Sunteți pe pagina 1din 5

Discernământul

ByTineri Conectaţi
Posted on 21 septembrie 2017

COMMENTS

A recunoaşte, a interpreta şi a alege


De Diego Fares
Din ultimul număr al revistei La Civiltà Cattolica publicăm ample fragmente dintr-un
„ghid la lectură” a Documentului pregătitor pentru următorul Sinod al episcopilor
care se va ţine în 2018 cu tema „Tinerii, credinţa şi discernământul vocaţional”.
În faţa caracterului provizoriu al deciziile care caracterizează lumea şi tinerii de
astăzi, indicaţia papei este: „Riscă!”. Aparţine pedagogiei lui Francisc să nu-i
umilească pe tineri datorită limitelor lor, acolo unde ei sunt mai fragili (de exemplu,
în dominarea patimilor), şi, pe de altă parte, să fie exigent şi îndrăzneţ acolo unde
în schimb se află forţa lor: să joace totul pentru un ideal. Voind să alegem o
imagine evanghelică ce să lumineze propunerea vocaţională, am putea face
referinţă nu la cea obişnuită a „pescuitului”, ci la aceea a parabolelor seminţei:
sămânţa pe care semănătorul o aruncă în toate terenurile, aceea care creşte
singură şi aceia de care trebuie avut grijă până când se coace, fără a se grăbi să
se smulgă neghina. În aceeaşi linie, este iluminantă şi parabola stăpânului care
cheamă lucrători la viaţa sa şi îi plăteşte pe cei din urmă ca pe cei dintâi.

De aceea, în Documentul pregătitor al următorului Sinod al episcopilor despre


„Tinerii, credinţa şi discernământul vocaţional” nu se porneşte de la problema
necesităţii de vocaţii sacerdotale şi călugăreşti, ci se „universalizează chestiunea
vocaţională”. Discernământul vocaţional este prezentat ca un „proces progresiv de
discernământ interior şi de maturizare a credinţei” care îi priveşte pe toţi creştinii.
De fapt, el este modul în care „vocaţia la iubire asumă pentru fiecare o formă
concretă în viaţa zilnică printr-o serie de alegeri, care articulează starea de viaţă
(căsătorie, slujire primită prin hirotonire, viaţa consacrată, etc.), profesia,
modalitatea de angajare socială şi politică, stilul de viaţă, gestionarea timpului şi a
banilor, etc.”.

Discernământul nu este considerat ca un act precis, ci ca modul constant de a trăi


o „viaţă spirituală” care încearcă să fie docil faţă de impulsurile Duhului. De aici
aluzia la cele trei naşteri – naturală, baptismală şi spirituală – despre care
vorbeşte Biserica orientală. În discernământul ca „naştere în duh” (Document, II,
3) converg tradiţia antică şi experienţele carismatice actuale. Misiunea păstorilor
este de a păzi şi de a susţine libertăţile care încă se constituie, după imaginea
sfântului Iosif, care l-a ajutat pe Isus să crească şi să se maturizeze din punct de
vedere uman.
În Document credinţa este considerată nu ca un simplu asentiment intelectual la
formule dogmatice, ci ca „participare la modul lui Isus de a vedea (cf. Lumen fidei,
18)” şi ca ajungerea acesteia în „alegeri de viaţă concrete şi coerente” (Document,
II, 1). Spaţiul acestei ascultare şi al acestui dialog este conştiinţa, „nucleul cel mai
secret şi locul sacru al omului, unde el este singur cu Dumnezeu, al cărui glas
răsună în intimitate (Gaudium et spes, 16)”.
Poate fi util să ne oprim asupra celor trei puncte pe care Documentul le preia din
exortaţia apostolică Evangelii gaudium, nr. 51. De fapt, în aceasta papa Francisc
foloseşte trei verbe pentru a descrie un drum de discernământ: „a recunoaşte”, „a
interpreta” şi „a alege”.
„A recunoaşte cere să se facă să apară această bogăţie emotivă şi a numi aceste
pasiuni fără a le judeca. Cere şi să se perceapă „gustul” pe care-l lasă, adică
consonanţa sau disonanţa între ceea ce experimentez şi ceea ce este mai profund
în mine” (Document, II, 2). Cu verbul „a recunoaşte” papa exprimă viziunea sa
pozitivă despre realitate. A avea curajul de a percepe tot ceea ce se simte, fără
frică, este esenţial pentru a fi după aceea în măsură să se interpreteze şi să se
aleagă bine. A avea curajul de a recunoaşte ceea ce se simte este esenţial pentru
a reuşi să se maturizeze. „Pentru fiinţa umană nu este întotdeauna uşor să
recunoască forma concretă a acelei bucurii la care Dumnezeu o cheamă şi la care
tinde dorinţa sa” (Document, II, 1). Trebuie „avute instrumentele pentru a
recunoaşte chemarea Domnului la bucuria iubirii şi a alege să se dea răspuns”
(Document, II, 4).
Recunoaşterea cere „experienţă personală”. De aceea va fi necesară însoţirea
unor persoane competente. Tinerii caută referenţi apropiaţi, credibili, coerenţi şi
oneşti, care să-i ajute să „recunoască limitele, fără a face să apese judecarea”
(Document, I, 2). În acelaşi timp, recunoaşterea apare în acţiune: a participa la
activităţi concrete de slujire este „ocazie de recunoaştere identitară”. Modelul
„recunoaşterii” este apostolul Ioan, care „îl va recunoaşte pe Cel Înviat”.
Nu e suficient a recunoaşte ceea ce s-a experimentat, trebuie „interpretat”.
Trebuie „înţeles la ce cheamă Duhul prin ceea ce trezeşte”. Adică, a interpreta nu
înseamnă numai „a explica” un fenomen în el însuşi, ci şi a-i descoperi
„semnificaţia” spirituală. În interpretarea care discerne este esenţial a şti „unde mă
duce” o mişcare, mai mult decât „de unde vine” sau „ce este”.
Uneori originea unei experienţe este complexă. Dar a ne întreba dacă ea – oricare
ar fi şi din orice parte ar veni – ne apropie de Cristos sau ne îndepărtează de El, în
lumina criteriilor Evangheliei, este mereu un drum rodnic. Este un drum care cere
timp; care nu este scutit de ispite, îndoieli şi luptă spirituală, dar care este mereu
clarificatoare. De aici importanţa de a ne confrunta cu Cuvântul lui Dumnezeu. Şi
de a primi ajutor de la cineva care să ne însoţească şi să ne poată da o
confirmare. Tot Documentul porneşte de la întrebarea pe care Biserica şi-o
adresează sieşi: cum trebuie însoţiţi tinerii pentru ca să recunoască chemarea şi
cu trebuie să li se ceară ajutor pentru a identifica modalităţile mai eficace pentru a
evangheliza?
Documentul arată că interpretarea cere un efort şi nu ne putem mulţumi „cu logica
legalistă a minimului indispensabil”, ci trebuie mers dincolo. Criteriul este că, dacă
se vrea să se dialogheze cu tinerii şi să fie însoţiţi cu adevărat, este esenţială
alegerea unei teme de importanţă primară, în care ei să-şi joace viaţa lor. A vorbi
cu tinerii despre vocaţia lor nu este o temă printre altele, ci este „tema”. Şi a situa
tema discernământului vocaţiei sacerdotale şi călugăreşti în cadrul unui dialog
amplu cu tinerii nu este unul dintre cadrele posibile, ci „cadrul”.
Francisc vorbeşte mereu despre „concreteţe”. A alege înseamnă a concretiza.
Înseamnă şi „a risca” şi apoi „a lua asupră-şi ceea ce s-a dorit şi s-a ales” cu
maturitate responsabilă. Alegerea este exerciţiu de autentică libertate umană şi de
responsabilitate personală. Şi pentru că nu se poate evita alegerea (de fapt se
alege mereu, din moment ce viaţa este concretă), trebuie evitate două tentaţii:
aceea de a decide ascultând de forţa oarbă a pulsiunilor; şi aceea de a decide fără
a face o alegere proprie şi intimă, refugiindu-se în legalitatea abstractă de care se
face responsabil un „alt” abstract.

Or, această trecere – a favoriza deciziile personale – pare să înspăimânte pe


cineva. În acest caz este fundamentală chestiunea subiectului.
Afirmă Documentul: „Mult timp în istorie deciziile fundamentale ale vieţii n-au fost
luate de cei interesaţi direct” (Document, II). Subiectul este fiecare persoană care
acţionează în spaţiul inviolabil al conştiinţei, pe care nimeni nu poate pretinde s-o
înlocuiască. Alegerea trebuie confirmată în viaţă, „nu poate rămâne închisă într-o
interioritate care riscă să rămână virtuală sau veleitară”.
Documentul arată vulnerabilitatea tinerilor cu privire la acest punct, pentru că ei
„trebuie să aleagă”, şi de fapt „aleg”, dar nu pot să se bazeze pe un ajutor adecvat
în această dimensiune cheie a vieţii, din moment ce lumea lichidă de astăzi tinde
să facă orice alegere „reversibilă” (Document, I, 3) şi orientată spre o
„autorealizare narcisistă”. Pariul papei este cel de „a retrezi măreţia şi curajul de
alegeri de amplă respiraţie”. Pentru aceasta el sfătuieşte: „Riscă”. Adică: alege,
chiar cu preţul de a greşi.
Cu privire la discernământ, Documentul vorbeşte despre un proces lung, nu de
„acte precise”. Discernământul confirmă alegerea care a fost făcută, şi asta cere
timp: cere să se renunţe a rămâne centraţi pe sine şi să se bazeze pe ajutorul unui
însoţitor înţelept. În această secţiune despre însoţire şi despre profilul ideal al
însoţitorului bun putem recunoaşte rolul pe care Biserica ştie că-l are faţă de tineri.
„La baza discernământului putem găsi trei convingeri” (care sunt la baza oricărei
însoţiri şi o fac instrument apostolic pasionant): Duhul lui Dumnezeu acţionează în
inimă prin sentimente şi dorinţe care leagă cu idei, imagini şi proiecte; inima de
obicei se află în luptă cu păcatul şi cu atracţia diferitelor chemări, chiar opuse;
viaţa cere ca să se ia o decizie, pentru că nu se poate rămâne în nedeterminare.
Aceste trei convingeri au consecinţe. Prima este că nu se poate face abstracţie
„de a avea instrumente pentru a recunoaşte chemarea Domnului la bucuria iubirii
şi a alege să-i dea răspuns” (Document, II, 4). O altă consecinţe este că acela
care însoţeşte nu poate să fie numai o persoană teoretică, ci trebuie să aibă o
experienţă personală pentru a putea interpreta mişcările inimii şi a recunoaşte
acţiunea Duhului.
În acest moment Documentul trasează profilul ideal al însoţitorului, indicând cinci
elemente evanghelice: „Privirea iubitoare (chemarea primilor discipoli, cf. In 1,35-
51); cuvântul autoritar (învăţătura în sinagoga din Cafarnaum, cf. Lc 4,32);
capacitatea de „a deveni aproapele” (parabola samariteanului milostiv,
cf. Lc 10,25-37); alegerea de „a merge alături” (discipolii din Emaus, cf. Lc24,13-
35); mărturia de autenticitate, fără frica de a merge împotriva prejudecăţilor cele
mai răspândite (spălarea picioarelor la Ultima Cină, cf. In 13,1-20)”.
În definitiv, „în angajarea de însoţire a tinerelor generaţii Biserica primeşte
chemarea sa mai degrabă să colaboreze la bucuria tinerilor decât să încerce să
pună stăpânire pe credinţa lor (cf. 2Cor 1,24)” (Document, II, 4).
(După L’Osservatore Romano, 21 septembrie 2017)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu