„Voi sunteţi poporul”… Despre Avram Iancu

Fila de calendar consemnează: la 10 aprilie 1849 au avut loc primele tratative dintre delegația
condusă de Avram Iancu și reprezentanții revoluționarilor maghiari…

Avram Iancu s-a născut în anul 1824; data exactă a naşterii sale nu este cunoscută. A
copilărit în Vidra de Sus, sat din Munţii Apuseni, aflat în nordul-vestul judeţului Alba. Potrivit
istoricilor, Iancu, viitor lider al moţilor, nepot al celebrului Horea, unul dintre conducătorii
răscoalei ţărăneşti (1784, Transilvania), provenea dintr-o familie înstărită, bunicul fiind preot,
tatăl pădurar şi apoi jude domenial.
În anul 1848, cel al începutului revoluţiei din Transilvania, Avram Iancu a fost admins în
avocatură; anterior, încercase să absolve cursurile Facultăţii de Drept din Cluj-Napoca, dar
solicitarea de a primi o slujbă în administraţie pe măsura pregătirii sale a fost respinsă pe motiv
că provenea dintr-o familie de iobagi. A obţinut un post de cancelist la Tabla Regească din Târgu
Mureş (Curtea de Apel a Transilvaniei) – postul său echivala cu cel de jurist.
„În seara de 26 Martie 1848 vreo trei zeci de tineri români se adunară în locuinţa lui
Avram Iancu din Târgul Mureş. Inimosul practicant de avocat trecea deja de atunci ca unul
dintre conducătorii tineretului, penru marele său suflet românesc şi pentru autoritatea prin care în
chip tainic cucerea pe toţi tovarăşii săi. În momentele acelea, oraşul secuiesc era tulburat de
strigătele frenetice ale ungurilor, care pretindeau unire sau moarte, adică uniunea Ardealului cu
regatul Ungariei”, scria istoricul Silviu Dragomir (în 1924). Câteva zile mai târziu, Iancu părăsea
Târgu Mureş pentru a se deplasa în satele din Munţi Apuseni, cu scopul de a-i mobiliza pe moţi să
lupte pentru cauza naţională. „Cereţi vârtos să se şteargă iobăgia, pentru că, lucrând pe nimica de
vreo zece sute de ani în brazdele domnilor, aţi plătit şi de o sută de ori pâmântul care vă dădea
hrana vieţii de pe o zi pe alta, cu atât mai mult că l-aţi plătit degeaba, pentru că acela a fost al
vostru şi pentru el s-a vărsat sângele strămoşilor voştri”, era apelul pe care l-ar fi adresat Avram
Iancu înaintea marii adunări naţionale de la Blaj/Silviu Dragomir, în volumul Avram
Iancu (1968), apărut la Editura Ştiinţifică/. Declaraţia radicală nu a fost rostită la prima adunare
naţională de la Blaj, unde Iancu a avut un discurs mai moderat în faţa mulţimii. „Au sosit Iancu şi
Buteanu, venind la adunare cu muntenii. Purta un cojoc albastru, cu blană de miel pe margini. O
simplă pălărie neagră cu pene de cocoş pe ea. Prezenţa lui dă adunării măreţia de sărbătoare şi de
luptă. De acum Iancu nu era numai al moţilor. Era al întregului popor răsculat din Transilvania”,
astfel era descris Iancu, potrivit istoricului Florian Dudaş/autor al volumului „Avram Iancu, eroul
românilor” (1993)/. Potrivit istoricilor, Avram Iancu a reuşit să strângă 2.000 de moţi din satele
Munţilor Apuseni, la adunarea naţională de la Blaj, din 30 aprilie 1848. „Voi sunteţi poporul”,
sloganul cu care tânărul revoluţionar îi mobiliza pe moţi, i-a determinat pe oameni să-l urmeze;
între timp, guvernatorul ungar al Transilvaniei a cerut interzicerea adunării naţionale; de asemenea,
autorităţile făceau presiuni asupra localnicilor din satele Apusenilor să nu se prezinte la întruniri;
în mai multe sate din Transilvania, conform istoricului SIlviu Dragomir, au fost montate
spânzurători, cu scopul de a-i intimida pe localnici, iar de Paşti, înaintea adunării, autorităţile
ungare au declarat starea de asediu.
Vă amintiți, desigur, ce scria John Fowles în romanul Magicianul: „Dragostea nu este
asemănarea dintre două persoane, ci misterul dintre ele”… Una dintre presupusele iubite ale lui
Avram Iancu ar fi fost Johanna Farkas, cunoscută ca Háni, fiica unui avocat din Abrud, mai tânără

1
decât el cu zece ani. O mărturie orală consemnată de Ioan Lupaş menţionează faptul că Háni l-a
salvat pe iubitul ei în luna mai a anului 1848, când maiorul Hatvani intrase pe neaşteptate în
Abrud pentru a-l surprinde pe Iancu, care se afla în casa avocatului Tamás Farkas, tatăl Johannei.
Aflând că trupele revoluţionare maghiare se apropie de oraş, Háni l-a înştiinţat pe Iancu, l-a rugat
să plece numaidecât pentru a-şi salva viaţa şi l-a condus prin grădina din spatele casei. Potrivit
istoricilor, Iancu a părăsit Abrudul în ultima clipă şi s-a îndreptat către Câmpeni, unde a organizat
contraofensiva împotriva lui Hatvani.
Tensiunile dintre românii şi maghiarii din Transilvania s-au acutizat în vara anului 1848,
după desfiinţarea prestaţiilor iobăgeşti; oamenii îşi cereau dreptul asupra proprietăţilor,
dar autorităţile din Cluj au decis unirea Transilvaniei cu Ungaria, situaţie cu care o mare parte
a românilor transilvăneni nu putea fi de acord. În acelaşi an, în Abrud a fost înfiinţată garda
naţională maghiară; românii erau somaţi să se alăture cauzei ungurilor. Iancu le-a cerut moţilor
din Apuseni să se înarmeze şi să fie pregătiţi de ostilităţi; a transmis unei comisii guberniale
maghiare sosită în Ţara Moţilor și ideea potrivit căreia ţăranii români nu se vor răzvrăti împotriva
autorităţilor ungare, dar îşi vor revendica pământurile şi pădurile. Moţii care i s-au alăturat
„crăişorului munţilor” au fost organizaţi militar. În lunile următoare a fost înfiinţată
Legiunea Auraria Gemina, condusă de Avram Iancu, având propriul steag. În satele din Apuseni
erau organizate tabere de instrucţie şi un fel de miliţii populare ale românilor. Unele au fost
dispersate de soldaţi gărzii naţionale maghiare şi de infanterie, mult mai bine pregătită din punct
de vedere tehnic. Potrivit istoricilor, la cea de-a treia adunare naţională de la Blaj, care a avut
loc în 21 septembrie 1848, Iancu a adus 6.000 de moţi, care au cerut oprirea persecuţiilor
împotriva românilor şi au afirmat atitudinea lor ostilă faţă de unirea Transilvaniei cu Ungaria. Din
toamna anului 1848 până în vara anului următor, Avram Iancu şi miile de români care făceau parte
din Legiunea Auraria Gemina au fost implicaţi în mai multe operaţiuni militare pe teritoriul
Transilvaniei, în special alături de armata imperială austriacă, aflată atunci în conflict cu
armata maghiarilor susţinută de secui. Motivul pentru care moţii au ales să se alăture habsburgilor
privea faptul că ungurii au refuzat drepturile politice pentru români, în timp ce Casa imperială
austriacă i-a recunoscut pe români ca naţiune politică. Cele mai multe dintre confruntările în care
au fost implicaţi moţii lui Avram Iancu au avut loc în Munţii Apuseni/o bătălie importantă a fost
consemnată în iunie 1849, la Abrud; potrivit istoricilor, armata maghiară a fost silită să se retragă
din oraş, după ce a pierdut peste 500 de soldaţi/. Istoricul Silviu Dragomir susţinea că după
ocuparea Transilvaniei de către armata maghiară în anul 1848, structurile politice ale românilor au
fost desfiinţate, dar regiunea Munţilor Apuseni a rămas sub autoritate românească, nefiind
cucerită de unguri. Moţii, organizaţi sub conducerea lui Avram Iancu, au reuşit să reziste, ceea ce
nu exclude faptul că Avram Iancu şi reprezentanţii armatei maghiare au avut loc mai
multe tratative de pace. Ostilităţile s-au încheiat în luna august 1849, iar treptat, până în
septembrie, moţii au renunţat la arme.
Avram Iancu devenise, la numai 25 de ani, liderul energic al românilor transilvăneni,
un personaj incomod pentru autorităţile maghiare şi pentru cele imperiale. În
decembrie 1849, soldaţii austrieci l-au reţinut în târgul de la Hălmagiu, dar, la scurt timp, au
fost obligaţi să îl elibereze la presiunea românilor – care se aflau în număr mare în acea zi la
târg. Soldaţii au pretins că arestarea s-a făcut din greşeală. Două luni mai târziu, Avram Iancu
avea să reprezinte interesele românilor din Transilvania în faţa împăratului austriac Franz
Joseph, care l-a primit în audienţă la Pesta. Ulterior, împăratul a semnat decoraţia „Crucea de
aur pentru merite, cu coroană”, ce urma să îi fie acordată lui Avram Iancu, însă crăișorul
munților a refuzat să o primească. „Eu distincţia ce mi s-a acordat, pentru care în ceea ce priveşte

2
persoana mea îi mulţumesc Maiestăţii Sale cu toată supunerea, nu o pot primi atâta timp cât acele
făgăduieli nu vor fi împlinite şi dorinţele juste ale naţiunei române nu vor fi satisfăcute, fiindcă în
caz contrar, făcând abstracţie de faptul că eu aş fi considerat ca un bărbat de rea-credinţă de către
popor, pe care aş fi ţinut numai să-l înşel cu promisiuni goale, dar mi s-ar face imposibilă calea ca
să mai realizez ceva în viitor pentru monarhul meu şi pentru naţiunea mea”, şi-a motivat Avram
Iancu gestul de a refuza medaliile împăratului. Iancu a acceptat, în schimb, medalia „Ordinul
Sfânta Ana”, din dispoziţia ţarului Rusiei. În vara anului 1852, împăratul Franz Joseph a vizitat
Transilvania, acolo unde tensiunea între comunităţile română şi maghiară continua să existe.
Avram Iancu a pregătit întâmpinarea sa la Vidra de Sus, însă în ziua în care Franz Joseph a
ajuns pe Muntele Găina, Iancu nu s-a înfățișat împăratului. Nimeni nu a putut să explice
gestul. „Dar când împăratul onoră cu vizita sa districtul minelor, se întâmplă că Iancu se ţinu
departe de serbările pentru întâmpinare, însoţite de însufleţirea poporului, într-un chip
demonstrativ de nerecunoscut şi nici chiar prin stăruinţa unor persoane dinter cele mai influente
nu a putut fi înduplecat să-şi schimbe atitudinea sa sau să-şi comunice măcar motiivele acesteia”,
relata istoricul Nicolae Buta/cartea publicată în 1924/. Avram Iancu a refuzat să ajungă în faţa
împăratului austriac şi în celelate oraşe din Transilvania, pe care Franz Jospeh le-a vizitat, deşi
apropiaţii săi îl considerau îndreptăţit să reprezinte interesele moţilor. În luna septembrie a
aceluiaşi an, Avram Iancu a fost arestat, dar eliberat în scurt timp.
După 1852, Avram Iancu a ieşit din viaţa publică. Istoricii români susţin că a căzut într-o
depresie profundă. „Mintea i se împăienjeni de durere, iar figura lui câştigă încetul cu încetul
expresia dureroasă şi cruntă a eroilor distruşi de puterea covârşitoare a unei idei, pe care realităţile
vremii o refuzaseră deocamdată”, îl descria istoricul Nicolae Buta. În momentele sale de luciditate,
Iancu spunea adesea: „Eu nu mai sunt Iancu, eu sunt umbra lui. Iancu e mort”. Într-o scrisoare
trimisă prietenului său Ilie Măcelar( în 1860), Avram Iancu scria că „timpul speranţelor mele a
trecut, iar credinţa mea e ca a şarpelui, căruia natura îi impune să-şi apere capul”. O altă scrisoare,
datată din 1867, a fost găsită asupra lui cinci ani mai târziu, la moarte. Era adresată împăratului
Franz Jospeh, căruia Avram Iancu îi cerea ajutor, plângându-se că a ajuns un om frânt cu
desăvârşire, într-o stare „vrednică de a se numi mizeră”. Istoricii susţin că în ultimii ani din viaţă
Iancu, bolnav, prefera să rătăcească prin satele muntenilor din Apuseni, nedespărţit de fluierul cu
care doinea. La începutul anului 1872, starea de sănătate a lui s-a agravat. A fost internat în spitalul
din Baia de Criş, judeţul Hunedoara, din cauza unei hemoragii şi a tuselor chinuitoare. Acolo şi-a
petrecut ultimele săptămâni din viaţă. Avram Iancu a fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10
septembrie 1872, pe prispa casei Lieber, un brutar din Baia de Criş, la care trăsese peste noapte.
Au fost găsite o năframă, un fluier din lemn de cireş şi o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph,
unsă şi mototolită, pe care nu a trimis-o niciodată destinatarului (susţin istoricii). Cauza decesului
lui Iancu a fost o hemoragie. Preotul a consemnat pe certificatul de deces „Avram Iancu, eroul
românilor”, vârsta de 48 de ani şi faptul că moartea a fost „firească”. Avram Iancu a fost
înmormântat la Ţebea, în cimitirul ortodox în care se află şi Gorunul lui Horea…