INTRODUCERE

Lumea globalizată a adus în relațiile internaționale, între altele, o multiplicare fără precedent a
contactelor diplomatice. În mod necesar, aveau să apăra noi forme, metode și procedee pentru realizarea
dialogului și a negocierilor. Printre acestea figurează și diplomația ad-hoc, denumire prin care sunt desemnate
acele forme de diplomație la care statele recurg de regulă, în mod temporar, pentru înfăptuirea unor sarcini
determinate.
În general, autorii sunt de acord că diplomația ad-hoc este una de tip dinamic, liberă de constrângerile
și formalismul diplomației permanente, exercitată prin canalele oferite de misiunile permanente. Conform
Comisiei de Drept Internațional, expresia «diplomație ad-hoc» ar viza trimișii itineranți, conferințele
diplomatice și misiunile speciale.
Trimișii itineranți, sunt agenți diplomatici de rang superior, de obicei ambsadori, care au mandat
oficial să deruleze negocieri cu unul sau mai multe state în paralel, cu scopul de a implică statul acreditant în
rezolvarea unor probleme complexe, transfrontaliere sau de interres regional. Ambasadorii itineranți sunt
experți de înaltă clasă raportat la specificul misiunilor care li se încredințează.
Misiunile speciale funcționează pe o durată determinta și pentru executarea unei sarcini determinte.
Regimul lor juridic este același că al misiunilor diplomatice permanente. Raportul diplomatic care se leagă
între statul trimițător și statul primitor izvorăște din principiul consensual. Funcțiile lor sunt stabilite prin
consimțământul statelor. Formulă de misiune specială nu trebuie cantonată doar pe ideea că un stat
relaționează cu un altul. Misiunile speciale pot viză concomitent mai multe state primitoare, după cum putem
avea mai multe state trimițătoare cu reprezentanți într-o singură misiune, care operează concomitent în mai
multe state primitoare. Convenția internațională privind misiunile speciale a fost adoptată în Adunarea
Generală a ONU și a fost deschisă spre semnare în 1970.
Conferința internațională este termenul generic prin care se exprimă metodă cea mai importantă a
diplomației multilaterale. El funcționează în paralel cu alți termeni, cum este congresul, sau cu denumirea
generică de reuniune internațională.
Interferența dintre sferele noțiunilor de congres și conferința este destul de mare. E. Sattow, notă în
1957, în «A Guide to Diplomatic Practice» : «Ambele sunt întâlniri de plenipotențiari pentru discutarea și
reglementarea problemelor internaționale ; ambele includ întâlniri pentru definirea chestiunilor politice și
pentru tratarea problemelor de ordin economic și social».
Deși nu se face o deosebire strictă, de obicei se deduce și e acceptat faptul că o conferința
internațională se convine pentru tratarea unor probleme politice majore de interes internațional, în timp ce
congresele sunt dedicate unor domenii specializate. Spre deosebire de congrese, care nu sunt obligatoriu
chemate să armonizeze poziții în chestiuni sensibile, ci să inventarieze contribuții pentru targere de concluzii
în interesul general, conferințele sunt, în mare majoritate, exerciții diplomatice multilaterale menite să adopte
soluții negociate în chestiunile abordate, fiind generatoare de conduite cu caracter obligatoriu. Altfel spus,
dacă o conferința eșuează, atunci deducem că statele perticipante nu au putut ajunge la un compromis unanim
acceptabil.
O ultima specificație trebuie legată de diferențele dintre diplomația prin conferințe și diplomația prin
misiuni speciale, ori dintre prima și diplomația în organizații internaționale. Diferențele nu trebuie căutate în
vizibilitatea formulelor multilaterale menționate, sau transparența lor. Toate pot avea caracter confidențial sau
deschis, dar reținem că statele sunt angajate diferit. În primul rând e vorba de multilateralism, care în
misiunile speciale poate să nu se întâlnească, iar apoi este vorba de faptul că regulile conferințelor și statutul
lor sunt subiecte de negociere între potențialii participanți, în timp ce intrarea la sală de defasurare a
sesiunilor, reuniunilor sau ședințelor unor organizații internaționale, semnifica actul de prezența și
manifestare în organe specializate ale unor instituții multilaterale de către state care sunt deja membre.
Înainte de a trece la alte subiecte, ne oprim puțin asupra rezultatelor conferințelor internaționale.
Reținem că indiferent de rezultatul final al unei conferințe internaționale, respectiv dacă a avut sau
nu succes, o serie de documente care să oglindească dezbaterile care au avut loc și să redea punctele de
vedere exprimate, sau să mentioneze cu acuratețe hotărârile adoptate de conferința, este obligatoriu să se
redacteze.
Se includ aici procesele-verbale, de ședințe care redau în extenso discuțiile și sunt disstribuite cu
operativitate participanților pentru eventuale consultări post-factum, ori reconsiderarea pozițiilor. Este dreptul
fiecărei delegat să sesizeze secretarialul conferinței atunci când constată că cele spuse de el sau de ceilalți nu
este exact redat în textul procesului-verbal. Aceste documente au mai mult o valoare tehnică, mai mică decât
actele finale de exemplu.
Rezoluțiile, reprezintă documente care se adopta inn timpul sau la finalul lucrărilor. Ele exprimă
rezultatul obținut de conferința și în general că scop să atragă atenția statelor reprezentate asupra necesității
de a întreprinde anumite măsuri cu privire la problemele abordate. Ele au de obicei caracter de recomandări și
nu presupun angajamente și obligații ferme din partea statelor participante.
Tratatele constituie documentele de referință pentru relațiile internaționale, izvoare primordiale ale
Dreptului Internațional Public, deci produsul de referință al unei conferințe internaționale. Prin tratate, în
Dreptul Internațional se înțeleg deci toate acordurile, indiferent dacă poartă denumirea expresă de tratate, de :
convenții, protocoale, pacte, carte, staatute, acte, declarații, concordate, schimb de note, minute,
memorandumuri cuprinzând un acord, modus vivendi etc.
Declarațiile sunt documente elaborate prin care se dau interpretări unui tratat în vigoare sau își
precizează o anumită poziție comună față de diferite probleme ale relațiilor internaționale.
Protocoalele sunt documente juridice care acoperă domenii sau probleme înguste și bine
determinate, acoperind astfel o sferă largă de obiective. De multe ori, protocoalele intervin să reglementeze
sau să interpreteze chestiuni precise cu referire la un tratat convenit. Se intalnescc numeroase protocoale care
sunt dedicate condițiilor de aplicare a unor prevederi înscrise în tratate, apărând deci că anexe ale acestora,
dar cu aceeași valoare juridică.
O întrebare care se pune adesea în materia negocierii în organizații internaționale, mai ales că urmare
a multiplicării raporturilor interstatale în profil multilateral, este în ce măsură acestea mai au caracter
diplomatic. Sau : cum poate proceda un stat care e interesat să trimită reprezentanți pestee tot, dar nu are
resurse suficiente? Atunci intervine folosirea tot mai largă a misiunilor diplomatice permanente în diplomația
ad-hoc. Și cum o misiune care dispune de personal limitat nu poate face față din punctul de vedere al
expertizei tuturor conferințelor organizate în statul de reședința, atunci desemnarea ei să reprezinte statul la
dezbateri se face prin comunicarea unui mandat elaborat de MAEIE și organismele specializate ale statului
trimițător.

Capitolul 1. Diplomația ad-hoc

Diplomaţia prin misiunile temporare are o istorie îndelungată, practic, ea s-a folosit încă de la primele
contacte între comunităţi sau state. Începând din secolul XX misiunile temporare au început să decadă,
reducându-se, în principal, la misiuni de reprezentare, având funcţii de ceremonial; după al doilea război
mondial, rolul lor însä, este în creştere, azi sunt folosite tot mai mult pentru rezolvarea unor probleme nu
numai importante, dar şi urgente.
Misiunile temporare se realizează prin: 1) diplomaţia ad-hoc şi 2) prin misiunile speciale.
Conform doctrinei de drept internațional,în categoria diplomaților ad-hoc intră orice delegat care nu face
parte dintr-o misiune diplomatică permanență.Aceștia pot fi:
-șefii de stat,șefii de govern,miniștrii afacerilor externe și alți membri ai guvernelor care se află în
vizită oficială în străinătate ;
-ambasadorul sau trimisul itinerant ;
-diplomații ad-hoc care îndeplinesc o funcție în calitate de delegate sau membri ai unei misiuni
speciale în ocaziile ceremoniale ;
-diplomatul ad-hoc că mesager ;
 -emisarii secreți ;
-observatorii conidentiali ;
-observatorii și delegații la conferințe și alte reuniuni internaționale ;
-agenții executive și agenții politici ;
-suita șefului de stat.
Cazurile diplomației ad-hoc sunt studiate în mod essential în doctrina,datorită faptului că în acest
domeniu nu s-au format pînă în present reguli cutumiare bine conturate și că nu există pînă acum nici cadrul
juridic care ar reglementa această activitate,cu excepția doar a misiunilor speciale,care sunt o parte a
diplomației ad-hoc.
Comisia de Drept Internaţional a precizat că diplomaţia ad-hoc se foloseşte:
a) Prin delegaţii la conferinţele internaţionale;
b) Prin delegaţii itinerante, adică delegaţiile guvernelor pentru ä îndeplini misiuni în mai multe state;
c) Prin alte misiuni speciale privind alte situaţii.
Diplomația ad-hoc sub formă delegațiilor care participă la congrese și conferințe internaționale
constituie cea mai frecvență modalitate de realizare a acestui tip de diplomație.Există diverse modele de
exercitare a acestei forme,începînd cu faptul că în fruntea unei asemenea delegații poate fi chiar șeful statului
și terminînd cu aceea că delegația poate fi compusă din reprezentanții statului trimițător care deja se află
acreditați în statul primitor în calitate de diplomați permanenți.
Comisia de Drept Internaţional nu a insistat pentru a delimita diplomaţia ad-hoc de misiunile
speciale, stabilind numai câteva din criteriile care califică o misiune ca fiind ad-hoc: a) Misiunea trebuie să
fie o însărcinare pornită de la stat; b) Reprezentanţii statelor să aibä o misiune din domeniul dreptului
internaţional, excluzând tranzacţiile private.
Teoreticieni ai dreptului diplomatic includ în categoria de diplomaţie ad-hoc şi următoarele situaţii:
- Instituirea unor birouri temporare într-un alt stat, pentru a îndeplini o însărcinare temporară a
statului trimiţător: un birou comercial, o reprezentanţă pentru rezolvarea despăgubirilor de război, anchete
despre persoane căzute în război etc. Ar intra în sfera diplomaţiei ad-hoc şi institutiile înfiinţate pentru a
promova un interes bilateral temporar, pe care noi le-am definit ca misiuni specializate.
- Intră in categoria de diplomaţie ad-hoc şi acele misiuni temporare, cum ar fi delegaţiile care
reprezintă statul la ceremonii speciale (instalarea unui şef de stat, de exemplu).
Misiunile speciale ca forme ale diplomaţiei ad-hoc, au un statut reglementat prin “Convenţia cu
privire la misiunile speciale”, adoptată la Viena, la 8 decembrie 1969 şi intrată în vigoare la 21 iulie 1983,
statut asimilat cu cel al misiunilor permanente. Misiunea specială este definită de art. 1 al Convenţiei ca fiind
o misiune temporară având un caracter de reprezentare a unui stat, trimisă de acest stat pe lângă alt stat cu
consimţământul acestuia din urmă, pentru a trata cu acesta probleme speciale sau pentru a îndeplini pe lângă
el o însărcinare specială. Într-o accepţiune completă, se consideră că diplomaţia ad-hoc include orice delegat,
care nu face parte dintr-o misiune diplomatică permanentă. Astfel, ar intra în această categorie delegaţiile
trimise pentru negocieri cu un alt stat, delegaţiile care reprezintă statul la conferinţe şi reuniuni internaţionale
(cazurile cele mai frecvente), dar şi reprezentanţii personali ai şefilor de stat, emisarii sau negociatorii secreţi,
delegaţiile care participă la ceremonii şi alte acţiuni protocolare ( instalarea unui nou şef de stat, decesul unui
şef de stat), mesagerii, ambasadorii itineranţi, observatorii (confidenţiali sau la conferinţe şi reuniuni
internaţionale) şi alţii. Nu numai trimiterea unei misiuni speciale pe teritoriul altui stat este supusă
consimţământului acestuia, dar înseşi funcţiile misiunii speciale sunt stabilite prin acordul dintre statul
trimiţător şi statul primitor.
Misiunea specială este un organ oficial care reprezintă statul în relaţiile internaţionale, ceea ce îi
conferă caracterul de organ de relaţii externe, dar cu caracter temporar şi cu competenţă de reprezentare
specifică, nu generală, ca în cazul misiunilor permanente. Membrii misiunilor speciale sunt numiţi de statul
trimiţător, cu obligaţia acestuia de a comunica statului primitor informaţiile necesare pentru identificarea
acestora. Statul primitor poate refuza, chiar nemotivat componenţa sau efectivul misiunii. El trebuie să-şi dea
consimţământul ca un cetăţean al său sau al unui stat terţ să facă parte din misiunea specială. De asemenea,
statul primitor poate să pună capăt unei misiuni speciale, notificând statului trimiţător că el o consideră
încheiată.
Statul trimiţător, misiunea specială şi membrii acesteia se bucură de privilegii şi imunităţi care sunt în
mare măsură cele ale misiunii diplomatice permanente şi ale membrilor acesteia, cu unele deosebiri ţinând
cont de durata, mandatul limitat şi natura misiunii speciale. Convenţia de la Viena din 1969, reia, cu unele
adaptări prevederile Convenţiei din 1961 referitoare la inviolabilitatea arhivelor şi documentelor, libertatea de
deplasare, şi libertatea de comunicare, inviolabilitatea personală, inviolabilitatea locuinţei şi inviolabilitatea
de jurisdicţie penală. Cât priveşte imunitatea de jurisdicţie civilă, Convenţia din 1969, adaugă la excepţiile
prevăzute de Convenţia din 1961, încă una şi anume o acţiune pentru repararea daunelor produse de un
accident al unui autovehicul utilizat de persoana în cauză în afara funcţiilor sale oficiale. De asemenea, sunt
reluate, prevederile Convenţiei din 1961 referitoare la scutirea de obligaţiile referitoare la securitatea socială,
de impozite şi taxe, de prestaţii personale, de taxe vamale. Acelaşi regim de privilegii şi facilităţi se prevede
şi pentru personalul administrativ şi cel de serviciu al misiunii speciale, ca şi pentru membrii familiilor lor,
acelaşi mod de renunţare la imunităţi şi aceleaşi obligaţii pentru membrii misiunii speciale. Misiunile speciale
îşi încetează activitatea ca urmare: a îndeplinirii mandatului , a expirării termenului pentru care ea a fost
trimisă, a notificării din partea statului care a trimiso de a pune capăt activităţii sale, sau a notificării statului
de reşedinţă a misiunii speciale, că acesta apreciază încheiată activitatea ei.
 ÎNCHEIERE
Diplomația sub formă delegațiilor care participă la ceremonii și alte acțiuni protocolare a
constituit multă vreme cel mai frecvent mod de exercitare a diplomației ad-hoc,care este practicată
în prezent de multe state.
Ambasadorul itinerant-este o categorie specială de funcționari de rang înalt,care sunt
însărcinați permanent în misiunile diplomatice ad-hoc.
Diplomatul ad-hoc că mesager-este persoană însărcinată de șeful statului sau de guvernul sau
în misiune specială pentru a purta,prezența sau comunică un mesaj unui înalt funcționar din țara în
care se duce.
Emisarul secret-este persoană însărcinată de statul pe care îl reprezintă de a se pune în
contact cu altă persoană a unui alt stat în scopul efectuării unor sondaje,transmiterea anumitei
informații,studierea posibilităților de inițiere a negocierilor oficiale.Folosirea acestei forme,este una
din cele mai vechi a diplomației ad-hoc.
Observatorii ca diplomați ad-hoc-sunt persoane care asistă la conferințe și întruniri
internaționale la care statele lor sunt invitate,dar care nu participă la discuții și la luarea deciziilor.
Observatorii confidențiali-sunt peroane care locuiesc pe teritoriul unui stat și sunt însărcinate
cu misiunea secretă de a trimite,cu autorizația acestui stat,informații guvernelor lor.
Agenții politici-sunt persoane care nu au caracter diplomatic,însă îndeplinesc o misiune
politică temporară sau permanent ape lîngă alt stat sau guvern.Aceștia sunt folosiți pe larg de către
statele a căror suveranitate nu este recunoscută.
Agenții particulari ai șefilor de stat-sunt persoane care îndeplinesc o însărcinare particulară
în numele șefului statului sau în scopul de a negocia și stabili raporturi cu statul primitor în diverse
domenii concrete.
Suita șefului de stat-este o categorie calificată de unii autori că o misiune specială,mambrilor
căreia este necesar de recunoscut calitatea de diplomat ad-hoc.Din această categorie fac parte
consilierii șefului statului,membrii serviciului securitate personală,echipajele mijloacelor de
transport etc.
BIBLIOGRAFIE:
1. Convenţia cu privire la relaţiile consulare, Viena, 24 aprilie 1963;
2. Anghel, Ion M., Drept diplomatic şi consular, LUMINA LEX, Bucureşti, 1996, 480
p;
3. Burian Alexandru, Drept diplomatic şi consular, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Chişinău, Cuant, 2003.
4. Burian Alexandru, Privilegiile şi imunităţile diplomatice, Revista Naţională de
drept, nr. 1, 2002, p. 34-37.
5. Cahier Philippide, Le droit diplomatique contemporaine, ed. a II-a, Geneva, 1964;
Hardy Michael, Modern Diplomatic Law, Manchester University Press, 1968;
6. Grigore Geamanu – Drept international public, vol. I (1981) sivol. II (1983),
Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti;
7. Martian I. Niciu – Drept international public, Ed. Servosat, 1997 ;
8. Bogdan Aurescu, Adrian Nastase Drept internațional public. Sinteze. Ediția 9,
București 2018