentru ascultător această încheiere...
Acest rol delimitativ al pauzei este covîrşitor în sintaxă.” 81

Tempoul
Tempoul reprezintă, în general, durata absolută a sunetelor. Pentru variaţia acestuia, se
utilizează, de regulă, termeni preluaţi din muzică: lento, allegro, presto. Viteza vorbirii poate fi
măsurată în numărul de silabe pe unitatea de timp. Viteza „normală” este de 5-8 silabe, de cca 10-
15 sunete pe secundă, dar la vorbirea presto se ajunge pînă la 400 de cuvinte pe minut82.
Tempoul vorbirii variază atît de la o colectivitate lingvistică la alta (de ex. popoarele
meridionale vorbesc mai repede; aromânii, oltenii, muntenii au un tempou mult mai rapid decît
ardelenii sau moldovenii), cît şi individual, în legătură cu temperamentul şi starea afectivă a
vorbitorului. Pe de altă parte, tempoul ţine de situaţia de vorbire sau de importanţa conţinutului
celor spuse: lucrurile importante şi cu ocazii solemne se spun mai rar şi apăsat, cele mai puţin
importante, parantezele se spun mai repede.
În literatura de specialitate, se mai utilizează şi noţiunea de „embleme fonetice”83, care
reprezintă trăsăturile prozodice ori suprasegmentale, mai ales intonaţia, dar nu în ultimul rînd şi:
accentul, tempoul şi ritmul vorbirii; cuvîntul şi grupul fonetic (fonetica sintactică), alternanţele
fonetice (morfo)fonologia, articularea segmentală şi unitățile suprasegmentale, registrul vocii şi al
respiraţiei, pauzele ca întrerupere intenţionată a fluxului sonor, auzul fonetic.
În concluzie, vom menționa că intonaţia sau „accentul frazei” are un caracter relativ. Ceea
ce contează nu e tăria accentului în sine, ci tăria raportată la cea întrebuinţată în silabele accentuate
ale celorlalte cuvinte din propoziţie. Sextil Puşcariu demonstrează faptul că despre rolul accentului
în frază își dă seama oricine. Dumnezeu ştie ce se va întîmpla înseamnă că nimeni, în afară de
Dumnezeu, nu poate şti ce va fi. Sau Dumnezeu ştie ce se va întîmpla, adică tot ce se întîmplă se
face cu ştirea Domnului.
Semnificativă şi demonstrativă, în acest sens, este şi istorioara relatată de foneticianul Sextil
Puşcariu: „La masă, soţia mea m-a întrebat: Vrei vin?. Dar s-a corectat imediat: Vrei vin? Cînd a
pus întrebarea, nu şi-a dat seama că se termină vinul ...”84
După cum există o schimbare a accentului pe silaba dintîi a cuvîntului, tot aşa accentul frazei
poate trece, cînd urmărim anumite scopuri stilistice, pe un cuvînt anterior, care, în mod normal, nu
are accent. Asemenea treceri se întîmplă mai ales:
a) În cazul negativului nu sau la exclamativele da, ba şi ia(n): Nu vine! Ba să mai zici!
Ia(n) vezi! Cînd aceste cuvinte îşi pierd elementul vocalic prin contopire cu cuvîntul următor,
accentul se plasează pe vocala iniţială a acestui cuvînt: ascultă, dar n-asculta; aveţi – ce-aveţi?;
apoi, dar d-apoi?; auzi, dar i-auzi, măi leneşule ... (I. Creangă).
b) Întrebările au mai frecvent un accent de intensitate pronunțat: Ce vrea?/ Cînd vine?/ Cum
fac?
c) Nesiguranţa, neîncrederea sau alte sentimente pot fi subliniate printr-o schimbare a
accentului: Parcă l-am văzut!
d) Prepoziţiile pot fi intonate cînd primesc un sens opozitiv sau antitetic: A venit după mine”
(nu înaintea mea). Astfel, intonaţia are acelaşi statut ca şi schimbarea accentului.

81
Puşcariu, S. Limba romană, Rostirea, vol. II.– Bucureşti: Editura Academiei Romane. – 1994, p.191.
82
Să ne amintim de tempoul vorbirii Tinei Kandelaky în cadrul emisiunii „Cамый умный”.
83
10. Vicol, Nelu, Valori psihopedagogice şi psiholingvistice ale comunicării interpersonale. ‒ Chişinău: Univers
Pedagogic. – 2007, p. 87.
84
Puşcariu, S. Limba romană, Rostirea, vol. II. ‒ Bucureşti: Editura Academiei Romane. – 1994, p. 105.

76
e) în sfîrşit, prin intonarea unui cuvînt lipsit de atare accent putem face şi distincţii
semantice. Astfel, alături de copulativul şi neaccentuat (mama şi tata; am venit şi am văzut) există
un şi accentuat: A venit şi el? A şi venit?
Melodia
Melodia frazei ţine tot atît de mult de fonetică, cît şi de sintaxă. De aceea, se vorbeşte şi de
un accent sintactic. „Fiecare limbă are melodia, intonaţia ei mai uşor de imitat decît de definit,
fiecare neam, vorbind, «cîntă» în felul lui”, scria Sextil Puşcariu.
Melodia vorbirii este o componentă a rostirii pe cît de uşor de realizat (atunci cînd vorbim)
şi de perceput (atunci cînd îi ascultăm pe alţii), pe atît de greu de analizat ştiinţific şi, mai ales, de
sugerat în scris“, mai ales că unii lingviști suprapun melodia intonației. Melodia este o componentă
fundamentală a comunicării, fiind legată nu numai de unităţile sonore luate în sine, ci şi de
structurile sintactice (simple sau complexe). Astfel se explică o interpretare conform căreia melodia
este o consecinţă a variaţiilor de înălţime a vocii şi, o alta, care are în vedere diversitatea factorilor
care concură, în final, la constituirea informaţiei dorite (durată, pauze, debit, gesturi etc.).
Acelaşi enunţ poate cumula mai multe funcţii ale melodiei. O simplă întrebare, de felul: De
ce-ai plecat ?!, în virtutea grafiei şi punctuaţiei, relevă o întrebare exclamativă, dar, realizată verbal
şi percepută auditiv, aceasta exprimă şi mirare (= nedumerire), părere de rău, curiozitate, surpriză
etc.
Rezumînd, intonaţia contribuie, pe de o parte la constituirea propriu-zisă a enunţurilor
(considerată ca funcţie primară) şi la o actualizare a intenţiilor de comunicare ale emiţătorului, ca
funcţie modală şi/sau expresivă, ca funcţie secundară.
Rolul melodiei poate fi surprins la nivelul tuturor compartimentelor limbii (fonetic, morfo-
sintactic, lexico-semantic), adesea în corelaţie.
Reflexul varietăţilor melodice în plan grafic presupune un cumul de funcţii (ca valori
semantice, gramaticale şi prozodice), care nu au un corespondent în semnele de punctuaţie specifice
limbii române.
Practic, semne precum: punctul, semnul întrebării, semnul exclamării, paranteza sau
punctele de suspensie nu pot satisface nici pe departe cerinţele comunicării, ceea ce şi explică
polisemantismul acestora.

Subiecte pentru reflecții:


1. Definiţi intonaţia ca unitate fonetică suprasegmentală.
2. Comentaţi afirmaţia: „Intonaţia apare ca indice al pronunţării corecte” ( A. Turculeţ)
3. Caracterizaţi intonaţia uniformă, ascendentă, descendentă şi combinată.
4. Precizaţi opoziţiile intonaţionale.
5. Numiţi şi caracterizaţi elementele componente ale intonaţiei (melodia, pauza, ritmul, tempoul şi
timbrul).
6. Explicaţi noţiunile: ritm, tact, junctură.
7. Ce prezintă „emblemele fonetice”?

77
Scrierea
Etapele scrierii
Scrierea, aşa cum o cunoaştem noi astăzi şi cum, de altfel, e folosită de majoritatea
popoarelor, reprezintă notarea pe un material oarecare (lemn, piatră, hîrtie) a limbajului sonor cu
ajutorul unui sistem de semne care se adresează ochilor (sînt percepute cu ajutorul senzaţiilor
vizuale) şi care se referă, de obicei, la o anumită limbă. Scrierea de astăzi este un mijloc de
comunicare subordonat limbii, creat numai pe baza formei ei sonore. La scrierea alfabetică, literele
notează fonemele limbii vorbite
Scrierea este o parte componentă a civilizaţiei mondiale, deoarece cu ajutorul scrierii
cuceririle minţii omeneşti au putut fi răspîndite mai uşor. Pentru noi, textele lăsate de generaţiile
de acum sute şi mii de ani sînt foarte preţioase, cuprinzînd informaţii despre multe popoare şi
despre etapele lor de dezvoltare. Fără ajutorul acestor texte cunoştinţele noastre sînt foarte sărace,
căci arheologia, oricît de bine ar fi pusă la punct ca ştiinţă, nu ne poate transmite informaţii ample
asupra orînduirilor sociale dispărute.
Scrierea cu litere (în jurul a 30 de semne) ne poate ajuta să imortalizăm orice gînd.
Nu putem şti cu siguranţă la ce etapă de dezvoltare a omenirii a apărut scrisul. Sigur însă este
faptul că scrierea reprezintă rezultatul unei evoluţii extrem de îndelungate, care a pornit de la o
necesitate acută, deoarece limba, cel mai important mijloc de comunicare, stabileşte relaţii nu
numai între oamenii prezenţi la discuţie, avînd, astfel, un caracter limitat în timp şi spaţiu. În felul
acesta, s-a simţit necesitatea lărgirii spaţiului comunicării.
Este greşit să credem că omenirea a ajuns dintr-o dată la inventarea scrierii. Acest proces a
parcurs un vast spaţiu în timp. În perioada premergătoare acestui proces, s-a recurs, pentru început,
la semnele mnemonice, adică nişte semne care l-ar ajuta pe Om, transmiţînd anumite mesaje, să nu
uite ce a vrut să spună. Diferite colectivităţi omeneşti, o dată cu dezvoltarea lor treptată, au început să
intre în contact unele cu altele. Dar, fiindcă erau despărţite prin spaţii intense, solii pe care şi-i
trimiteau unele altora puteau să uite esenţialul mesajului. De aceea ei se înarmau cu diferite obiecte
care să le amintească anumite idei sau întregul conţinut al mesajului.
Un semn mnemonic foarte vechi, folosit la diferite popoare pentru a ajuta memoriei să
învingă spaţiul, este răbojul, adică o bucată de lemn pe care se însemnează averea cuiva, numărul
vitelor sau al pieilor. Răbojul poate fi un semn al unei vînzări-cumpărări. Poate fi deci un act juridic.
În vechea Romă, răbojul se folosea pentru însemnarea plăţii impozitelor şi era o probă a
achitării datoriilor, mai ales în ziua de Hac.
Vechii locuitori din Peru foloseau un fel de panglici din lînă de diferite culori şi înnodate într-
un anumit fel. Numărul nodurilor le amintea solilor de ordinea şi importanţa ideilor pe care
trebuiau să le transmită, iar culorile panglicii – de subiectul tratativelor: culoarea galbenă însemna
că e vorba de aur, verde – de grîu etc. Păstorii din toată lumea şi locuitorii de la ţară de alte
ocupaţii de la noi folosesc şi astăzi sfori de diferite culori pentru număratul şi însemnatul ovinelor.
Un pas înainte în încercarea de a lărgi sfera comunicărilor a fost sugerarea ideilor prin
intermediul unor obiecte – un fel de simbol, pe care oamenii, puşi în diferite situaţii, le puteau
înţelege sau tălmăci. E cunoscut, bunăoară, mesajul sciţilor către regele Persiei Darius, despre care
scrie Herodot. Sciţii au trimis perşilor o broască, un şoarece, o pasăre şi cinci săgeţi, ceea ce
însemna: dacă nu vă veţi ascunde în apă ca broasca, în pămînt ca şoarecele sau nu veţi zbura în
văzduh ca pasărea, nu veţi putea scăpa de săgeţile noastre.
Abia o dată cu fixarea imaginii unui obiect pe o suprafaţă oarecare – stîncă, os, lemn – avem a
face cu scrierea propriu-zisă. Această primă fază a scrierii – scrierea cu imagini ‒ poartă numele de
pictografie De exemplu, semnul înseamnă „ochi”, dar şi „a vedea”, semnul înseamnă
„picioare”, dar şi „a merge”.
Semne pictografice s-au folosit ulterior alături de alte feluri de scriere. În Osetia de Nord,
foarte aproape de zilele noastre, s-au găsit grefate pe pietre funerare: o carte pe mormîntul unui
învățat, un cal pe mormîntul unui călăreț vestit, iar pe mormîntul unei croitorese talentate ‒ o

78
mașină de cusut.
Astăzi, la noi și în alte părți, în legătură cu posibilitățile ce se deschid pentru dezvoltarea
bussinesului mic, pe firmele unor ateliere în care se repară ochelari, haine, încălțăminte, vedem
desenate, în afară de litere, o pereche de ochelari, papuci, sacouri, rochii etc. Cine nu știe să citească
poate totuși să înțeleagă cam despre ce e vorba după desene. De pildă, un român ajuns în Yemen
sau în China, dacă nu a învățat scrierea arabă sau cea chineză, nu poate citi firmele sau inscripțiile,
pentru că lipsesc desenele. În schimb, un arab se poate orienta la noi tocmai după desene85.
Pictogramele, reprezentînd obiecte şi fenomene (zi cu soare, ninsoare, ploaie, nori), trebuie să
fie foarte clare şi deci înţelese de oameni, indiferent de limba pe care o vorbesc. În realitate însă
lucrurile nu sînt chiar atît de simple, deoarece în comunicări nu poate fi vorba doar de obiecte şi
fenomene concrete, însuşiri ale acestora. Nu se ştie dacă s-ar găsi cineva, fie el cît de deştept,
care s-ar încumeta să reprezinte printr-un desen, bunăoară, mesajul: după părerea noastră, timpul
trece foarte repede.
Şi astăzi, la noi, dar şi în alte părţi, mai sînt rămăşiţe ale scrierii pictografice. Acestea sînt
firmele tuturor farmaciilor, ale multor magazine, semnele rutiere etc.
După cum se poate observa, pictografia s-a dovedit a fi insuficientă ca mijloc de scriere, treptat,
înăuntrul ei făcîndu-şi loc, din ce în ce mai mult, convenţionalul. De exemplu, la popoarele de
culoare care locuiesc pe malul rîului Kongo, înseamnă că oala care stă pe 3 pietre nu cade
în foc.
Ideogramele (semnele cu care operează ideografia) sînt nişte derivate din imaginea
obiectului reprezentat, dar desenul s-a simplificat într-atîta, încît s-a pierdut legătura cu obiectul iniţial
reprezentat, s-a schematizat şi a devenit un simbol, un semn al sensului cuvîntului. In această fază a
scrierii se creează deci semne pentru fiecare cuvînt.
Cunoaştem astăzi 3 feluri de scriere ideografică: chineză, cuneiformă şi egipteană.
Scrierea chineză, folosită de o populaţie de peste un miliard de oameni, purtătoare a
unei dintre cele mai vechi civilizaţii de pe glob, este astăzi singura care se mai foloseşte de ideograme.
La început, scrierea chineză a utilizat pictogramele, apoi acestea au evoluat, aşa că astăzi nu se mai
vede legătura cu vechiul desen.
Bunăoară, vechea pictogramă şan „munte” a devenit astăzi Ш. Treptat, scrierea
chineză a acumulat vreo 50 000 de semne. Dar nu toate aceste semne sînt folosite în scrierea curentă.
Un om simplu ştie să folosească circa 3-4 mii de semne. Persoanele cu o pregătire specială pot
cunoaşte aproximativ 10 000 de semne.

Scrierea cuneiformă, folosită de popoarele care locuiau în regiunea rîurilor Tigru şi Eufrat,
era alcătuită din ideograme imprimate cu ajutorul unui cui, de unde îi şi vine numele (lat. cuneus
„cui”). Această metodă de scriere mai este numită și silabică, deoarece fiecare semn e apt să
marcheze şi o silabă. De exemplu, ideograma mu însemna „nume”, dar însemna şi o altă silabă
dintr-un alt cuvînt care conţinea silaba mu.
Scrierea ieroglifică egipteană se mai numea şi scriere sfîntă, deoarece de ea se foloseau mai
ales preoţii. În cazul acestei scrieri, desenele sînt destul de clare, fiind evidentă legătura cu
pictografia. Semnul însemna „a bate”, semnul însemna „gîndac”, „cărăbuş”, dar şi
„a fi”, era simbolul existenţei.
Un sul de papirus însemna „a şti, învăţătură”. O frunză de măslin însemna „un an”

85
Graur, Alexandru, Introducere în lingvistică. ‒ București: Editura Științifică. – 1965, p. 101-102.

79
(egiptenii credeau că măslinului îi creşte doar cîte o frunză pe an!)86.
Egiptenii cunoşteau vreo 3 000 de hieroglife, foloseau însă cam 600. Principiul hieroglific
egiptean ne este cunoscut şi nouă. Aşa-numitele cifre arabe se folosesc la majoritatea popoarelor
civilizate de pe glob, deşi la fiecare popor ele se pronunţă în mod diferit.
Apoi scrisul a cunoscut alfabetul grecesc, de unde vine şi termenul alfabet (de la primele
două litere α şi β. Pe baza acestuia s-a dezvoltat alfabetul latin, care în secolul al IX-lea d. Hr.
cunoştea numai literele majuscule.
Pe baza alfabetului grecesc a mai apărut alfabetul chirilic, inventat de călugării Chirii şi
Metodiu. Acest alfabet era alcătuit din 43 de semne. De el s-au folosit cărturarii noștri pînă la
sfîrşitul secolului al XVIII-lea, cînd, din iniţiativa reprezentanţilor Şcolii Ardelene (Samuil Micu-
Klain, Gheorghe Şincai, Ion Budai-Deleanu ş.a.) apoi prin decretul domnitorului A. I. Cuza, s-a
introdus, în Principatele Româneşti, alfabetul latin.
Pe parcursul dezvoltării civilizaţiei, a evoluat nu numai forma, ci şi direcţia alfabetului.
Pictogramele triburilor din America Centrală se scriau de la dreapta spre stînga şi de la stînga spre
dreapta; egiptenii scriau la început de sus în jos, apoi orizontal, de la dreapta spre stînga, şi uneori
de la stînga spre dreapta. Limbile din Europa se scriu de la stînga la dreapta; limbile semitice
(ebraica, araba) - de la dreapta spre stînga.
A fost diferit şi materialul pe care s-a scris: piatra, scoarţa interioară a copacilor (lat. liber
>librărie), tăbliţe de lemn acoperite cu ceară neagră sau verde (fr. table)87.
Papirusul vine din Egipt (aproximativ prin sec. VII p. Hr.). Pergamentul (pielea de viţel) - din
Pergam, oraş din Asia Mică de prin sec. al II-lea p. Hr. Hîrtia a fost folosită pentru prima oară în
China la începutul secolului al II-lea d. Hr.
Se scria fie cu un obiect de lemn sau metal ascuţit la un capăt pe tăbliţele de ceară (gr. stil), fie
cu o pană de trestie sau de gîscă (rus. nepo) . Peniţa de metal, stilourile şi pixurile sînt inventate în
secolele XIX şi XX.
Pînă la apariţia tiparului (sec. IX în China, sec. XV în Europa), operele erau multiplicate în copii
manuscrise. La noi, primul care a fondat tipografii la Kiev a fost pămînteanul nostru Petru Movilă
(1631).

Ortografia. Principiile ortografice


Limba are, ca funcţii de bază, mijlocirea comunicării dintre oameni şi contribuţia la
formarea gîndirii. Mesajul sau textul de transmis, oral sau în scris, este codificat în cuvinte cu o
anumită structură şi este combinat într-un anumit mod. Scrierea reprezintă notarea impusă prin
convenţie a semnalelor sonore cu ajutorul unui sistem de semne-litere. Scrierea alfabetică – aşa cum
este şi cea a limbii române – reproduce prin litere sunetul-tip, adică un anume semn grafic notează
toate variantele de pronunţie individuală a aceluiaşi sunet. Scrierea trebuie sa fie unitară, stabilită
prin reguli, de natură grafică (de exemplu, folosirea literei majuscule la începutul unei propoziţii sau
al unei fraze), fie de rostire (spre exemplu, pronunţarea literei e ca [e] sau ca [ie] ori pronunţarea
literei x ca [gz] sau ca [cs], fie de reguli gramaticale (morfologice sau sintactice: spre exemplu,
scrierea formelor de plural cu i sau cu e). Ortografia (gr. orthos „drept, corect” + un substantiv
derivat din gr. graphein „a scrie”) reprezintă, din punctul de vedere al etimologiei cuvîntului,
scrierea corectă a unei limbi e l e v a t e . Altfel spus, ortografia este „sistemul de scriere care
reproduce vorbirea umană în conformitate cu anumite reguli de funcţionare a acesteia, stabilite în
mod explicit prin gramatici și dicţionare.”88
De altfel, Flora Şuteu defineşte ortografia şi mai pe larg (în ediţia a II-a a volumului

86
Graur, Alexandru, Introducere în lingvistică. ‒ București: Editura Științifică. – 1965, p. 105.

87
„O dată în săptămînă venea părintele la şcoală şi ne schimba tabla”, I. Creangă, Amintiri din copilărie ⁄⁄ Ion Creangă,
Opere, vol. I, - Chișinău: Literatura artistică. - 1989.
88
Vezi Şuteu, Flora, Introducere în studiul ortografiei româneşti //Th. Hristea (coord.), Sinteze de limba română, ediţia
a III-a, Bucureşti: Editura Albatros. – 1984, p.174.

80
colectiv, 1981, p. 86): „un sistem de reguli precise şi unitare, care constau din explicarea valorii
semnelor dintr-un anumit sistem grafic de reproducere a unei limbi şi din formularea condiţiilor de
folosire a acestor semne, sistem menit să stabilizeze varianta cultivată a limbii date.”
Prin ortografie se stabilesc şi normele ortoepiei (gr.orthos „drept, corect” + eipein „a
pronunţa”), adică ale pronunției corecte. Normele ortoepice stabilesc corectitudinea formală a
pronunţării cuvintelor ca unităţi lexicale, a formelor flexionare şi chiar a unor cuvinte legate în
vorbire – toate acestea cu referiri şi la morfologie ori la sintaxă.
Ortografia limbii române este fonetico-fonematică, în sensul că scriem cum pronunţăm,
dar, de foarte multe ori, indicaţia fonetică şi soluţia ortografică nu concordă, ba chiar sînt în opoziţie
totală. Toate aceste discrepanțe se datorează acţiunii celorlalte principii ortografice: etimologic,
morfologic, sintactic, simbolic, silabic şi estetic. Aşa cum se constată, aceste principii conţin
reguli ortografice care ţin de diferite compartimente ale limbii: fonetică = principiul fonetic,
morfologie = principiul morfologic, sintaxă = principiul sintactic; de istoria cuvintelor =
principiul etimologic; de valoarea literelor dintr-o silabă = principiul silabic; de modalitatea de
scriere cu iniţială majusculă sau minusculă = principiul simbolic; de evitare a unor semne sau
litere succesive = principiul estetic.
Scrierea bazată pe principiul etimologic nu reproduce forma actuală a cuvintelor, ci forma lor
din limba de origine sau faze intermediare din dezvoltarea lor istorică, ori chiar aspecte false ale
cuvintelor. Scrierea limbilor franceză, engleză, irlandeză, tibetană se bazează pe principiul
etimologic, adică se deosebeşte aproape radical de pronunţie. Aspectul scris al cuvintelor în aceste
limbi cuprinde, de multe ori, litere fără corespondent între sunetele emise, reprezentînd sunete de
mult dispărute din limbă și vorbire. De exemplu, în franceză, temps „timp” se pronunţă tã, iar doigt
„deget” - dua. După cum se poate vedea, numai o singură literă corespunde întocmai unuia dintre
sunetele produse. Se poate întîmpla ca aspectul scris al cuvîntului să nu corespundă deloc cu
pronunţarea lui. De exemplu, oiseau „pasăre” - uazo, sau eau „apă” – o.
Principiul etimologic s-a născut din rămînerea în urmă a scrierii faţă de vorbire şi din menţinerea,
voită sau în virtutea tradiţiei, a discrepanței dintre ele. În franceză, bunăoară, în textele de pînă în
sec. al XI-lea, scrierea reprezenta pronunţia: lei „lege” era scris şi pronunţat la fel. Mai tîrziu,
cuvîntul s-a pronunţat loi, iar aspectul grafic a urmat întocmai limba. Cînd pronumele nehotărît autre
„altul” începe să fie pronunţat cu ⁄l⁄ vocalizat, el a şi fost notat astfel, adică autre. Dar vorbirea şi-a
continuat dezvoltarea, cuvîntul lege s-a pronunţat apoi loe, iar în cele din urmă lua (aşa cum se
pronunţă şi azi). Scrierea însă a rămas la faza loi, conform tradiţiei.
Paralel cu aceasta, apare şi grija faţă de etimologie, intenţia de a demonstra voit în scris din ce
cuvînt latinesc provine cuvîntul francez. De exemplu, participiul trecut al verbului dicere -dicitus, s-a
scris dict, numai ca să se vadă că el provine de la dictus, deşi litera c nu se pronunţa.
De multe ori, şi ignoranţa scribilor, îmbinată cu pedantismul, a făcut să apară şi aspecte false ale
etimologiei cuvintelor. De exemplu, cuvîntul „greutate” pua provine, în franceză, din latinescul
pensum „lucru cîntărit”. Acest cuvînt a fost scris de conţopişti cu d, pods, pentru că s-a crezut că
provine de la pondus „greutate". Copiştii evului mediu, remunerați fiind cu pagina, mai exact, cu
numărul literelor dintr-o pagină, aveau tot interesul să introducă în text litere parazite, care, de
multe ori, s-au păstrat pînă azi. Iată un exemplu: pluralul pronumelui demonstrativ acesta era cels.
Cu timpul, litera l s-a vocalizat şi s-a ajuns la forma ceus (ca şi autre de mai sus); us (adică fostul l,
ajuns vocală şi litera s marcă a pluralului, moştenit din latină, se notau cu un singur semn, x, aşa că
forma scrisă a cuvîntului era sex). Scribii au reintrodus, ca literă parazită, pe „u” care era notat deja.
Ba au mers şi mai departe, l-au reintrodus pe l, care se vocalizase, dispăruse ca l şi era reprezentat
prin u. Au scris deci ceulx şi s-a ajuns, în felul acesta, la situaţia curioasă ca l să apară notat de
trei ori. Astăzi forma scrisă a cuvîntului este ceux, adică u (fostul l este notat numai de două ori).
Din cauza principiului etimologic ce stă la baza ei, ortografia franceză este complicată. Din a II-
a jumătate a secolului al XIX-lea ea devine tot mai mult chiar o materie de discriminare, un mijloc de a
diferenţia clasele.
Încercări de scriere etimologică au existat şi în scrierea românească. Principiul etimologic a fost

81
propus pentru utilizare de reprezentanţii Şcolii Ardelene, care, voind să arate cît mai aproape
provenienţa latină a limbii române, propuneau să fie scrise cuvintele aşa cum se scriau ele în limba-
mamă: acia „aţă”, credentia „credinţă”, oratione „urare”, ustia „uşă”, frondia „frunză” etc.
În şedinţa Societăţii Academice Române (1880), marele cărturar român Titu Maiorescu
înaintează principiul fonematic, dar face şi unele concesii principiului etimologic al latiniştilor:
- să se scrie ss doar în cuvintele de origine străină: rassa, Russia;
- z în cuvintele de origine nelatină: zare, zeama;
- dz în cuvintele de origine latină, auʤiu, riʤzi;
- şt era redat prin sc: scio „ştiu”, Bucuresci „Bucureşti”;
Principiul etimologic, chiar dacă a fost înlocuit cu cel fonetic, şi-a lăsat amprentele în
ortografia românească: pînă astăzi, pronumele personale el, ea, ei, ele şi formele verbului a fi (e,
este, eram, erai, era, erau, eraţi) se scriu conform acestui principiu, deşi, la pronunţare, apare un i
semivocalic iniţial.
Principiul fonologic cere să se scrie aşa cum se pronunţă în limba literară. Se reprezintă în
scris fonemele din limba vie, nu din limba de acum cîteva sute sau mii de ani. Folosirea acestui
principiu urmăreşte crearea unui sistem de scriere simplu şi precis, pentru a fi pus la dispoziţia
tuturora. De acest principiu se foloseşte limba română, italiana, spaniola, maghiara, ceha ş.a. De
exemplu, scriem şi pronunţăm în română casă, masă, carte, profesor, student etc., adică sînt
reprezentate în scris toate fonemele care alcătuiesc complexele sonore respective.
Sînt şi cazuri (destul de rare) cînd şi în franceză cuvintele se scriu fonologic (ille, car, adopte).
Şi mai rar se întîmplă aceasta în scrierea limbii engleze: cot, fit. Acestea sînt, de fapt, nişte accidente,
după cum e accident cuvîntul raţă în română şi în chineză.

Principiul morfologic cere să se păstreze neschimbate părţile componente ale cuvîntului


– morfemele – în timpul flexiunii sau în cuvintele înrudite. Conform acestui principiu, morfemele,
lexicale sau gramaticale, care compun cuvintele, se scriu la fel, indiferent de vecinătățile fonetice
care le alterează aspectul sonor. De aceea, în limba română, vom scrie:
– gheaţă, nu ghiaţă, pentru că avem variantele îngheţ, gheţuşcă;
– clujean, bălţean pentru păstrarea intactă a sufixului -ean, întîlnit la cuvintele moldovean,
muntean, oltean, craiovean, bucovinean, basarabean;
– roșeață, greșeală, oblojeală, deoarece sufixele au formele –eață și –eală, și nu –ață, -ală;
– bătrînețe, frumusețe, tinerețe, justețe, deoarece avem sufixul –ețe, nu –eță.
– în derivarea cu prefixe, vom ortografia cu dublu n cuvintele formate cu prefixul în-:
înnoda, înnopta, dar înalt, înainte, înapoi, înota, îneca etc.
De asemenea, dacă vom scrie pluralul elevelor, vom avea în vedere persoane de sex feminin,
pentru că desinenţa e este marca acestui gen, iar dacă vom scrie elevilor, vom înţelege că e vorba
de persoane de sex masculin, pentru că i este marca masculinului. Din aceleaşi considerente vom
scrie aceea şi aceia (exemple cu iepurelui şi iepurilor).
Conform principiului morfologic, litera i final are caracter polisemantic, adică notează
diferite valori fonetice:
a) - [i ] silabic: şi, in, lin;
b) - [i ] semivocalic (asilabic sonor) în diftongi sau triftongi: iar, rai, aripioară;
c) - [i ] final , ultrascurt (asilabic şoptit) la finalul anumitor cuvinte, după consoane: azi,
scoţi, ani, ori, oricîţi.
Cu trei litere i (nu se spune trei de i, pentru că nu se spune un de i, ci un i, doi i) se scriu
doar substantivele sau adjectivele care îl conțin pe i în radical: copil, vizitiu, geamgiu, auriu,
argintiu, cenușiu etc. Așadar, în cazul cuvintelor scrise cu trei i, precum copiii, primul i face parte
din radical, al doilea este desinența de plural, iar cel de-al treilea reprezintă articolul hotărât.
Adjectivele se scriu cu trei i doar atunci cînd avem de-a face cu o inversiune și preiau articolul
hotărât al substantivului pe care îl precedă: cenușiii pui (în loc de puii cenușii).

82
O modalitate foarte ușoară de-a verifica dacă un cuvînt se scrie corect cu un i, cu doi, sau cu
trei este să înlocuim substantivul sau adjectivul în cauză cu substantivul fată. Dacă în propozițiile
Merg la socri și Nu mă înțeleg cu socrii înlocuim socri cu fete și socrii cu fetele, ne dăm seama, că,
în primul caz, se scrie cu un i, pentru că avem doar desinența de plural (fete), iar în al doilea, cu doi,
pentru că avem desinența (fetele), plus articolul hotărât (fetele).
Dacă în propoziția Ți-am văzut copiii în parc înlocuim copiii cu fetele, ținînd cont de faptul
că avem un i în radical, vom scrie cu trei i: unul este din radical (copil), unul este desinența de
plural (fetele), iar celălalt reprezintă articolul hotărât (fetele). În cazul propoziției Am văzut doi copii
(fete) în parc, primul i este din radical, iar al doilea este desinența de plural
I-am înjurat pe arbitri (Le-am înjurat pe fete – desinență);
Arbitrii au fluierat un fault (Fetele au fluierat un fault – desinență (e) + articol hotărât (le)).
Se scrie a, nu ea după j, ș în interiorul radicalului unor verbe:
structura morfematică forme flexionare
a așeza eu așez – (el, ea) așază
a ședea eu șed – (el, ea) șade
a înșela eu înșel – (el, ea) înșală
a deșela eu deșel –(el, ea) deșală
a deșerta eu deșert –(el, ea) deșartă.

Potrivit principiului silabic, valoarea unei litere este determinată de poziţia ei în cadrul
silabei. Deci în anumite cazuri nu trebuie să citim literă cu literă (ad litteram), ci silaba întreagă. În
limba română acest principiu se referă la literele c şi g, care, dacă sînt urmate de vocalele anterioare e
sau i, se citesc respectiv č şi ğ, iar dacă sînt urmate de h se citesc respectiv ⁄k⁄ şi ⁄g⁄. În ultimul caz, h nu
reprezintă un fonem, dar indică citirea palatală a oclusivelor k şi g. Principiul silabic permite
reducerea numărului de semne dintr-un alfabet. La noi, acest principiu a fost introdus de marele om
de cultură Ion Heliade Rădulescu, după modelul scrierii italiene.
Principiul sintactic ne ajută să ne determinăm dacă avem a face cu un singur cuvînt sau cu
mai multe şi deci să le notăm ca atare, după rolul pe care-1 au complexele sonore respective în
cadrul propoziţiei. Bunăoară, dacă vom scrie el numai cîntă, vom înţelege că o persoană cîntă
întruna, iar dacă vom scrie separat nu mai cîntă, vom înţelege că această persoană a încetat să mai
cînte89.
Principiul tradiţional este tocmai ceea ce nu se supune regulilor ortografice ale limbii. Un
cuvînt se scrie în concordanță cu forma ortografică la ora actuală, pentru că aşa l-au ortografiat
cărturarii noştri în limba veche. Bunăoară, cuvîntul untdelemn, alcătuit după modelul substantiv +
prepoziţie + substantiv se scrie la un loc, pe cînt substantivul drum-de-fier, alcătuit după acelaşi
model, se scrie cu cratime între elementele componente, iar varianta sinonimică a acestuia din urmă,
cale ferată, se ortografiază în genere separat, fără nici un fel de cratimă. Sau, bunăoară, adverbul jur-
împrejur se scrie cu cratimă, iar atunci cînt el devine locuţiune prepoziţională adverbială, adică i se
adaugă articolul substantival definit l, de jur împrejurul, se ortografiază separat.
Principiul simbolic presupune scrierea cu minuscule sau cu majuscule. Vom scrie cu
minuscule substantivele comune care exprimă unități de măsură ce poartă numele inventatorului:
röentgen, om etc., dar vom scrie cu majusculă numele proprii provenite din nume comune: Creangă,
Bulgăre, Oțel, Roșcovan etc.
Din cele expuse pînă acum se poate desprinde concluzia că sistemele alfabetice reprezintă
fonemele limbii, dar relaţia fonem-literă este mult mai largă: nu toate fonemele au literele
corespunzătoare, de exemplu, c şi g în limba română se notează prin semne de transcriere
„împrumutate” de la alte foneme. Un singur fonem poate fi redat prin mai multe litere grupate: ş în
germană se redă prin sch, în maghiară - prin sz, în franceză prin ch.
Una şi aceeaşi literă poate reprezenta foneme diferite: s iniţial urmat de p se citeşte ş în
89
Vezi ortografia adverbului în Norme de ortografie, ortoepie şi punctuaţie a limbii române. – Chișinău: Lumina. –
1990.

83
germană, de exemplu, Sprache, dar urmat de vocală se citeşte z - Zee. Una şi aceeaşi literă poate
reprezenta un fonem: h din germanul Haus „casă" notează un fonem, dar în germanul Schule
„scoală” este simplu semn grafic, contribuie la notarea sunetului ş. Tot aşa, în română, h din
cuvîntul haină notează un fonem, iar în cuvîntul chenar este simplu semn grafic.
De menționat că în limba franceză, bunăoară, h este totdeauna un semn grafic.

◘ Indicaţi principiile ortografice aplicate la scrierea cuvintelor subliniate.

Amintiri din copilărie


(fragment) de Ion Creangă
Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se
oglindeşte cu mîhnire Cetatea Neamţului de atîtea veacuri! Dragi îmi erau tata şi mama, fraţii şi
surorile, şi băieţii satului, tovarăşii mei din copilărie, cu care, în zilele geroase de iarnă, mă
desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara, în zilele frumoase de sărbători, cîntînd şi chiuind,
cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, prundul cu ştioalnele, ţarinile cu holdele, cîmpul cu
florile şi mîndrele dealuri, de după care-mi zîmbeau zorile în zburdalnica vîrstă a tinereţii.
Asemenea, dragi îmi erau şezătorile, clăcile, horele şi toate petrecerile din sat, la care luam
parte cu cea mai mare însufleţire. De piatră de-ai fi fost, şi nu se putea să nu-ţi salte inima de
bucurie, cînd auzeai, uneori, în puterea nopţii, pe Mihai, scripcarul din Humuleşti, umblînd tot satul
cîte c-o droaie de flăcăi după dînsul şi cîntînd:
Frunză verde de cicoare,
Astă-noapte pe răcoare,
Cînta o privighetoare
Cu viersul de fată mare.
Şi cînta cu glas duios
De picau frunzele jos.
Şi cînta cu glas subţire
Pentru-a noastră despărţire.
Şi cîte şi mai cîte nu cînta Mihai-lăutarul din gură şi din scripca sa răsunătoare, şi cîte alte
petreceri pline de veselie nu se făceau pe la noi, de-ţi părea tot anul zi de sărbătoare! Vorba unei
babe:„Să dea Dumnezeu tot anul să fie zi de sărbătoare, şi numai o zi de lucru, şi atunci să fie
praznic ori nuntă la vreo rudă de-a mea.”
Apoi, lasă-ţi, băiete, satul cu tot farmecul frumuseţilor lui şi pasă de te du în loc străin şi aşa
depărtat, dacă te lasă pîrdalnica de inimă!
Şi doar mă sileam şi eu s-o fac a înţelege pe mama că pot să mă bolnăvesc printre străini şi
să mor de dorul ei… Că văru-meu Ion Mogorogea, Gheorghe Trăsnea, Nică Oşlobanu şi alţii s-au
lăsat de învăţat, şi tot mănîncă pîine pe lîngă părinţii lor. Dar zădarnică trudă! Mama îmi pregătea
cu îngrijire cele trebuitoare, zîcîndu-mi, de la o vreme, cu asprime:
– Ioane, cată să nu dăm cinstea pe ruşine şi pacea pe gîlceavă! Ai să pleci unde zic eu. Ia
repezi-te, mai bine la Luca Moşneagu, care v-a duce cu căruţa cu doi cai ca doi zmei, de vezi: gata-i
de drum? Că mîine, dis-de-dimineaţă, cu ajutorul Domnului, plecaţi.

Transliteraţia (Ortografia numelor proprii)


O altă problemă mult actuală a foneticii, care priveşte trecerea unui text dintr-un sistem de

84
scriere în altul, de exemplu, din alfabetul chirilic în cel latin sau invers, este transliteraţia, adică
transpunerea literă cu literă. Problema aceasta este deosebit de importantă mai ales în ceea ce
priveşte redarea numelor proprii, care, adesea, nu sînt notate fie aşa cum sînt scrise în limba de
origine, fie aşa cum sînt pronunţate.
Pentru limba română, normele în vigoare prevăd ca numele din limbile care folosesc
alfabetul latin să se scrie ca în limba de origine: (Schakespeare, Goethe, Bordeaux, Byron). Totuşi,
majoritatea numelor de localităţi se scriu aşa cum le pronunţăm (Londra, nu London, Marsilia, nu
Marseille, Viena, nu Wien, Veneţia, nu Venezia).
Examinarea corpusului de antroponime şi denumiri geografice englezeşti care au pătruns în
limba română relevă un tablou complex în care se disting mai multe procese şi etape de transfer.
Atît timp cît transferul onomastic a fost spontan, fucţionalitatea numelor în sistemul onomastic
receptor pare să fi avut prioritate. În consecinţă, au fost evitate, de cele mai multe ori, formele care
prezentau dificultăţi de pronunţie.
Într-o primă etapă, acest lucru s-a realizat prin înlocuirea numelor dificile din punct de vedere
fonetic sau ortoepic prin echivalente existente fie în inventarul onomastic al limbii române, fie în
cel al altor limbi (în orice caz, opţiunea a fost făcută în favoarea acelei forme care a prins aplicarea
regulilor ortoepice româneşti).
O serie de antroponime englezeşti din categoria numelor de personalităţi istorice (nume de
monarhi) ilustrează cele afirmate mai sus: engl. Ann › rom. Ana; Charles › Carol; Edward ›
Eduard; Elizabeth › Elizabeta; James › Iacob; John › Ioan; William › Wilhelm etc.
O altă categorie de nume de persoană o reprezintă cele constituind un supranume. Acestea au
fost în general redate în limba română, ca şi în alte limbi, prin traduceri: engl. Edward the
Confessor› rom. Eduard Confesorul; John Lackland› Ioah fără de Ţară; Richard the Lion
Heart›Richard Inimă de Leu.
Din punctul de vedere al pronunţiei, numele de familie circulă cu forme oarecum simplificate,
asimilate sistemului fonologic românesc: engl. Byron › /′bairon/; Schakespeare › /′fekspir/;
Thackery › /′tekeri/. Pronunţia englezească sună pedant şi este evitată chiar de cunoscătorii limbii
engleze cînd folosesc nume proprii englezeşti într-un context românesc.
În linii mari, şi în cazul denumirilor geografice constatăm existenţa unor procedee şi stadii
variate de transfer. Astfel, toponimele Anglia, Irlanda, Londra, Scoţia ş.a. au fost luate de limba
română din limba latină, şi nu din engleză (uneori, după cum se vede, prin intermediul limbii
franceze). Ele au fost asimilate de limba română deoarece au o ortografie fonetică şi primesc
mărcile flexionare româneşti, comportîndu-se ca orice toponim.
O serie de denumiri geografice, mai ales cele conţinînd apelative, au fost redate din limba
română prin traduceri: engl. Death Valley › rom. Valea Morţii; Grand Canyon› Marele Canion; The
Appalachian Mountains › Munţii Apalaşi; The Great Diving Range› Marea Cumpănă pe Ape; The
Rocky Mountains› Munţii Stîncoşi.
Unele nume, ale căror structură grafică permite aplicarea unor reguli ortoepice româneşti, au
dezvoltat forme exofone bazate pe spelling pronunciation: Alabama /ala′bama/, Alaska /a′laska/,
Arizona /ari′zona/, Arkansas /ar′kansas/, Virginia de Vest /vir′ginia de vest/ etc.
O serie de nume au fost hibride, influențate doar parţial de regulile ortoepice româneşti:
Lousiana /lui′zjna/, New Mexico /′nju meksiko/, New York /′nju jork/, Washington /′w˄ʃintɔn etc.
Numele neconcordate ortoepic cu regulile limbii române sînt resimţite vreme îndelungată ca
elemente străine, în măsura în care conţin foneme inexistente în limba română: Delaware, Idaho,
Iowa, Kentucky, Maine, New Jersey etc.
Pentru numele care folosesc altă scriere decît cea latină există două modalităţi de transcriere.
Pentru limbile care folosesc alfabetul chirilic (ucraineana, belorusa, bulgara, sîrba), se transpun în
limba română literele din scrierea de la origine, fără a se ţine seama de pronunţare: Лomoнocoв -
Lomonosov, deşi în rusă se pronunţă Lamanosov, Горькuй - Gorki (în română nu există consoane cu
timbru moale în interiorul cuvîntului); tot aşa Беленькuй – Belenki (la sfîrşitul numelui în limba
română se transcrie vocala i, nu diftongul ii, care în limba rusă marchează categoria gramaticală de

85
gen masculin). După cum se ştie, în limba română categoria de gen feminin la numele de persoane
nu se marchează).
Pentru limbile care folosesc alt alfabet, se scriu numele aşa cum trebuie pronunţate (Şanhai,
90
Deli) .
Pentru numele din limbile popoarelor care nu au o scriere proprie, folosim transcriere din
limbile europene prin care am luat cunoştinţă de acele nume (Kenya, Kilimandjaro). Pe măsură ce
fostele popoare coloniale şi-au cucerit libertatea şi fac cunoscut lumii diplomatice felul lor de a
pronunţa, modificăm şi noi scrierea, iar uneori schimbăm chiar completamente scrierea numelor
proprii (nu mai scriem astăzi New Delli, ci Deli, nu mai spunem Formosa, ci Taivan).
Pentru numele greceşti se admite transcrierea în limba latină. Numele greceşti cunoscute însă
capătă, de cele mai multe ori, o altă pronunţie şi o altă scriere, dîndu-li-se un aspect românesc:
Sofocle, nu Sophocles, Edip, nu Oedipos.
De semnalat că limba română cunoaşte litera k folosită la scrierea numelor comune în a
căror componenţă intră prefixoidul kilo (kilogram kilometru), cît şi la scrierea cuvîntului kaki.
Dificultăţi nerezolvate pînă la capăt există şi în ceea ce priveşte transcrierea în limba română a
numelor din limbile care folosesc alfabetul latin cu unele semne diacritice specifice (ceha, polona).
Numele cunoscutei fabrici cehe de automobile, Scoda a fost transcris în limba română Scoda din
cauza că scrierea noastră nu cunoaşte litera Š. Rezultatul însă nu este de dorit în ceea ce priveşte
pronunţia, căci vorbitorii români pronunţă Scoda. Numele ceh Ceapek se scrie cu c, pe cînd numele
Skalička, dacă încercăm că scriem Skalicika, vom avea o silabă în plus, după modelul substantivului
comun românesc scăricică, ceea ce ar fi, evident, o transcriere şi o pronunţie nereuşită. Aceeaşi
dificultatea poate fi observată şi la transcrierea numelor de persoană de origine rusească, ce au în
componenţa lor sunetul şi litera rusească Ч numele Чкалов este transcris Cicalov, de aceea capătă în
pronunţia românească o silabă în plus în comparaţie cu rostirea rusească. S-ar putea evita această
greşeală dacă, aşa cum au cerut unii fonetişti, s-ar fi reintrodus în alfabetul românesc litera ĭ (i scurt),
care ar fi marcat, în cazul citat, pronunţarea lui c ceh ca un c (č), dar fără nici o silabă în plus.
După cum se vede, transcrierea numelor străine nu poate fi considerată o problemă
completamente soluţionată. Pe de o parte, apar probleme noi, pe măsură ce luăm cunoştinţă de nume
noi, în special din limbile fostelor popoare coloniale din Africa şi America Latină. Pe de altă parte,
ortografia noastră a lăsat probleme nerezolvate chiar la numele pe care le cunoaştem mai de mult.
Este o sarcină actuală să lichidăm această restanță a scrierii noastre.

Exerciții de ortografie și aplicare a principiilor ortografice


◙ Alcătuiți propoziții cu ortogramele nul/nu-l, va/v-a, mai/m-ai, niciodată/ nici o dată,
altădată/altă dată, vreodată/vreo dată, casă/ca să, oarecare/oare care, numaidecît/numai de cît,
mai,/m-ai, cor,/c-or, sar,/s-ar, nor,/n-or, mie/mi-e, /ale/a le, ai/a-i, la/l-a, întruna/într-una, nule/nu
le, totodată/tot o dată, încît/în cît, decît/de cît, neam/ne-am, iar/i-ar, sar/s-ar, nicicum/nici cum,
dune/du-ne.

◙ Corectaţi textul:
De-aş fi fost eu însemi-însumi în locul lor v-aş fi creiat impresia că ei vă agreiază prea mult.
Efortul continu v-i sa recomandat demult timp dar voi n-aţi luat aminte! Citi-tu-i-ai pe scriitori
aceea care ne-au fost recomandaţi întruna din zile de profesorii noştrii.
Mă întîlni, întruna din zile cu copii aceea a căror fapte ne-au c-am dat de gândit. Aduna-tu-
s-au pe aleie toţi aceea pe care i-am anunţat eu însemi-însumi. Fi-ţi mai atenţi, iar tu nu m-ai fii
distrat, ca-i s-o păţeşti când te-or întîlni ai noştrii.
De-l ve-i găsii pe educatorul acela dă-ii lui în grijă pe chiulangii aceea. Întru cît orce
moment pierdut îţi crează neplăceri, nu le m-ai fă nicio concesie. I-aţi acele studii, ne uitînd vreo
90
Numele cunoscute de mult se scriu, uneori, aşa cum le pronunţă băștinașii ([beiɜing]), alteori, cum le pronunță alte
popoare (rușii, de exemplu, pronunță [pekin]).

86
clipă să te pregăteşti întruna ca să a-i rezultate bune.
Ne mai putînd să aştepte, sa dus la plimbare. Va spus întruna din zile că lămuri-va şi pe
aceea să-l însoţească. Pare că şi tu (însuţi- înseţi) le-ai spus să numai fie supăraţi c-or trece toate
cu bine. Toţi îl agreiază fiincă sa decis să nu m-ai absenteze.
Fi bun, numai fi rău, ca-i s-o păţeşti. Creiază-ţi o idee despre proprii tăi amici a căror fapte
nu le agreiem. Mă sfii să le spun totul cînd văzui că nu-s integrii cum trebuie să fie toţi arbitrii
aceia.
V-a-ţi convins că no s-aştept pîn s-o-nopta’ ca să-i re întîlnesc pe aceea. Niciun admirator
n-ar putea renunţa, i-am asigurat eu pe colegii noştrii. În ziua acea n-a apărut nici un nor pe cer,
iar ei sau adunat în acelaş loc de vreme.

◙ Subliniaţi formele corecte:


a ansambla – a asambla;
a început să plouă devreme – a început să ploaie de vreme;
acolade – acolăzi; aerodroame – aerodromuri;
aerogare – aerogări; aeropoarte – aeroporturi;
aşază – aşează; baloate – baloturi;
balsame – balsamuri; balustrade – balustrăzi;
baraje – barajuri; biruinţe - biruinţi.
cărţi a patru copii – cărţi ale patru copii;
cerul s-a înorat – cerul s-a înnourat;
coji-coaje; coli – coale;
coperţi – coperte; dau surorii mele – dau sorei mele;
delicvent– delincvent;
dragele mele prietene – dragile mele prietene;
elevii aceea – elevii aceia; fii silitor! – fi silitor!;
mătuşi-mătuşe; noi creem – noi creăm;
nu fi supărat – nu fii supărat; ortodox – ortodocs;
propriii mei ochi – proprii mei ochi; ridicol – ridicul;

◙ Avem omografe în:


a) merg pe deal - e de-al nostru; c) s-au dus - vii sau pleci;
b) colonie - colonie; d) cocs - cox.

◙ Indică variantele corecte ale cuvintelor: asamblu - ansamblu; aşază - aşează; caserie –
casierie; a se chintesenţă – chintezenţă; coajă - coaje; coli - coale; complace - a se complăcea;
coperte - coperte; crede - a credea; creer - creier; culoar - culuar; delincvent - delincvent;
excrocherie - escrocherie; escavator - excavator; filozofie - filosofie, a fuziona - a fusiona, greşeală
- greşeală; înbarca – îmbarca; mătuşă - mătuşe; a place - a plăcea; răsbate - răzbate, ridicol -
ridicul; scinda - şcinda, stampilă - ştampilă; smeu - zmeu, zigzag - zig-zag, zi-muncă - zi muncă,
sdrăngăni - zdrăngăni, veşmînt - veştmînt.

◙ Identifică seria care conţine numai cuvinte omografe:


a. ţarină - ţarină, veselă - veselă, acele - acele;
b. torturi - torturi, literar - literal, lizibil - ilizibil;
c. freză - frază, profesor - posesor, actual - prezent;
d. colonie - colonie, caracter - caracter, basc-bască.

◙ Articulați hotărît substantivele ce urmează:


a) scotch, show, bleu, dandy, hippy, story, cow-boy, mouse, service, site;

87
b) click, item,weekend, trend, boss, broker, dealer, folk, link, curriculum.
Comentați ortogramele seriilor de mai sus.

◙ Subliniază formele corecte de plural: diamante-diamanturi, arende-arenzi, aragaze-


aragazuri.

◙ Subliniază formele corecte din perechile de cuvinte ce urmează:

afectos – afectuos aversiune – adversiune


avocat – advocat bleumaren – bleumarin
aripe – aripi cabluri – cable
casierie – caserie conjuctură – cojunctură
coperte – coperţi creem – creăm
datine – datini dividend – divident
dragile – dragele (mele) escroc – excroc
fierăstrău – ferăstrău filigran – filigram
greşală – greşeală genuflexiun – genoflexiuni
indentitate – identitate intinerar – itinerar

88
Apariţia fonologiei
Aplicarea aparatelor de precizie la studierea învelişului sonor al limbii a dus la înregistrarea
unor deosebiri foarte fine la rostirea sunetelor, deosebiri pe care urechea noastră nu le poate înregistra.
S-a constatat, bunăoară, că un sunet oarecare este rostit diferi în cuvinte diferite, fiind influenţat de
sunetele învecinate. Acelaşi sunet e rostit diferit de oameni diferiţi datorită faptului că fiecare om are
un aparat de vorbire cu calităţi proprii numai lui. Mai mult decît atîta, chiar acelaşi om, fiind cuprins
de sentimente psihice diferite, va rosti acelaşi sunet diferit, chiar dacă este vorba de acelaşi cuvînt.
În rezultatul acestor cercetări experimentale, a fost înregistrată o cantitate enormă de
variante sonore, diferenţiate mărunt. O asemenea stare de lucruri împiedica studierea sunetelor
fonetice. Trebuia găsit un nou punct de vedere pentru a sistematiza acest material faptologic. Cel
dintîi care a propus o soluţionare justă a dilemei a fost lingvistul rus, de origine poloneză, cu nume
francez, Baudouin de Courtenay (1845-1929), profesor la Kazan, apoi la Petrograd și Varșovia91.
Pînă la el, sunetele erau studiate din punct de vedere acustic şi fiziologic, parţial şi
psihologic. Redutabilul lingvist rus a propus pentru prima oară ca să fie studiate numai acele
diferenţe dintre sunete care duc la deosebirea cuvintelor între ele. În felul acesta, Baudouin de
Courtenay a pus bazele studierii funcţionale a sunetelor. El a observat că vorbitorii au în conştiinţa
lor anumite reprezentări generalizate şi unificate despre sunetele vorbirii. Cu alte cuvinte, unele
sunete care reprezintă mici diferenţe din punct de vedere acustic sînt percepute, în procesul
vorbirii, ca nişte sunete identice. Bunăoară, cuvîntul românesc pîine mai are în unele regiuni
echivalentul pita (Frate-frate, da' pita-i cu bani, bărbate), în altele - chită, în altele - ţită
(Transnistria). Aceste variante diferenţiale ale lui p sînt ignorate de vorbitori şi ei înţeleg că e
vorba de pită, pîine, oricare ar fi varianta de pronunţie a acestui cuvînt. Dacă însă p din pită (chită,
ţită) va fi înlocuit prin s, vom obţine sită. Deci între p şi s se va crea o opoziţie, care va face să se
diferenţieze două cuvinte absolut diferite din punctul de vedere al sensului. Reprezentările
generalizate despre sunete au fost numite foneme. Această denumire le-a dat-o lingvistul rus Leonid
Kruşevski în 1871.
Într-un curs de gramatică comparată a limbilor slave, ţinut în anii 1880-81, Baudouin de
Courtenay s-a pronunţat pentru diferenţierea fonemului de sunetul vorbirii, arătînd că sunetul
reprezintă cea mai mică unitate de pronunţie, care provoacă o singură impresie acustică, în timp
ce, prin contopirea impresiilor provocate de pronunţarea unui sunet în condiţii diferite, se creează
în psihicul uman fonemul, „echivalentul psihic al unui şir de sunete, ce reprezintă
deosebiri mici, lipsite de importanţă pentru procesul vorbirii, dar care, în
schimb, au aceleaşi trăsături de bază.” Așa scria I. A. Baudouin de Courtenay despre
fonem.
O diferențiere distinctă între sunet și fonem face și acad. Al. Rosetti: „Sunetul concret e un
fenomen fizic, cu un număr oarecare de caractere distinctive; el are, în limbă, un rol funcțional, de a
diferenția cuvintele unele de altele. De pildă, în cuvintele vamă, lamă, mamă etc. un sunet (v de
exemplu) este opus altui sunet (l, m etc.). Sunetele pe care le emitem, de fapt vibrații aeriene diferite,
sînt concepte fonice, adică acustice. Numim fonem unitatea sonoră care nu poate fi divizată în unități
mai mici, succesive și care servește pentru a diferenția un cuvînt de altul, de exemplu mare și mere
sau o formă gramaticală de alta (de exemplu dau – dai). În fonem, trăsăturile distinctive sînt
combinate într-o unitate simultană. Fonemele unei limbi corespund, în general, cu sunetele învățate la
școală și descrise în gramaticile școlare. Scrierea unei limbi notează, în general, numai ceea ce este
relevant în fonemele limbii respective.”92
În fonem sînt generalizate şi unificate impresiile aproximative şi apropiate, produse de acelaşi
sunet al vorbirii, rostit de mai multe ori. Formarea acestor reprezentări e legată de generalizarea
unor rostiri izolate prin înlăturarea (abstractizarea) deosebirilor individuale. Cînd începe procesul

91
Numele de botez al lui Baudouin de Cortenay este Jan Ignasy (în rusă Ivan Alexandrovici). El este precursor al
fonologiei și creator al Școlii lingvistice de la Kazan.
92
Al. Rosetti, Introducere în fonetică. - București: Editura Științifică. - 1963, p. 19.

89
invers continuumului vorbirii – conceperea, ascultarea celor spuse, aceste reprezentări
generalizate (fonemele) servesc drept modele după care trebuie rostite fiecare dintre sunetele
vorbirii.
Problema fonemului şi a fonologiei continuă să fie una dintre cele mai dificile şi mai
controversate probleme teoretice ale lingvisticii. Obiectul de studiu al limbii române
contemporane îl constituie cercetarea structurii fonetice şi a sistemului ei fonologic. Pentru a înţelege
mai bine acest obiect, va trebui să definim cele două laturi ale lui – sunetul şi fonemul. E vorba de
două realităţi care nu pot fi confundate, dar care nici nu pot fi despărţite una de alta, ele aflîndu-se într-
un raport de interdependenţă.
Sub aspect clasic fonetico-fonologic susținem că limba română are 7 vocale şi 22 de
consoane. Dacă urmărim însă cu atenţie felul de a vorbi al oamenilor, constatăm că aceste vocale şi
consoane nu sînt pronunţate la fel de toţi vorbitorii limbii noastre. Consoana p din cuvîntul piatră,
bunăoară, apare în vorbire fie sub forma invocată, deci ca în limba literara, fie palatalizată, ca în
următoarele pronunţii regionale: pk 'atră, k 'atră, ţ 'atră etc. Consoana f, într-un cuvînt ca fier, e
pronunţată regional fie h' (her), fie ş' (ş'er). Acest fenomen poate fi întîlnit şi în ceea ce priveşte
vocalele: vocala e, de exemplu, este pronunţată de unii vorbitori mai închis (bini) de alţii – mai deschis
(vin dă Cotnar). Deci, pe de o parte, dintr-un anumit punct de vedere, între sunetele reale, concrete,
pe care le percepem senzorial, cu ajutorul urechii, şi ideea generală de sunet există o situaţie
asemănătoare, dar nu identică, ca aceea dintre obiectul existent în realitate şi noţiunea ce exprimă
această realitate. După cum obiectul „carte” este concret, iar noţiunea „carte” este o abstracţie, tot
aşa sunetele ⁄pk, k, ţ, h, ş, e⁄ deschis sau e închis cu variantele lor sînt reale, concrete, iar ⁄p, f,
ş, i, e⁄ sînt abstracte numai în măsură în care facem abstracţie de diferitele particularităţi ale
sunetelor concrete, care au, într-un context dat, semnificaţie lingvistică.
Fonemul, prin urmare, este esenţa sunetului vorbirii. El se reflectă în conştiinţa noastră prin
aceste sunete diferite ale vorbirii, în urma unei munci de abstractizare a gîndirii omeneşti. Sunetele ⁄pk,
k, ţ'⁄ din vorbirea reală, într-un cuvînt ca piatră sînt, în fond, manifestări ale aceleiaşi esenţe, adică ale
aceluiaşi fonem ⁄p⁄ în exemplul ales. Raportul dintre sunet şi fonem este, prin urmare, comparabil
cu cel dintre fenomen (sunetul) şi esenţa lui (fonemul), în sensul că esenţa ne apare ca fenomenală,
iar fenomenul – ca esenţial.
Nu trebuie să ne închipuim însă că fonemul are numai o latură abstractă, că reprezintă numai
ideea de sunet. În fond, la această abstracţie se ajunge plecînd de la analiza unor fapte concrete, pe
de o parte, iar pe de alta, fonemul este el însuşi un element concret, pentru că se încadrează, ca
sunet concret, în seria de sunete ce alcătuiesc un fonem. În cuvîntul piatră fonemul ⁄p⁄ este, în acelaşi
timp, ideea abstractă, la care se ajunge prin generalizare, adică p este reprezentantul tipologic al
sunetelor variante ⁄pk, k, ţ⁄, dar este, totodată, şi sunetul concret p, perceput senzorial în limba
literară.
Între relaţia noţiune–obiect şi relaţia fonem–sunet, care au ca factor comun abstractizarea,
nu putem pune semnul identităţii. A identifica cele două relaţii înseamnă a absolutiza latura
abstractă a fonemului. Dacă noţiunea masă, ca rezultat al generalizării, poate fi exprimată nemijlocit,
nu numaidecît prin intermediul unui obiect concret, în schimb fonemul, care este şi el un rezultat al
generalizării, nu poate fi exprimat decît mijlocit, printr-unul din sunetele seriei sale.
Spre deosebire de sunet, care este indivizibil, fonemul are un caracter social, constituind un
semnal sau un semn lingvistic, care îndeplineşte pentru toţi vorbitorii unei comunităţi lingvistice
aceeaşi valoare funcţională. Bunăoară, pentru toţi vorbitorii limbii române, cuvintele mare, tare,
sare, rare, pare, se deosebesc între ele printr-un singur element – semnul sau fonemul iniţial.
Fonemul, prin urmare, este un semnal sau un semn lingvistic avînd o latură abstractă şi una
concretă, înzestrat cu funcţie socială, aceea de a servi la diferenţierea cuvintelor, şi exprimat printr-o
serie de sunete deosebite, care au următoarea trăsătură comună: fiecare sunet al seriei, pus în locul
oricărui alt sunet al aceleiaşi serii, în acelaşi loc al aceluiaşi context fonetic, menţine neschimbată
unitatea de sens a întregului context fonetic.
Acad. Emil Petrovici susține că „Fonemul este unitatea dialectală dintre un sunet oarecare al

90
limbii...şi oglindirea, generalizarea lui în conştiinţa socială, unitate înfăptuită în cursul întrebuinţării
sunetelor ca mijloace tehnice în lexic şi morfologie, adică în funcţia lor de a identifica şi deosebi
cuvintele şi morfemele.93”
Dată fiind legătura strînsă dintre sunet şi fonem, fonetica şi fonologia, deşi studiază laturi
diferite ale aceluiaşi fonem, nu pot fi despărţite una de alta, întrucît funcţiile nu există rupte de
expresia lor materială.
Importanţa cunoaşterii sistemului fonetic al limbii române contemporane, precum şi a
foneticii ca disciplină ştiinţifică în sistemul general al disciplinelor lingvistice, a fost subliniată în
mod expres în ultimul timp. Spre deosebire de gramatică şi lexicologie, care studiază elementele
esenţiale ale limbii, legate de un anumit sens (gramatical sau lexical), fonetica cercetează
elementele materiale ale limbii (sunetele) şi funcţiile lor, nelegate prin ele înseşi de un sens, dar
absolut necesare pentru existenţa vorbirii şi a limbii. Studiul sunetelor şi al fonemelor limbii române
ne oferă o imagine exactă, pe de o parte, a structurii materiale a limbii române, iar pe de altă parte,
a structurii graiurilor limbii noastre. De asemenea, studiul foneticii ne înlesneşte înţelegerea
evoluţiei istorice a limbii române din punct de vedere structural, precum şi posibilitatea de a
explica schimbările care au loc în limba contemporană sau care se manifestă ca tendinţe, avînd
capacitatea de a se impune ca norme ale limbii literare.
După cum am observat, sunetele vorbirii umane constituie o realitate complexă. Dacă ţinem
seamă de unghiurile deferite din care pot fi studiate sunetele, trebuie să spunem că fonetica are în
vedere trei aspecte:
1. Sunetele reprezintă o realitate fiziologică, întrucît sînt pronunţate cu ajutorul organelor
aparatului articulatoriu. Acest aspect îl are în vedere analiza fiziologică a sunetelor vorbite.
2. Sunetele sînt apoi o realitate fizică, întrucît se produc prin vibrarea moleculelor de aer
în diferite spaţii de rezonanţă (cavitățile bucală și nazală), de acest aspect ocupîndu-se analiza
fizică a sunetelor vorbite.
3. Sunetele sînt o realitate psihică, pentru că le putem memora, reprezenta etc., ele fiind
legate de o funcţie socială. Cu analiza funcţională a sunetelor se ocupă fonologia, numită uneori şi
fonetica funcţională.

Subiecte pentru reflecție:

1. Definiţi termenul de fonetică în concepţia lui I. A. Baudouin de Courtenay și Em. Petrovici.


2. Pornind de la distincţia lui Baudouin de Courtenay, demonstraţi că există o discrepanţă dintre termenii de
„sunet” şi „fonem”.

Interdependența relațională Fonetică – Fonologie


Fonologia s-a dezvoltat în deceniul al II-lea al sec. al XIX-lea. Ea a fundamentat în mod
ştiinţific conceptul de fonem. Pornind de la distincţia saussuriană dintre limbă (langue) şi vorbire
(parole), lingvistul rus N. S. Trubetzkoy consideră că fonetica şi fonologia sînt ştiinţe diferite şi
chiar opuse: fonetica cercetează „sunetele vorbirii”, latura materială a acestora şi este o cercetare
„pur fenomenologică”94, aparţinînd ştiinţelor naturii, în timp ce fonologia studiază „sunetele
limbii”, funcţia lingvistică a sunetelor, utilizînd metode lingvistice.
Opunerea a două discipline care au acelaşi obiect de studiu: fonemele sonore ale limbajului,
duce la o înțelegere justă că relaţiile dintre cele două discipline sînt incomparabile. Fonologia
trebuie să utilizeze anumite concepte fonetice, mai ales că începutul oricărei descrieri fonologice
constă în descoperirea opoziţiilor fonetice distinctive existente in limba dată. O teorie fonologică în
afara probelor de fonetică devine abstractă, lipsită de suport.

93
Em. Petrovici, Corelaţia de timbru a consoanelor dure şi moi în limba română //SCL, nr. 1, 1950, p. 174.

94
Трубецкой Н. С. Основы фонологии. ‒ Москва, Изд-во ИЛ. – 1960.

91
În sens larg, fonologia este o fonetică funcţională şi structurală. În prezent, termenul
fonetică are două caracteristici: cu sens restrîns, în care fonetica este separată de fonologie şi cu
sens larg, cînd fonetica este în strînsă legătură cu fonologia.

Termenul fonetică are două sensuri:


a) fonetica este o ramură a lingvisticii, care se ocupă de studierea structurii sonore a limbii,
avîndu-se în vedere producerea, transmiterea, audiţia şi evoluţia sunetelor vorbite.
b) prin fonetică sau fonetism se mai înţeleg însuşirile, caracteristicile fiziologice şi acustice
ale articulării sunetelor unei limbi, ceea ce constituie specificul ei sonor. Fonetica se ocupă nu
numai de studierea fiziologică şi acustică a sunetelor articulate izolate, ci şi de legităţile de îmbinare
a lor în componenţa unităţilor lingvistice.
În fonetică sînt expuse, de asemenea, diferitele teorii ale silabei, statutul relevant și irelevant
al accentului şi intonaţiei în limba dată, precum şi relaţiile dintre forma sonoră şi cea scrisă (grafică)
a limbii.
Studierea aspectului funcţional al sunetelor vorbite s-a detaşat într-o nouă ramură în
lingvistică sub termenul de fonologie (grec. phone „sunet”). Fonologia cercetează funcţia distinctivă
a sunetelor ce îndeplinesc anumite funcţii semantice în sistemul limbii. Ca disciplină lingvistică,
fonetica include mai multe aspecte de studiere a structurii sonore a limbii, şi anume:
2. Fonetica propriu-zisă sau fiziologia sunetelor;
3. Fonologia sau fonematica;
4. Ortoepia;
5. Ortografia (scrierea corectă a lexemelor).
Fonologia, numită uneori şi fonetică funcţională, utilizează datele celorlalte „ştiinţe
fonetice” în scopul descrierii funcţionării sistemului fonetico-fonologic ca parte integrantă a
sistemului lingvistic.
Fonetica articulatorie şi cea acustică sînt cele două componente care dispun de particularități
și parametri bine fundamentaţi şi verificaţi cu ajutorul aparatelor instrumentale. De aceea, din
motive practice, majoritatea foneticienilor preferă descrierea articulatorie și acustică a sunetelor.
Foneticianul roman Adrian Turculeţ relatează că, avînd un domeniu de cercetare vast şi
complex, fonetica se află la interferenţa dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele umanistice sau ale
spiritului; ea recurge şi la metode sau procedee de analiză ale fizicii şi fiziologiei, psihologiei,
matematicii. Dar cercetarea aspectelor fizice, fiziologice, perceptuale au în vedere utilizarea lor în
comunicarea lingvistică; prin aceasta, fonetica rămîne o ştiinţă unitară, ştiinţa expresiei lingvistice95.

Terminologia fonologică
Pentru înțelegerea discuțiilor despre sistemul fonologic al limbii române, este necesară
explicarea unor termeni vehiculați frecvent în literatura de specialitate.
Opoziția fonologică sau comutarea. Două sunete sînt în raport de comutare sau de opoziție
dacă, apărînd alternativ în același context și în același loc, schimbă sensul cuvîntului. De exemplu,
sînt în raport de comutare sunetele p, b, c, d din contextele par, bar, car, dar.
Tipurile de opoziții fonologice se clasifică în funcție de mărcile de corelație ale fonemelor.
Există, astfel;
a) opoziții vocalice, care constau în opoziția fonologică între vocale. La rîndul lor, aceste
opoziții pot fi:
- de localizare în fir, fur, for (opoziția se bazează pe locul de articulație diferit al vocalelor
i, u, o);
- de deschidere sau de apertură în mire, mere, mare;
b) opoziții consonantice, în care sînt implicate consoanele. Aceste opoziții sînt:
- de localizare între labiale și dentale, între palatale și velare : par – dar, car – chiar;

95
Turculeţ, Adrian, Introducere în fonetica generală şi românească. ‒Iaşi: Casa Editorială Demiurg. – 1999, p. 82-86.

92
- de obstacol, între oclusive și fricative: bare – zare;
- de rezonanță, între nazale și orale: pană – pată;
- glotale (între consoană surdă și consoană sonoră): sare – zare.
Cele mai multe opoziții sînt unidimensionale, deoarece se bazează pe o singură trăsătură
distinctivă. Opozițiile însă pot fi și pluridimensionale, cînd se bazează pe existența, concomitentă, a
mai multor mărci de corelație. Astfel, în pas – nas, opoziția se bazează pe caracterul bilabial, surd și
oral al lui p, opuse caracterului dental, sonant și nazal al lui n.
Două sunete nu sînt în raport de comutare sau de opoziție, deci sînt variante ale aceluiași
fonem, în două situații:
1. Cînd sunetele apar alternativ în același context fonetic și în același loc, dar nu provoacă o
deosebire de sens a contextului. Nu se află în raport de comutare sau de opoziție fonologică, deci
sînt variante ale aceluiași fonem p și k' din pită – chită, piatră – cheatră. Acestea se numesc
variante libere sau varietăți, deoarece apariția lor în context poate fi inițială, ca în exemplele de mai
sus, la mijloc (copil – copk'il) și la sfîrșit (ciorapi – ciorak').
2. Sînt variante ale aceluiași fonem și sunetele care sînt asemănătoare între ele din punct de
vedere acustic și fiziologic, dar nu pot apărea niciodată alternativ în același loc al contextului.
Astfel, deoarece în limba română oclusivele surde se realizează întotdeauna la sfîrșit de cuvînt cu o
ușoară aspirație, care lipsește totdeauna cînd aceleași sunete se află în poziție inițială sau la mijloc
de cuvînt, trebuie să spunem că t aspirat din toth, k aspirat din cuch, p final aspirat din craph sînt,
împreună cu sunetele corespunzătoare de la inițială, variante ale acelorași foneme.
Caracter pertinent, marcă de corelație este caracteristica prin care se diferențiază un fonem
de alt fonem. De exemplu, în pere – bere, cele două cuvinte se diferențiază doar prin caracterul surd
al lui p inițial, opus caracterului sonor al lui b, deoarece ambele sunete sînt oclusive, bilabiale și
orale.
E de menționat că fonemul nu servește în întregime la identificarea morfemelor, ci, adeseori,
numai o parte a lui, caracterul lui pertinent. Astfel, caracterul pertinent al lui p, în opoziție cu b, este
surditatea, iar caracterul pertinent al lui b, față de p, este sonoritatea.
Fonemul este constituit deci din suma trăsăturilor sale distinctive în general, dintre care, într-
un context, este utilizată una, în alt context, alta, și, uneori, toate (vezi exemplul pas – nas).
Fonem marcat și fonem nemarcat. Fonemul marcat este acela care posedă trăsătura
pertinentă pe baza căreia se constituie o corelație fonologică, iar fonem nemarcat este fonemul care
nu posedă, în cadrul aceleiași corelații, trăsătura pertinentă în discuție. În pere – bere, avînd în
vedere sonoritatea, spunem că p este fonem marcat, iar b – fonem nemarcat.
Corelația fonologică. Prin corelație fonologică se înțelege un șir de opoziții bazate pe
prezența sau absența uneia sau mai multor mărci de corelație, aceeași sau aceleași la toate fonemele.
Corelația fonologică bazată pe prezența unei singure mărci de corelație se numește
corelație binară. De exemplu, în pare – bare, tare – dare, corelația este binară, deoarece se bazează
numai pe sonoritate – absența sonorității, opoziția dintre caracterul surd și caracterul sonor al
fonemelor (p surd – b sonor, t surd – d sonor); corelație bazată pe apertură: în mere –mire, pară –
pîră (e semideschis – i închis, respectiv a deschis – î închis).
Corelația fonologică bazată pe prezența sau absența mai multor mărci de corelație se
numește corelație multiplă (ternară, de exemplu în bar – far, corelația este bazată pe sonoritate și
localizare, în nas – pas, corelația se bazează pe nazalitate – oralitate, localizare dentală – labială,
sonoritate – lipsa sonorității).
Cea mai economică corelație și care este suficientă pentru transmiterea comunicării este
corelația binară.
Neutralizarea opoziției fonologice înseamnă dispariția, ca funcția, a ceea ce este distinctiv
într-un sistem96. Astfel, opoziția sistematică între s și z la nivelul limbii (în sare – zare, pasă – pază,

96
Zugun, Petru, Limba română contemporană. Fonetica și Fonologia. ‒ Iași: Universitatea „Al. I. Cuza”. – 1976, p.
128.

93
rasă – rază) se neutralizează în cazul în care după s urmează o vocală sau o consoană sonoră. În
desbate, caracterul distinctiv al lui s (surditatea), față de z (sonor), nu mai contează, și astfel
opoziția cu z dispare: oricum am pronunța, desbate sau dezbate, nu există opoziție între s și z. tot
așa, în despărți și dezbrăca, s și z reprezintă una și aceeași unitate fonologică, sînt variante ale
aceluiași fonem. Deosebirea între ele se explică prin context, și, din acest motiv, nu poate fi utilizată
în scopuri distinctive, fiindcă nu contează. Opoziția sistematică între m și n (în mas – nas), bazată
pe localizare, dispare în cazul în care, din cauza unei bilabiale vecine, n are tendința de a se
pronunța ca m. chiar dacă se pronunță n, opoziția cu m dispare (în înpușc – împușc). Deci
neutralizarea opoziției fonologice este condiționată de context.

Subiecte pentru reflecție:


În baza cuvintelor dar și lac, formați cîte 5 opoziții fonologice de localizare diferite.
Stabiliți toate tipurile de corelație fonologică între consoanele inițiale din cuvintele lac și
fac, pas și nas.

94
Pașaportul fonetico-fonematic⁄fonologic al limbii române contemporane (Discuții)
Deşi în lingvistica românească au existat preocupări mai vechi referitoare la analiza
funcţională a sunetelor97, lucrările speciale în domeniul fonologiei sînt relativ recente. Concluziile
la care au ajuns fonologii în problema stabilirii inventarului fonologic al limbii române nu pot fi
însumate într-un sistem unitar, ele fiind, pînă astăzi, contradictorii. Această controversă a dus, pe
de o parte, la apariţia numeroaselor articole de fonologie, bazate pe cercetări experimentale și
instrumentale în laboratoare, iar pe de altă parte, a limitat cîmpul cercetărilor în fonologia
românească, reducîndu-le, uneori, la problema inventarului fonemelor consonantice în limba
română.
Două sînt punctele de vedere de bază, net opuse, după care s-a abordat problema
inventarului fonologie al limbii române contemporane. Unul aparţine acad. Al. Rosetti, susţinut într-o
serie de articole scrise începînd cu 1934, precum şi în lucrarea de ansamblu Esquise d'une
phonologie du roumaine, elaborată împreună cu acad. Al. Graur şi publicată în Bulletin de
linguistique, 1938, p. 5-29. Celălalt punct de vedere aparţine lui Emil Petrovici, care a publicat o
serie de articole mai recente (începînd cu 1950), dar mai ales două articole ce au cauzat întreaga
controversă98.
La aceste două puncte de vedere trebuie să mai adăugăm şi al treilea, formulat de un
cercetător mai tînăr, Andrei Avram, mai ales în articolul Contribuţii la studiul fonologiei limbii
române.
În Esquisse d'une phonologie du roumaine academicienii Al. Graur şi Al. Rosetti
demonstrează că în limba română contemporană există 7 vocale (a, e, i, o, u, ă, î), 2 diftongi (ea,
oa), 2 semivocale (ĭ şi ŭ) şi 20 de consoane (b, p, m, f, v, t, d, n, r, l, s, z, ţ, j, c, g, h. Dintre aceste 20 de
consoane, 17 prezintă cîte o variantă muiată, dar acest lucru este posibil numai în finala absolută,
adică numai la sfîrşitul cuvintelor, cînd sînt urmate de timbrul vocalic palatal i (pom-pomi, hulub-
hulubi, nerv-nervi). Printre consoanele care au aspecte dure şi muiate numai în finală academicienii
Al. Graur și Al Rosetti menționează: t, d, s, c, g,
- p: plop-plopi, stup-stupi, pup-pupi, rup-rupi; 1.
- m: pom-pomi, rizom-rizomi; 2.
- b: cub-cubi, hulub-hulubi, întrebi-întrebi; 3.
- v: jilav-jilavi, hulpav-hulpavi, concav-concavi; 4.
- f: filosof-filosofi, zuluf-zulufi; 5.
- n: curcan-curcani, an-ani, lipcan-lipcan; 6.
- l: tubercul-tuberculi, circul-circuli; 7.
- r: cari-cari, sar-sari, rar-rari; răsar-răsari; 8.
- z: chinez-chinezi, vietnamez-vietnamezi, așez-așezi; 9.
- ţ: sughiț-sughiți, asmuț-asmuți; 10.
- ş:laș-lași, tăraș-tărași, gingaș-gingați; 11.
- j: coajă-coji; 12.
- h: valah-valahi. 13.
Academicienii Al. Graur și Al Rosetti mai pomenesc, fără să aibă vreo acoperire prin

97
Primele studii aparţin lui Sextil Puşcariu, vezi Consideraţii fonologice// Dacoromania, VII, 1934, p. 1-54.
98
Petrovici, Emil, Contribuții la studiul fonemelor limbii române // SCL, 1955, vol. VI, nr. 1-2, p. 29-43.
Petrovici, Emil, Corelaţia de timbru a consoanelor rotunjite şi nerotunjite în limba română, SCL, 1952, vol. III, p.
127-186.

95
exemple de limba română cu consoane moi de tipul: t, d, s, c, g,
Autorii nu vorbesc de o corelaţie dură-moale existentă în finalul cuvintelor, ci numai de
variante moi. Ei arată însă că în finalul cuvintelor variantele muiate au rol morfologic, acela de a
indica pluralul substantivelor şi adjectivelor masculine şi persoana a II-a singular a prezentului
indicativ, opunîndu-se, astfel, numărului singular şi persoanei I: corb-corbi, lucrez-lucrezi.
Vom observa însă că, din punct de vedere fonetic, din cele 17 consoane amintite pot fi luate în
consideraţie doar 14, întrucît în finala absolută t, s şi d nu se opun niciodată lui ti, si şi di (muiaţi) în
calitate de morfofoneme, adică sunete-tip care ar face distincție între singular și plural sau între
persoana I și a II-a singular. Cînd sînt urmate de i în finala absolută, ele se transformă în ţ, ş şi z
(bat-baţi, cot-coţi, tată-tați, agud-aguzi, aud-auzi; urs-urşi, ars-arşi). La fel se întîmplă și cu
consoanele oclusive c(k) și g, care, fiind urmate de i, conform principiului ortografic silabic, devin
consoane africate: č și ğ.
Consoanele č şi ğ au numai variantă moale; la acestea se mai adaugă oclusivele palatale ch
şi gh, despre care autorii nici nu discutau la acel moment.
Faptul că autorii vorbeau la data cînd au scris lucrarea de existenţa a numai 2 diftongi se
datorează unei interpretări fonologice greşite, la care ei au renunţat mai apoi. Chiar în lucrarea
citată, acad. Al. Graur şi Al. Rosetii pomeneau de existenţa a 23 de diftongi. Se ştie că în limba
română există numeroşi diftongi, care, din punct de vedere fiziologic, nu pot fi interpretaţi altfel (vezi
definiţia diftongului). Autorii considerau însă pe atunci că numai diftongii ea şi oa au valoare
monofonematică, adică numai ei se pot opune în calitate de foneme unor altor foneme, avînd
valoare funcţională, adică diferenţiind sensurile cuvintelor. Astfel, ea s-ar opune lui a în
cuvintele teacă-tacă şi lui oa în teacă-toacă, iar oa s-ar opune lui a în roadă-radă şi lui ea în
oloagă-o leagă.
Această concepţie a fost însă părăsită de autori. În lucrarea Introducere în fonetică
(Bucureşti, 1957), acad. Al. Rosetti susține că în limba română nu există diftongi
monofonematici. Despre semivocale Al. Rosetti susține ideea că sînt foneme independente.
Aşadar, în ceea ce priveşte sistemul consonantic, conform lucrării Esquisse d'une
phonologie du roumaine, limba română contemporană are 37 de foneme consonantice, mai bine
zis, 34, dacă ţinem cont că t, d şi s nu pot avea în finală absolută variantă muiată.

Acad. Em. Petrovici prezintă şi el sistemul fonologie al limbii române contemporane, dar
cu deosebiri destul de însemnate faţă de prezentarea făcută de academicienii Al. Graur şi Al.
Rosetti. El consideră că limba română contemporană are numai 5 vocale: a, o, u, ă, î. Vocalele e şi i,
care sînt totuşi destul de frecvent întrebuinţate, ar fi simple variante ale lui ă şi î. Cînd vocalele ă şi î
ar fi precedate de consoane muiate, ele devin respectiv e şi i. De notat că această concepţie nu este
împărtăşită de majoritatea cercetătorilor lingviști.
În ceea ce priveşte diftongii, acad. Em. Petrovici susține că nici unul nu are valoare
fonologică, adică de fonem, prin urmare, nici diftongii ea şi oa.
Em. Petrovici aduce în discuţie problema corelaţiei de timbru fonologic a consoanelor dure
şi moi. După el, nu numai la sfîrşitul cuvintelor, aşa cum susţin acad. Al. Graur şi Al. Rosetti, dar
şi în interiorul lor există corelaţia fonologică consoane dure-consoane moi, după cum vocala care
urmează consoana este nepalatală (a, o, u, ă, î) sau palatală (e, i). De aceea în cuvinte ca teaca, deal
nu am avea diftongul ea, ci un t sau un d moale urmat de a, deci t'acă, d'al, care se opun pe plan
fonologic lui t şi d duri, urmaţi tot de a în tacă şi da.
Cu privire la diftongul oa, pe care acad. Em. Petrovici îl numeşte pseudo-diftong, intervine

96
aşa-numita opoziţie cu caracter fonologic consoană nerotunjită/consoană rotunjită. De aceea, în cazul
diftongului oa, am avea, de fapt, un a precedat de o consoană rotunjită. Prin urmare, cuvîntul doar ar
trebui transcris fonetic doar, iar toacă –toacă.
Cele două puncte de vedere sînt şi mai deosebite cînd e vorba de fonemele-consoane. Em.
Petrovici adaugă la cele 17 foneme-consoane muiate, despre care vorbesc acad. Al. Rosetti şi Al.
Graur, consoana ş, considerată fonem independent. El îşi permite acest lucru, întrucît consideră că
fonemele-consoane muiate au rol fonologie nu numai în finala absolută, ci şi la începutul, şi la
mijlocul cuvintelor.
Se ştie că în limba română consoana s nu apare niciodată în finala absolută cu varianta moale,
căci, urmat de i, ea devine ş: urs-urşi, rus-ruşi, pus-puşi etc. Em. Petrovici încearcă să
demonstreze prin exemple că într-un context fonetic de tipul seară (s'ară) s' (muiat) se opune lui s
dur în cuvîntul (să) sară, şi deci are valoare fonologică.
Prin urmare, admiţînd corelaţia fonologică consoane dure - consoane moi şi adăugînd la cele
17 consoane muiate pe s', Em. Petrovici a ajuns la un număr de 18 perechi de consoane dure şi moi.
La acest număr el mai adaugă pe č, ğ, i şi u şi, în felul acesta, majorează numărul de consoane la 40,
dintre care 19 dure şi 21 muiate. El nu s-a oprit însă aici. Admiţînd şi corelaţia fonologică consoane
nerotunjite - consoane rotunjite (tată- toată) Em. Petrovici susţine că în limba română există 70 de
foneme-consoane. Diferenţa de 30 de foneme-consoane (de la 40 la 70) ar fi formată din 18 foneme-
consoane dure rotunjite şi 12 foneme-consoane moi rotunjite – toate avînd valoare fonologică.
Printre cele 12 foneme-consoane moi rotunjite ar fi:
boare/bare; moare/mare; voal/val; toată/tată,;
doare/dare; roată/rată; poarte/parte koastă/castă
ğoacă/g'acă čoară/c'ară

Aşadar, după Em. Petrovici, majoritatea consoanelor româneşti ar avea valori


fonologice triple (dure-moi-rotunjite), iar unele dintre ele chiar 4 (se mai adaugă aspectul moale
rotunjit). De exemplu, în cazul consoanei c (k) am avea 4 valori fonologice: c dur nerotunjit (car), k'
nerotunjit (k 'ar – chiar), c dur rotunjit (c°arnă - coarnă) şi c muiat rotunjit (k'oară - chioară).
Acad. Em. Petrovici pare să aibă dreptate cel puțin în privința variantelor dure/moi a
consoanelor labiale. Acestea, pe parcursul evoluției istorice, fiind urmate de e, capătă o
variantă moale, care, uneori, se opune variantei tari:
melem > miere, care se opune variantei tari mere;
piere „moare” (Și pier cum de boare pier norii. M. Eminescu) – pere (fructe)
pietre – Petre (vocativul lui Petru).
Fiind slavist 99, Em. Petrovici a observat în limbile slave opoziția fonologică dintre
consoanele dure și cele moi. De exemplu:

99
S-a ocupat de studiul foneticii și fonologiei, a onomasticii și a dialectologiei române, precum și a relațiilor lingvistice
româno-slave. A urmat cursurile liceale la Brașov și Oradea (1908-1916), apoi Seminarul Teologic Ortodox de la Arad
(1916-1918). Înscris la Facultatea de Litere și Filosofie din cadrul Universității Daciei Superioare din Cluj, aparține
primei promoții de studenți de după Marea Unire. Își completează studiile ca bursier în Franța, la Sorbona, obținînd
licența în litere (1926). Devine apoi asistent la Laboratorul de fonetică experimentală de pe lîngă Muzeul Limbii
Române din Cluj, ulterior conducător al acestuia. Își susține, sub conducerea lui Sextil Pușcariu, teza de doctorat
intitulată De la nasalité en Roumain (1930). Urmează studii de specializare în slavistică la Universitatea din Sofia.
Profesor la catedra de slavistică a Universității clujene, șef de catedră la Universitatea din București și apoi la cea din
Cluj, director al Institutului de Lingvistică și Istorie Literară din Cluj. Lucrarea sa de căpătâi rămâne Atlasul lingvistic
român, partea a II-a, pentru care a întocmit un chestionar cuprinzând 4800 de poziții, cu care a efectuat, între anii 1930
și 1938, 88 de anchete lingvistice.

97
галка (pasăre: Галка села на заборе,/ Кот забрался на чердак )– галька (pietriș)

Pornind, de fapt, de la discuţia referitoare la existenţa diftongilor monofonematici în limba


română, acad. Al. Rosetti şi Em. Petrovici ajung la concluzii diametral opuse în legătură cu
numărul fonemelor consoane în limba noastră. Acad. Al. Rosetti şi discipolii săi se bazează pe
cercetările fonetice experimentale; teoriile acad. Em. Petrovici sînt despre existenţa corelaţiei
consoană dură - consoană muiată în interiorul cuvintelor, precum şi despre existenţa corelaţiei
fonologice consoană nerotunjită - consoană rotunjită.
Din articolele referitoare la fonologie, apărute aproape exclusiv în revista SCL şi semnate de
acad. Em. Petrovici şi Al. Rosetti, desprindem următoarele constatări caracteristice poziţiilor celor
doi redutabili lingvişti români.
Acad. Em. Petrovici ajunge la concluzia că în cuvinte ca: teamă, deal, seamăn, leagăn,
neagră, zeamă etc. se vorbeşte greşit despre diftongul ea. Din punctul de vedere al sistemului
fonematic românesc, în toate aceste cuvinte avem consoane moi urmate de a. Diftongul ea este un
pseudo-diftong. La fel, sînt pseudo-diftongi şi eo, io, iu în cuvinte ca leorbăie, horcăie, tiutiun.
Acad. Al. Rosetti, dimpotrivă, face următoarele observaţii: „Acad. Em. Petrovici îşi
propune să demonstreze că consoanele moi există şi în altă poziţie decît în finală. Astfel, leac ar fi
alcătuit dintr-o consoană muiată + a (l'ac). Acad. Em. Petrovici afirmă că notaţia cu l' este
fonematică, nu fonetică. Aşadar, fonemul l' în leac este opus fonemului l în lac ş.a.m.d. Aceasta
este o eroare şi ea vizează întreg raţionamentul academicianului Em. Petrovici. Eroarea constă în a
considera o notaţie subiectivă, valabilă într-un grai local (unde s-a înregistrat un l' în leac), drept o
pronunţie normală în limba literară, adică în limba întregului popor. Norma limbii literare însă e
diferită. În limba literară, în leac se pronunţă l urmat de diftongul ea. Opoziţia fonologică dintre
leac şi lac e constituită, pentru cineva care vorbeşte româneşte, de opoziţia dintre un diftong (ea) şi
o vocală (e)”.
Este uşor de observat că, după concepţia lui Em. Petrovici, în cuvintele beată (adjectiv) şi
bată (conjunctivul amputat) am avea a face cu o opoziţie fonologică între b muiat şi b dur. În planul
existenţei diftongilor ea şi oa, această concepţie duce în mod greşit la negarea acestora, ceea ce şi
face acad. Em. Petrovici cînd îi numeşte pseudo-diftongi. Potrivit acestei concepţii, în cuvintele
roată – rată am avea, de asemenea, o opoziţie fonologică consonantică între r° (rotunjit) şi r
(nerotunjit). De vreme ce acad. Em. Petrovici consideră (în cuvintele beată şi roată) că cele 2
semivocale (e şi o) nu aparţin diftongului, ci sînt timbre, adică mărci de corelaţie ale fonemelor-
consoane precedente (b' şi ro), este evident că nu mai putem vorbi de diftongi, întrucît din diftong
nu rămâne decît vocala.
Plecînd de la această concepţie, Gramatica limbii române100 vorbeşte de existenţa în limba
română a diftongilor monofonematici (adică formaţi dintr-un singur fonem-vocală, întrucît
semivocala este un simplu timbru al consoanei precedente): ea, °a, io, eo, iu cînd aceştia apar după
consoane. Această formulare este destul de ambiguă şi inconsecventă, întrucît, încercînd să
împace cele două puncte de vedere, le contrazice pe amîndouă, devenind astfel confuză.
În sfîrşit, plecînd de la teoria acad. Al. Rosetti, o descriere deosebită a sistemului
fonologie românesc întreprinde cercetătorul lingvist Andrei Avram. După el, nu există o corelaţie de
muiere sau de rotunjire a consoanelor nici în interiorul cuvintelor, nici în finala lor absolută. Ca şi

100
Gramatica limbii române, vol. I, Sub redacția acad. Alexandru Graur, Mioarei Avram, Laurei Vasiliu. ‒ București:
Editura Academiei. – 1966, p. 61-62.

98
acad. Em. Petrovici, el include în rîndul fonemelor-consoane semivocalele i şi u. Andrei Avram
admite existenţa fonologică numai a semivocalelor e şi o. În acest scop, el pune semnul egalităţii
între „pseudo i final” dintr-un cuvînt ca lupi şi semivocala e. El include semivocalele ⁄i⁄ şi ⁄u⁄ în
categoria consoanelor. Ca şi consoanele, semivocalele sînt asilabice (nu pot forma silabe decît
împreună cu vocala). Cît priveşte semivocalele ⁄e⁄ şi ⁄o⁄, acestea şi în plan fonologic au valoare de
semivocale, deoarece se opun atît vocalelor, cît şi consoanelor. Că se opun vocalelor, e uşor de înţeles,
datorită caracterului lor asilabic. Să vedem cum se opun ele consoanelor. Andrei Avram pleacă de
la opinia lui Em. Petrovici, care admite identificarea fonologică a unor grupuri ca bi din corbi şi be
din beată. Em. Petrovici demonstrează această identitate cu ajutorul unui exemplu ca luni + articolul
a, care devine lunea. Aceasta înseamnă că „pseudo ⁄i⁄ final” şi vocala e sînt identice din punct de
vedere fonologic, şi anume, ele sînt variante poziţionale ale unuia şi aceluiaşi fonem. Ocupîndu-se
în continuare de acest „pseudo i final” (lupi), Andrei Avram stabileşte că el nu poate fi vocală,
opunîndu-se vocalei ca fiind nesilabic. „Pseudo ⁄i⁄ final” nu poate fi nici consoană, adică nu este
egal nici cu i consonantic (din cuvîntul cai). Limba română nu admite, într-adevăr, în finală de
cuvînt grupuri consonantice formate din lichidă + oclusivă + fricativă, cum ar fi ltf, rbz, lps etc.
prin urmare, dacă i final ar fi consoană, în cuvinte ca şerpi, ulmi ar trebui să admitem existenţa
unui grup consonantic final format din lichidă + oclusivă + fricativă.
Cum limba română nu admite existenţa acestui grup, reiese că „pseudo ⁄i⁄ final” nu poate fi
nici consoană, ci, împreună cu ě, face parte din categoria fonologică a semivocalelor. Invocînd
principiul paralelismului în sistem (poziţia lui ě faţă de vocala e este identică cu poziţia lui ŏ faţă
de vocala o), Andrei Avram atribuie valoare de fonem semivocalei ŏ (într-un cuvînt ca moară).
Cu privire la diftongi şi vocale, el împărtăşeşte punctul de vedere al acad. Al. Rosetti. Aşadar,
după teoria lui Andrei Avram, sistemul fonologie al limbii române contemporane este constituit din
24 de foneme-consoane şi 2 foneme semivocale. Această teorie a lui a fost împărtăşită de numeroşi
cercetători lingviști. Într-adevăr, ea are meritul de a fi mai consecventă cu sine însăşi, şi, în acelaşi
timp, ştiinţifică. Meritul lui e de a fi stabilit 3 valori ale lui i: vocalic (ie), i consonantic (cai) şi i final
asilabic (pomi).
Plecînd de la aprecierea critică a punctelor de vedere prezentate mai sus, în scopul unei
descrieri unitare a sistemului fonologie românesc, susținem că el este alcătuit din 22 de foneme
consoane (b-p, m- n, v- f, d- t, z-s, l-r, g-c, j-ş, gh-ch, h), 7 foneme vocale (a, e, i, o, u, ă, î), 4 foneme
semivocale (ĭ, ĕ, ŏ, ŭ), 28 de diftongi şi 8 triftongi. Pentru a preciza ce puncte de vedere trebuie să
ne însuşim, care sînt cele pe care trebuie să le considerăm eronate sau îndoielnice, se impun unele
observaţii.
În ceea ce priveşte sistemul consonantic, nu putem fi de acord cu opinia acad. Em. Petrovici
referitoare la existenţa în limba română contemporană a unor corelaţii de timbru cu valoare
fonologică consoană dură-consoană moale şi consoană rotunjită-consoană nerotunjită. Cercetările
de fonetică experimentală întreprinse de Institutul de Lingvistică din Bucureşti au demonstrat că în
limba română contemporană literară aceste corelaţii fonologice nu există.
Putem fi de acord cu teoria acad. Al. Graur şi Al. Rosetti, expusă în Esquise d'une
phonologie du roumaine în legătură cu existenţa în limba română a 20 de foneme consoane, la
acestea mai trebuie însă adăugate cele 2 oclusive palatale ch şi gh, omise în lucrarea pomenită, şi
ajungem, astfel, la numărul de 22 de foneme consoane. Nu putem fi de acord nici cu teoria mai
veche din lucrarea citată referitoare la existenţa corelaţiei fonologice consoană dură - consoană muiată
în finala absolută. Cît priveşte oclusivele palatale ch, gh şi africatele č şi ğ, ele sînt considerate de
toţi cercetătorii ca sunete cu articulaţie palatală şi cu valoare monofonematică.

99
Bibliografie
1. Avram, Andrei, Interpretarea fonologică a semivocalelor iniţiale de silabă în limba
română ⁄⁄SCL, nr. 5, 1966. P. 531-545.
2. Avram, Mioara Ortografia pentru toţi.- Bucureşti: Editura Academiei Române.- 1990. -
168 p.
3. Babâră, Nicanor, Röentntgencinematografia și articularea sunetelor vorbirii⁄⁄ Conferința
științifică jubiliară. Rezumatele comunicărilor. 2-3 octombrie 1996. - Chișinău: USM, 1996, P. 145-
147.
4. Babâră, Nicanor, Dinamica articulării sunetelor vorbirii⁄⁄Language Development and
Teaching. ‒ Bălți: USB „Alecu Russo”, 2004, P. 120-127.
5. Bărbuţă Ion, Limba Română, Gramatică, ortografie, punctuaţie. Chişinău: S. n. 2004. –
118 p.
6. Beldescu, G. Punctuaţia în limba română. - Bucureşti: GRAMAR, 2004.- 223 p.
7. Bertea, M. Gramatica explicativă a limbii române, partea I.- Chişinău: S.n.-1993. - 128 p.
8. Bogdan, Mihail, Fonetica limbii engleze, Cluj: Editura Științifică, 1962. - 312 p.
9. Calotă, Ion, Diftongii româneşti ‒ clasificare ⁄⁄ LR, nr. XXVI, 1977, P. 481-494.
10. Corlăteanu Nicolae, Zagaevschi Vladimir, Fonetica. - Chişinău: Lumina, 1993. - 272 p.
11. Corlăteanu, Nicolae, Valoarea morfologică a alternanţelor fonetice //Studii de
lingvistică şi istorie literară moldovenească.- Chişinău: Știința.- 1978.- P. 3-36.
12. Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei. – Chișinău: Editura Litera,1997. – 256 p.
13. Cantemir, Dimitrie, Divanul sau gîlceava înțeleptului cu lumea. - București: Editura
Minerva, 1990. – 407 p.
14. Cantemir, Grigore, Cîteva precizări asupra unor elemente prozodice în limba română
//Omagiere profesorului şi omului de ştiinţă Vladimir Zagaevschi la 70 de ani. - Chişinău: CEP
USM, 2003.- P. 274-279.
15. Dascălu, L. Întrebările „ecou” şi intonaţia lor în limba română // SCL, nr.4, 1985, P.
299-306.
16. Dermenji-Gurgurov, Svetlana, Fonetica limbii române (suport de curs). - Cahul:
Universitatea se Stat „B. P. Hasdeu”.- 2010. - 150 p.
17. Dumeniuk, Ion, Mătcaş, Nicolae, Introducere în lingvistică. Chişinău: Lumina, 1980. -
255 p.
18. Gogin, George, Problema dezvoltării hiatului în limba română (Studiu de fonetică
experimentală). Autoreferat al tezei de doctor habilitat în filologie.- Chișinău, 2000. - 57 p.
19. Andrei, Mihail, Ghiță Iulian, Limba română. Fonetică, Lexicologie, Morfosintaxă.
Sinteze și exerciții. – București: Editura Corint. - 1996. - 472 p.
20. Gramatica limbii române. Sub redacția acad. Alexandru Graur, Mioarei Avram, Laurei
Vasiliu. - București: Editura Academiei, vol. I, 1966. - n440 p.
21. Grammont Maurice, La Prononciation Française. Traité Pratique. - Paris: Librairie
Delagrave, 1966. – 241 p.
22. Graur, Alexandru, Introducere în lingvistică. ‒ București: Editura Științifică, 1965. - 382
p.
23. Graur, Alexandru, Wald, Lucia, Scurtă istorie a lingvisticii. - București: Editura
Științifică, 1965. – 182 p.
24. Graur, Alexandru, Introducere în lingvistică. –București: Editura Științifică, 1992. - 383
p.

100
25. Graur Alexandru, Grupuri simbolice în fonetismul romanesc //SCL, X, 1959, nr. 2.- P
205-211.
26. Graur, Alexandru, Rosetti, Alexandru, Curs de fonetică generală. - Bucureşti.-1930.
27. Ionescu, Emil, Manual de lingvistică generală. - București: Editura ALL, 1992. -239 p.
28. Iordan Iorgu, Limba română actuală. O gramatică a „greșelilor”.- Iași, Institutul de
Arte Grafice „Alexandru A. Terek”, 1943. – 557 p.
29. Jespersen, Otto, Lehrbuck der phonetic. - Lepzig und Berlin: Verlag von B. G. Teubner,
1926. - 258 S.
30. Dascălu-Iunga, Laurenția, Melodia vorbirii în limba română. - Bucureşti: Univers
Enciclopedic, 2001.
31. Lotman, Iurie, Lecții de poetică structurală. - București: Univers.-1970.
32. Malmberg Bertil, Phonetique generale et romaine. - Paris: Mouton.- 1971. - 478 p.
33. Moulton, W.F., The Sounds of English and German - Chicago: The University of
Chicago Press, 1962. -145 p.
34. Niculescu, G., Compendiu de anatomie. - Bucureşti: Editura Științifică și Enciclopedică,
1988. -767 p.
35. Niţulescu, C., Lexicon al greşelilor de limba română. Galaţi: Junior, 1996. - 167 p.
36. Norme de ortografie, ortoepie şi de punctuaţie a limbii române, Chișinău: Lumina.
1990. – 208 p.
37. Passy, Paul, Les Sons du francais.- Paris.- 1982. - 190 p.
38. Petrovici, Emil, Contribuții la studiul fonemelor limbii române // SCL, 1955, vol. VI, nr.
1-2. -P. 29-43.
39. Petrovici, Emil, Corelaţia de timbru a consoanelor rotunjite şi nerotunjite în limba
română, SCL, III, 1952. – P. 127-185.
40. Puşcariu, Sextil, Limba romană, vol. II, Rostirea, ed. a II-a.- Bucureşti: Editura
Academiei Române. -1959. - 475 p.
41. Puşcariu, Sextil, Consideraţiuni asupra sistemului fonetic și fonologic al limbii române //
Dacoromania, VII, 1934, P. 1-55.
42. Puşcariu, Sextil, Cercetări şi studii. - Bucureşti: Minerva, 1974. - 155 p.
43. Roceric-Alexandrescu, A. Observaţii asupra pauzei – în citire – în limba romană //
SCL, XIV, nr.3, P. 361-375.
44. Rosetti, Alexandru, Introducere în fonetică. - București: Editura Științifică, 1963. - 158 p.
45. Rosetti, Alexandru, Lăzăroiu, A. Introducere în fonetică, Bucureşti: Editura Științifică și
Enciclopedică, 1982. -256 p.
46. Saussure de Ferdinand, Curs de lingvistică generală. - Iaşi: Polirom, 1998. - 428 p.
47. Sfârlea, L., Variante stilistice ale pronunţării româneşti actuale // LR XII, nr. 6, 1963, P.
596-606.
48. Sweet, Henry, The Sounds of English, ed. a 2-a.–Oxford: The Clarendon Press. -1910. -
119 p.
49. Șerban, Vasile, Fonetica. - Timișoara: Editura Augusta, 1997. - 52 p.
50. Şuteu, Flora, Introducere în studiul ortografiei româneşti //Th. Hristea (coord.), Sinteze
de limba română, ediţia a III-a, Bucureşti: Editura Albatros,1984, P. 174-186.
51. Turculeţ, Adrian, Introducere în fonetica generală şi românească. - Iaşi: Casa Editorială
Demiurg, 1999. - 288 p.
52. Vasiliu, Em. Din nou asupra alternanţei fonologice în limba română //SCL, VII, 1956,

101
nr. 1-2, P. 96.
53. Vicol, Nelu, Valori psihopedagogice şi psiholingvistice ale comunicării interpersonale.
- Chişinău: Univers Pedagogic, 2007. – 140 p.
54. Zugun, Petru, Limba română contemporană. Fonetica și Fonologia. ‒ Iași: Universitatea
„Al. I. Cuza”, Uz intern. - 1976. - 187 p.
55. Аванесов Р. И. Звуковой строй языка. - Москва: Наука, 1979. - 268 c.
56. Гумболдт, Вилгельм, Избранные труды по языкозна-нию. - Москва: Прогресс. -
1984. - 397 c.
57. Матусевич М.И. Введение в общую фонетику. - Москва: Государственное учебно-
педагогическое изд-во МП, 1959. - 136 c.
58. Румянцева И. М. Псиxическая природа языка и речи // Филологические науки,
2010, № 5-6, с. 3-13.
59. Трубецкой Н. С. Основы фонологии. - Москва: Изд-во ИЛ, 1960. - 372 c.
60. Фортунатов Ф.Ф.. Избранные труды. Том 2.- Москва: Учпедгиз, 1957. - 472 c.
61. Чикобава, A. Введение в языкознание.- Москва: Учпедгиз, 1952. - 143 c.
62. Зиндер Л. Р. Общая фонетика. - Москва: Высшая школа, 1979. -312 c.

102
Cuprins
Cuvînt înainte.................................................................................Error! Bookmark not defined.
Noțiuni generale despre fonetică .................................................................................................... 1
Consideraţii preliminare ................................................................................................................. 1
Noțiunea de sunet uman articulat.................................................................................................... 5
Importanţa teoretico-practică a foneticii ......................................................................................... 8
Relaţiile foneticii cu alte discipline .............................................................................................. 10
Structura sonoră a limbii. Aparatul fonator .................................................................................. 13
Cercetarea organelor de audiţie .................................................................................................... 16
Aspectul acustic al sunetelor......................................................................................................... 16
Inventarul fonetic şi clasificarea sunetelor limbii române contemporane .................................... 19
Variante contextuale ale vocalelor
Clasificarea sistemului consonantic românesc ............................................................................. 22
Semivocalele ................................................................................................................................. 25
Diftongii. Clasificarea. Căile de formare ...................................................................................... 26
Tipuri de diftongi .......................................................................................................................... 26
Formarea diftongilor ..................................................................................................................... 27
Divergenţa sau metafonia ............................................................................................................. 28
Triftongii ....................................................................................................................................... 30
Metode şi puncte de vedere în cercetarea foneticii ....................................................................... 37
Procesele fonetice. Noţiuni generale. Procesele fonetice condiţionate lingvistic. Asimilarea şi
disimilarea ..................................................................................................................................... 41
Apariţii de sunete .......................................................................................................................... 42
Dispariţii de sunete ....................................................................................................................... 42
Procese fonetice necondiţionate lingvistic .................................................................................... 43
Alternanțele fonetice ..................................................................................................................... 45
Unităţile fonetice segmentale........................................................................................................ 51
Fraza fonetică ................................................................................................................................ 51
Tactul ritmic .................................................................................................................................. 51
Cuvîntul fonetic ............................................................................................................................ 52
Silaba ............................................................................................................................................ 52
Structura silabei ............................................................................................................................ 55
Regulile de trecere a cuvintelor dintr-un rînd în altul ................................................................... 57
Unităţile fonetice suprasegmentale ............................................................................................... 63
Accentul fonetic ............................................................................................................................ 63
Regulile accentuării în limba română ........................................................................................... 63
Accentul fonetic şi norma ortoepică ............................................................................................. 65
Ezitări la accentuare ...................................................................................................................... 66
Valoarea fonematică a accentului fonetic ..................................................................................... 68
Accentul frazic .............................................................................................................................. 69
Intonaţia. Consideraţii preliminare ............................................................................................... 71
Intonația ca unitate fonetică suprasegmentală. Felurile de intonații ............................................. 73
Componentele intonației. Succesiunile ritmice: ritm, tact, junctură, pauză ................................. 74
Junctura ......................................................................................................................................... 75
Pauza ............................................................................................................................................. 75
Tempoul ........................................................................................................................................ 76
Melodia ......................................................................................................................................... 77
Scrierea ......................................................................................................................................... 78
Etapele scrierii .............................................................................................................................. 78

103
Ortografia. Principiile ortografice................................................................................................. 80
Transliteraţia (Ortografia numelor proprii)................................................................................... 84
Exerciții de ortografie și aplicare a principiilor ortografice ......................................................... 86
Apariţia fonologiei ........................................................................................................................ 89
Interdependența relațională Fonetică – Fonologie ........................................................................ 91
Terminologia fonologică............................................................................................................... 92
Pașaportul fonetico-fonematic⁄fonologic al limbii române contemporane (Discuții) ................... 95
Bibliografie ................................................................................................................................. 100

104