Sunteți pe pagina 1din 13

INTRODUCERE

Dreptul consular este definit ca o parte a dreptului internaţional, ce reprezintă totalitatea normelor
şi regulilor care reglementează relaţiile consulare, organizarea, funcţionarea şi statutul juridic al oficiilor
consulare şi al personalului acestora. În literatura de specialitate este analizată detaliat atât noţiunea de
drept consular, cât şi cea a practicii consulare pe plan internaţional. Prin relaţii consulare se înţeleg
raporturile stabilite între două state, ca urmare a exercitării funcţiilor consulare de către organele
unuia dintre acestea pe teritoriul celuilalt.
Convenţia de la Viena din 1963 cu privire la relaţiile consulare afirmă că temeiul imunităţilor şi
privilegiilor consulare este de a crea condiţii optime pentru îndeplinirea eficientă a funcţiilor de către
organele consulare în numele statelor lor, astfel că modul în care convenţia reglementează imunităţile şi
privilegiile consulare apropie acest statut de cel din dreptul diplomatic. În cadrul Convenţiei de la Viena din
1963, imunităţile şi privilegiile consulare sunt împărţite în două categorii, respectiv înlesnirile, privilegiile şi
imunităţile oficiului consular (folosirea drapelului şi stemei naţionale, scutirea oficiilor consulare de taxe
fiscale, inviolabilitatea localurilor consulare, arhivei şi documentelor consulare, a corespondenţei, a
curierului şi valizei consulare) şi înlesnirile, privilegiile şi imunităţile funcţionarilor consulari (inviolabilitatea
personală, cu excepţia funcţionarilor consulari care pot fi puşi în stare de arest sau detenţie preventivă, în
caz de crimă gravă şi în baza unei hotărâri judecătoreşti, scutirea de taxe vamale pentru obiectele de uz
personal şi control vamal).
Pentru îndeplinirea funcţiilor consulare, oficiul consular se bucură de privilegii şi imunităţi. Există
două categorii de funcţionari consulari, respectiv cei de carieră şi cei onorifici. Convenţia de la Viena face
distincţie între actele săvârşite de funcţionarul consular în exerciţiul funcţiilor sale oficiale şi cele comise în
afara acestor atribuţii, recunoscând imunitate de jurisdicţie numai pentru actele oficiale.
Din acest punct de vedere, funcţionarul consular se deosebeşte de agentul diplomatic, care se
bucură de imunitate de jurisdicţie absolută. În ceea ce priveşte actele personale, acestea sunt supuse în
întregime jurisdicţiei statului primitor.
În ceea ce priveşte imunitatea de jurisdicţie civilă, în Proiectul Comisiei de Drept Internaţional,
temeiul pentru neexercitarea jurisdicţiei civile locale asupra consulilor nu a fost în mod specific enunţat, dar
a fost dedus din imunitatea generală de jurisdicţie în legătură cu actele îndeplinite în exercitarea funcţiilor
consulare; trebuie avut în vedere dacă un delict funcţional este acoperit de imunitate de jurisdicţie. Din
moment ce activitatea este în conformitate cu prevederile Convenţiei sau înţelegerii pe baza căreia consulul
îşi desfăşoară activitatea, prin ipoteză este exclus caracterul ei ilegal şi nu poate fi vorba de nici un fel de
delict, nefiind necesară distincţia între delict funcţional şi delict de drept comun.

3
Funcţionarii consulari, angajaţii consulari şi membrii personalului de serviciu nu sunt supuşi
jurisdicţiei penale, civile şi administrative a statului de reşedinţă pentru orice act îndeplinit în exercitarea
atribuţiilor oficiale. Funcţionarii consulari şi angajaţii consulari nu pot fi chemaţi în faţa autorităţilor judiciare
şi administrative ale statului de reşedinţă pentru actele săvârşite în exercitarea funcţiilor consulare. Prin
excepţie, aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunii civile care rezultă din încheierea unui contract de
către un funcţionar consular sau angajat consular, pe care acesta l-a încheiat în mod expres sau implicit în
calitatea sa de mandatar al statului trimiţător sau când aceasta este intentată de un terţ pentru o pagubă
rezultând dintr-un accident cauzat în statul de reşedinţă de un vehicul, o navă sau o aeronavă. Şeful de
oficiu consular nu este supus jurisdicţiei penale, civile şi administrative a statului de reşedinţă, cu excepţia
cazului în care acţiunea civilă rezultă din încheierea unui contract pe care şeful de post consular nu l-a făcut
în mod expres sau implicit în numele statului trimiţător sau când a fost intentată de un terţ pentru o pagubă
rezultând dintr-un accident cauzat în statul de reşedinţă de un vehicul, o navă sau o aeronavă. Aceştia nu
mai pot invoca imunitatea de jurisdicţie faţă de o cerere reconvenţională legată direct de cererea principală
civilă sau administrativă introdusă de funcţionarii consulari. O problemă controversată atât în doctrină, cât şi
în practica statelor o constituie inviolabilitatea personală a funcţionarului consular. Noţiunea de
inviolabilitate are un dublu sens: în sens larg, pozitiv, prin inviolabilitate se înţelege obligaţia statului
respectiv de a proteja persoana consulului de o eventuală ofensă din partea oricui, în al doilea rând, în sens
restrâns, negativ, statul în cauză trebuie să se abţină în a supune persoana consulului unor măsuri restrictive
de libertate.
Diferenţa se observă şi în ceea ce priveşte modul de determinare a caracterului infracţiunilor pentru
care inviolabilitatea personală nu este recunoscută.
Raţiunea principală a acestei reglementări provine din împrejurarea că nu se acordă consulilor şi
celorlalţi membrii ai oficiului consular decât o imunitate de jurisdicţie pentru actele săvârşite în îndeplinirea
funcţiilor consulare; în cazul în care ar exista o imunitate de jurisdicţie absolută, necesitatea asigurării
inviolabilităţii personale dispare, deoarece, nexistând o răspundere penală, civilă sau administrativă,
întrucât fapta nu cade sub jurisdicţia statului de reşedinţă, este evident că nici măsurile care decurg din
această răspundere nu pot fi întreprinse. Funcţionarii consulari nu pot fi încarceraţi sau supuşi unei limitări a
libertăţii lor personale decât în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin excepţie aceştia nu pot fi puşi
în stare de arest sau de detenţiune preventivă decât în caz de crimă gravă şi în urma unei hotărâri a
autorităţilor judiciare competente. Statul primitor are obligaţia de a-l informa pe şeful oficiului consular ori
de câte ori va fi luată o măsură privativă de libertate sau de urmărire penală împotriva unui membru al
oficiului consular, iar dacă cel în cauză este chiar şeful de post consular, statul trimiţător va fi informat pe

4
cale diplomatică. În cazul ruperii relaţiilor diplomatice, localurile şi arhivele oficiilor consulare se bucură de
protecţie specială. Inviolabile sunt şi arhivele şi documentele consulare în orice loc s-ar găsi acestea. Valiza
consulară este inviolabilă. Membrii oficiului consular beneficiază de libertate de deplasare şi de circulaţie pe
teritoriul statului primitor, sub rezerva legilor şi reglementărilor referitoare la zonele în care accesul este
interzis din motive de securitate naţională.
Spre deosebire de membrii misiunii diplomatice, funcţionarii consulari şi ceilalţi membrii ai oficiului
consular nu sunt scutiţi de obligaţia de a depune ca martori în justiţie şi în cursul procedurilor administrative,
obligaţie care este frecvent înscrisă şi în legislaţiile naţionale, cum ar fi în Anglia, Brazilia etc. Convenţiile
consulare cuprind dispoziţii cu caracter general, fără a intra în detalii cu privire la modalităţiile de obţinere a
mărturiei.
Funcţionarii consulari nu depun mărturie la tribunal, ci la sediul oficiului consular sau la reşedinţa
lor. Membrii oficiului consular care sunt cetăţeni ai statului primitor pot refuza să depună mărturie numai în
legătură cu atribuţiile lor de serviciu sau să prezinte corespondenţa şi documentele oficiale ale oficiului
consular.
Convenţia privind relaţiile consulare de la Viena prevede obligaţia de a depune ca martor în art. 44.
Funcţionarii consulari sunt scutiţi de obligaţia de a presta jurământ.
Imunităţile consulare, cât şi cele diplomatice nu trebuie înţelese că sunt intuitu personae, ele fiind
acordate în favoarea statului trimiţător. Un funcţionar consular sau un angajat consular nu mai poate invoca
imunitatea de jurisdicţie faţă de o cerere reconvenţională legată direct de cererea principală civilă sau
administrativă introdusă de funcţionarii consulari sau de angajaţii consulari.
Membrii oficiului consular beneficiază de scutiri printre care scutirea de înregistrare şi de obţinerea
de permise de şedere pe teritoriul statului primitor (art. 46), scutirea de obţinere de permise de muncă (art.
47), scutirea de plată asigurărilor sociale (art. 48), scutiri fiscale şi vamale (art. 49 şi 50 din Convenţia de la
Viena).
Scutirea de prestaţii personale are în vedere o serie de sarcini civile ca serviciul militar, serviciul de
poliţie, funcţiile de jurat, de judecător laic, muncă personală ordonată de către comune cu privire la
întreţinerea drumurilor sau cu ocazia unei calamităţi publice, obligaţii militare legate de rechiziţionare,
contribuţii militare. Această problemă reprezintă o parte a dreptului internaţional cutumiar, găsindu-şi
expresie şi în Convenţia de la Viena. Potrivit unei practici generalizate, obiectele destinate folosinţei unui
oficiu consular sunt scutite de taxe vamale şi se poate considera că această practică este o dovadă a cutumei
internaţionale în acest domeniu.
Dreptul funcţionarului consular de a comunica cu cetăţenii statului sau care domiciliază în

5
circumscripţia consulară, precum şi dreptul cetăţenilor statului trimiţător de a comunica cu funcţionarii
consulari despre orice măsură privativă de libertate care a fost luată împotriva unui cetăţean al statului
trimiţător este înscris în Convenţia de la Viena, cât şi în numeroase convenţii bilaterale.
Un membru al oficiului consular beneficiază de privilegiile şi imunităţile consulare de la data intrării
sale pe teritoriul statului primitor, iar dacă se află pe acest teritoriu, de la data intrării în funcţie la oficiu
consular. Încetarea privilegiilor şi imunităţilor are loc în momentul în care beneficiarul părăseşte definitiv
teritoriul statului primitor sau la exprirarea unui termen rezonabil care va fi acordat în acest scop. În cazul
decesului pe teritoriul statului primitor al unui membru al oficiului consular, membrii familiei sale, care
locuiau împreună cu el, beneficiază de privilegii şi imunităţi până la data părăsirii teritoriului statului
primitor. Funcţionarul consular de carieră şi ceilalţi membrii ai oficiului consular nu pot exercita nici o
activitate profesională sau comercială în profitul lor personal. Cei care exercită în statul primitor o activitate
particulară cu caracter lucrativ nu beneficiază de imunităţi şi privilegii consulare.
Persoanele care beneficiază de imunităţi şi privilegii consulare au obligaţia de a respecta legile şi
regulamentele statului de reşedinţă. În cazul în care convenţia nu prevede un răspuns la o problemă, se
recurge la dreptul cutumiar.
Relaţiile diplomatice sunt guvernate mai mult de dreptul internaţional public, fiind relaţii de
reprezentare generală şi politică între state decât cele consulare, care au o natură specializată şi localizată,
iar agenţii diplomatici acţionează ca organe de relaţii internaţionale, pe când oficiile consulare, prin actele
lor, produc efecte în ordinea internă a statului trimiţător, a unui stat terţ sau chiar în ordinea statului de
reşedinţă.

Capitolul 1.Privilegii şi imunităţi consulare


Prin imunităţi consulare se înţelege tratamentul pe care dreptul internaţional îl prevede pentru a fi
acordat oficiilor consulare ale statelor străine şi personalului lor în scopul ca acestea să-şi poată îndeplini
funcţiile ce le revin; corespunzător acestui termen, există, pe de altă parte, obligaţiile specifice ale organelor
consulare de a respecta statul de reşedinţă şi ordinea existentă pe teritoriul acesteia, unde sunt chemate să
exercite funcţiile lor consulare.
În esenţă, facilităţile şi privilegiile oficiilor consulare şi ale membrilor acestora constau în scoaterea
lor de sub incidenţa legilor, a regulamentelor şi a măsurilor de ordin administrativ edictate de un stat pe
teritoriul său, în diverse domenii ale relaţiilor sociale; sub acest aspect, este vorba de o neaplicare a
legislaţiei, de o inopozabilitate a jurisdicţiei statului de reşedinţă.
Imunităţile propriu-zise constau, în esenţă, în neaplicarea jurisdicţiei statului de reşedinţă şi a legilor

6
care, în mod obligatoriu, se aplică tuturor subiecţilor de drept, atât străinilor, cât şi cetăţenilor statului
respectiv.
Privilegiile consulare constau în posibilitatea juridică de a se servi de instrumente specifice, de a se
bucura de anumite beneficii, de a primi anumite onoruri.
Facilităţile sau înlesnirile consulare constau într-un tratament analog dar distinct de privilegiile
prpriu-zise şi care cuprinde unele facilităţi, diferite şi numeroase, pe care autoritatea statului de reşedinţă
trebuie să le acorde organelor consulare în scopul de a înlesni o îndeplinire a funcţiilor lor în condiţii cât mai
bune (acestea sunt cuprinse în Convenţia de la Viena, fie în termeni generali- art.28- fie într-un mod concret,
pentru caz numit, art. 29 şi 30).
Prerogativele sau drepturile consulare constau în posibilitatea, recunoscută organelor consulare, de
a lua hotărâri care să producă anumite efecte juridice faţă de statul de reşedinţă.
Beneficiarii acestor privilegii, imunităţi, drepturi şi facilităţi sunt, în primul rând oficiile consulare,
membrii familiilor acestora şi membrii personalului privat.
Pentru normala desfăşurare a activităţii consulare, statul trimiţător solicită, iar statul de reşedinţă
acordă oficiilor consulare o serie de înlesniri, drepturi, privilegii şi imunităţi cum ar fi :
1. inviolabilitatea localurilor consulare şi a bunurilor lor, a arhivelor şi documentelor consulare;
2. scutiri fiscale în legătură cu localurile consulare;
3. libertatea de deplasare;
4. libertatea de comunicare a oficiului consular cu statul trimiţător ;
5. libertatea de comunicare cu autorităţile statului de reşedinţă ;
6. libertatea de comunicare cu cetăţenii statului trimiţător ;
7. dreptul de a folosi pavilionul şi emblema naţională ;
8. înlesniri privind procurarea de clădiri pentru localul oficiului consular ;
9. dreptul de a încasa taxe consulare.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce le revin, cât şi datorită calităţii lor oficiale de reprezentanţi ai
statului trimiţător, consulii în primul rând, precum şi ceilalţi membri ai personalului oficiului consular, iar,
într-o anumită măsură şi membrilor de familie, se bucură de următoarele drepturi, facilităţi, privilegii şi
imunităţi consulare :
a. imunitatea de jurisdicţie penală, civilă şi administrativă- inviolabilitatea personală ;
b. scutirea de la obligaţia de a depune mărturie ca martor sau expert ;
c. exceptarea de la obligaţia de înmatriculare a străinilor şi de obţinere a permisului de şedere ;
d. scutirea de la obligaţia de a obţine permise de lucru ;

7
e. scutirea de prestaţii personale ;
f. scutiri de taxe vamale şi de control vamal ;
g. scutiri de taxe de succesiune, în cazul decesului unui membru al oficiului consular sau al
unui membru de familie al acestuia.
Toate aceste drepturi acordate funcţionarului consular alcătuiesc ceea ce se înţelege prin
expresia „statut consular”.

Capitolul II. Drepturile, facilităţile, privilegiile şi imunităţile privind oficiile consulare


2.1. Inviolabilitatea localurilor, a bunurilor consulare şi a reşedinţei consulului
Localurile consulare, precum şi celelalte bunuri imobile sau mobile care se află în folosinţa oficiului
consular sunt inviolabile astfel că, acestea nu pot fi vizitate decât cu consimţământul şefului de oficiu. Se
admite totuşi că, în lipsa de stipulaţie contrară, autorităţile teritoriale ar putea pătrunde în localurile
consulare, dacă este un caz de urgenţă; consimţământul şefului de misiune este, în această situaţie,
prezumat.
Această regulă a inviolabilităţii se aplică cu privire la toate bunurile care sunt afectate pentru o
normală desfăşurare a activităţii oficiului consular, indiferent de titlul juridic cu care le deţine.
Conferinţa de la Viena stipulează în art. 31:
1. Localurile consulare sunt inviolabile în măsura prevăzută în prezentul articol.
2. Autorităţile statului de reşedinţă nu pot pătrunde în partea localurilor consulare pe care postul
consular o foloseşte, exclusiv, pentru nevoile muncii sale, decât cu consimţământul şefului postului consular,
a persoanei desemnate de acesta sau al şefului misiunii diplomatice a statului trimiţător. Totuşi,

8
consimţământul şefului postului consular poate fi considerat ca obţinut în caz de incendiu sau de alt sinistru
care cere măsuri de protecţie imediată.
3. Sub rezerva prevederilor paragrafului 2 din prezentul articol, statul de reşedinţă are obligaţia
specială de a lua măsuri necesare pentru a împiedica violarea sau deteriorarea localurilor consulare şi pentru
a împiedica tulburarea liniştii postului consular sau atingerea demnităţii sale.
4. Localurile consulare, mobilierul lor şi bunurile postului consular, ca şi mijloacele sale de transport,
nu pot face obiectul vreunei forme de rechiziţie în scopuri de apărare naţională sau de utilitate publică. În
cazul când o expropriere ar fi necesară în aceste scopuri vor fi luate toate măsurile corespunzătoare pentru a
evita împiedicarea exercitării funcţiilor consulare, iar statului trimiţător îi va fi plătită o indemnizaţie
promptă, adecvată şi efectivă.

2.2. Inviolabilitatea arhivelor şi documentelor consulare.


Inviolabilitatea arhivelor şi a documentelor consulare reprezintă una din regulile esenţiale
consacrate de către dreptul internaţional cutumiar în materie de privilegii şi imunităţi consulare, fiind menite
să ofere o protecţie juridică absolută pentru întregul oficiu consular.
Astfel, în art.33 din convenţie, se prevede că: „Arhivele şi documentele consulare sunt inviolabile în
orice moment şi în orice loc s-ar găsi”, iar art.1 lit.k, arată că: „expresia arhive consulare cuprinde toate
hârtiile, documentele, corespondenţa, cărţile, filmele, benzile de magnetofon şi registrele postului consular,
precum şi materialul de cifru, fişierele şi mobilierul destinate să le protejeze”.
Inviolabilitatea localurilor şi a arhivelor consulare se aplică nu numai în condiţii normale, ci de
asemenea, şi după încheierea temporară sau permanentă a oficiilor consulare.

2.3. Scutirea fiscală a localurilor oficiilor consulare


În ceea ce priveşte localurile consulare, proprietatea statului trimiţător sau a şefului oficiului
consular ori închiriate, statul de reşedinţă acordă scutiri pentru toate impozitele şi taxele de orice natură
naţionale, regionale sau comunale pe care ar trebui să le perceapă în conformitate cu legislaţia sa; aceeaşi
scutire de impozite şi taxe se aplică şi în privinţa reşedinţei şefului oficiului consular.

2.4. Libertatea de deplasare


Pentru exercitarea funcţiilor consulare şi pentru desfăşurarea activităţii oficiale membrii oficiului
consular şi în primul rând funcţionarii consulari, au nevoie să se deplaseze pe teritoriul statului de reşedinţă.
Această regulă cutumiară este confirmată şi în Convenţia de la Viena pentru codificarea dreptului consular.

9
Astfel în art.34, se prevede: „sub rezerva legilor şi a regulamentelor referitoare la zonele în care
accesul este interzis din motive de securitate naţională, statul de reşedinţă asigură, tuturor membrilor
postului consular, libertatea de deplasare şi de circulaţie pe teritoriul său”.

2.5. Libertatea de comunicare


Problema libertăţii de comunicare a oficiilor consulare şi-a găsit reglementarea în art.35 din
Convenţia de codificare a dreptului consular:
1. Statul de reşedinţă permite şi protejează libera comunicare a postului consular pentru orice
scopuri oficiale.
2. Corespondenţa oficială a postului consular este inviolabilă.
3. Valiza consulară nu trebuie să fie deschisă şi nici reţinută.
4. Coletele care constituie valiza consulară trebuie să poarte semne consulare vizibile ale
caracterului lor şi nu pot conţine decât corespondenţa oficială şi documentele sau obiecte destinate exclusiv
pentru folosinţa oficială.
5. Curierul consular trebuie să poarte un document oficial, în care să se ateste calitatea sa şi să se
precizeze numărul de colete care constituie valiza consulară.
6. Statul trimiţător, misiunile diplomatice şi posturile sale consulare pot desemna curieri consulari
ad-hoc.
7. Valiza consulară poate fi încredinţată comandantului unei nave sau unui avion comercial care
trebuie să sosească într-un anumit punct de intrare autorizată.

2.6. Comunicarea cu autorităţile tatului de reşedinţă


Pentru realizarea funcţiilor consulare, în special pentru a asigura protecţia şi asistenţa consulară a
cetăţenilor statului trimiţător, funcţionarii consulari trebuie şi pot să se adreseze tuturor autorităţilor statului
de reşedinţă din circumscripţia lor consulară, pe baza unei depline independenţe şi egalităţi.
În acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 38 din Convenţia de la Viena pentru codificarea dreptului
consular: „În exercitarea funcţiilor lor, funcţionarii consulari pot să se adreseze:
1. autorităţilor locale competente, ale circumscripţiei lor consulare;
2. autorităţilor centrale competente, ale statului de reşedinţă”.

2.7. Comunicarea cu cetăţenii statului trimiţător


Dând expresie practicii internaţionale, comisia de drept internaţional a redactat un text (art.36) în

10
care au fost înscrise drepturile acordate funcţionarului consular pentru a-i facilita exercitarea funcţiilor
consulare în raport cu cetăţenii statului trimiţător; aceste drepturi ale consulilor sunt fundamentale pentru
funcţiile de protecţie şi formează adesea, obiectul instrucţiunilor consulare sau al acordurilor interstatale;
ele sunt acordate în virtutea „curtoaziei” internaţionale, determinată de cel puţin parţial, de dorinţa de
reciprocitate.
Articolul 36 al Convenţiei de la Viena din 1963 dispune:
1. Pentru ca exercitarea funcţiilor consulare cu privire la cetăţenii statului trimiţător să fie facilitată:
a) autorităţile competente ale statului de reşedinţă trebuie să avertizeze fără întârziere postul
consular al statului trimiţător atunci când, în circumscripţia sa consulară, un cetăţean al acestui stat este
arestat, încarcerat sau pus în stare de detenţie preventivă sau reţinut în orice altă formă de detenţie, dacă
cetăţeanul în cauză cere aceasta.
b) funcţionarii consulatului au dreptul de a vizita pe un cetăţean al statului trimiţător care este
încarcerat, în stare de detenţie preventivă sau reţinut în orice altă formă de detenţie, de a asigura şi de a
purta corespondenţă cu el, precum şi de a lua măsuri pentru asigurarea reprezentării lui în justiţie.
2. Drepturile la care se referă paragraful I al prezentului articol trebuie să fie exercitate în
conformitate cu legile şi regulamentele statului de reşedinţă, cu rezerva totuşi că aceste legi şi regulamente
trebuie să permită deplina realizare a scopurilor pentru care sunt destinate drepturile acordate în baza
prezentului articol.

2.8. Folosirea drapelului şi a stemei naţionale


Considerente de principiu cât şi de ordin practic, implică folosirea unor mijloace vizibile şi distincte
pentru identificarea locului unde este situat oficiul consular şi, de asemenea, pentru a indica caracterul său
oficial, atât pentru naţionalii proprii, cât şi pentru autorităţile şi cetăţenii statului de reşedinţă, oficiile
consulare şi şefii de oficii consulare au dreptul ca să folosească drapelul şi stema naţională, arborându-l,
respectiv plasând-o pe clădirea consulatului şi la intrarea în consulat.
În acelaşi sens sunt şi prevederile Convenţiei de la Viena, din 1963, cu privire la codificarea practicii
internaţionale existente la acea dată:
1. Statul trimiţător are dreptul de a folosi drapelul său naţional şi scutul cu stema de stat în statul de
reşedinţă conform prevederilor prezentului articol.
2. Drapelul naţional al statului trimiţător poate fi arborat, iar scutul cu stema de stat poate fi aşezat
pe clădirea ocupată de către postul consular şi pe uşa sa de intrare, precum şi pe reşedinţa şefului postului
consular şi pe mijloacele sale de transport, atunci când acestea sunt folosite în interes de serviciu.

11
2.9. Încasarea de sume cu titlu de drepturi şi taxe consulare
Dreptul oficiilor consulare de a încasa taxe reprezintă o regulă de drept internaţional cutumiar, încă
din cele mai vechi timpuri, consulii percepeau drepturi şi taxe pentru serviciile pe care le acordau
naţionalilor lor. Aceste drepturi şi taxe erau fixate, la origine, cu ajutorul unui procentaj în raport de
cantitatea sau valoarea importate de naţionali în corturi.
Drepturile şi taxele consulare percepute de către oficiul consular pentru actele consulare sunt
scutite de orice impozite şi taxe percepute, fie de statul de reşedinţă, fie de către o entitate teritorială sau
locală a acestuia. Aceste reguli au fost consacrate în dispoziţiile articolului 39 al Convenţiei de la Viena
pentru codificarea dreptului consular.

2.10. Procurarea localurilor consulare şi a locuinţelor pentru personalul oficiului consular


Prin însuşi faptul că statul de reşedinţă îşi acordă ca un stat străin să înfiinţeze un oficiu consular pe
teritoriul său, se angajează, în mod implicit, să creeze, condiţiile necesare pentru exercitarea şi funcţionarea
normală a oficiului consular respectiv; acest stat trebuie să înlesnească procurarea clădirilor şi a terenurilor
necesare pentru activitatea oficiului consular şi să-l ajute în obţinerea locuinţelor corespunzătoare pentru
membrii săi.
Practica internaţională generală în materie este scrisă în prevederile art. 30 din Convenţia pentru
codificarea dreptului consular.

12
ÎNCHEIERE
Dreptul consular conţine numeroase reguli care stabilesc un statut special pentru oficiile
consulare şi personalul acestora, concretizat în anumite înlesniri, privilegii şi imunităţi.
Persoanele care beneficiază de acest statut au însă, obligaţia de a respecta legile şi
regulamentele statului de reşedinţă şi de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat.
Localurile oficiului consular nu pot fi folosite decât pentru exercitarea funcţiilor consulare.
Membrii oficiului consular trebuie să se conformeze tuturor obligaţiilor impuse de legile statului de
reşedinţă în materie de asigurare de răspundere civilă pentru utilizarea oricărui vehicul.
Funcţionarii consulari de carieră nu au dreptul să exercite în statul de reşedinţă nicio
activitate profesională sau comercială în profitul lor personal.
Statul de reşedinţă are obligaţia de a trata funcţionarii consulari cu respectul cuvenit şi de a
lua toate măsurile necesare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii
lor. Imunităţile şi privilegiile funcţionarilor consulari de carieră şi ai altor membrii ai oficiului
consular sunt mult restrânse faţă de cele ale diplomaţilor, mai ales în ceea ce priveşte inviolabilitatea
personală şi imunitatea de jurisdicţie. În ceea ce priveşte imunitatea de jurisdicţie, Convenţia din
1963 reflectă opinia dominantă în practică şi doctrină, conform căreia funcţionarii şi angajaţii
consulari nu pot fi chemaţi în faţa autorităţilor judiciare şi administrative ale statului de reşedinţă
pentru actele săvârşite în exercitarea funcţiilor consulare. Aceasta înseamnă imunitate de jurisdicţie
penală, civilă şi administrativă. Sunt exceptate acţiunile civile care rezultă din încheierea unui
contract de către un funcţionar consular sau un angajat consular, pe care acesta nu l-a încheiat în
mod expres sau implicit în calitatea sa de mandatar al statului trimiţător, sau când sunt intentate de
un terţ pentru o pagubă rezultând dintr-un accident de autovehicul, navă sau avion produs în statul
de reşedinţă.
Membrii oficiului consular beneficiază de privilegiile şi imunităţile enumerate mai sus, de la
intrarea lor pe teritoriul statului de reşedinţă pentru a ajunge la post, sau dacă se găseşte deja pe

13
acest teritoriu, din momentul intrării în funcţie.
Privilegiile şi imunităţile unui membru al oficiului consular încetează atunci când încetează funcţiile
consulare ale acestuia. Totuşi, în ceea ce priveşte actele săvârşite de un funcţionar consular sau un
angajat consular în exercitarea funcţiilor sale, imunitatea de jurisdicţie subzistă fără limită de durată

14
BIBLIOGRAFIE:
1. Convenţia cu privire la relaţiile consulare, Viena, 24 aprilie 1963;
2. Anghel, Ion M., Drept diplomatic şi consular, LUMINA LEX, Bucureşti, 1996, 480
p;
3. Bonciog Aurel, Drept consular, Ediţia a II-a, Editura Fundaţiei România de Mâine,
1998.
4. Bonciog Aurel, Drept consular, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine,
2000.
5. Burian Alexandru, Drept diplomatic şi consular, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Chişinău, Cuant, 2003.
6. Burian Alexandru, Privilegiile şi imunităţile diplomatice, Revista Naţională de
drept, nr. 1, 2002, p. 34-37.
7. Burian Alexandru, Vornicov Mihail, Protecţia consulară a persoanelor fizice şi a
persoanelor juridice în străinătate, monografie, Chişinău, Centrul Ed.-Poligr. al
USM; 2004, 216 p.

15